542, după închiderea Școlii de Filosofie din Athena
Drusus se trezi cu noaptea-n cap; hotărârea fusese luată, nu mai putea aștepta după capriciile sacerdoților creștini, acești închinători la lucruri ce nu puteau fi închipuite. A încercat și el să-și predea sufletul lui Mesia, cum propovăduiau cei despre care se spunea că sunt părinți ai pustiei egiptene, stâlpnici sau nebuni pentru Hristos. Toate acestea îl interesau acum prea puțin, câtă vreme Sophia era pe moarte.
Încercase să-și petreacă nopțile în post și rugăciune, însă, se pare, îngerul vindecărilor îi considera familia nevrednică de atingerea sa împrumutată de la divinitatea invizibilă a iudeilor. O vreme încercase să fie mai rezonabil, Doamne, încerca el, Drusus necredinciosul, dacă tot Ți-o dorești pe Sophia la ceruri, și era blasfemie în rugăciunea lui, o știa, o simțea, las-o măcar să nască, lasă-mi, Doamne, copilul pe lume, măcar, nu-mi lua, Doamne, copilul, nenăscut, nebotezat, neprimit în trupul Bisericii, după legile noi ce le-am primit de la Tine, prin nesfârșita-Ți milosârdie.
Tăcere, o nesfârșită și majestuoasă tăcere. Ultimul sacerdot care-i călcase pragul, luând fierbințeala Sophiei, adusese mai degrabă aluzii despre ritualul de înmormântare și darurile funerare pentru noua basilica. Cuvântări ceremonioase despre binecuvântările lumii de Apoi, nimic despre ziua de mâine.
Cu siguranță, Drusus nu mai aștepta nimic bun din partea Zeului Iudeu și a slugilor Sale. Încropise un plan de rezervă, însă îi mai trebuia încuviințarea tatălui, în buna tradiție pater familiae despre care auzise de la cunoscuți mai avuți și învățați ca el, care apucaseră să meargă la Athena, cum o făceau romanii odinioară, când Împăratul încă nu închisese porțile pentru cei ce încă mai țineau de vechile învățături.
Înainte să se crape de ziuă, Drusus Altheia se asigură că nu le va lipsi nimic în călătorie – verifică merindele, starea căruței, hățurile, potcoavele, până și buna dispoziție a celor doi măgari, care ar fi putut, cu o criză de încăpățânare, să-i năruiască toate planurile. Aprinse un opaiț în cinstea lui Apollo, cum o făceau strămoșii de odinioară și, cu gesturi blânde care, însă, nu lăsau locul de refuzuri, își trezi, îmbrăcă și urcă în căruță soața muribundă, căreia urma să-i sosească sorocul nașterii peste câteva zile.
Casa tatălui său, Corrinus Secundus Altheia, se afla în capătul celălalt al Constantinopolului. Din fericire, Drusus fusese prevăzător și se întinsese la drum la crăpatul zorilor, evitând șicanele unei cetăți cu ulițele înțesate de oameni încă de la primele ore ale dimineții. Auzindu-i planurile, bătrânul clipi de câteva ori, obosit, înaintea oricărui răspuns:
– Te-ai gândit bine, copile? N-aș vrea să se abată asupra noastră furia împăratului…
– Pater, dacă se-ntâmplă ceva rău, iau totul asupra mea, domnia ta nu trebuie să știe nimic din toate cele ce le voi duce la îndeplinire. Și, ce poate să mi se întâmple mai rău, decât să o pierd pe Sophia?
Bătrânul ar fi vrut să-l mai țină cât să mănânce împreună gustarea dimineții. Îl înduioșa, însă, starea Sophiei, care abia mai respira, pe cale să fie răpusă de fierbințeală. Fără prea multe vorbe, oferi fiului, pe frunte, semnul binecuvântării sale părintești. Îi sărută pe amândoi, fără teama molimei care decima, de aproape un an, cetatea. Dacă zeii, Vechii zei, îl feriseră până atunci, de necazuri, aveau să o facă și de atunci încolo. Spera ca ei s-o includă și pe Sophia, și urmașul său, în planurile lor.
Drusus plecă fără prea multe vorbe; ocoli, pe cât de bine se pricepea un negustor de pește, zonele periculoase ale Constantinopolelui și privirile iscoditoare ale gărzilor. Se bucură de zona stâncoasă ce înconjura cetatea, apoi, pe căi numai de el știute, se apropie de colina obscură ce ascundea vechiul templu al lui Apollo și al Oracolului său, condamnați la uitare de edictele strâmbe ale împăratului.
Acesta din urmă îi salvă soția, care născu în preajma vestalelor, în lumina și miresmele vechilor ofrande. Avea un fiu, un urmaș care-i va duce numele mai departe. Iar Sophia, draga lui, avea să biruiască molima.
Belphegor, căci acesta era numele ascuns al Oracolului, îi pusese, însă, o condiție: copilul urma să fie închinat lui Apollo. Drusus încuviință, fără prea mare tragere de inimă; în cele din urmă, până și în legea zeului iudeu, primul născut trebuia să fie închinat Templului și divinității nevăzute care, chipurile, locuiește în el.
Se înapoie victorios. Își salvase soția și copilul pe care n-avea să-l cunoască vreodată. Dar, îi salvase. Era datoria lui și nu conta cât de mare fusese pericolul. Putea să fie boala, neputința, împăratul, molima sau însuși iadul evreilor și blestemele groaznice însăilate pe vechile pergamente evreiești. Nu conta. El, Drusus Tertius Altheia, își scăpase familia, o pusese la adăpost, iar fiul său, deși n-avea să cunoască niciodată atingerea și mângâierile mamei sale, urma să trăiască, să se bucure de viață și de lumina izvorâtă din buna cuprindere a lui Apollo, înainte scufundării în lumea umbrelor.
În final, era datoria fiecăruia să amâne, oricât de mult ar fi putut, plata simbriei luntrașului Charon.
1683, la asediul Vienei
Lorenna rămăsese în oraș; voia să fie în preajma cavalerilor, acei semizei care, însuflețiți de prezența de spirit a grofului Ernst Rüdiger von Starhemberg, și-au predat viețile Neprihănitei Maria și Fiului, juruind apărarea cetății, până la moarte.
Neînfricați, cavalerii nu-și doreau altceva, decât să guste îmbrățișarea Mariei în timp ce atacau liniile inamice, spărgând târfele-iepe ale tătarilor, 50.000 de păgâni care chinuiau Europa, cu hoardele lor blestemate, încă de pe vremea hanilor îndestulați de spurcăciuni.
Lorenna retrăia cea din urmă împărtășanie; începuse toamna, iar groful părea resemnat, în calea armurierilor osmanlâi. Îi adunase pe toți în preajma capelei:
– Fraților, păgânii sunt de trei ori mai numeroși. Mă rog Fecioarei să ne dea putere, să rezistăm, până Flamurile Ligii Creștine care se apropie de noi, după voia Fiului, ne vor oferi izbânda și binecuvântarea.
Aflase Lorenna, de la celelalte servitoare, că puterea și rezistența grofului fusese sădită pe rădăcini demonice, pe căi necunoscute oamenilor de rând. Ernst Rüdiger von Starhemberg se sacrificase Diavolului și tăriilor lui, pentru mai binele semenilor săi. Iar Diavolul, blestematul, avea să-și ceară, mai devreme sau mai târziu, prețul.
Groful primise putere peste câteva centurii demonice pe care, în acel început de toamnă, când oștile creștine întârziau să apară, nu ezită să le folosească. Erau niște demoni grozavi în luptă, ce se prăvăleau asupra tătarilor, pe iepele lor spurcate, devorându-i în alergare. Erau grozavi demonii aceia ai grofului, își spunea Lorenna, asistând la desăvârșirea supliciului lor, de pe ziduri.
Și, într-una din zilele asediului, în nesfârșita așteptare a Ligii Creștine, slujitoarea căzu în mrejele unuia dintre cei spurcați. Gras, nefiresc pentru cum arătau cavalerii pe care-i știa ea, îndura cu o plăcere neobișnuită atacurile tătarilor. Îl vedea încasând sulițe și săgeți, de pe ziduri, zâmbindu-le dușmanilor, în timp ce le răspundea cu sărutarea sabiei.
Fusese una dintre rarele incursiuni ale grofului care-l salvă și îl aduse pentru oblojirea rănilor, în brațele ei, vestală apusă, prostituată sacră ale unor timpuri de mult trecute, cărora nu le înțelegea însemnătatea sau semnificația.
În timp ce oștile lui Ian Sobiescki salvau Europa, Lorenna începea să iubească un închinător al Satanei.
2021, înaintea Marilor Inundații Musonice
Își făceau veacul prin Taine, ca de obicei, club de sadomasochiști deschis după pandemie, unde, la înghesuială, pe sub pereții netencuiți, vinerea și sâmbătă seara își iroseau tinerețile în alcoale, combinații de droguri dubioase și partide amoroase înecate în mahmureală și chinuri.
Marcelinho crescuse fără tată, iar cea care se numea mamă avusese atâta minte, între doi amanți, să nu părăsească orașul, astfel încât fusese în stare să termine, numai el știe cum, Liceul Lenau. Limba germană îi adusese un post obscur, specific celor cu studii medii, într-una din uzinele germane de automotive deschise la Timișoara. Tovarășii de nebunii glumeau că ajunsese fetița șefului, unul Costeluș, un soi de middle manager, deschis, ca ei, la minte și picanterii, atunci când nu poza într-un manager responsabil, respectuos, îmbrăcat la costum, punctual și meticulos precum orice aspirant la integrarea în precisa și minunata lume germană.
În acea seară de sâmbătă, veniseră împreună. Marcelinho era atât de mândru, se vedea pe mersul său cu trăsături efeminate accentuate, să intre la braț cu Costeluș, care, în opoziție cu întreaga sa viață profesională de corporatist reprimat, venise într-un palton făcut parcă special să-i contureze și să-i pună mai bine în valoare fesele. Pe sub vestonul excentric purta un tricou alb, dungat, zdrelit intenționat, ca și blugii. Șeful părea un pachet de mușchi, gata să explodeze, atât la nivelul coapselor, cât și al pectoralilor scoși, glorios, la înaintare.
Nu era prea multă lume în seara aceea, fiind plin de concerte prin oraș. Prea bine, puteau asculta, în liniște, piesele lor. Barmanița, o studentă scumpă de la Agronomie, de care, bisexual, Marcelinho se simțea, în secret, atras, era mai mult decât încântată să le pună ce le trecea lor prin cap. Știa că băieții de la clubul sado-maso ofereau bacșișuri mai mult decât generoase.
În boxe rula Ich Tu Dir Weh, a lui Rammstein. Marcelinho plătise barmaniței special pentru melodie, să-i facă lui Costeluș pe plac, proaspăt întors de la un teambuilding cu șefii mari, din Germania, ai diviziei de design industrial. Ce i-ar mai fi luat limba în gură, pe loc, chiar acolo, așa cum îl vedea dându-se mare, palpându-și, inconștient, sfârcurile. Nu-i păsa că, din cauza traiului bun, partenerul său devenise supraponderal – era fericit că-i purta, în sfârșit, cineva de grijă, că aflase, într-un final, pe cineva stabil în viață, cu ajutorul căruia putea să lase în urmă powerpoint-ul de amanți pe care i-l oferise maică-sa.
Costeluș avusese parte de o excursie de afaceri cât se poate de bună. Alături de ei se mai aflau două cupluri hetero și încă doi gay, puși, se pare, pe fapte mari. Șeful domina conversația:
– Bă, n-am ce să vă spun mai mult, dar, sincer, băutura aia de-am încercat-o luna trecută în timpul orgiei… cum îi spunea?
– Bordura, îl completă una dintre fetele de la masă, în timp ce-și mângâia, lasciv, genunchii prin plasa-păianjen ce se continua până pe gambe.
– Așa, combinația aia de Jӓger cu prafuri, gin, absynth și lămâie… mă cam lasă rece…
– Sigur, glumi Zoli, unul dintre gay, căruia Marcelinho îi pusese, de ceva vreme, gând rău, căci bănuia că nutrește gânduri necurate, să i-l ia pe Costeluș. Ca atunci când ai dat prima oară o bordură pe gât. Erai Batman-batman, gata să te iei la bătaie cu polițaii din Unirii.
– Lasă că nici tu n-ai fost mai viteaz de la bordură, interveni Giani, partenerul acestuia. Zbierai pe-aici că unde-i Till, unde-i Lindemann să te-nvețe cum să-ți bagi un led în gură, prin obraz.
Giani îi făcu un semn discret cu ochiul, semn că și l-ar fi dorit de Lolită la paranghelia sângeroasă din acea seară. Fantezii cu Rammstein și bisturie, atât i-ar mai fi trebuit. Dar… dacă ar fi fost de acord Costeluș, cine știe… Marcelinho îi răspunse printr-un zâmbet ce se voia discret, apoi se ridică de pe canapeaua de piele, cu gesturi femeiești, pentru a comanda încă o melodie Rammstein, aia despre Amour, în care aveau chef de animale sălbatice. Apoi aveau să asculte Keine Lust, în care grăsanii aveau poftă de zbenguială numai în garaje și prin parcări dezafectate.
Barmanița primi, recunoscătoare, bacșișul. Costeluș îl strigase, din fundul sălii:
– Iubire, adu și niște shot-uri de Tequila, să ajungă la toată masa. O să avem nevoie de sânge în instalație pentru porcăria pe care vă propun s-o luăm în seara asta.
Se excită, fără să vrea și, ușor jenat, se feri de barmaniță; Laura n-ar fi trebuit să-i vadă bărbăția, nu așa, deși Marcelinho se mândrea, în secret, cu dimensiunile sale, mult peste ale Șefului, cum se gândea, în glumă, la Costeluș. Gras, trecut de 45 de ani, cu bijuteria destul de mică, nici nu știa de ce se îndrăgostise de el în așa hal. Mai mult ca sigur datorită siguranței de sine, cu care acesta știa să ascundă orice fel de complexe de natură intimă.
Laura adusese tava cu tărie – sare, lămâie, dăduseră shotul peste cap, fără șovăială, cu toții. Costeluș îi petrecu unul dintre brațele păroase peste umeri, atunci când își reluă, supus, locul pe canapea. După toast-ul de ocazie, continuă, baritonal:
– Prieteni, ce vom face în seara asta… nici nu vă închipuiți… ce-am găsit, peste ce-am dat în Germania. Dar, știți ceva, chestia asta, trebușoara asta cere mai multe shot-uri. Laura, adu încă două rânduri, pentru toată masa…
Restul lucrurilor se petrecură ca prin vis. Oricum, după al doilea rând de tequila și niște prafuri, pe Marcelinho începură să-l lase picioarele. Iubitul său le povestea despre un demonolog din Munchen, care pregătea niște fierturi, undeva la granița cu Austria, în mare secret, capabile să poarte oamenii în timp. Trebui să recunoască, astfel de halucinații erau noi, dar cine era el să-i refuze partenerul său senzații tari sau interesante?
Unul dintre cuplurile hetero se retrase. Ceilalți, însă, o luară spre Pietonală, apoi trecură prin Parcul Botanic, ajungând la una dintre benzinăriile părăsite din preajma Mall-ului proaspăt extins. Acolo avea să se desfășoare orgia și ritualul demonic din acea seară. Aveau să intre în slujba lui Belphegor, să se încarneze în demoni de-ai lui, în timpul asediului Vienei. Cauza era una nobilă, îi asigurase Șeful. Apărau Europa, libertatea, democrația, stilul libertin de viață, fără convenții sociale și oamenii cărora să le dea raportul despre ce fac în viața lor privată. În același timp, își puteau converti toată durerea și suferința fizică într-o plăcere și excitație fără margini, pe măsura ambiției păgânilor ce doriseră să ocupe, pe vremuri, Austria.
Fiertura avea gust de gin, cam amăruie, de parcă ar fi fost lăsată prea mult la căldură. Deși termopanele fuseseră trase peste toată benzinăria ruinată, mascând întunericul de afară, Marcelinho păru că vede, pe la storuri, o puternică lumină artificială. Ieși, ca din trup, afară, deși se aflau cu toții, în stază, pe podeaua betonată.
Ridică privirea spre soare, care se umpluse de pete albastre spre vișiniu. Era noapte, știa, însă nu-și putea dezlipi ochii din soarele alburiu, pătat, care creștea tot mai mult în diametru.
Se înălțau, cu toții, se înălța Pământul, aveau să se contopească, să se unească în Soare. Erau la câțiva kilometri de el – se văzu, iarăși, în cămăruța rece a benzinăriei. Pereții păreau de zăpadă – levita, lovindu-se, blajin, de ziduri, de tavanul capitonat în nămeți ai benzinăriei.
Se trezi, în cele din urmă, aruncat pe ziduri, în formă demonică. Se-aruncă, instinctiv, peste tătarii care atacau zidurile. Miros de cai, speriați, sânge, smulse căpățâna unuia, îi simți pielea caldă a scalpului în timp ce-i mesteca creierii. Își văzu brațele imense, copitele, ghearele; își palpă, cu limba, caninii uriași.
Săgeți zburau peste tot, fum de pucioasă, tunuri. Câteva îl nimeriseră. Tătarii trăgeau în el din galopul cailor. Îl nimeriseră, pe el și pe-ai lui, demoni îmbătați de sânge, care trăiau aceeași bucurie a durerii, nemurirea, nepăsarea, frenezia distrugerii.
Ce drog, ce senzație, ce orgie… Îl recunoscu, la vreo zece metri, pe Costeluș, după alura masivă și pântecul supraponderal chiar și în formă demonică. Respinseseră atacul, iar câmpul de bătălie se umpluse de strigătele izbândei, întrepătrunse cu strigătele de mirare ale habsburgilor ce apărau cetatea. Erau răniți, sângerau din abundență, însă toată ceata demonică părea să se țină pe picioare.
Cineva se îndură, în cele din urmă, de ei. Părea o servitoare ce se apropie, fără frică, de iubitul său, încercând să-i panseze rănile din zona pântecelui. De ce gândea cu arhaisme? Era doar efectul drogului sau călătoriseră, aievea, în timp? N-apucă să se gândească prea mult, pentru că strigătele de bătălie anunțau un nou raid al tătarilor și o nouă salvă de tunuri otomane. Undeva, pe ziduri, o căpetenie austro-ungară zbiera retragerea și regruparea, într-o combinație de germană și latină pe care Marcelinho, stupefiat, o înțelegea.
Se pierduseră printre ziduri, fuseseră conduși într-o serie de încăperi răcoroase apărate de zidurile masive. Costeluș se prăvăli pe-un pat cu cearceafuri apretate, iar servitoarea care-l îngrijea aduse o carafă cu apă, să-i spele rănile, tărie, vin, câțiva pesmeți, ceai. Iubitul său încercă să-i zâmbească, iar tânăra nu se sperie de forma sa demonică.
Avea să i-l fure, știa. Cumva, gândul acela îi provoca durere, însă îl și excita, în același timp. Fără să vrea, se gândi la barmaniță, o văzu, cu ochii minții, pe Laura, în timp ce-l pe mângâia pe coapse. Avea nevoie de suferință, trebuia să uite, să pună capăt acelor gânduri spurcate, nesănătoase. Sparse ușa, dărâmă încă vreo două rânduri de porți, apoi ieși pe metereze, luă flinta unui armurier căzut și se aruncă, de pe ziduri, într-un atac la baionetă, printre tătari.
2148, la începuturile Colonizării
Îi plăcea de fiecare dată când Belphegor o scotea în oraș. Nu-i păsa de privirile curioșilor, cei care nu-și puteau explica legăturile dintre o tânără ce arăta abia ieșită de pe porțile facultății și un domn peste măsură de elegant, ce părea fără vârstă, încremenit undeva între intervalul 50-65 de ani. Barba tunsă impecabil și buclele argintii, creionate într-o tunsoare aparținând altor vremuri, întrețineau efectul nenatural.
În acea zi de început de primăvară, Belphegor rezervase o masă pentru două persoane într-unul dintre separeurile celei mai cochete cafenele din oraș, aflată în apropierea Promenadei, în vecinătatea Fortăreței din Parcul Botanic. Acolo își petrecuse Siannah toată copilăria și adolescența, înaintea înscrierii la Universitatea de Vest timișoreană. Îi era ca un tată, iar aceiași curioși puteau desluși, la o analiză mai atentă, legăturile afectuoase și de filiație dintre ei. Era, însă, ceva în limbajul trupului, ceva ce bărbatul nu reușea sau nu se sfia să ascundă, care dădea de bănuit cu privire la intențiile sale adevărate. Nu de puține ori, Siannah pleca neliniștită de la întâlnirile lor așa-zis familiale, sub scânteierea nesănătoasă a privirilor părintelui adoptiv.
Tânăra nu-și cunoscuse părinții, însă, așa cum avea să afle peste câteva momente, acela fusese subiectul întâlnirii cu Belphegor. Bărbatul aduse vorba abrupt, în stilul milităros care-l caracteriza în zilele sale proaste:
– Vei avea de făcut o alegere, draga mea. O istorie de sute de ani ne-a adus aici, față în față, iar tu va trebui să-mi mărturisești, DA sau NU, Siannah.
O nefericea tonul său apăsat, strident, rodul unei tensiuni pe care căuta să o înțeleagă. Îi ceru detalii.
– Vezi tu, draga mea, lucrurile acelea care se întâmplă în Parcul Botanic, experimentele, călătoriile printre Porți, au un preț…
– Îmi spui acum toate acestea să mă faci să mă simt obligată că mi-ai purtat de grijă și mi-ai plătit studiile la Universitate?
– Nici pe departe, iubito.
– De ce-mi spui așa?
– O făceam pe vremuri, când erai mică, nu mai ții minte?
– Nu m-ai mai alintat de mult așa…
Bărbatul se lăsă, cu toată puterea, în scaun. Reluă, apăsând fiecare cuvânt:
– Tu ai impresia că ne alintăm în seara aceasta?
Îi explică apoi, bolovănos, despre originile sale, că vine de undeva dintr-un roi stelar, un cluster, Kimimora parcă, din vecinătatea unor extratereștri pe care omenirea avea, în curând, să-i descopere.
Siannah apucase să vadă suficiente lucruri greu explicabile cât locuise în Fortăreața Parcului Botanic, așa că dădu semne că vrea să se ridice, contrariată.
– Și, ce are de-a face cu mine?
Belphegor îmblânzi tonul, rugând-o să nu plece, cerându-și iertare pentru purtarea mult prea aspră.
– Are, draga mea. Vezi tu, de peste o mie cinci sute de ani îmi pregătesc terenul pentru un…
Tuși, se înecă, ceru încă un pahar de apă minerală, pe care-l turnă peste vinul alb.
-…îmi trebuie un…
N-avea curaj să-și termine cuvintele, ideea, nu putea s-o privească în ochi. Tânăra îl atinse, firav, de una dintre mânecile costumului, încercând să-l ajute:
-…un?
– Moștenitor.
Apoi sacadat, metodic, până să apuce Siannah să mai spună ceva, îi povesti despre primul an petrecut pe Pământ, în corpul unui Oracol al Zeului Apollo, căruia îi și era, închinată, până la urmă, Fortăreața. Cum planificase totul, în obscuritatea unei suburbii a cetății Constantinopolului, pe vremea când împărații romani încă mai tolerau vechile obiceiuri și filosofia păgână. Cum se resemnase la gândul că nu va mai putea, niciodată, să ia legătura cu ai săi. Și cum, din moment ce se întrevedeau zorii Marii colonizării, își dorea mai mult ca niciodată un copil căruia să-i predea, mai departe, toate învățăturile și descoperirile sale.
– Și îți mărturisesc ție toate acestea, draga mea, pentru că tu vei fi nevoită, în seara aceasta, să faci o alegere.
– Dar de ce azi, de ce acum?
Belphegor îi evită privirea. Neliniștea bărbatului o cutremură, pentru că simțise, nu de puține ori, legătura telepatică strânsă dintre ei. Știa, de asemenea, de puterile profetice ale bărbatului, de privirile sale dese în timp, de călătoriile sale astrale. Așa că nu își pierdu cumpătul atunci când află că mama ei fusese fiica unui servitoare habsburgice, care se îndrăgostise de un demon posedat, în timpul asediul Vienei.
Nu știa că demonii puteau fi posedați de oameni. Constatarea începu să o amuze și îi dădea idei pentru un nou eseu filosofic, dacă avea să-și termine vreodată studiile doctorale. Orice urmă de zâmbet îi pieri, însă, atunci când își află descendența pe linie paternă. Tatăl era, se pare, fiul unui libert bizantin, de a cărui familie Belphegor se îngrijise în timpul ciumei lui Justinian, cu înțelepciunea și tehnologiile medicale aduse cu sine dintre stele.
– Și toate aceste… împerecheri… le-ai făcut… adică, ai ajutat oamenii ăștia… i-ai … împreunat… în Fortăreață. Asta vrei să spui? Cu asta vă ocupați, tu și toți preoții ăia satanici?
– Siannah, cunoașterea celor hărăziți să își găsească perechea printre cei aparținând altor timpuri, lucrul acesta grozav nu poate fi lăsat la îndemâna oricui. Însă, cum te-ai simți dacă ai ști că sufletul tău pereche se află undeva, pierdut într-un alt sistem stelar, la capătul tuturor Porților sau, mai rău, a trăit într-o altă vreme, ori nici măcar nu s-a născut încă? Deși, repet, este sufletul tău pereche.
– De asta m-ai chemat acum, să mă convingi că tu ești perechea mea?
În cele din urmă, ea verbaliză ceea ce, era convinsă privindu-i privirile tulburi, avea el să recunoască.
– Asta este alegerea pe care trebuie s-o fac astăzi? Să accept sau să resping faptul că tu ești sufletul meu pereche?
Legăturile telepatice păreau mai strânse ca niciodată. Chelnerul anunță, respectuos, că preia ultima comandă. Așa că își continuară, la braț, plimbarea pe Promenadă.
Nu-și mai vorbeau, nu era locul și rostul. Nu-l respingea, însă avea nevoie de timp să analizeze toate informațiile și implicațiile. Se pare că părinții primiseră azil atemporal în Fortăreață, iar prețul iubirii lor era să-și ofere, de bunăvoie, primul născut, unor scopuri deopotrivă mai înalte și oculte. La fel se întâmplase și în cazul bunicilor bizantini.
Iar ea, dacă se hotăra să-l refuze, iar Belphegor o iubea prea tare ca să nu-i ofere libertatea alegerii, urma să cunoască un tânăr, la capătul celălalt al Porților stelare. Îi va fi oferit un fiu, pe care-l va fi închinat, de asemenea, Fortăreței.
Cât despre Belphegor, acesta avea să se întoarcă, după nespus de multă vreme, acasă. N-ar fi vrut ca el să plece, așa cum n-ar fi dorit, pentru sine, să renunțe la doctoratul în filosofia prescolastică. Platon și Aristotel erau pictați pe zidurile mănăstirilor purtând coroane ale înțelepciunii, prin urmare, cine era ea să decidă asupra ordinii naturale a tuturor lucrurilor?
Demonul, căci asta era în cele din urmă bărbatul de lângă ea, încremenit perpetuu între vârstele maturității, îi primea cu dibăcie și eleganță gândurile. Ajunseseră în Piața de sticlă a Operei, la capătul Promenadei. Siannah ar fi trebuit să se îndrepte spre complexul de locuințe din vecinătatea campusului studențesc. Se întoarse, însă, spre Fortăreața unde, știa deja, avea, din nou, să se mute.
Pe Belphegor îl lăsară picioarele, în timp ce simțea strânsoarea brațului, venind din partea celei cu care-ar fi trebuit să bată primele zale din lanțul moștenitorilor. Mai avea un singur prag de trecut, atunci când Siannah trebuia să-și cunoască așa-zisul ursit din stele. Dar, în timp ce planifica următorul curs al evenimentelor, simți, pentru prima dată, cum se înnegurează contemplarea viitorului. Se îndrăgostea de-a binelea.
În timp ce se apropiau de Parcul Botanic, demonul știa că era pe cale să-și piardă puterile profetice.
