De la Orașul Nou până la limita estică erau cam patruzeci de kilometri, un drum destul de lung și obositor în aerul ucigător de uscat al planetei Tropica. Raul avea ochii ațintiți în față, urmărind denivelările drumului și încercând, pe cât posibil, să le evite.
Însă, atunci când roțile ATB-ului (Transportorului Blindat Amfibie) călcau în vreo groapă, arunca repede o privire fugară spre locotenentul ce dormita pe bancheta de lângă el. De curând coborâse de pe stația orbitală pe acea planetă și nu voia să-și înceapă ziua de muncă pornind un conflict cu superiorul său.
Dar acesta nu dădea semne că drumul sau denivelările l-ar fi afectat în vreun fel.
— A1, recepție, mă auzi? se auzi în stație, apoi câteva zgomote sparseră tăcerea. Raul apăsă câteva taste pe monitorul stației și zise cu glas coborât:
— Da, aici A1, te aud. Care-i problema?
— Aici A2, las-o mai ușor, că nu te mai văd de praf.
Raul aruncă o privire în camera panoramică din lateral și văzu doar un nor roșiatic de praf ce se ridica violent în spatele blindatului său. În acea masă amorfă, abia se distingea silueta celui de-al doilea vehicul. În rest, nici urmă de camionul care-i însoțea.
Ridică piciorul de pe accelerație, iar automobilul parcă tresări. Mișcarea îl trezi pe locotenent. Acesta își pironi ochii albaștri prin parbriz, apoi îl privi pe soldat.
— Nu-i mai văd pe ceilalți, se scuză Raul, ocolind ochii superiorului.
— Nu văd camionul, confirmă locotenentul după ce se uită și el în camera panoramică. Oprește, să ne dezmorțim. Să-i așteptăm.
Transportorul se opri și în scurt timp, un al doilea se poziționă în spatele lui. Raul își duse mâna la ochi: soarele acestei planete ardea ca un cuptor încins, aruncându-și razele de oțel peste peisajul arid. În acest deșert sălbatic, doar drumul roșiatic se putea distinge. Praful ridicat de ATB-uri era purtat de vântul ce biciuia constant câmpia uscată, intensificând senzația de fierbințeală.
La câțiva metri de drum se contura o mică oază de verdeață. Plantele și arbuștii, luptând pentru supraviețuire, se îndoiau haotic sub soarele nemilos. Frunzele lor, mici și zbârcite, acoperite de praf, căutau să prindă fiecare rază de lumină.
În mijlocul acelei oaze, ce părea mai degrabă o farsă grosolană a unui paradis ipotetic, se vedea o mlaștină. Acest loc, gazdă a celei mai prețioase resurse a planetei, colcăia de viață. Vietăți stranii animau locul. Un soldat tocmai își făcea nevoile în apropierea unui tufiș, când locotenentul îl atenționă.
— Stați departe de mlaștină. E plină de pericole.
— Am văzut un fel de raci în apă…
— Sunt și lipitori, chiar și un fel de pește ce depune ouăle în rănile tale dacă intri acolo. N-ați auzit despre asta? N-ați citit protocoalele de securitate?
Locotenentul îi privea sever și bărbia îi tresălta ritmic semn de iritare.
— Trei coloniști au fost afectați, unul a murit și doi și-au pierdut picioarele datorită infecției. Ouăle se dezvoltă în carnea subiectului și, când eclozează, distrug țesutul. După ce ajungem în cazarmă voi ordona o reinstruire. Până atunci, fiți cu ochii în patru: fiecare animal, insectă sau pasăre de pe planeta asta vrea o parte din voi. Acum mișcați-vă în ATB-uri și hai mai departe, că a venit și camionul.
Fără să vrea, Raul ridică din nou piciorul de pe accelerație. În fața lor se înălța o graniță artificială între sărăcia vastului deșert și misterioasa junglă ce se vedea la orizont. O fortificație de fier, alcătuită dintr-un gard înalt de plasă, însoțit de trei rânduri de sârmă ghimpată. Gardul uriaș era păzit de un șanț adânc, construit din piatră și ciment. Această graniță părea că se înalță ca un gardian vigilent, protejând lumea cunoscută de necunoscutul ce se ascundea dincolo. O poartă impunătoare oferea o cale de acces către inima junglei. Portalul, la fel de securizat ca întreaga construcție, le oferea posibilitatea de a pătrunde în lumea misterioasă, prin intermediul unui pod de beton ce se unea cu ținutul sălbatic.
— Ăsta nu-i gardul de protecție? întrebă Raul, mai mult pentru el, privind uimit la dimensiunile construcției din fața lui.
— Bariera de protecție, aprobă locotenentul, separă lumea civilizată de lumea protejată.
În mașină se auziră câteva murmure, dar nici unul din soldați nu-și rosti gândurile cu voce tare.
Locotenentul scoase un dispozitiv din interiorul jachetei și apăsă un buton. Un bec roșu se activa intermitent în apropierea porții, declanșând deschiderea laterală a acesteia.
— Intrăm în zona protejată? își manifestă Raul surpriza.
— Da, avem o misiune de SP acolo. O companie ce lucrează aici a solicitat ajutorul. Securitate și protecție.
— N-am știut că există companii în această zonă.
— Caporal, nu-i treaba ta sau a mea. Am primit un ordin și trebuie să-l executăm. Ai o problemă cu asta? întrebă locotenentul pe un ton de gheață.
— Nu, domnule.
Convoiul trecu de poarta barierei și se avântă spre jungla din fața lor.
Raul își încleștase maxilarele, forțându-se să nu mai zică nimic, deși înăuntrul lui fierbea. Simțea că ceva nu era în ordine, toată misiunea aceea puțea. Trecuseră în zona protejată, deși legile federale spuneau că era interzis să facă acest lucru. „Poate sunt anumite derogări de la lege”, își spuse în gând, încercând să găsească o explicație. Totuși, senzația de nesiguranță i se instalase în suflet.
În dreapta și-n stânga, trunchiurile uriașe îl flancau, înălțându-se spre cer. La două sute de metri deasupra solului, o coroană verde-argintie, stufoasă, obtura lumina astrului zilei. O ploaie de liane cădea din ea, răsfirate până aproape de sol. Un desiș din copaci tineri, ferigi și mușchi, invadase solul în apropierea rădăcinilor acestor giganți. Aerul umed, în total contrast cu terenul arid, îi asaltă sub forma unei ceți albicioase. Flori și plante supradimensionate păreau încâlcite fără noimă în infernul verde, făcându-l parcă mai inospitalier. După vreo douăzeci de minute, o oază defrișată apăru în fața lor. Pe marginea unui șanț recent săpat, stătea într-o rână un utilaj UAS. Mini-excavatorul avea șenilele distruse, iar carcasa ce-i acoperea măruntaiele zăcea la câțiva metri distanță, contorsionată. Apoi, de după utilaj, apăru în fața lor tabăra cu toate urmele dezastrului. Stâlpii de iluminat erau îndoiți sau rupți, parcă o forță oarbă îi culcase la pământ. Două rulote care fuseseră folosite drept birouri stăteau răvășite și deschise, de parcă cineva folosise un deschizător de conserve uriaș asupra lor. Hârtii, bucăți de aparate și cabluri se vedeau împrăștiate peste tot, unele afundate în lutul roșiatic. Panourile din gardul electrificat căzute, răsturnate și îndoite, iar generatorul de curent distrus. Câțiva muncitori îmbrăcați cu veste reflectorizante trebăluiau printre resturi. Câteva mașini de teren și un camion întregeau peisajul.
Mai multe persoane ieșiră din autovehicule, așteptând convoiul militar ce urma să intre în perimetru. Soldații se alăturară muncitorilor, ajutându-i să reinstaleze gardul protector, în timp ce locotenentul discuta cu liderii taberei. Muncitorii lucrau fără să scoată o vorbă, aruncând priviri furișe spre junglă, amplificând tensiunea ce se simțea în mișcările lor.
Raul tocmai ridica un panou de gard, când prin apropierea lui trecu unul din muncitori. Ochii acestuia priveau neliniștiți amalgamul de copaci și verdeață ce se întindea în apropierea lor. Caporalul îi puse mâna pe braț, cu gândul să-i atragă atenția. Însă nu se așteptă la reacția omului. Acesta își trase, mâna ridicând-o în sus, și zbieră ascuțit, speriindu-i pe cei din apropiere. Întâmplarea i se păru hilară caporalului, totuși nu râse, fiind convins că sperietura omului fusese cât se poate de reală. Caporalul se apropie și zise:
— Îmi pare rău că te-am speriat. Voiam să întreb: știi ce s-a întâmplat aici?
Omul își netezi hainele, așezându-le peste abdomenul proeminent, apoi își trecu o mână prin părul ciufulit, oftând. Mai aruncă o privire spre junglă, apoi spuse cu glas răgușit.
— Au atacat Jumătățile. Tot timpul le-am crezut idioate, și uite ce-au făcut. Omul arătă cu mâna dezastrul din jur.
Raul vru să-l mai întrebe ceva, dar chiar atunci discuția la care participase locotenentul se încheie și acesta le făcu semnul de adunare. Nouăsprezece perechi de ochi erau ațintite asupra comandantului. Acesta duse mâinile la spate, și luând o poziție regulamentară ce-i intrase în rutină, zise:
— Soldați, avem de îndeplinit o misiune de SP.
Apăsă câteva butoane pe display-ul atașat de mâna dreaptă și în fața soldaților apăru o hartă holografică.
— După ce asigurăm teritoriul o să amplasăm santinelele automate, aici și aici, reluă el, arătând spre cele patru puncte ce determinau colțurile perimetrului. O să petrecem noaptea și ziua de mâine aici. Agenții de protecție civilă vor ajunge după ora prânzului, până atunci tabăra e a noastră. Problema principală: acum două nopți tabăra a fost atacată de animale, dărâmând protecția electrică și devastând modulele. Nu știm ce anume le-a stârnit, până acum n-au mai fost semnalate astfel de incidente. Au fost și victime, cei doi paznici. Având în vedere că suntem în apropierea junglei, ar fi de preferat să ne abținem de la provocări.
După ce comandantul tastă o nouă serie de butoane pe display, o hologramă începu să le țină o prelegere despre Simia Europis, un animal humanoid, asemănător cu maimuțele de pe Terra. Specia s-a adaptat la acest ecosistem, fiind extrem de agilă. Imaginea se schimbă, înfățișându-le animalul înălțându-se printre crengi, folosindu-și cele două brațe prevăzute cu degete butucănoase și mișcându-se cu o dexteritate uluitoare. Coada-i musculoasă, bifurcată, îi asigura echilibrul necesar în timpul cățărării și era foarte folositoare în manevrele complexe de balansare. La nivelul solului, imaginea se schimba complet. Picioarele din spate, pliate la piept în timpul cățărărilor, îl ajuta să execute un mers sărit ce aducea aminte de cangurul terestru. Avea o înălțime impresionantă, de aproximativ doi metri și jumătate. Soldații înțelegeau acum de ce acest animal părea că are doar jumătate de corp, fiindcă picioarele-i pliate și coada lungă îi confereau o alură unică.
— Aceste animale au distrus tabăra în douăzeci de minute, așa că fiți vigilenți.
— Sunt carnivore? întrebă unul din soldați.
— Omnivore, dar avem puține informații, așa că presupuneți ce e mai rău. Nu le subestimați. Ce trece de perimetru și nu e uman trebuie să cadă. Ne-am înțeles?
— Înțeles! veni răspunsul colectiv.
— Bun. La treabă. Știți ce aveți de făcut.
Cele două Transportoare blindate fură amplasate pe latura cu jungla, iar camionul oprit strategic, ca la nevoie să blocheze intrarea în perimetru. Patru unități de protecție, santinele automate dotate cu mitraliere grele și țintire laser staționau în cele patru colțuri. Iar între ele se plimbau soldații.
Raul stătea în ATB-ul cel mai apropiat de junglă și pornise detectorul din proximitate, însă acesta baleia pe o rază de o sută optzeci de grade fără să detecteze nimic. Locotenentul ce stătea alături, pe scaunul din față, se tot mișca plictisit. Apoi se întoarse și zise:
— Rămâi aici, merg în patrulare. Dacă apare ceva, dă prin stație imediat.
Caporalul înclină capul în semn că înțelesese și-și aținti din nou ochii pe ecranul detectorului. Începu să se plictisească, cine știe ce le apucase în seara aceea pe Jumătăți de atacaseră tabăra. Până la urmă, poate nu aveau un motiv. Animalele pot reacționa instinctiv, câteodată.
Era cald, seara se apropia și metalul Transportorului începea să transmită căldura acumulată în timpul zilei. „Poate ar fi bine să deschid trapa”, gândi Raul. Se ridică și împinse capacul, lăsând aerul să-i invadeze nările, apoi se ridică în picioare acolo unde ar fi trebuit să fie scaunul mitraliorului. Pe jumătate ieșit din vehicul, se uită în jur cuprinzând perimetrul. În apropiere, doi dintre muncitori treceau spre camionul lor.
— Spor, și lumina lui Esol să se reverse asupra voastră!
— Mulțumesc, la fel și vouă. răspunse Raul. Ce se întâmplă, plecați?
— Se face seară și l-am convins pe managerul nostru să ne lase să plecăm.
— Nu trebuia să rămâneți aici, să protejăm perimetrul? Locotenentul v-a oferit arme.
— Nah, nu facem așa ceva. Nu suntem soldați. Avem familii, sunt mai importante de cât orice profit.
— Înțeleg, atunci, pe curând. Vă întoarceți mâine?
— Da, o să revenim mâine, zise omul îndreptându-se spre camion, apoi se opri și se întoarse.
— Voi de ce rămâneți aici? N-ar trebui să stați, nu e sigur.
— Avem o misiune de SP.
— SP?
— Siguranță și protecție. Suntem soldați, asta-i treaba noastră să protejăm și să stăm acolo unde alții nu vor.
— Știam că armata lucrează pentru guvern, pentru popor, nu pentru companii private. În fine, nu-i treaba mea. Dar eu n-aș sta aici după ce s-a întâmplat, zise unul dintre muncitori și, văzând că Raul îl privește întrebător, adăugă: Nu v-a spus nimeni ce s-a întâmplat aici?
— Nu.
— Din ce-am auzit, Jumătățile își căutau puii. Unii spun că au înnebunit când au văzut că le-a fost distrus cuibul.
Locotenentul, ajuns lângă ATB, își făcu simțită prezența cu o lovitură de călcâie.
— Vă putem ajuta cu ceva?
— Nu, spuse muncitorul privindu-l pe locotenent, doar treceam. O seară frumoasă vă doresc! spuse și se întoarse spre camion.
— Ce voia?
— M-a întrebat dacă vom rămâne aici.
— Cum adică? Păi, ei pleacă?
— Așa se pare, atacul de alaltăieri i-a speriat.
— Trebuie să discut din nou cu liderii companiei, constată locotenentul apoi, își îndesă chipiul din material de camuflaj pe cap și porni în direcția mașinilor companiei.
Se însera, astrul planetei se mai vedea doar pe jumătate, undeva la asfințit. Cerul se înroșise, iar norii răzleți ce-l tranzitau păreau negri, ca de furtună.
Locotenentul nu făcu, însă, zece pași că o explozie de lumină apăru într-un colț al perimetrului, apoi mitralierele începură să arunce cu proiectilele perforante.
Raul se lăsă în jos, la adăpostul ATB-ului, și-și aruncă ochii în scanerul din fața lui. Zeci de umbre roșiatice apăruseră pe ecranul termo-vizual în afara gardului de protecție. Caporalul căscă ochii și aproape zbieră când ușa se deschise și locotenentul năvăli în interior.
— Pornește intensificatorul de imagine, să vedem ce-avem acolo!
Oricât de repede s-ar fi mișcat Raul, deși ecranul clarifică imaginea, nu reușiră să vadă mare lucru. Jumătățile se retrăgeau spre pădure. Tot ce văzură fu un cap aproape uman, înzestrat cu niște urechi lungi, în vârful cărora tronau fire albe de păr. Apoi, o coadă albăstruie, despicată, izbi tufișul sub care intrase Jumătatea, dispărând.
— Au plecat, zise locotenentul cu o oarecare satisfacție.
— Toți pleacă, se pare, aprobă Raul, privind camionul ce ieșea pe poartă, urmat de mașinile companiei.
Locotenentul ieși din Transportor, cumva neconvins de ce vedea pe ecranul scanerului. Bombăni înciudat, în timp ce, în fața lui, valurile de praf ridicate de roțile mașinilor se învălmășeau urcând spre cerul ruginiu. Ochii îi fugiră către gardul electrificat: mitralierele amuțiseră. Nici o mișcare, soldații stăteau împietriți, ascunși în locurile unde-și găsiseră protecție.
Proiectoarele se aprinseră dintr-o dată, luminând aproape ca ziua. Câteva secunde, clipiră cu toții, până când ochii se obișnuiră cu lumina.
Locotenentul își încleștă maxilarul, făcând ca mușchii să i se umfle sub pielea bronzată de soare. Avea nevoie de o nouă strategie.
— Toată lumea la mine, ordonă el prin stație.
În pas alergător, cei nouăsprezece soldați se apropiară și făcură un cerc împrejurul lui.
— Bine, uite cum stă treaba. Am rămas numai noi. Am mai făcut astfel de operațiuni. O să fim bine. Vreau un tur de perimetru. Cercetați și alimentați mitralierele, iar cineva să se apropie de gard și să numere cadavrele. Cred că le-am dat o lecție și nu se vor mai întoarce. Vreau să fiți pregătiți. Orice problemă, mi-o raportați. S-a înțeles?
Raul se întoarse la ATB și privi din nou concentrat scanerul, pe ecranul căruia nu mai apărea nimic. Jumătățile parcă dispăruseră. Camera termică penetra vegetația și, curios, nu înregistra nicio activitate. Caporalului nu-i plăcea asta; o senzație de pericol îi dădea fiori. Coborî din mașină și luă binoclul cu infraroșu, cercetând apoi împrejurimile, dar nu observă nici o mișcare. Lăsă aparatul și privi spre inima pădurii întunecate. Deși totul părea liniștit, acea senzație stranie nu-l slăbea. O adiere ușoară trecu printre frunze, lăsând în urmă un sunet subtil. Își aranjă puțin vesta pe corp, de parcă se simțea expus. Respirația îi deveni mai grea, în timp ce ochii scrutau umbrele și fiecare mișcare a frunzelor. Încercă să-și dea seama ce anume îl neliniștea atât de mult. Aproape strigă atunci când auzi glasul locotenentului, care-și exprima și el îngrijorarea.
— E prea liniște! Am văzut multe păduri… nici una așa tăcută.
Caporalul îl privi și se hotărî să nu-l descoase asupra misiunilor pe care le avea la activ. Totuși, asta nu-l împiedica să se întrebe ce căuta un astfel de om acolo, într-o misiune de SP. „Cine spune că ordinele în armată sunt logice?” își zise caporalul, apoi își înfipse din nou ochii în întunecimea junglei.
Un zgomot îi făcu inima să-i sară în gât. Alte trei urmară, la intervale egale. Sunetul se repetă. Caporalul se uită spre comandant și după aceea la pădure. Orice zgomot sau foșnet de frunze părea amplificat, iar ecoul lor se răspândea, încălcând liniștea apăsătoare. Inima îi bătea mai repede, iar senzația de pericol iminent se intensifica. Cu toate acestea, nu putea identifica sursa acelui sentiment. Părea că natura însăși îi șoptea că ceva nu era în regulă. Cu ochii larg deschiși, își întări poziția, simțind cum tensiunea se acumula în fiecare fibră a corpului. Strângea binoclul, observând adâncul pădurii. Privirea i se oprea asupra fiecărui detaliu, încercând să descifreze ceea ce ochii săi vedeau, dar mintea refuza să înțeleagă. Apoi auzi un raport prin aparatul de recepție.
— Armele-s la capacitate maximă, n-am descoperit nici un cadavru sau rănit.
— Ești sigur?
— Da, domnule locotenent, am patrulat zona de două ori.
— Bine, ochii în patru.
— Cum adică n-au găsit cadavre? E imposibil! se agită Raul, apoi adăugă: Mitralierele astea rup un elefant în două, cum să…
— Caporal, calmează-te. Precis Jumătățile au cules cadavrele. Posibil că-și mănâncă morții.
Caporalul căscă ochii mari la auzul acestei explicații și nu mai avu glas să continue. Locotenentul își dădu seama că făcuse o gafă și reluă, încercând să-l calmeze pe soldat.
— Cine știe, eu nu-s exozoolog. Și, până la urmă, nici nu-mi pasă. Tot ce știu e că trebuie să culcăm la pământ orice încearcă să intre în perimetru și nu-i uman.
— Muncitorii vorbeau despre un cuib. V-a spus Compania despre un cuib ce se afla aici și poate…?
— Caporal, îți spun din nou, zise locotenentul, nu știu decât ce v-am spus. Nu-i treaba mea, treaba mea e misiunea. Și a ta la fel. Bine? Du-te, vezi dacă prinzi ceva pe scaner.
Noaptea se lăsă ca o mantie întunecată peste tabără. Totul părea liniștit, iar proiectoarele din colțuri sfredeleau întunericul. Trecuseră ore bune de la atacul Jumătăților și se părea că n-aveau să mai fie alte incidente. Ca un cor, insectele începură să zumzăie. Locotenentul, însă, părea că nu le împărtășește calmul, căci se perinda printre soldați, îndemnându-i la vigilență.
— Nu vă culcați pe-o ureche. Inamicul atacă atunci când crezi că ești în siguranță.
Raul stătea în fața ATB-ului, privind în jur, dar nu observa nimic neobișnuit. Cu toate acestea, senzația aceea ciudată persista, făcându-l să stea încordat. Respirația i se intensifică în timp ce urechile-i percepură sunete subtile, un șuierat îndepărtat sau un murmur abia perceptibil. În timp ce se concentra pe acel zgomot înfundat, se gândea cu ce să-l asemene. Poate pârâitul abia sesizabil al unei crengi rupte, sau poate urechile-i îi jucau feste. Își focaliză privirea în direcția de unde credea că provine sunetul. În acel moment, păru că întreaga pădure se transformase într-o amenințare iminentă. În ciuda lipsei de vizibilitate, se simțea urmărit, că cineva sau ceva era acolo, ascuns în umbre. Pielea i se încreți și părul de pe ceafă i se ridică. O clipă, zări două luminițe ce luciră în întuneric, dispărând la fel de misterios precum apăruseră. Se întoarse încet în mașină. Își aruncă ochii pe scaner și, pentru câteva momente, încremeni. Zeci, poate sute de siluete se îmbulzeau la periferia pădurii. Apăsă butonul stației și aproape strigă:
— Atenție, Jumătățile sunt aici!
N-apucă să-și termine fraza, când niște zgomote ciudate îl cutremurară. Din nou, mitralierele își făcură auzită vocea.
Porni intensificatorul și văzu că doi copaci căzuseră peste gardul electrificat. Unul dintre ei, prăbușindu-se, lovise cu o forță înspăimântătoare, răsturnând una dintre santinele. În cădere, mitraliera spulberase un soldat cu o rafală și rănise un altul. Cu breșa deschisă și soldații în dezordine, Jumătățile pătrunseră în tabără. Erau ca niște demoni înfometați, distrugând totul în calea lor, provocând panică. În câteva secunde, tabăra se transformă într-un loc apocaliptic. Lumina incendiilor și urletele de groază păreau rupte dintr-un scenariu, unde supraviețuirea părea din ce în ce mai puțin probabilă.
Inima lui Raul începu să bată nebunește, în timp ce mâinile-i tremurau pe butoanele ce încercau să seteze arma blindatului. Cu coada ochiului, văzu cum un soldat fu ridicat în aer și apoi aruncat la pământ. Două Jumătăți îl înconjurară, lovindu-l cu cozile. Mai încolo, alt soldat fu decapitat cu o lovitură de coadă, iar trupul din care țâșnea sângele continuă să facă încă un pas, ca un hidos manechin stricat.
Mitraliera ATB-ului porni, în sfârșit, și își dezlănțuia furia asupra hoardei de animale. Locotenentul și unul din soldați se retrăgeau către Transportor, în timp ce țineau animalele la distanță cu rafale scurte de mitralieră. Mai multe Jumătăți îi urmăreau, încercând, agile, să se ferească din calea gloanțelor.
Raul claxonă, dar vârtejul luptei îi acaparase pe cei doi. Deschise ușa și coborî, luând în cătare una din lighioanele din apropiere. Ținti capul și expedie o rafală, făcând-o să cadă. Reculul armei îl zgâlțâi cu putere.
— Aici! Locotenente, aici!
Locotenentul se întoarse și-l văzu. Apoi, îi făcu semn soldatului și se apropiară încet, trăgând în continuare.
Din dreapta apărură alte Jumătăți, atacându-i cu furie. Senzorii de proximitate ai ATB-ului le sesiză imediat și întoarse arma automată în întâmpinarea lor. Jumătățile cădeau zdrobite de gloanțe, bucăți de carne și membre zburau pretutindeni. Precum un val implacabil, ca și cum n-ar fi simțit frica, ele continuau să vină. Una ajunse în apropierea locotenentului și-și abătu coada asupra lui. Acesta văzu atacul și se aplecă. Însă soldatul de lângă el nu anticipă lovitura și o primi direct în coaste.
Raul auzi îngrozit cum oasele se rupeau și își văzu colegul proiectat direct în mulțimea de animale. Una dintre Jumătăți îi prinse umărul între fălcile enorme și-l scutură ca pe o cârpă. Soldatul zbiera îngrozit, înecându-se cu sângele ce-i invada gura. O altă lighioană își încleștă brațele pe picioarele soldatului și își lansă picioarele din spate în abdomenul acestuia. Corpul soldatului se rupse în două. Locotenentul făcu un pas spre mașină, ciuruind o Jumătate ce sărise să-l atace. Lighioana muri în aer și căzu aproape de caporal. Acesta se retrase un pas și mai trase o rafală în pieptul ei, concentrându-se apoi asupra celorlalte, ce-i atacau cu o furie nebună.
Într-un moment de respiro, apucă să se uite în jur. Peste tot se vedeau animale ce distrugeau utilaje sau rupeau în bucăți cadavrele soldaților. Din întreaga trupă, Raul nu reuși să mai vadă pe nimeni în picioare.
„Poate că ar fi cazul să ne luăm tălpășița,” gândi el. Privind spre locotenent, și-i făcu un semn, spre un grup de Jumătăți ce se apropiau de ei alergând.
— La ATB, strigă locotenentul în timp ce dobora încă două lighioane din apropiere.
Caporalul se întoarse, cu gândul să se urce în mașină. Simți cum piciorul stâng se agățase de ceva. Privi în jos, și concomitent, simți cum durerea îl fulgeră. Jumătatea ce-o împușcase în apropiere își înfipsese ghearele muribunde în gamba sa. Lansă o nouă rafală în pieptul animalului și-i apucă laba, încercând s-o desfacă de pe piciorul său.
Locotenentul strigă ceva, avertizându-l. Se aplecă la timp, dar nu destul de repede. O Jumătate sărise asupra lui și reuși să-l dezechilibreze. Se prăbuși pe lateral, ghearele din piciorul său fură smulse de șoc, provocându-i o durere insuportabilă. Zbieră ca un apucat în timp ce-și descărcă arma în animalul de lângă el. Șchiopătând cu greu, ajunse la blindat și se aruncă înăuntru. Locotenentul deschise ușa și încercă să urce, când coada unei Jumătăți îl lovi peste umăr. Scăpă arma și urlă de durere, întorcându-se spre adversarul său. Îl privi în ochii galbeni și așteptă ultima lovitură. Însă aceasta nu veni. Raul trase o rafală, doborând-o, apoi strigă:
— Urcă!
Transportorul ieși din perimetru turat la maxim.
Răsuflară un pic mai ușurați după ce puseră distanță între ei și tabără.
— Cum ești? Sângerezi?
Văzând încuviințarea din cap a caporalului, locotenentul adăugă:
— Reziști până la barieră sau oprim să te bandajez? întrebă locotenentul.
— Să oprim, nu e o idee bună. Sunt bine, zise Raul, privind speriat în spate.
— Bine, calc-o, atunci! zise locotenentul, apoi transmise un semnal de urgență către bază.
Vehiculul se zguduia puternic pe terenul accidentat, ridicând nori de praf în urma sa. Raul ținea strâns volanul, privind în față. Un fior rece îi străbătu șira spinării, iar senzația de pericol îl cuprinse. Își roti privirea în jur, în căutarea oricăror semne de mișcare. Prin geamurile laterale ale ATB-ului, putea vedea doar frunzele verzi-cenușii ale copacilor. Apoi observă ceva în adâncul pădurii, o umbră îi captă atenția. Într-o fracțiune de secundă, văzu siluete mari și înspăimântătoare, care se deplasau paralel cu mașina, cu o rapiditate surprinzătoare. Jumătățile reveniseră.
Soldatul simți cum inima îi sări în piept. Mâinile-i transpirară pe volan, iar respirația îi deveni neregulată. Încerca să-și mențină calmul, dar teroarea care i se strecura în minte era greu de controlat. Privind în urmă, observă că animalele părăseau pădurea, apropiindu-se din ce în ce mai mult, ochii lor mari și galbeni îl fixau cu intensitate.
— Au revenit! zise Raul către locotenent.
Acesta privi în camera panoramică, apoi murmură o înjurătură în timp ce-și încărca arma.
Transportorul acceleră scoțând un zgomot grav, însă fu acoperit rapid de sunetele picioarelor lor puternice ce loveau solul într-un ritm înfricoșător. Caporalul simți un fior de panică urcându-i pe spate, în timp ce fruntea-i fu acoperită de sudoare. În el se dădea o luptă între instinctul de a fugi și dorința de a rămâne stăpân pe situație. În ciuda antrenamentului militar, teama începu să-i domine mintea. Înțelese că ATB-ul era nesigur, vulnerabil în fața acelor lighioane. Încercă să-și mențină concentrarea asupra șoselei, dar ochii săi erau atrași obsesiv către acele umbre. Privi în camera panoramică, văzu cum una dintre lighioane se apropia periculos de mult. Surprinse în ochii lor un strop de inteligență. De parcă acele creaturi nu erau doar animale sălbatice, ci aveau o înțelegere a situației mult mai profundă decât își imaginaseră.
Cu inima bătând puternic în piept, soldatul apăsă mai mult pe accelerație, sărind peste denivelările și obstacolele din calea sa. În cele din urmă, văzu în depărtare gardul de protecție și îndreptă blindatul înspre poartă.
Locotenentul se smuci, uitându-se înapoi pe geam, apoi întrebă uimit:
— Aia n-a fost o mașină?
— N-am văzut, se prea poate, aprobă caporalul, văzând și camionul muncitorilor distrus în șanțul de lângă zidul de protecție. Apoi arată, cu o mână tremurândă, înainte. Poarta era deschisă pe jumătate și mai multe cadavre împânzeau perimetrul.
— Nu se deschide! strigă Locotenentul, apăsând disperat pe butonul telecomenzii.
— Nu putem opri, animalele ne ajung.
— Intră în ea!
Raul se propti bine în scaun și apăsă accelerația până la podea. Intră pe podețul ce trecea peste șanț și începu să zbiere de frică atunci când blindatul se avântă spre poartă. Transportorul lovi poarta și o dărâmă, sărind peste ea. În cădere, se roti la o sută optzeci de grade și se opri. Imediat fu acoperit de Jumătăți ce încercau cu furie să ajungă la ei.
Primul ce-și reveni din șoc fu locotenentul și, observând oroarea din spatele geamurilor, începu să-l zgâlțâie cu putere pe Raul.
— Caporal, trezește-te! La naiba, revino-ți!
Caporalul deschise ochii și-l trecu un șoc de groază când observă boturile rânjite ale Jumătăților ce încercau să ajungă la ei. Începu să urle ca un apucat.
— Pornește! Ce faci? strigă locotenentul.
Raul porni mecanic, ambalând la maxim. Băgă în marșarier, depărtându-se de gard. Hoarda de animale îl urmă imediat. Frână brusc, făcând blindatul să se răsucească. În acele câteva secunde, lighioanele prinseră ocazia, izbindu-l dintr-o parte. Vehiculul fu ridicat pe roțile din lateral, iar geamul din partea locotenentului se crăpă. Un braț însoțit de gheare îl smulse.
Raul se aventură înainte, cu toate că lighioanele îi încurcau vederea. ATB-ul începu să prindă viteză, iar locotenentul încerca să tragă. Un alt braț se strecură prin geamul deschis. Caporalul apăsă cu disperare frâna, făcând ca o duzină de lighioane să fie aruncate în față din cauza inerției bruște. Apoi, cu o determinare dată de apropierea morții, apăsă din nou accelerația, trecând peste ele cu o brutalitate de care nu-și închipuise că era capabil.
Transportorul zbura înainte pe drumul îngust, coșmarul ce-i urmărea rămăsese undeva în spate, dar se apropia. Raul reuși să-și tragă sufletul. Recunoscu mlaștina în depărtare. Apoi auzi zgomotele. Sunete metalice înspăimântătoare răsunau de sub mașină, împreună cu un țipăt sinistru, ce-l cutremură. Transmisia părea să fie în agonie.
În partea dreaptă, un roi de scântei luminoase izbucniră brusc dintr-una dintre roți, în timp ce Transportorul se zdruncina pe șosea de parcă intrase în colaps. Lighioanele îi ajunseră și loviturile din lateral începură din nou, aproape scoțând vehiculul de pe drum. Raul se chinuia să țină mașina în mișcare, când un urlet îl făcu să se întoarcă. O Jumătate își strecurase brațul prin geamul spart, iar ghearele sale ascuțite se înfipseră adânc în umărul locotenentului, smulgându-i un strigăt atroce. Copleșit de durere, locotenentul încercă disperat să ajungă cu cealaltă mână la pistol.
Caporalul ținu volanul cu o mână, scoase pistolul și-l îndreptă spre capul lighioanei, slobozind două gloanțe. Acesta explodă, împroșcându-i cu rămășițe de carne și sânge.
Apoi totul se învârti cu el, blindatul se rostogoli și se opri pe marginea mlaștinii.
Se uită la locotenent, însă acesta privea tavanul mașinii cu ochii larg deschiși.
Trebuia să iasă din acea masă diformă de fier și să fugă. Reuși să se strecoare afară și observă Jumătățile cum se apropiau în salturi. Când se văzu în imposibilitatea de a fugi, aproape că înnebuni. Se dădu încet înapoi, iar, dintr-odată, picioarele-i fugiră de sub el și căzu în apa mlaștinii. Instinctul de supraviețuire se activă. Ieși la suprafață, scuipând apă stătută și sălcie și porni înot, depărtându-se de mal. Lighioanele se opriseră lângă caroseria contorsionată, grohăind și urlând frustrate.
Undeva, în fața, sa văzu o umbră ridicându-se din apă. Era una din insulițele ridicate împrejurul copacilor. Începu să simtă zeci de ace pulsând în jurul rănilor, dar nu le dădu importanță. Voia doar să pună mai multă distanță între el și acei monștri. Ajunse la copac și, agățându-se de crengile lui, ieși din apă.
Când echipa de recuperare ajunse la marginea mlaștinii, urmărind semnalele de urgență transmise de ATB, a știut că ceva groaznic se întâmplase. Acolo a descoperit Transportorul, aproape complet distrus, iar înăuntru, corpul neînsuflețit al locotenentului.
Liniștea înfricoșătoare a locului era spartă doar de urletele unui bărbat, venind din adâncul mlaștinii.
În cele din urmă, l-au găsit pe Raul. Se legase cu centura de creanga unui copac. Era complet dezorientat, pierdut. Iar ochi-i hăituiți priveau în față fără țintă, zvâcnind frenetic, ca gura unui pește prins în plasă. Avea părul lipit de față, asudat și plin de noroi. Mâinile-i tremurau spasmodic. Zeci de lipitori se înfipseseră în pielea caporalului, însetate de sânge. În jurul rănilor, pielea părea vânătă și parcă fierbea plină de vezicule.
Cu greu l-au coborât din copac, iar unul dintre soldați s-a apropiat de el cu grijă și l-a acoperit cu o pătură termică, încercând să-l calmeze. Caporalul continua să zbiere și să vorbească în delir.
— Jumătăți… coadă… întuneric!
