Se cunoștea cu multă lume, dar nu și-ar fi ȋnchipuit că vor veni atât de mulți oameni la priveghiul lui. Ȋn cele trei zile trecute de când fusese depus ȋn biserică, pe geamul capacului frigorific nu ȋncetaseră să se perinde nenumărate figuri necunoscute, pe care ajunsese să le urmărească cu aceeași indiferență cu care, deunăzi, ȋși glisa degetul pe ecranul telefonului, derulând plictisit pozele de profil ale unor inși cu care Facebook-ul voia să-l ȋmprietenească.
Era toiul verii, dar gazul frigorific menit să-l conserve la două grade le menaja nasul curioșilor care mai aveau puțin și ȋl lipeau de geamul capacului. La succesul de public contribuia și proteza de plastic de sub buze, care îi înghețase pe față un rictus, din câte se pare, extrem de șarmant. De pe bolta pronaosului, Maica Domnului și pruncul Iisus se alăturaseră și ei tuturor acestor admiratori anonimi care ȋl studiau cu mare atenție, ca pe un exponat într-o vitrină.
Dar, slavă Domnului, ultima zi era pe sfârșite, ca și pelerinajul la moaștele lui. Trecuse mai bine de-o oră de când nu mai intrase nimeni în biserică. Sandu și cei doi tipi, pe care nu-i cunoștea, nu aveau să mai stea nici ei mult, se făcuse deja miezul nopții.
Și, totuși, Sandu nu dădea semne că ar vrea să plece curând. Avea o limbariță care-i redusese la simpli spectatori pe cei doi tovarăși de priveghi, care îi sorbeau cuvintele fără să-l întrerupă. Stăteau toți trei așezați pe niște scaune trase aproape de sicriu și de măsuța pe care câteva candele aprinse își aruncau lumina palidă peste băuturile și gustările lăsate acolo pentru vizitatori. Și dacă i-ar fi lăsat cu limbă de moarte să facă publice toate secretele lui, Sandu nu s-ar fi achitat mai bine de sarcină.
După ce povestise cu lux de amănunte faza cu sauditul care ȋl alergase frustrat prin tot hotelul, pentru că refuzase să-i mai facă masaj, după ce arăboiul ȋncercase să-i bage mâna-n chiloți ȋn timp ce-și tot ȋmpingea fundul gol ȋnspre el, „al dracu’ arăboi, voia să i-o sugă lu’ Dan”, acum Sandu le povestea celor doi inși peripeția din Japonia.
Japonezu’ se afla ȋntr-o vizită de afaceri ȋn Dubai și s-a cazat la hotelu’ unde Dan făcea masaj, așa s-au ȋntâlnit. Gălbejitului i-a plăcut așa de mult masaju’, că i-a propus lu’ Dan să vină cu el ȋn Japonia. Vă dați seama că, după ce pățise cu sauditu’, Dan s-a codit puțin, dar japonezu’ a plusat la bani și Dan a acceptat până la urmă. Bă, vă dați seama, mă știu cu Dan de treizeci de ani și nu l-am pus niciodată să-mi facă și mie un masaj! Avea trei ani când l-au ȋnfiat ai mei, după ce părinții i-au murit ȋntr-un accident de mașină. Am crescut ca frații ȋn aceeași casă, dar uitați-vă ce ȋnseamnă gena! Ce piticanie de om sunt eu și câtamai ursu’ e el! Adevăru’ că, la aproape doi metri și-o sută douăj’ de kile, n-ai cum să nu fii bun la masaj! Şi mai avea și-o labă cât un capac de veceu; când dădeai cu el noroc nu puteai să-i cuprinzi toată mâna. Dar, hai să vă zic mai bine ce a pățit cu japonezu’. De-acolo cred io că i s-a tras.
Fiți atenți! Ajunge Dan la Tokio și-l angajează Toșii ăsta, așa ȋl chema pe japonez, la el acolo, la Hitachi. Zori de zi sau răsărit, ceva de genu’, zicea Dan că ȋnseamnă Hitachi. Pe Dan l-au angajat pe partea de securitate, dar ȋi făcea și masaje lu’ Toșii, de câte ori ȋl chema samuraiu’ la ordin.
Toate bune și frumoase, până când au ȋnceput să facă experimente pe Dan. Cică aveau niște laboratoare de ziceai că sunt nave cosmice pe interior. Ați văzut roboții ăia mici, simpatici, de-i dau ăștia la televizor, care au grijă de copii sau de bătrânii singuri? Sunt o glumă, pe lângă androizii pe care i-a văzut Dan ȋn laboratoarele alea! Zicea că sunt unii atât de avansați, că nu poți să-i deosebești de un om adevărat. Pe japonezi, oricum e greu să-i deosebești unii de alții, vă dați seama ce problemă ai, dacă se mai amestecă printre ei și androizi gălbejiți?!
V-am zis că lu’ Dan ȋi plăcea mult să tragă de fiare. Făcea biceps și cu nouăj’ de kile. Din când ȋn când mai posta și pe Facebook antrenamentele lui de la sală. Când l-au chemat prima dată la laborator, gălbejiții i-au ȋmpânzit corpu’ cu cipuri minuscule, pe care i le-au vârât pe sub piele, și l-au pus să ridice greutăți foarte mari. Jongla Dan al nostru cu ele, de ziceai că e macara, nu alta! Io cred că și-acum mai are cipurile alea ȋn el, pentru că l-am văzut o dată cum a dat la o parte o mașină parcată aiurea pe o trecere de pietoni. Şi a ridicat-o din față, frate, de la motor, unde e mai grea! A mutat-o fără nicio sforțare, de ziceai că e din carton. Ha! am uitat să vă zic că ȋi făceau și transfuzii de sânge. Ȋn fiecare săptămână ȋi băgau un sânge roz, ca antigelu’. Cică sângele ăla ȋi hrănea organismu’ și nu mai simțea nevoia să mănânce nimic.
Şi-acum să vă spun cea mai ciudată chestie care i s-a ȋntâmplat acolo. Ȋntr-una dintre zile l-au pus să inhaleze un gaz care l-a adormit pe loc. Când s-a trezit, Dan avea pe cap o cagulă tricotată numai din fire metalice foarte subțiri. Ȋn locu’ deschizăturilor din dreptul ochilor, cagula avea două căpăcele, tot din metal, care-l ȋmpiedicau să vadă ceva din exterior. Ȋn schimb putea să audă, dar ȋn afară de bâzâitul echipamentelor din laborator, nu se mai auzea nimic. Dan a dat să se ridice, dar nu-și putea clinti capu’ de pe pat. Putea să-și miște tot corpu’, mai puțin capu’, care părea să fie ȋnțepenit ȋn ceva care nu putea fi mișcat oricât s-ar fi opintit. Văzând el că nu reușește ȋn niciun chip să se desprindă de chestia care-l ținea strâns de cap, a strigat după ajutor, dar parcă striga ȋn pustiu, nimeni n-a venit să vorbească cu el. Atunci, Dan s-a panicat rău de tot și a ȋnceput să lovească ȋn toate părțile cu mâinile și picioarele, disperat să atragă atenția cuiva.
Ȋn timp ce se zbătea ca un posedat, Dan a simțit deodată că-și lasă corpu’ ȋn pat, ca și cum ar fi fost o haină pe care și-a dat-o jos de pe el, și că se ridică ȋn aer, ghidat de o forță la care nu se putea opune. Ajuns ȋn ȋnaltu’ tavanului, forța i-a dat un impuls, așa, ca un bobârnac, și a ȋnceput să planeze lin, pe un culoar care se simțea ca un tub invizibil, prin care nu putea să ȋnainteze decât ȋntr-un sens. Tubu’ era inundat de o lumină alburie, strălucitoare, dar care nu-l orbea, dimpotrivă, ȋl ajuta să vadă amănunțit toate lucrurile de sub el.
Corpu’, care-i rămăsese ȋn pat, continua să se zvârcolească, ȋncercând să-și scoată capu’ din ȋmpresurarea tentaculelor cu care o caracatiță robotică, cuibărită pe creștet, ȋl fixa ca ȋntr-o menghină. Dintre tentaculele din spatele caracatiței se detașa un mănunchi de cabluri, care se răsfirau pe podea și intrau ȋn monitoarele și echipamenetele ce zumzăiau ȋn juru’ patului ca un roi de albine. Din căpățâna caracatiței ieșea un tub alburiu cartilaginos, ca un cordon ombilical, care șerpuia pe podea și dispărea pe sub una din draperiile care ȋmpărțeau zona aceea din laborator ȋn mai multe compartimente identice.
Dan nu pricepea nimic din semnele care se perindau pe ecranu’ monitoarelor, ȋnsă o bară de progres a unui transfer realizat chiar ȋn acele momente i-a atras atenția, pentru că era roșie și se umplea cu mare viteză. Când și-a mutat din nou privirea de la monitoru’ cu bară la corpu’ lui de pe pat, surpriză! a descoperit cu uimire că nu mai avea pe cap caracatița și cagula de sârmă, doar o bentiță metalică, străpunsă ȋn dreptu’ frunții de cordonu’ ombilical văzut mai devreme. Chipu’ lui adormit radia o liniște care-l atrăgea ca un magnet. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, forța din aer l-a transferat instant din ȋnaltu’ tavanului ȋn corpu’ din pat, la care Dan abia aștepta să se ȋntoarcă.
Primu’ lucru’ pe care-apus ochii, când i-a deschis, a fost o imagine ȋnrămată a lu’ Buddha, care arăta ca un android, cu musculatura artificială la vedere, așezat cu picioarele ȋn poziția lotus și cu mâinile ȋn poală, știți voi, postura aia clasică de meditație. „Sandule, dacă se gândesc la Buddha ca la un android, ȋți dai seama ȋn ce vor să se transforme ăștia?!”, ȋmi zicea Dan, abătut, când mai aduceam vorba de gălbejiți. Cred că mai degrabă tablou’ ăla, decât ce i se-ntâmplase ȋnainte să-l vadă, l-a băgat ȋn sperieți și l-a făcut să fugă de-acolo. Şi uite, săracu’, că n-a mai avut zile să se bucure și el de traiu’ natural pe care-l ducem noi aici. La nici două luni de când s-a ȋntors din Japonia, l-am găsit inert ȋn apartamentu’ din București, unde locuiam amândoi cu chirie. Ce să-i faci! Asta-i viața! Azi ești, mâine nu mai ești! Dar nici să te transformi ȋn android, cum vor să facă japonezii, nu e o variantă! Chiar dacă poți să trăiești mai mult, aia nu mai e viață de om normal. Nu mai bei, nu mai fumezi, nu mai regulezi, ce viață e aia?! Hai să mergem, băieți, că am dat-o ȋn filozofie și uite că s-a făcut aproape două! Noapte bună, Dane! Mă ȋntorc puțin mai ȋncolo, când se crapă de ziuă!
Ȋnainte să plece, Sandu și cei doi tovarăși ai lui scoseseră afară din biserică toate candelele, ca nu cumva peste noapte să ia foc ceva de la ele. Le lăsaseră pe jos, de o parte și de alta a ușii, ȋn pridvorul bisericii, și plecaseră fără să le stingă. Ȋn lipsa candelelor din pronaos, aerul ȋntunecat ca antracitul umplea toate ungherele bisericii.
Nu-i picase prea bine să-l audă pe Sandu cum vărsase tot ce știa despre el. Poate că starea lui sufletească nu-i permitea să se controleze. Sau, pur și simplu, nu dorea ca fratele lui să ȋmpărtășească aceeași soartă cu oamenii despre care nimeni nu mai vorbește după ce mor, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. Probabil se gândise că, dacă povestea toate lucrurile acelea despre el, n-ar fi fost dat uitării atât de repede. Poate că Sandu era gură spartă, dar era fratele pe care i-l dăduse Dumnezeu ȋn locul părinților săi. Bietul de el, veghease ore ȋn șir la căpătâiul lui, fără să știe că povestea din laboratorul Hitachi din Tokio se repeta oarecum ȋn biserica din cartierul lor natal din Pitești.
Doar că acum era ȋntr-un rahat și mai mare, pentru că trupul nu ȋi mai răspundea la nicio comandă. Nu putea nici să se miște, nici să strige, doar să audă și să vadă prin pleoapele ȋnchise, ca prin niște ochelari de soare. Carcasa ȋn care era ȋnchis absorbea, fără să tresară măcar, șocurile tuturor descărcărilor de energie cu care mintea lui ȋncercase s-o miște din loc. Tot timpul de când se trezise așezat ȋn sicriu se zbătuse ȋn corpul acela inert fără să reușească măcar să-i deschidă pleoapele.
Un sunet monoton de frecvență joasă, hrr, ca un tors de pisică, simultan cu o vibrație continuă foarte slabă, pe care ȋncepuse s-o simtă deodată ȋn corp, l-au făcut să se ȋntrebe dacă nu cumva cedase compresorul capacului frigorific. Ȋnsă o explozie de raze luminoase ȋi mută imediat atenția de la compresor la cupola pronaosului pe care sicriul ȋl lumina ca un proiector. Cât de iubitoare i se păreau acum chipurile Maicii Domnului și pruncului Iisus, pe care corpul lui le aprinsese ca pe niște decorațiuni de Crăciun… O senzație spontană de déjà vu ȋi readuse ȋn minte forța care ȋl controlase ȋn laboratorul japonez din care evadase. Ca și atunci, nu putea să contracareze voința străină care ȋi luase corpul ȋn primire, ca și cum ar fi fost un sistem artificial pe care ȋl restarta de la distanță după ce se restabilise comunicația. La fel cum izbucnise, lumina se stinse brusc și Dan descoperi, fără să fie deloc surprins, că poate să-și miște iar corpul după bunul lui plac.
După ce ȋndepărtă capacul frigorific, se ridică ȋn picioare și sări jos din sicriu, cu gândul la gestul de binecuvântare cu care pruncul Iisus ȋl ȋncuraja din ȋnaltul pronaosului. Pipăind pe ȋntuneric, descoperi pe măsuța cu gustări pentru vizitatori un chibrit, cu care aprinse o lumânare din sfeșnicul cu nisip așezat la capul sicriului. Pe marginea mesei, telefonul japonez primit de la job aștepta să-l ridice. După ce ȋl deblocă, cea mai mare temere a lui se adeveri. Suflă nervos ȋn lumânare și, cu un picior bine plasat, dădu de pereți cele două canaturi ale ușii.
Trebuia neapărat să se întâlnească cu Toșii.
