Era ca atunci când îți cresc aripi. Te mănâncă umerii și ți-e puțin foame. Dacă te scarpini, se irită, dar trece. Era exact așa, doar că puțin diferit. Știam că nu mai creștea nimic pe spatele meu.
Voiam să ajung sus. Să mă depășesc. Pentru asta, aripile nu îmi erau de ajuns. Îmi trebuia cel puțin o elice, sau două, și ceva ajutor.
Așa am ajuns la el. Singurul el pe care-l cunoșteam și care mă cunoștea. Am vorbit puțin, apoi m-a trimis la ea.
Ea, ultima dintre noi care s-a depășit singură. Folosise un motor cu aburi, trei pedale și două elice pe care ar fi putut să mi le împrumute. Merita să încerc.
Nu mai vorbisem cu ea de câteva mii de ani, de când lumile noastre se atingeau. Atunci, totul era diferit.
#
Ne-am întâlnit în timpul zborului de seară.
M-am apropiat de ea și am plutit împreună. Aripile îi străluceau atât de tare încât, dacă nu aș fi purtat ochelari, m-aș fi strivit, cu siguranță, de un nor.
— Salut, i-am zis, cu vocea unui contrabas.
— Salut, zise ea, alegând sunetul unui cor de clopoței.
— Am fost la el și m-a trimis la tine.
—El… răsună ecoul ei. Nu am mai vorbit cu el de secole. A crescut?
— A crescut.
— Nu credeam, zise ea schimbându-și culoarea.
Lumina soarelui începuse să pălească. Cerul ruginise și transformase spațiul din jur într-un ocean de rășină.
— Hai să zburăm peste nori, zise ea. Mă irită umezeala.
— Hai, am zis privind-o cum dispare cu un boom sonic.
#
Deasupra norilor era încă lumină. Pluteam peste o câmpie moale și purpurie.
— De ce ai venit? întrebă ea.
— Mi-e frig, am zis întinzând mâna pe care se formaseră cristale de gheață. Nu mai rezist mult.
— Înțeleg, zise ea, fără să se uite la mine.
— Chiar mi-e frig, am repetat. Îngheț.
— Am spus că înțeleg. Clopoțeii sunau acum mult mai grav. De fapt, erau clopote în toată regula. Am înghețat și eu cândva, zise, dar acum mi-e mai bine. Trece.
— Trece?
Un nor mic, probabil un cirrocumulus sau un cirrus, era cât pe ce să mă lovească. L-am evitat în ultima clipă.
— Da, zise ea. Adică… te obișnuiești. Nu frigul e problema.
Sute de ace îmi înțepau pieptul și nările. Ochii îmi lăcrimau, pielea mă ardea. Înghețam. Cum putea frigul să nu fie o problemă?
— Vreau să fiu mai aproape de Soare, am zis.
— Dar, dintre noi, tu poți zbura cel mai sus. Tu ești singurul care poate ieși din atmosferă.
— Dar și acolo e frig. Mai frig decât aici.
Se uită scurt la mine, apoi acceleră. Seara deveni mai apăsătoare. Am fost nevoit să înconjur întreaga planetă ca să o ajung din urmă.
— Nu crezi? am întrebat-o gâfâind.
— Nu.
Își lăsă capul într-o parte și privi în jos. Rămase așa o vreme, apoi își aranjă cablurile și mă prinse de mână. Atingerea ei îmi încălzi degetele.
— Arată-mi, zise ea.
#
De cum am ieșit din atmosferă, am fost nevoit să îi dau, regulat, oxigen. Aveam un plămân mecanic din care se hrăneau ceilalți plămâni ai mei. Nu aveam cum să o conectez direct la el, așa că a trebuit să improvizez puțin. Măcar ne atingeam. Îmi părea că făceam ceva nou și vechi în același timp. Mă simțeam de parcă priveam un apus îndepărtat.
Am zburat așa, în tăcere, vreo câțiva ani.
În timpul unei veri, îmi făcu semn să mă opresc. Apoi, mă împinse ușor ca să își ia puțin avânt și privi, pentru prima dată, în ochii mei. Privirile noastre miroseau a lavandă.
Atunci m-am uitat, și eu, mai atent la mine. Pielea îmi era transparentă. Puteam să văd rotițele, arcurile și niturile pe care mi le instalasem singur. Trosneau și scârțâiau. Între ele, un fel de lichid maroniu și unsuros se adunase într-o sferă unduitoare.
— Mergem înapoi, zise ea și mă trase în jos, o să te ajut.
Cuvintele ei mă umpleau de bucurie. O vreme, m-am lăsat condus de greutatea ei și nu m-am mai gândit la nimic. Apoi, am deschis ochii îngrozit. Treceam prin mijlocul unui strat de cumulonimbus. Norul ucigaș. Îi distingeam, clar, mireasma de tei. Cu toate astea… eram încă în viață.
— Nu, am stricat atunci și m-am oprit, mergem la el.
Ea tăcu, dar aura îi deveni purpurie.
#
Coboram mai iute decât lumina.
Gheața se topi și pielea îmi redeveni opacă. Ea își aruncă întâi elicele și motoarele, apoi își smulse aripile și se lipi de mine.
— Ce o să-i ceri, mă întrebă ea în șoaptă, dacă o să reușim?
Am atins un arcuș imaginar de corzile mele vocale și i-am dat răspunsul. Oricum, îl știa deja. Urma să cer același lucru pe care l-a cerut și ea, cu mult timp în urmă. Același pe care l-au cerut toți din neamul nostru.
Dar atunci m-am oprit. Mi-am dat seama că nu mai aveam ce să îl rog.
Eu luasem, deja, prima decizie.
