Partea I: Ergane
Dacă acopăr pereții, n-o să mai văd cușca.
Asta se gândise după ce prinsese prima țesătură în perete cu o mână de cuie ruginite. Le bătuse strâmb, străpungând cusăturile pe care se chinuise ani de zile să le învețe, și simțise fiecare lovitură ca și cum și le-ar fi înfipt în palme. Ca și cum se bătea pe ea însăși în perete, nu doar cea mai bună pânză lucrată vreodată. Apoi, cu același gând în minte, luă și cea de-a doua țesătură și o agăță pe peretele opus, fix lângă ieșire.
Putea și ea să fie sinistră, dacă voia. Nu avea nevoie de fire mai scumpe ca aurul ca să reușească.
Înainte, țesuse pentru că asta era viața ei. Acum, țesea mai mult ca să umple timpul. Pereții îi umpluse de mult cu tot ce putea cuprinde cu mâinile și cu mintea, deși primele două țesături erau mereu cele care ieșeau în evidență, față în față: una lângă ieșire, una deasupra patului. În felul acesta, își amintea mai bine. Nu mai avea nimic altceva de făcut decât să țeasă, iar firele erau infinite, un cadou infim și singuratic al cuștii în care fusese ferecată.
Nu era legată în niciun fel, ce-i drept, iar ieșirea era mereu larg deschisă, cum trebuia să fie, având în vedere că trăia într-o peșteră. Putea să iasă oricând voia, iar uneori chiar făcea asta.
Când nu este o cușcă precum o cușcă? se întrebase de-a lungul anilor, mergând până la marginea apei și urlând către mare ca prin zăbrele. Zăbrelele și sârma ghimpată nu ar fi ținut-o încastrată la fel de bine precum o făcea simpla infinitate a mării.
O cușcă nu este precum o cușcă atunci când poți să scapi din ea. Însă unde s-ar fi dus? Nimeni n-ar fi putut să înoate la infinit, indiferent cât de nemuritor ar fi fost. Calypso știuse asta. Odiseu o știuse și el, probabil.
Nu avea decât o mână de ore de lumină perfectă în fiecare zi, înainte să se facă teribil de lumină, înainte să se facă teribil de întuneric. Ajunsese să urască lumina lumânărilor, pâlpâirea aia de flacără care o zgâria pe pleoape, înainte și înapoi, sus-jos, oriunde o împingea vântul. Parcă îi lua o eternitate să termine o singură țesătură zilele astea. Obișnuise să lucreze zi și noapte, în frig și căldură, ațipind doar câteva ore peste firele de lână, dacă avea nevoie. Acum trebuia să își împartă timpul între apus și amurg. Așa o muncă mizerabilă ajunsese să țeasă.
Restul zilei și-l petrecea în peșteră. Câte alte femei nu își găsiseră singurul adăpost în peșteri, pentru ofense similare? Peșterile erau un soi mai simplu de cușcă: mai puțin păzite, mai puțin întreținute; nu aveau nevoie să vină nimeni să le spună că n-ar fi fost înțelept să iasă afară. Deja știau asta prea bine.
Nopțile și le petrecea între copaci, legându-le frunzele una de cealaltă cu ghirlande de perle ce aveau să se topească până dimineață. Îi plăcea să vadă cum cădea lumina lunii asupra lor, muguri de argint și perlă, strălucind pe frunze ce noaptea erau de un albastru adânc ca marea, ca soarele înainte de răsărit.
Nu avea ce milă să simtă, ce venerație să ofere, pentru tot ceea ce simboliza luna – căci nu fusese Artemis cea care își respinsese propria vânătoare, deși ea, mai bine ca oricine, ar fi trebuit să știe ce anume făcuse tatăl său? – dar nu putea să nu iubească felul în care lumina îi cădea pe țesătură, chiar și așa. Insula era un fel de cușcă și ea, deși ceva mai bine luminată.
Zilele erau aprinse, nopțile erau melancolice, însă măcar aici putea să își țină ochii deschiși când era trează.
#
Fusese o copilă agitată, cu mult timp în urmă. Scăpase printre degetele tuturor de parcă era făcută din mătase. Spărsese toate castroanele căzute pe mână. Vărsase libații de mai multe ori pe scările templelor decât în altare, în graba ei.
Într-o zi, Ara, o să fugi până când te vei arunca de pe o stâncă, și nu va fi nimeni acolo care să te transforme într-o privighetoare, îi spusese cândva mama sa.
Nu voia să se transforme într-o privighetoare, deși îi plăcuse povestea Filomelei: și ea fusese o țesătoare, până la urmă. Nu i se păru straniu decât când mai crescu. Ce era de plăcut la Filomela? O biată fată desfigurată de poftele unor bărbați, care își pierduse toate căile de a se face auzită, mai puțin una, și care fusese fugărită până ce se aruncase de pe o stâncă atunci când o folosise și pe aia. Dacă scoteai privighetoarea din Filomela, ce ar mai fi rămas?
Păi, Arachne avea să se gândească mai târziu, uitându-se la marea ce înconjura mica ei insulă, ar mai fi rămas ceva cam așa.
Era mai bine, poate, că mama nu-i trăise destul de mult ca să-și vadă cuvintele profetice adeverindu-se. Căci Arachne continuase să fugă, și căzuse și de pe stâncă. Doar că nu mai atinsese pământul.
Toate amintirile din copilăria sa erau presărate cu mirosul de pământ cald, atins de prima ploaie de vară, și cu acela al purpurii cu care tatăl ei vopsea lâna. Își amintea și acum cum era să simtă vopselele printre degete, își amintea cum îi rămâneau sub unghii.
Când mai crești, o să te iau cu mine până la Sardis, îi spusese tatăl ei când avea poate șase ani. Dar, mai întâi, trebuie să înveți să-ți ții mâinile afară din vopsele și să le folosești mai mult cu firele.
În ținut, Lydia era renumită pentru meșteșugurile ei, spunându-se că femeile de acolo erau învățate să țeasă încă din fașă, în special cele din familia lor. Aveau ei o poveste, despre o străbunică care fusese binecuvântată de Atena în urmă cu multe generații, ceea ce explica de ce hainele și țesăturile lor aveau mereu culori atât de aprinse, fire atât de strașnice, și erau atât de nechibzuit de perfecte.
Nechibzuit de perfecte, Arachne avea să se gândească mai târziu, le descria perfect.
Însă, atunci când țesăturile ei începură prima oară să strălucească precum giuvaierele pe războaiele de țesut, când deveniră mai bune chiar și decât ale celor mai bătrâne matriarhe ale orașului, în mintea ei, Arachne nu îi mulțumea Atenei, ci propriei sale mame. Mama ei, care o ținuse în poală când învățase prima dată să atingă un gherghef, care i se uitase peste umăr când începuse să lucreze de una singură, arătându-i fiecare greșeală, punând-o să deșire și să refacă totul până la perfecțiune.
– Pe cine vrei să țeși aici, Ara? o întrebase mama ei într-o zi.
– Pe Ifigenia înainte să meargă la Aulis, răspunsese Arachne, pregătindu-și cel mai pal lila pentru a-i face rochia.
Avea doisprezece ani, pe atunci.
Simțise ochii mamei trecând peste marginile încă destul de neîndemânatic cusute, peste zecile de nuanțe de verde și de galben cu care făcuse iarba din Micene.
– O poveste cam tristă, nu-i așa?
– Aici, încă nu, zisese ea, începând să adauge noua culoare.
– Nu așa, îi spusese mama, punând o mână peste a ei. Trebuie să ții toată lucrarea în minte înainte să te apuci. Cât de mare are să fie, câți oameni? Gândește-te la asta și apoi începe. Nu ezita, însă nici nu te grăbi. Și, ține minte, ea trebuie să fie piesa centrală, mereu. Uite!
Se așeză lângă ea și o ajută să își croiască drum prin lucrare, adăugând un fir lila la fiecare zece alte fire, aproape ca un gând ulterior, ca doar mai târziu să vadă ce contrast făcea culoarea cu cele pământii din jur.
– Așa trebuie să fii în viață, îi spuse mai târziu, în timp ce o privea cum termina ultima parte a țesăturii. Subtilă, însă prima în mintea ta, și imposibil de ignorat.
Ifigenia stătea în fața lor, un copil cu puțin mai mare decât Arachne la vremea aceea, dansând fericită în fața casei condamnate a lui Atreu, neștiind ce soartă o aștepta. Deja părea să strălucească. Semnul mamei ei în munca făcută cu propriile ei mâini. Doar ele două. Asta era munca lor. Atena nu avusese nimic de-a face cu ea. Nimic simțit de Arachne, cel puțin. De ce să-i fi mulțumit?
Însă toate celelalte o făceau.
Îți mulțumesc, Atena cu ochi de furtună, pentru darurile pe care mi le-ai dat, sunt umilă în fața ghidării și înțelepciunii tale, spunea mama ei, în genunchi în templul de marmură, chiar și cu mâinile roșii și bășicate în fața ei, ca o dovadă văzută doar de Arachne. Pallas Athena, Athena Parthenos, Athena Promachos, Athena Ergane. Atena Fecioara, Virgina, Protectoarea, Țesătoarea.
În fiecare toamnă, de Chalkeia, femeile, tinere și bătrâne, se adunau de prin toată regiunea pentru a-și petrece următoarele nouă luni țesând un enorm peplos pe care Athena Polias avea să îl poarte în miezul verii, la festivalul Panathenaic. Statuia înaltă până la ceruri a Protectoarei orașului, purtând o haină pe care era țesută cea mai mare victorie a sa, împotriva uriașului Enceladus.
Cu iscusința ta, sigur te vei afla și tu printre ele când vei fi mare, Ara, îi spuneau adeseori părinții, în timp ce priveau preotesele și arrephoroii conducând țesătoarele, ergastinele, alese către războaiele de țesut pe care aveau să le folosească aproape un an întreg. Nu ai decât să te concentrezi pe munca ta.
Și se concentrase, chiar mai mult decât era necesar, uitând de ea zile de-a rândul la război, însă nu ajunsese niciodată una dintre ele. Până ajunsese la vârsta de măritiș, iar Chalkeia era după colț, deja își turnase cenușă în cap pentru mama sa. În primul an, le spusesw că o jelea. În al doilea, s-a prefăcut că era bolnavă. În al treilea, nu o mai căutaseră.
Însă țesăturile ei îi captivau pe toți cei care treceau prin Hypaepa, chiar mai mult decât o făcuseră cele ale mamei sale, ceea ce era atât o durere, cât și o alinare. Mândria este un lucru ușor de întreținut, când ești singur. Tatăl ei continua să vopsească lânurile, iar ea continua să le țeasă, și așa, în doi, zilele treceau una după alta oricum. În absența mamei ei, casa era tăcută și nemișcată. Iar cât timp puneau destulă mâncare pe masă, nimeni nu mai vorbea de măritiș.
În lunile de vară lucra afară, dorind apropierea de natură pe care munca grea prea des părea să i-o răpească. Stătea printre piersici și măslini parfumați, cu șuvoiul lin al râului Pactolus aproape, ascultând zumzetul venit dinspre viile de pe muntele Tmolus, care stătea între ei și Sardis.
Și, precum ea înflorea la tinerețe, așa înflorea și natura în jurul ei. Cu cât stătea mai mult afară, cu atât simțea mai multe priviri ațintite asupra sa, iar asta îi hrănea și mai mult mândria. Driade și naiade, cu flori și scoici în plete, veneau să o vadă cum lucra. Arachne nu știuse că puteau veni de bună voie până atunci, nechemate de nimeni, însă nu se temea de ele. Mișcările lor aveau un fel de grație simplă pe care își dorea cu atâta ardoare să o imortalizeze în țesăturile ei.
De mai multe ori, își luase privirea de la război și și-o îndreptase către părul lor strălucitor, către pielea lor de culoarea scoarței de copac sau pietrelor de râu, către ochii lor în timp ce o priveau ca niște copii ascultând o poveste. Iar ele, când o prindeau că le privește, râdeau și o luau de la război și o așezau în iarbă, cu piersici și smochine în poală, unde îi cântau și îi împleteau flori în păr, sărutându-i fața în tăcere de fiecare dată când voia să se întoarcă la lucru.
Aceia fuseseră cei mai frumoși ani ai tinereții sale.
Apoi renumele îi ajunsese prea departe. Toată viața auzise povești sinistre despre hybris: Oedip, Creon, Ajax, toate menite să te țină departe de cea mai cruntă crimă împotriva zeilor. Crezuse, în tot acest timp, că le înțelesese mesajul, că nu ar fi putut ajunge niciodată să comită așa ceva, căci pentru ce ar fi putut nutri o copilă sărmană ca ea un hybris?
Însă, atunci când a contat, nici nu-i trecuse prin minte să se țină în frâu..
– Fata mea, ce frumos lucrezi, trebuie să fi fost învățată de Atena însăși, i se spusese cu nenumărate ocazii.
– Nu, doar de mama mea, le răspunsese de fiecare dată.
– Nu, uită-te la rândurile astea, cât de fine sunt marginile, cât de aprinse culorile, trebuie să le mulțumești zeilor în fiecare zi pentru că ți-au oferit așa o îndemânare. Nu e un lucru obișnuit, să știi! persistau oamenii.
– Îi mulțumesc mamei mele, le spunea și își întorcea spatele către fețele lor încruntate.
Toată viața fusese înconjurată de meșteșugari. Se jucase sub mesele lor. Adormise ascultând imnuri pentru Atena, Hefaistos, Hermes. Le știa toate faptele și victoriile glorioase. Știa tot ce făcuseră, rele și bune, la vremea lor.
– Ar trebui să-i asculți pe cei în vârstă, o altă femeie îi spusese într-o zi sumbră. Anii i-au învățat multe, și ți-ar spune că nu trebuie niciodată să contești puterea unei zeițe spunând că nu a avut nimic de-a face cu învățătura ta, căci nu se știe niciodată. În locul tău, aș turna o libație și aș cere iertare pentru vorbele mele.
Doar câțiva oameni erau pe lângă ea atunci, după ce nimfele se ascunseseră în copaci și în râu, însă toți încuviințaseră, deși unii dintre ei deja se dăduseră înapoi, intuind ceea ce lui Arachne, în supărarea ei, încă îi scăpa.
– Să cer iertare? Mâinile mamei mele m-au învățat să lucrez la război, vopselele tatălui meu au colorat lâna, și îi onorez pe amândoi de fiecare dată când ridic suveica. Nu am susținut niciodată ceva ce nu știam să fie adevărat, îi spusese ea, cu o încruntare ce-i ardea ochii. Dacă Atena spune că ea m-a învățat, bine. Să vină și să-mi arate ce dibăcie îmi este mie de neatins. Iar, dacă îmi voi dezamăgi amintirea mamei mele, orice îmi va cere, voi face.
Inima îi bătea tare în piept, iar suveica era ținută strâns în mână. Femeia bătrână, proptindu-se în baston, îi zâmbise.
– Deja a venit.
Păruse să crească atunci, până când ajunsese mai înaltă decât Arachne, până când șalul îi căzuse de pe cap pe umeri, descoperind un păr de un negru aprins. Haina i se transformase din roșu pal în purpură, iar bastonul îi devenise o suliță. Privitorii care nu se dăduseră înapoi până atunci o făcuseră, apoi căzuseră în genunchi.
Arachne înlemnise pe scaunul din fața războiului de țesut, și așa rămase chiar și când zeița dăduse din cap și îi zâmbise din nou. Nu era nimic afabil în zâmbetul ei. Ochii îi erau precum norii înainte de cele mai sumbre furtuni văratice.
– Atunci hai să începem, spusese ea, iar lângă ea apăruse un alt război de țesut, mai mare decât oricare altul știut de Arachne.
Atena își legase peplosul în jurul mijlocului și se așezase, calmă și amuzată, de parcă se juca cu un copil. Apoi îi aruncase o privire lui Arachne, care încă își ținea suveica strâns în mâini. Oamenii din jurul lor păreau să nu se poată depărta, iar nimfele veniseră din nou printre ei, ținându-și mâinile la piept de frică.
Cu o singură privire la țesătura la care lucrase Arachne până atunci, Atena o făcuse să dispară, așa încât nu îi mai rămăseseră decât urzeala goală și firele la picioare.
– Nu o să ai nevoie de aia, nu-i așa? Hai să începem din același punct. E o întrecere simplă: fiecare cu țesătura ei, și să câștige cel mai bun țesător. Căci amândouă susținem că suntem cele mai bune, nu-i așa?
Nu am spus niciodată așa ceva, se gândise Arachne, uitându-se la războiul său, neputând spune un cuvânt. Auzise cum Atena își aranja firele, greutățile, vergeaua, și tot nu se mișcase. Ar fi putut, oare, să refuze? Nu auzise de nimeni care să fi refuzat un zeu și să fi trăit fericit. Nu auzise de nimeni care să fi făcut ce îi fusese spus și să fi trăit fericit. Deci, ce era să facă?
Nu ezita, dar nici nu te grăbi, îi auzise vorbele mamei. Dacă nu avea nicio cale de a trăi fericită, ce îi mai rămăsese? Trebuie să ții toată lucrarea în minte înainte să te apuci. Se gândise la asta și își lăsase gândurile să i se întindă în fața ochilor precum un cazan de vopsea răsturnat. O văzuse pe toată, crescând tot mai mare, încleindu-se, ajungând la cer. Gândește-te la asta și apoi începe, îi spusese mama. Și, ține minte, ea trebuie să fie piesa centrală, mereu.
La dreapta sa, Atena lucra regulat și neobosit. Arachne apucase cel mai aprins fir pe care îl deținea și se apucase de lucru.
#
Asta era țesătura ei:
Fusese ruptă în bucăți, cusută din nou, bătută de mai multe ori în cuie în peretele de piatră al peșterii, cusută din nou, firele fiind prea grele și ața prea subțire, iar anii de umezeală și întuneric fuseseră la fel de nemiloși cu ele cum fuseseră și cu ea, așa că de-abia se mai înțelegeau culorile acum. O ținea deasupra patului.
Dar chiar și când o țesuse pentru prima oară, fusese un lucru brutal și haotic, lipsit de toată răbdarea și cadența învățate de mama ei. Avea prea multe personaje, prea multe povești, prea multe petice ce atrăgeau atenția privitorului. Însă fiecare bucățică abunda de detalii pe cât de perfecte, pe atât de morbide. Le dăduse zeilor toate atributele miraculoase pe care le aveau de obicei în țesături, dar lângă fiecare dintre ei îi puse și pe cei pe care îi răniseră și violaseră și pedepsiseră, fără nicio urmă de remușcare sau grijă, făcându-le chipurile cât de umane și de speriate putuse.
Acolo erau Leda, Europa, Danae și Aegina, lângă Zeus în multele lui forme. Dincolo erau Bisaltes, Tyro, Melantho, cu Poseidon vânându-le. Lângă erau Admetus, Isse, Erigone, Philyra, lângă Apollon, Dionis și Cronus. Și, în jurul tuturor, țesuse o ghirlandă delicată de flori și iederă, ca să le unească.
Țesătura Atenei, care atunci fusese întinsă în iarbă, în vederea oamenilor, iar acum atârna în cuie groase în peștera lui Arachne, picta vechea ei victorie pentru orașul ce-i purta numele. Enormi și presărați cu aur erau ea și cu Poseidon, însă lăsând destul loc pentru ca restul zeilor să-i vegheze din ceruri. O lucrare miraculoasă, intimidantă, însă care denota mai multă iscusință decât sentiment.
Iar în fiecare colț, probabil ca o promisiune a ceea ce avea să o ajungă și pe ea, erau figurile colorate ale lui Rhodope și Haemon, Oenoe, Antigona și Cinyras, toți despre care se zicea că se crezuseră mai presus de zei. Lucrarea Atenei scânteia atât de tare și dădea așa un lustru aerului încât mulți exclamaseră când o văzuseră. Însă Arachne nu se simțise mișcată de ce vedea.
Aproape crezu că era din cauza fricii, până când își întinsese și ea țesătura pe jos și o văzuse pe Atena inspectând-o cu o ură ce creștea cu cât o analiza mai mult. Se prea poate să fi fost infectată de hybris până în măduva oaselor, însă Arachne știuse imediat că cele două țesături nu se aflau la același nivel.
Nu avusese, însă, decât un moment să audă un urlet cutremurător, înainte ca o suveică de lemn să îi lovească tâmpla, o dată, apoi încă o dată. Arachne căzuse la pământ, de unde, amețită, văzuse cum Atena îi luase țesătura în mâini și o rupsese în bucăți, la fel de ușor ca și cum ar fi fost făcută din ceară.
– Cum îndrăznești, îi spusese Atena atunci, întorcându-se spre ea.
Răceala de pe fața ei era ca cea pe care Arachne își imaginase că o văzuse și Patroclus înainte ca Apollon să-l dea jos de pe zidurile Troiei. Suveica din mâna Atenei era pătată de sânge.
Ar trebui să mă spânzur, se gândise Arachne, aproape întinsă pe pământ. Nimfele tremurau în spatele Atenei, cu fețele pătate de groază. Arachne se uitase la ele doar pentru o clipă, apoi iar la figura teribilă a Atenei, și dăduse ușor din cap. De ce m-am gândit la asta?
Ochii Atenei deveniseră și mai negri.
– Trăiește, atunci, spusese ea printre dinți. Dar vei atârna, oricum.
Apoi, din peplos, scosese o punguță la fel de neagră ca adâncurile din Tartar, iar din ea luase o mână de ierburi. Mirosul lor o lovise pe Arachne precum fumul unui rug funerar. La distanță de ea, nimfele exclamaseră și își puseseră palmele pe obrajii brăzdați de lacrimi. Înainte ca praful vrăjii să o ajungă, Arachne le privise în ochi, văzuse acolo un fel de afecțiune pe care probabil nu avea să o mai simtă vreodată, și se rugase să nu o uite.
Într-adevăr, nu exista nicio cale de a trăi fericit.
Partea a II-a: Pallas
Lucrurile arareori sunt așa cum par, își spunea iar și iar, în timp ce se uita la cerul înstelat de pe plaja insulei sale pierdute pe mare. Un fir de lumină pe apă putea fi un drum către Hades, un smochin tremurând în vânt putea fi o nimfă prea timidă să se arate, o pasăre pe cer putea fi un semn că totul avea să fie bine. Nu era chiar așa de singură cum se simțea, așa de întemnițată cum părea.
Și-ar fi dorit să aibă demnitate, și-ar fi dorit să accepte stoic tot ce îi arunca soarta și să se țină de lucru, de parcă totul era mai mult un inconvenient adus zeilor decât ei, dar niciodată nu putea. Mai devreme sau mai târziu, masca îi crăpa, vocea o lăsa, țipetele i se sfărâmau. De prea multe ori deja, căzuse în genunchi la țărm, cu mâinile în păr, ținând ochii închiși să nu mai vadă lumea.
În tinerețe, driadele se desprinseseră din copaci și naiadele șerpuiseră afară din râuri ca să vină să o vadă lucrând, să-i ofere flori și scoici în schimbul unei bucăți de lână, sau sărutări în schimbul unui cântec. În mijlocul mării ăsteia fără margini, în cușca asta goală, nu era nimeni.
Însă, într-o zi, auzi o voce.
– Ceruri, chiar ești acolo, nu-i așa?
Era prima voce în afară de a ei însăși pe care o auzea după mii de ani, o voce răgușită ca a unui om înecat, venind din mare, din valuri, din stânci. Sub lumina blestemată a lunii, privi cum o siluetă udă leoarcă se ridică pe stâncile din apă și veni șchiopătând până la țărm. Ce straniu arăta viața, când nu era prinsă doar în firele unei țesături.
Făptura se opri la ceva distanță de ea, ținându-și chitonul cu mâinile, legănându-se ca o salcie în vânt.
– Am crezut…, începu ea, dar nu continuă.
Hainele îi erau mai mult alge decât material, și lăsaseră o dâră de la apă până la locul în care stătea acum, astfel încât arăta de parcă se topea ușor în nisip. Arachne o privi cu ochii de țesătoare, căci doar asta mai avea: păr întunecat, încolăcit pe spate, plin de nisip și apă de mare, și totuși mult, voluminos. Ochi negri, largi. Leoarcă din cap până-n picioare.
Îi spuse că nu înotase în toată viața ei cât înotase în noaptea aia. Îi spuse că luna i se păruse ieșită din ritm, așa că încercă să fugă încă o dată, și nu se opri până nu dădu din nou de alt țărm. Îi spuse că aproape se așteptase ca asta să fie tot insula ei de pe care venise, adusă înapoi în calea sa, însă avea prea multă plajă și prea puțini munți.
Arachne o privi cum deveni tot mai solidă cu cât lua mai mult aer în plămâni, observă cât de sigure îi erau tălpile pe nisip. Iar când cealaltă își trecu o mână prin părul negru, Arachne văzu că brațele îi erau cioplite ca ale unui luptător. Avea o aură atât de reală în jurul ei încât îi dădu la o parte nesiguranța, chiar și pe plaja aia udată de atâtea ori de lacrimi, chiar și sub luna nemiloasă.
– Ești Calypso?
Arachne se uită la ea cu ochi mari, uimită de o așa presupunere. Primul ei gând fu că era o mare de diferențe între o biată muritoare și un titan abandonat, însă apoi își aminti că zilele ei de muritoare erau de mult apuse. Ce era acum? Țesătoarea prea mândră care fusese izolată într-o cușcă făcută de propria-i mână. Fetița arogantă de care Atena se îndurase și o salvase de la suicid. Se îndurase, ziseseră toți.
– Sunt Arachne, spuse ea pur și simplu.
– Oh, spuse cealaltă.
Apoi dădu dintr-un umăr.
– Pot să stau lângă tine?
La încuviințarea ei, se așeză lângă Arachne expirând într-un oftat. Mirosea ca marea, puțin a pește, puțin ca tatăl ei după ce se ducea pe țărmurile din Focidaca să cumpere mai multă vopsea purpurie. Părul încolăcit i se prelingea pe umeri și pe spate precum smoala neînchegată.
– Oimoitalaina, spuse ea, oftând către apă, iar Arachne își dădu seama că era ecoul propriilor sale plânsete de dinainte. Încerci să-ți transformi toate durerile în sare?
Nu o gândise așa până atunci, însă își imaginase cum s-ar fi topit în spuma mării care îi atingea genunchii. Odată crezuse că, dacă se apleca destul de jos, destul de îndelung, atunci poate tot ce era rău în ea s-ar fi scurs în nisip și ar fi lăsat-o goală pe dinăuntru, însă curată, limpede cum nu mai fusese din copilărie. Cu sarea se putea descurca. Sarea putea fi aruncată sau mulată într-o altă formă. Putea să dispară în marea la fel de sărată.
– Poate, spuse Arachne. Câteodată.
– De ce nu-ți găsești o ocupație mai plăcută și nu lași toate țipetele astea la adresa zeilor pe seama eroilor mai descurcăreți? Uită-te la Oreste, o face destul de bine de unul singur.
– Alină stresul, spuse Arachne. Pământul s-a cutremurat când Oreste a blestemat zeii.
– S-ar putea să-l fi cutremurat ei de râs, spuse cealaltă și se întinse pe spate. Ai avut parte de mulți musafiri aici?
– Niciunul, recunoscu Arachne, uitându-se la marea sclipitoare pentru o ultimă dată înainte să se întoarcă spre ea.
Părul i se așezase în jurul feței ca o corolă neagră. Uitându-se la el, Arachne aproape că se așteptă să-și înfigă colții în încheietura ei goală.
Medusa îi zâmbi, iar fața ei trebuie să fi fost ca atunci când Poseidon o văzuse pentru prima oară.
– Nu suntem, oare, noi norocoase?
#
În mijlocul negru, negru al mării trăia o fată cu două surori, iar părinții lor conduceau părți egale din larga mare ancestrală. Surorile ei erau Stheno și Euryale, zeițe temute ale mării, părinții ei erau zeități antice, iar ea era singura care era muritoare. Însă știa marea ca pe sine însăși și își dorea să îi vadă tot cuprinsul. Mama sa, parte a lumii vechi, îi spunea povești despre zeii ce trăiau deasupra lor, despre cât de tineri și frumoși erau și, ca mai toate lucrurile tinere și frumoase, cât de mândri și de nestăviliți și de avari.
Iar ea rămânea fermecată de cât de umani păreau a fi, de cât de aproape de ea, față de părinții ei, de surorile sale. Așa că, în timp, începu să se lase purtată la țărm, să trăiască puțin din viețile muritorilor și, astfel, să le învețe poveștile despre acești noi zei. Învățând, crezu prostește că ea, cu înțelepciunea ei antică, îi înțelegea destul de bine.
Dar zeii nu erau numai sus în nori, ci și sub pământuri, și în adâncul oceanelor, atât de aproape de picioarele ei goale, și nu trecu mult timp până ce unii dintre ei începură să se uite înspre ea, ca spre orice ființă privită prea îndelung. Era la fel de frumoasă ca surorile ei, la fel de sălbatică ca marea, dar, din cauză că era muritoare, frumusețea ei era cumva mai tangibilă decât cea a celorlalte. Își purta părul liber, neîmpletit, iar buclele îi fuseseră de mai multe ori aproape prinse de mâinile ascunse ale vreunui satir, ale vreunui spirit de râu, de vânturile îndrăznețe trimise de Anemoi, fără ca ea să aibă vreun habar.
Lumea asta nouă era tânără și liberă și atât de asemănătoare ei încât voia să o învețe pe toată cu tălpile. Apoi, zeul tânăr al mării o prinse cu privirea.
– Ce frumoasă ești, îi spuse Poseidon pe o plajă aurie. Miroși a ape adânci. Ce caută un lucru așa tânăr ca tine atât de departe de casă?
Trebuie să fi fost tridentul sclipitor în care se proptise. Acesta nu era un simbol antic, ruginit de nefolosință, ca al tatălui ei; era o armă ascuțită și îngrijită, folosită la orice ocazie. Era prima oară când se consideră și ea incredibil de tânără. Oricât de bătrâni îi erau părinții, oricât de eterne îi erau surorile, oricât de tineri ar fi zis ei că erau zeii aceștia noi, ea era cu mult mai tânără decât toți. Tot ce știa era atât de departe de ea atunci.
Poseidon îi zâmbi, îi vorbi de ziua senină, glumi despre felul neîngrijit în care i se arătase – sare și scoici îi erau presărate pe haine, în barbă – și în tot acest timp, veni tot mai aproape. Iar pe măsură ce îl privi cum se apropie, cu picioarele goale ca ale ei, încercă să se gândească unde s-ar fi putut duce. Artemis. Artemis era cea de care avea nevoie, fiind cunoscută ca protectoare, dar pădurea era prea departe de mare.
Ce era aproape, însă, era templul semeț al Atenei, în vârful dealului de lângă țărm. Așa că, fără să mai asculte un cuvânt din ce îi zicea, și fără să-l lase să mai termine o frază, se întoarse și fugi într-acolo.
Picioarele îi cunoșteau toate pietrele de pe poteca ce ducea în susul dealului, iar ea era puternică și iute, așa că ajunsese la jumătatea drumului înainte să îi audă tălpile părăsind nisipul. Pașii îi răsunară între coloanele templului înainte ca el să ajungă la poalele dealului. Însă tot nu fu de ajuns.
Atena, tu știi legea și dreptatea, tu protejezi eroii, așa că protejează-mă și pe mine, și orice îmi vei cere apoi, voi face, se rugă, uitându-se în sus la statuia înaltă, îmbrăcată în munca multor țesătoare. Nu fu de ajuns.
Rugăciunea avu un ecou gol pentru o clipă lungă, apoi se dispersă când un sunet răsună în templu, metal lovind podeaua de marmură.
– Chiar era necesar să faci asta? oftă amuzat Poseidon.
Tridentul lovi încă o dată podeaua, apoi Poseidon se uită la acesta de parcă uitase că îl avea în mână, apoi îi dădu drumul să cadă. Se cutremură la podea de parcă tot pământul s-ar fi surpat sub el, iar sunetul o împietri în loc. Atena, se rugă în timp ce el venea mai aproape. Atrytone, Aethyia, Glaukopis. Mama mea, Ceto, tatăl meu, Phorcys, ajutați-mă. Nu fu de ajuns. Marea nu îi mai dădea siguranță, nu acum.
Sora ei, Euryale, îi spusese odată: Dacă într-o zi nu vei mai putea face nimic altceva, țipă, țipă cât să li se spargă paharele în mână, țipă cât să aibă coșmaruri noaptea. Chiar dacă nu va veni nimeni, țipă cât să știe ce nu au oprit. Și Medusa țipă. Țipă și se luptă și sparse podeaua de marmură sub ei, când o izbi de pământ, și tot nu fu de ajuns, și nu veni nimeni.
Până la un moment dat.
Pași demni venind în jos pe scările altarului. Atena, într-un sfârșit. Când își ridică privirea, ochi strălucitori, argintii, părură să vadă prin ea, concentrați asupra a ceva mai demn de atenție decât viața ei măruntă.
Deși nu voi să-l vadă, îl văzu pe Poseidon rânjind în sus la zeiță, în timp ce își aranja hainele și își ridica tridentul de pe jos.
– Templul ăsta era al tău? Era atât de aproape de mare, credeam că era al meu. Scuzele mele…
Cum de nu i s-a spart tavanul de marmură deasupra capului? Atena nu spuse nimic. Avea o răceală de nedescris în ochi, în timp ce îl privea plecând. Doar apoi se întoarse să se uite și la ea, iar ce se reflecta pe fața acestei zeițe care era atât tânără, cât și bătrână, era mândrie rănită, și furie, și dispreț. De ce nu venise mai devreme? Știuse că nu ar fi avut cum să îl înfrunte pe fratele tatălui său din nou?
– De ce a trebuit să vii aici? o întrebă în schimb Atena.
Aproape că putu să vadă mecanismul prin care toată furia aia mocnită fu adunată și modelată, strânsă în pumn până ce începu să lucească, apoi ascuțită. Apoi văzu sulița, la fel de șlefuită ca toate armele acestor zei tineri, și privi cum toată furia aia, ascuțită la vârf, fu îndreptată către ea.
#
– Nu apar în țesătura ta, spuse Medusa, cercetând materialul la lumina razelor răsăritului, ce îi intrau în peșteră ca niște lănci.
– O parte s-a pierdut când a rupt-o, spuse Arachne, așezată la baza țesăturii.
Culorile erau mult mai șterse decât atunci când o pusese pentru prima dată acolo, însă tot ieșeau în evidență la lumină.
– Nu intenționasem să țes o mare parte din ea când m-am apucat, ca să fiu sinceră, dar m-a luat valul.
Medusa își trecea degetele ușor peste aripile de lebădă ale lui Zeus.
– Pe cine voiai să țeși, la început?
– Callisto, spuse Arachne.
Cea care, la fel ca Medusa, fusese urmărită de un zeu, apoi pedepsită de cea care ar fi trebuit să o apere. Arachne îi căută pe față orice urmă de emoție, de frustrare mocnită, dar nu văzu decât ochi verzi, adânci ca marea.
După o cugetare, Medusa zâmbi.
– Ai farmec, nu-i așa?
Când se așeză lângă ea, părul îi atinse pământul. Arachne nu reușise niciodată să aducă marea atât de aproape de patul ei până atunci, nici cu scoici, nici cochilii. Acum, toată camera îi mirosea ca plaja la răsărit.
– Povestește-mi despre tine, Arachne din Lydia, spuse Medusa, uitându-se la ea în așa fel încât Arachne se trezi vorbind înainte să se gândească la răspuns.
– Am trăit într-un orășel plin de mesteșugari și dansatori. Tatăl meu vopsea lânurile, iar mama le țesea. Am acceptat o provocare pe care nu ar fi trebuit să o câștig și am murit înainte de al nouăsprezecelea an de viață.
Medusa zâmbi.
– Ah, dar nu tocmai.
– Nu tocmai, recunoscu și ea.
Dacă și-ar fi închis ochii, ar fi putut să-și imagineze că se afla sub apă. Aerul era rece și umed, lumina complet difuză, părul îi gâdila mâinile precum algele. Văzu că Medusa se uita de-a lungul camerei, la pereții plin de țesături, și o văzu cum se opri din cercetat când îi văzu războiul de țesut.
– Cât ceri pentru un peplos? întrebă ea. Al meu arată de parcă l-au mâncat peștii, în momentul ăsta.
Cam așa arăta, ce-i drept. Îi atârna jos pe piept și din când în când îi cădea de pe umăr. Arachne simțea cum o mâncau degetele să îl coasă în ceva mai țeapăn, dar ideea de a face unul nou nu suna nici ea atât de rău. Lua mult timp să țeși un întreg peplos, și la fel de multă răbdare. Tot ce îi rămăsese era timpul, tot ce își dorea era puțină companie.
– Nimic, spuse ea. Dacă ești dispusă să aștepți.
Nu mai lucrase niciodată ceva pe gratis, învățăturile mamei sale fiind prea bine înfipte în minte.
– Timpul e tot ce mi-a mai rămas, spune Medusa, de parcă îi repeta gândurile.
Oare asta făcea? se întrebă Arachne. Avea să fie atentă, în orice caz. Compania stânjenită era aproape mai rea decât solitudinea.
Ridicându-se cu o incredibilă agilitate pentru cineva care înotase atât de mult, Medusa se duse la locul unde se aflau maldărele interminabile de fire. Mai rămăsese doar atâta lumină cât să le vadă.
– Pot să aleg eu? întrebă Medusa.
Arachne încuviință din cap. Dacă ar fi fost alegerea ei, ar fi ales cel mai aprins turcoaz pe care îl avea, cu spirale de azuriu. O rochie pentru o naiadă, parcă ruptă din mare. Se îndoia, totuși, că vreunul dintre firele ei ar fi arătat nelalocul lui pe lângă părul acela negru, peste umerii aceia sărutați de soare.
– O să mă crezi prea îndrăzneață? o întrebă Medusa, și se întoarse spre ea cu brațele pline de lână mov-roșiatică.
Nu purpură de Tyr, nu. De Focida. Purpura folosită de tatăl ei. Arachne o privi îndelung, apoi dădu din cap.
– Nu, spuse ea. E perfectă.
#
Mama ei îi spusese odată, în timp ce se uitau la o statuie a Atenei Promachos, cu scutul purtând capul gorgonei la picioare: Nu trebuie să te gândești la Gorgoneion ca la ceva ce pietrifica oamenii de furie. Gândește-te doar că atunci când vezi pe cineva speriat, te sperii și tu, fără să știi de ce. Imaginează-ți cât de speriat ar trebui să fii ca frica ta să transforme oamenii în stane de piatră.
– Mi-au luat copiii din brațe, Medusa îi spuse într-o zi.
Se îmbrăcase într-un chiton lung și roșu pe care Arachne și-l făcuse într-un an mai friguros. Se uita la lumina lunii cu bărbia pe genunchi.
– Ca să îi facă războinici și paharnici, continuă ea printre dinți. Fusesem prea furioasă ca să simt vreo fărâmă de dragoste pentru ei, însă erau povara mea, și îi cărasem în mine ani de zile până când cineva a fost destul de grațios încât să îmi taie capul de pe umeri.
Chiar și înainte să înceapă războaiele, câmpurile de bătălie erau deja amare de lacrimi. Oare câte mame nu se bătuseră cu pumnii în piept și nu își turnaseră praf și cenușă în cap atunci când copiii le erau chemați la luptă? Thetis își ascunsese fiul ani de zile într-o curte singuratică, costumat în fată, doar ca să fie evite soarta aceea, și nici asta nu fusese de ajuns. Erau atât de puține căi de a trăi fericit.
– Mi-au tăiat capul, l-au pus pe un scut și l-au dus la picioarele Atenei, ca și cum voiau să zică: uite, o pedeapsă amânată prea mult timp, dusă la bun sfârșit. Acum folosește ce a rămas cum crezi de cuviință!
Avea o linie roșiatică în jurul gâtului, colțuroasă și inegală, semnul lăsat de un proces lung și obositor făcut de cineva al cărui unic ghid de decapitare fusese o dorință asiduă, arzătoare, de a ajunge la final, chiar și fără a avea o unealtă bună la îndemână.
Arachne nu mai avusese pe cineva aproape de o eternitate, nici nu mai știa dacă ar fi suportat așa ceva, însă noaptea era rece și întunecoasă, și doar ele două erau acolo, într-un loc ce părea să atârne deasupra sfârșitului lumii – așa că o luă de mână. Își aminti, pentru o singură clipă brăzdată de soare, felul în care nimfele s-ar fi adunat în jurul ei, cum i-ar fi luat fața și palmele și picioarele în mâini, și ar fi umplut-o cu mireasma piersicilor în floare. Crezuse că nu avea să mai fie așa de fericită niciodată.
Medusa o strânse și ea de mână, iar Arachne se uită în ochii ei și văzu, în adâncul lor, umbra acelei frici de mult apuse. Dar nu se preschimbă în piatră. Se preschimbă în cenușă, în cel mai ușor fir de praf, atât de amorțite își simțea brațele.
– Și cu tine ce s-a întâmplat? o întrebă Medusa.
Și asta fu ceea ce o făcu să împietrească. Simți o durere în gât și își dădu seama că nimeni nu mai apucase să o întrebe asta până atunci.
– Am fost proastă și am supărat o zeiță. Am fost transformată într-un păianjen și mi-am lăsat tatăl să muncească, să jelească și să moară complet singur.
Ani și ani își privise tatăl șchiopătând prin casă, de la piersici până la măslini și înapoi, cu spatele tot mai aplecat în fiecare zi. Ar fi trebuit să fie acolo, mâinile ei ar fi trebuit să-l ajute să meargă drept, vorbele ei ar fi trebuit să-i aline durerile, iar zâmbetele pe care și le-ar fi dat unul altuia le-ar fi salvat viețile amândurora.
– Sau, dacă asta era imposibil, spuse ea, cu greu înghițind un suspin, însă concentrându-se asupra mâinii calde dintr-a sa. Ar fi trebuit să aibă măcar un mormânt la care să plângă. Am fost atât de proastă, nu ar fi trebuit să accept niciodată așa ceva.
Însă inima ei, inima ei proastă și tânără, a vrut să câștige. Ar fi trebuit să rupă pânza în bucăți de una singură și să accepte o moarte ușoară, nu să se lupte împotriva ei și să se aleagă cu trecerea aceea eternă de ani goi.
Nu știuse că era mândră, înainte de acea zi.
– Dar nu crezi asta cu adevărat, spuse Medusa, când toate cuvintele se împrăștiară pe podea, în jurul lor.
Mirarea îi fu atât de puternică încât îi sparse pereții care i se ridicaseră în jurul durerii sale sufletești. În spatele lor, își găsi mândria uitată, încă licărind. Hybrisul era un lucru atât de insidios, ar fi trebuit să se aștepte la asta.
– Dacă mâinile tale, de unele singure, puteau să țeasă ceva ce să concureze cu creația unei zeițe, de ce ar fi fost asta vina ta? întrebă Medusa, ca și cum îi citea în suflet. Nu tu ai făcut-o pe Atena zeița țesătorilor. Nu tu ai susținut că te-ai afla ori dedesubtul or deasupra ei. Ar fi fost o defavoare pentru cei morți să nu te folosești de tot ce te-au învățat.
Arachne o privire cu ochi mari în tot acest timp, însă doar acum păru Medusa să observe, și să îi zâmbească șiret. Îi împinse umărul puțin.
– Asta gândești și tu, nu-i așa?
– Oamenii ar trebui să fie umili, spuse Arachne.
– Și nu ai fi fost umilă? întrebă Medusa. Dacă ți-ar fi demonstrat cu cât de mult e mai bună decât tine? Nu ți-ai fi văzut toate neajunsurile atunci și n-ai fi învățat să o slăvești?
– Nu prea are rost să am un susținător acum, spuse Arachne. Judecata a fost făcută cu mult timp în urmă.
Nu se mai uita la ea, ci la intrarea peșterii, strălucind în lumina lunii, la marea și copacii ce se întrezăreau afară. În ciuda a tot ce se întâmplase, încerca să nu zâmbească.
– Nu te preface că nu e bine să auzi că ai avut dreptate, măcar o dată.
Arachne simți cum zâmbetul îi fugi din lăcașul penitenței ei forțate.
– M-am gândit eu, spuse Medusa.
Arachne îi dădu drumul la mână, își trecu părul după ureche. Se gândi că peplosul era mai mult de jumătate gata, mâinile ei trădătoare fiind incapabile să lucreze mai lent. În momentul acela, și-ar fi dat jumătate din viață să fie ca una dintre Ergastinai, cu cele nouă luni pe care le aveau să țeasă un singur peplos. Și-ar fi petrecut jumătate din viață deșirându-l în secret, ca Penelopa, dacă asta ar fi însemnat că și-ar fi putut petrece cealaltă jumătate așa. Iată, aici, încă o pedeapsă pentru mândria ei.
Când lumea tăcu, când până și greierii deveniră șoapte între valuri, spuse:
– Lumea trebuie să fi murit, la un moment dat. Într-o zi, mi-am deschis ochii și eram aici.
O schimbare amară, cu un vag gust dulce, ca cel mai tare vin de pelin. Pierduse lumea și se regăsise pe sine.
– Lumea nu a murit, spuse Medusa. A uitat. Cum și tu ai uitat că nu ar fi trebuit să ai mâini și picioare, cum am uitat și eu că trebuia să fiu moartă. Atât de mult din viață este creat din ceea ce alegem să ne amintim, și ce credem că este adevărat.
– Dar eu n-am uitat, spuse Arachne.
Deși încercase atât de mult.
– Nu, spuse Medusa. Dar nu ai uitat nici cine erai. Asta fac blestemele, la urma urmelor: te fac să uiți cine ești.
Așa trebuie să fii în viață, îi spusese mama sa. Subtilă, însă prima în mintea ta. Arachne se gândi la asta. Imposibil de ignorat. Oare mama sa o veghea din Elysium? Dar tatăl său? Își dorea cu atâta ardoare să nu fi fost pe atât de dezamăgiți de ea cum îi fusese mereu teamă că aveau să fie.
#
Apoi, într-o zi, tocmai când razele plăcute ale dimineții se preschimbau în amiază, se ridică de la război și ținu peplosul înaintea sa. Era superb, simplu; nu brodase niciun model în el, în afară de marginile aurii. Semăna cu cele pe care mama sa le țesuse mereu și nu le purtase niciodată.
– E gata, spuse ea, cu sufletul la gură, atunci când Medusa păși în peșteră cu brațele pline de scoici și fructe.
Făcu un pas înapoi odată ce i-l dădu. Își lipi spatele de peretele cu țesături, simțea firele țesute presate pe mâinile ei tremurânde. Îi plăcea să-și imagineze că îi dădeau putere.
Medusa examină materialul cu o atenție neîntreruptă, ochii luminoși luând în calcul fiecare fir și cusătură, de parcă încerca să le memoreze, nu să le vadă calitatea. Arachne știa că era bună. Se gândea că ar fi putut fi și mai bună. Dacă ar fi fost excepțională, i-ar mai fi cerut unul? Era atât de proastă…
– Este superb, spuse Medusa. Îmi era teamă ca avea să fie atât de delicat încât mi-ar fi fost milă să calc cu el în apă, dar este perfect.
– Ar trebui să țină, spuse Arachne.
– Nu mă aștept la nimic mai puțin.
Zâmbetul ei era un ac împuns în inimă. Apoi Medusa păru să observe că Arachne stătea nemișcată, în cealaltă parte a camerei, iar zâmbetul îi deveni ezitant.
– De ce stai așa departe?
Arachne înghiți, însă sufletul îi era încăpățânat, și rămase unde era.
– Nu sunt bună la despărțiri, recunoscu ea.
Medusa clipi.
– Ne luăm la revedere?
Cât de dulce și de înfricoșătoare putea fi speranța în același timp…
– Nu asta facem?
– Numai dacă vrei tu, spuse Medusa, dar asta nu era o supoziție amuzantă. Vrei?
– Nu, spuse, deși începuse să scuture din cap cu mult înainte. Poate vrei tu?
I se părea cam în zadar să fi plecat de pe o insulă doar ca să rămână pe o alta. Nu era nimic care să țină pe cineva aici, se gândi Arachne. Însă Medusa dădu din umeri.
– Nu în momentul ăsta, nu, spuse ea, apoi un alt gând o făcu să zâmbească. De mult timp nu am mai vrut să stau undeva. Uitasem cum e. Insula ta e frumoasă, deși e mică și plină de gândaci și crabi.
Arachne râse, un sunet ca de apă în pieptul său. Era praf și raze de soare, plutind in aer.
– Aș putea să fac păienjenii să fugărească crabii până la mare.
– Ce descurcăreață, zâmbi Medusa, își puse peplosul peste un braț și se duse până la ea. Mă ajuți să mi-l leg, mai întâi? S-ar putea să mai am nevoie de unul, dacă nu îmi scoate ochii în evidență.
Îl întinseră pe podea și împăturiră un sfert din el. Medusa își dădu jos chitonul împrumutat, apoi se așeză cu spatele la Arachne, ajutând-o să lege peplosul în jurul său.
– Sarpedon era un loc amar pentru că era cufundat în amintiri amare, spuse Medusa, tăcută și gânditoare. Dar cred că mi-ar plăcea să stau aici, dacă nu te deranjează nici pe tine.
Arachne îi prinse peplosul peste ambii umeri și o lăsă pe ea să încingă o curea aurie la mijloc.
– Nu am nicio amintire urâtă aici, spuse ea, uitându-se peste țesătură, căutând orice cusătură strâmbă. Doar singurătatea.
Ușor, își trecu palmele peste spatele peplosului. Era perfect, după cum spusese.
– Nu am încercat niciodată să trăiesc fericită.
– Ei bine…, spuse Medusa, întorcându-se spre ea.
Cu părul negru căzându-i ca o cascadă peste umeri, peste rochia de purpură aprinsă, arăta ca Afrodita, căzută din ceruri, ieșită din mare.
– Cred că va fi un exercițiu bun pentru amândouă.
#
Zilele erau aprinse, nopțile erau melancolice, și nu aveau decât o mână de ore de lumină perfectă în fiecare zi; însă timpul părea mai blând când aerul din jurul ei trecea și prin alt piept. Lunile de vară părură să le ajungă precum valuri de căldură auriu-roșiatică.
– Știi povestea despre Pallas și Atena? o întrebă Medusa, proptindu-se în coate și privind cerul printr-o coroană de o mie de frunze.
Arachne alese cea mai mare smochină dintre cele pe care le avea în poală, o rupse în două și îi dădu jumătate.
– Nu, spuse ea.
Pentru un timp foarte îndelungat, alesese să nu iasă afară pe timp de zi, dar luna se schimbase de multe ori de când începuse să se lase trasă afară din peșteră în fiecare zi la răsărit, să vadă copacii și în lumină, să culeagă mai ușor fructele pe care nu era cu totul sigură că mai avea nevoie să le mănânce. După o vreme, împreună, luară și țesătura Atenei din perete și începură să o care după ele, pe post de pătură de pus peste iarba plină de rouă. Era un detaliu mic, ca un semn de rebeliune.
Medusa mușcă din smochină, care era atât de coaptă încât picături de zeamă roșie i se prelinseră pe încheietură.
– Ăsta e un lucru mai puțin știut, însă Atena a fost crescută, de fapt, de Triton când era mică, nu de Zeus și familia lui mare și minunată. Iar Triton avea o fiică, Pallas. Ea și Atena au crescut împreună. Mâncau împreună, se jucau împreună, învățau împreună, atât când erau copii, cât și când au crescut.
– Nu pot să mi-o imaginez atât de aproape de mare, spuse Arachne, cu privirea ațintită asupra întinderii de albastru și lumină.
– Eu pot, spuse Medusa, luând încă o smochină din mâna ei. Cred că încă vrea să stea aproape, într-un fel. Ai fi observat că unele temple ale ei sunt destul de aproape de țărm.
Pe față îi apăru o grimasă și se mișcă puțin, îi atinse genunchiul cu al ei.
– În fine, așadar Pallas și Atena ajunseseră să fie aproape inseparabile, iar când abilitățile strategice ale Atenei începură să se facă observate, Pallas era și ea acolo, ajutând-o să exerseze, provocând-o, și tot așa. S-au luptat de multe ori, doar ca să-și testeze puterile, dar aveau mereu grijă să nu se rănească una pe cealaltă, să nu se forțeze peste limite.
– N-am auzit niciodată de asta, spuse Arachne, întorcându-se și ea ca să îi vadă fața mai mult decât marea.
Medusa făcu același lucru. Se aplecă spre ea ca să-i șoptească, ca și cum mai era cineva care să le mai poată auzi acolo.
– Este o bârfă mai mult între zei, mi-au spus-o surorile mele înainte să fim toate transformate în praf și cenușă.
Zâmbi. Părul ei era atât de frumos în lumina soarelui, mai negru ca tăciunele, mai lucios decât pietrele, mai ondulat ca marea. De ceva vreme, Arachne începuse să-și treacă mâinile prin el, ca printre cele mai scumpe fire Tiriene, privindu-l cum îi scăpa printre degete.
– Apoi, într-o zi, se antrenau împreună, ca de obicei, însă, ca niciodată până atunci, Zeus devenise puțin curios să vadă ce îi mai făcea odrasla. Așa că se uită printre norii lui de furtună – și o văzu pe Pallas, luptându-se cu fiica lui.
– S-a înfuriat? întrebă Arachne.
Medusa îi dădu o caisă, ștergându-i o sămânță de smochină de pe obraz.
– În niciun caz. S-a bucurat. S-a gândit: uite, aici, o luptă în care pot să-mi ajut fiica. Și-a scos Aegisul și a distras atenția lui Pallas tocmai când Atena și-a aruncat lancea. A lovit-o fix prin inimă și s-a oprit în pământul din spatele ei.
Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Arachne ar fi oftat, însă anii o corodaseră precum sarea. Așa că spuse doar:
– Țintă bună.
– Țintă perfectă, zâmbi Medusa. Probabil că a jelit-o atunci. I-a făcut un palladium și i-a luat numele, ca un mod de a-i ține memoria vie, dar nu prea, așa că acum o avem pe Pallas Atena.
Se ridică la loc și bătu din palme o dată.
– Știi de ce avem nevoie aici? Vin. De când nu ai mai băut vin?
Arachne se gândi. Simți amintirea pe limbă și-i veni apă în gură.
– De cel puțin o viață.
Medusa râse.
– De cel puțin o viață, ai dreptate. Ce zici dacă am face nițel?
– Putem?
– Bineînțeles că putem, spuse ea, ridicându-se în picioare și trăgând-o și pe Arachne după ea. Suntem zeițe nemuritoare ale vântului și mării, putem face ce vrem în colțul ăsta uitat de lume.
Se perindară printre copaci, tot mai departe de plaja plină de lacrimi.
– Eu nu sunt, spuse Arachne.
– Bineînțeles că ești, spuse Medusa, fermecătoare în peplosul ei de purpură de Phocaea. Arachne Ergane.
Arachne ezită, însă pământul nu se cutremură, iar cerurile nu se rupseră.
– Când eram în Sarpedon, continuă Medusa neafectată, obișnuiam să fac rost de vin de la Circe. Era destul de aproape, pe atunci. M-am îndepărtat de ea, odată ce au început să vină toți eroii acolo, deși era destul de amuzant să îi văd transformându-se în porci. În fine, obișnuia să pună toate condimentele alea în vin, niciodată nu mi-am dat seama ce erau, oftă ea. Însă cred că ne vom descurca cu ce avem.
– Și ce avem? întrebă Arachne și oferi un zâmbet pentru un zâmbet.
–Timp, niște copaci, pe mine, și o fată frumoasă care să îmi țină de urât și să mă ajute să mă urc în copacii respectivi, spuse Medusa.
Arachne nu mai văzuse nicio altă persoană care să pară să aibă mai puțin nevoie de ajutor ca să se cațere într-un copac, dar își acceptă rolul cu cea mai umilă grație.
Vinul fu acru în primii câțiva ani, având în vedere că strugurii sălbatici care creșteau pe acolo erau piperniciți și verzi, dar, în timp, vițele crescută mai mari datorită atenției lor. Smochinele deveniră mai dulci, măslinele, splendid de amare. O cabană de lemn nu era la fel de ferită de intemperii precum o peșteră, însă era infinit mai luminoasă, mai caldă.
Totul mergea așa. Deși insula era mică, deși marea părea infinită, zăbrelele cuștii părură să se topească precum castelele de nisip, fir cu fir. Alte țărmuri nu erau de neatins, după cum nici zidurile nu erau de neurcat, și poate că până și un exil pe o insulă putea deveni opusul, în lumina potrivită. Putea să țeasă o pânză care să țină lumina unde trebuie, dacă era nevoie. Iar dacă zeii nu își mai întorceau privirile către ele, puteau să trăiască fericite până ce lumea avea să uite din nou.
O poveste cam tristă, nu-i așa? o întrebase cândva mama sa.
Aici nu, nu mai e, se gândi Arachne.
