Nu cred că este cineva care să nu-și amintească, până și după atâta timp, ziua în care Matvei al Iedei a adus în sat himera. Era ora prânzului și toți ședeau la mesele întinse în curți, sub bolțile de vie, când a trecut pe uliță în tractorul lui Dică Adventistul, trăgând un trancar cu o cușcă înaltă acoperită cu o husă de camion cauciucată și de gratiile căreia se izbea furibund ceea ce nu putea fi decât un animal mare. A oprit în fața căminului cultural și, făcându-și o portavoce dintr-o foaie de carton rulată, ne-a anunțat că aceea era cea mai măreață zi din viața noastră.
Aveam să vedem ceva ce nu mai văzuse nimeni de la eroii greci încoace, gratis, doar atunci, căci începând din ziua următoare cine voia să se minuneze trebuia să plătească. Mulți nu s-au arătat impresionați, căci îl știau pe Matvei de bișnițar și de mincinos, iar bătrânele satului îl disprețuiau întrucât trecuse de treizeci de ani și era încă holtei. Nu puține fuseseră dățile în care, cu astfel de vorbe pompoase, îi păcălise și le vânduse scump marfa cea mai proastă pe care o luase, de bună seamă pe câteva parale, din bazarurile turcești. Eu însă, copil fiind, tremuram de încântare. Matvei a făcut un gest de prestidigitator și a ridicat husa.
Surprinsă și orbită de lumină, fiara a rămas încremenită. Apoi ochii mari, galbeni, tăiați de linia subțire a pupilei, ne-au pironit pe fiecare, pe rând. Era cea mai mare și mai urâtă capră pe care o văzusem vreodată. Negăsind altă cale de a ne impresiona mai tare, fiara scoase un răget sau mai degrabă un soi de mehăit gros care când cobora, sunând ca un răpăit de tobă, când urca, împungându-ne timpanele. Lumea s-a bulucit în față, însă Matvei i-a prevenit să se țină la distanță, căci n-apucase să-i pună bestiei botnița. Pentru ce, întrebară unii, că doar era în cușcă. O fi fost, însă, deși-i scosese glanda de naftă și-o privase de coaja de pin pe care-o mânca de obicei și cu a cărei rășină își întărâta vâlvătaia din măruntaie, nu putea garanta că monstrul n-ar fi revărsat asupra lor un șuvoi de foc. Rumoare.
Femeile și-au tras lângă ele copiii, care nu voiau altceva mai mult decât să vadă arătarea mai de aproape, ba chiar să-și bage mânuțele printre gratii, măcar s-o atingă puțin, s-o mângâie, s-o împungă cu degetele sau cu un băț. Bătrânele satului au început să se închine și să fugă spre biserică, strigând cât le ținea gura că se deschiseseră gurile iadului și că sfârșitul lumii era aproape. Unde era preotul? Să vină repede să dea cu agheasmă și să citească din cărțile sfinte. Doar Baba Liuba, care se ținea bine la cei o sută de ani ai ei bătuți pe muchie, nu s-a dus cu ele, ci s-a uitat la Matvei cu un soi de mâhnire, a scuturat din cap și a luat-o, sprijinindu-se în baston, spre bordeiul ei de lângă fântână.
Bărbații au rămas locului, privind bănuitori și scărpinându-se în barbă. Mulți se îndeletniceau cu creșterea animalelor, unii și cu vânatul, însă nici unul parcă nu mai văzuse așa ceva. Lângă ei, și eu, mijind ochii, cu un aer solemn. Dihania era mare cât o vacă, însă capul îi era mai rotund, trupul, acoperit cu o blană aspră de culoarea nisipului, mai zvelt, și picioarele mai scurte și mai groase, terminate cu copite despicate. Din mijlocul coamei ca de leu se înălțau spre cerul văratic două coarne uriașe, roșcovane și răsucite, care uneori i se prindeau printre zăbrelele de sus ale cuștii. Avea botul scurt, teșit, cum nu văzusem vreodată o capră să aibă, nasul rozaliu cu nări fremătătoare și o barbă care aproape că atingea puntea trancarului. Coada era la fel de ciudată, căci în locul obișnuitului pămătuf căpresc, aceasta avea o coadă lungă și solzoasă, ca de șobolan, însă groasă cât brațul meu.
În cele din urmă, bărbații au plecat la birt — era rost de povești și de discuții aprinse —, unde preotul îi aștepta deja cu siguranță, iar eu, singurul rămas, am îndrăznit să mă apropii. Am simțit răsuflarea caldă a fiarei și mirosul ei sulfuros. M-am apropiat mai mult. Mă privea cu acei ochi rotunzi și galbeni, cu pupile ca de pisică, nu rectangulare ca ale altor capre. Parcă vrăjit, întinsesem mâna când Nea Matvei m-a tras deoparte și m-a muștruluit. A aruncat apoi husa peste cușcă și a pornit tractorul. În scurt timp, nu se mai vedea. Zgomotul motorului și lătratul câinilor din curți s-au stins și ele. Doar eu mai eram în mijlocul uliței, neștiind ce să fac. Cum să revin la obișnuitele mele jocuri și năzbâtii câtă vreme se găsea acolo, atât de aproape, confirmarea că toate basmele și legendele pe care le citisem vreodată erau adevărate?
A doua zi, încă de la prima geană de lumină, podișca din fața porții lui Matvei se arătă neîncăpătoare. Vorba se împrăștiase, lumea dădea buluc să vadă arătarea și tot continua să vină, deși prețul de intrare, douăzeci de mii de lei[1], crescu după-amiază la cincizeci de mii, ceea ce la acea vreme era mai mult decât un bilet la filmele rusești care rulau sâmbăta la căminul cultural, ba chiar mai mult decât o piesă de teatru la oraș. Am început să strâng și eu bani, s-o mai văd o dată. Până atunci însă, am găsit un locușor de unde puteam să privesc în voie, gratis și nevăzut de nimeni. Lângă gardul curții din spate a lui Nea Matvei, acolo unde ținea himera, creștea un nuc uriaș, stufos și bătrân de când lumea, în care mă puteam cățăra cu ușurință.
N-a trecut mult și au început să vină oameni de pretutindeni, nu doar de prin satele din împrejurimi sau de la oraș, ci și din București sau chiar de mai departe, unii tocmai din America, tot soiul de oameni, de la gură-cască și bețivii satului, la ziariști și savanți străini. Se îngrămădeau acolo, întinzându-și gâturile, țărani desculți, bărbați fercheși, la costum și cu pălărie, cu cravată și cu garoafă la cheutoarea pardesiului, țigani zlătari, băbuști îmbrobodite, modiste de la oraș, ținând la nas batiste de linou îmbibate în parfum ca să nu le miroasă a baligă și demoazele în rochii strânse, pentru care craii mai tineri și mai bătrâni aduseseră strapontine, ca să nu le doară picioarele câtă vreme așteptau să intre, copii de-o șchioapă arși de soare, inși în halate albe, italieni fuduli care strigau uluiți „Il Badalisc! Il Badalisc!” și lăutari dornici să ducă vorba mai departe în cântece. Au venit și de la televiziune și i-au luat interviu mândrului proprietar, au venit și de la Institutul Zootehnic, de la Societatea de Geografie și chiar de la BBC.
Matvei a povestit tuturor cum s-a dus într-o expediție în Licia — știam toți însă că singurul motiv pentru care acesta mergea în Turcia era să cumpere blugi și casetofoane, pe care să ni le vândă nouă la suprapreț sau să le ducă la oraș, în Hală, unde ținea o tarabă —, și că acolo întâlnise un căprar bătrân, al cărui tătâne hotărâse să se așeze prin părțile locului după ce grecii părăsiseră Kaya în ’22, iar acesta i-a spus că vechii eleni vorbeau despre o fiară nemaivăzută, amestec de leu, capră și șarpe, care scuipa foc și făcea prăpăd și cu care doar o mână de voinici legendari îndrăzniseră să se răfuiască.
Nu l-a crezut, însă bătrânul i-a spus să vină cu el, pe dealurile aride, cu focuri vii și vârtejuri de pucioasă, ale Yanartașului, și acolo i-a arătat fiara. Era priponită de un pin bătrân. Atunci a știut că el, Matvei, în chip de Belerofon milos, era dator nu să ucidă monstrul, ci să-l arate lumii. I-a dat căprarului toți banii pe care-i avea în schimbul fiarei și pentru câteva sfaturi. Zicând acestea, Nea Matvei flutura o foaie de hârtie, chitanța de mână pe care i-o dăduse bătrânul. Am văzut-o și eu atunci când am reușit să strâng bani să intru. Era un petic de hârtie cât palma, pe care abia se deslușea, scris cu cărbune, un număr cu multe zerouri, urmat de semnul „₺”[2]. Sub acesta, scria: 1 x keçi[3]. Jos de tot, se găsea o semnătură întortocheată.
Copiilor, pentru a-i îngrozi, le arăta colții ascuțiți ai fiarei, strecurându-și degetele printre vergelele botniței, și le spunea că bestia prefera carnea de om, însă el izbutise s-o obișnuiască să mănânce pui de găină, iar savanților le-a povestit că, înainte să-i scoată bășica de naftă, o văzuse vânând iepuri, pe care-i pârjolea dintr-o suflare. I-a lăsat, contra cost, să facă fotografii și măsurători din ochi, însă le-a interzis să-i ia sânge sau să-i facă orice fel de analize, așa cum a refuzat cu îndârjire s-o vândă, indiferent de suma oferită. Le-a îngăduit doar să cumpere un bidon de lapte verzui, după ce le-a spus tuturor că laptele de himeră, deși otrăvitor dacă era băut, vindeca durerile de oase dacă era folosit în cataplasme.
În scurt timp, Matvei câștiga de două ori mai mult din vânzarea laptelui decât din tăierea de bilete. Savanții s-au arătat, desigur, sceptici, iar eu i-am auzit spunând că aceea nu era nicidecum o himeră și folosind cuvinte neștiute mie precum ibex, bezoar și markhor[4]. Unii au amintit chiar că la Damasc — auzisem de Damasc, căci de acolo venea Apolodor — apăruse cu ani în urmă un soi nemaivăzut de capră domestică. Recunosc că, la rândul meu, am început să am bănuieli. Cum nu aveam nimic mai bun de făcut — școala se încheiase, iar via fusese deja prășită și legată —, petreceam o bună parte din zi în nuc, trăgând cu urechea și făcând desene ale animalului. Pe multe le am și acum, într-o mapă de mușama albastră. Le mai arăt din când în când cuiva, doar pentru a primi un zâmbet îngăduitor și nostalgic, ca oricând ai de-a face cu ceva ce ține de copilărie.
Matvei spunea că himera se hrănea cu carne, însă atunci când oamenii îi aduceau găini sau ciozvârte de porc, acesta susținea că era sătulă, că avusese grijă s-o îndoape bine înainte să deschidă porțile, pentru siguranța tuturor, desigur, căci altfel devenea agresivă. Lua însă ofrandele, tind să cred că pentru propria burtă, căci noaptea, când se credea singur, l-am văzut dându-i botnița jos și lăsând-o să pască lucerna din spatele hambarului. Alte dăți îi punea în față o găleată cu aceeași fiertură pe care o dădea și porcilor. Ceea ce m-a pus și mai mult pe gânduri a fost că într-o seară l-am zărit, la lumina unei candele cu gaz, ascuțindu-i dinții cu o pilă. Într-o alta, mulgând-o și turnând în șiștar conținutul unui borcănaș verde și amestecând apoi cu un băț.
După ce Nea Matvei a intrat în casă și s-a făcut din nou întuneric, am sărit în țarc, cu un braț de fân pe care îl adusesem cu mine de cu ziua și-l lăsasem la rădăcina nucului și, cu inima bătându-mi nebunește, m-am apropiat de fiară. Aceasta a ciulit urechile mari și a scos un mehăit jos. I-am întins fânul. A început să rumege în liniște. Eram sigur că pilitul dinților n-o ajuta.
Încurajat de faptul că n-o văzusem niciodată încercând să muște, doar câteodată să împungă — de ceva mai multe ori m-am amuzat privind-o cum scuipă vizitatorii prea băgăreți —, am întins mâna. S-a tras puțin înapoi, însă n-a arătat niciun semn de agresivitate. Am mângâiat-o încet pe frunte. „Checi”, i-am spus, iar ea a mehăit ușor.
În acea noapte am visat că m-am suit în cârca himerei și că aceasta a sărit peste gard și am fugit amândoi tocmai până în îndepărtata Licie.
Nu știu câți oameni credeau cu adevărat că animalul pe care-l aveau în fața ochilor era chiar legendara himeră. Până și eu aveam dubii, iar eu abia împlinisem nouă ani. Cu toate bănuielile, Nea Matvei nu ducea lipsă de clienți. Oamenii se îmbulzeau să vadă, doritori să creadă, ca atunci când te duci la un spectacol de magie, deși ești aproape sigur că vei fi înșelat. În mai puțin de un an, Matvei și-a cumpărat un Moskvitch, i-a adăugat casei bătrânești un al doilea etaj și și-a amenajat o seră. S-a și însurat, cu o zvârlugă de femeie, aprigă și guralivă, cu ochi schimbători și părul negru, cu irizări și fir gros, prins într-o coadă înălțată deasupra capului, ca un panaș. O chema Pamela — lumea îi zicea însă, ca un făcut, n-am știut niciodată de ce, încă dinainte ca Matvei să vină cu himera — Iada. Cel puțin o vreme au părut fericiți. Proaspătul ginerică o răsfăța cu tot soiul de țesături și bunătățuri aduse de la oraș, de la București sau Istanbul, iar când se plimbau la braț prin sat, ea, în crêpe de Chine și cu pălărie cu voaletă și perle la gât, râdea cu poftă la fiecare vorbă a lui.
N-avea să dureze însă, ca toate lucrurile de pe lumea aceasta. Vizitatorii au început să se împuțineze. Matvei și nevastă-sa au continuat s-o ducă bine chiar și așa o vreme, căci aveau ceva bani puși deoparte, laptele încă se vindea și sera începuse să dea rod. Apoi himera a căzut bolnavă. Matvei n-a vrut la început să cheme veterinarul, însă în cele din urmă, temându-se să nu-și piardă sursa de înavuțire, s-a dus la dispensar. Medicul a examinat animalul și a zis că, din câte se părea, acesta avea variolă caprină. Privindu-i coada solzoasă, adăugă că ar fi putut să aibă și scabie. Era obligat să-l sacrifice, ca virusul să nu se împrăștie. Matvei n-a vrut să accepte nici în ruptul capului și în cele din urmă a reușit, cu un teanc de bancnote, să-l înduplece pe veterinar. Checi a murit oricum după două zile. Măreața himeră, spaima eroilor antici, răpusă de variolă.
O lună mai târziu, Iada a plecat și ea.
— Trebuia s-o fi vândut-o când ai avut ocazia, i-a reproșat soțului în timp ce-și îndesa în geamantan mătăsurile și bijuteriile.
— Trebuia s-o fi vândut-o… a încuviințat Matvei.
Ultimii bani pe care i-a făcut după urma animalului au fost cei primiți pe impunătoarele coarne ale acestuia, pe care le-a vândut primarului, să le atârne pe peretele din sala de consiliu. Au dispărut însă de acolo într-o noapte când cineva a spart geamul, a răvășit dulapurile cu dosare și a furat câteva titluri de proprietate și cereri de revendicare ale mai multor săteni desproprietăriți înainte de ’89. Nici coarnele, nici actele nu le-a mai văzut nimeni vreodată.
Când am aflat vestea, m-am plimbat prin sat fără noimă, dintr-un capăt în altul, bănuind cumva că acel eveniment, ca orice moarte, îmi smulsese o bucată din copilărie, lăsând-o mai mică și că altele asemenea care aveau să urmeze ar fi făcut întocmai, până ce din copilărie n-avea să-mi mai rămână nimic. Deja arătasem primele semne de neîncredere în magia lumii, dovadă clară că acel organ vestigial care le permite copiilor să simtă și să vadă lucrurile înfrumusețate de un nimb vrăjit începea să mi se atrofieze, pe cale de a fi extirpat cu totul, de o mână nevăzută, întocmai precum presupusa bășică de naftă a himerei.
— Ce-ai pățit? m-a întrebat Baba Liuba, văzându-mă mergând aiurea.
— A murit Checi, am zis.
— Cine?
— Himera.
— Of, băiete… Aia nu era himeră. Banii, faima, astea-s himere.
Apoi și-a înmuiat un deget în gura știrbă și mi-a frecat praful întărit de pe obraz.
N-am înțeles atunci ce voia să spună. Am priceput abia mulți ani mai târziu și, o vreme, am încercat să mă conduc după vorbele ei, apoi le-am uitat, gonind înnebunit într-o istovitoare vânătoare de himere. Mi le-am amintit acum. O să le uit din nou.
[1] În urma denominării din 2005, leul românesc a pierdut ultimele patru zerouri.
[2] La mijlocul anilor ’90, lira turcească a fost cotată, în repetate rânduri, drept cea mai puțin valoroasă monedă din lume.
[3] Capră (turcă).
[4] Specii de caprine sălbatice.
