Este cel puțin surprinzător să îți aprinzi o țigară, gândindu-te dacă nu cumva focul a provocat durere bietei brichete. Până la urma urmei, nu s-a plâns până acum de vreun disconfort, nici măcar când am scăpat-o pe cimentul dur al balconului, și nici n-a reacționat în vreun fel când mi-am cerut scuze.
Probabil a durut-o și n-a vrut să-mi rănească sentimentele comunicându-și nefericirea; ori nu a simțit nimic. Sau poate că a fost profund afectată de nefastul eveniment și nici până în ziua de azi nu mi-a acceptat scuzele. Mă simt nevoit să recunosc: m-am gândit chiar dacă nu cumva i-ar fi rușine să îmi destăinuie vreunul din aceste lucruri. Să fie bricheta mea primul reprezentant care să comunice cu speța umană. Îmi imaginez că ar fi o adevărată povară acceptarea titlului de pionier ambasador.
La urma urmei, nu suntem deloc atât de diferiți. Eu însumi mă simt vinovat de o comunicare proastă cu specia mea, una care merge mai departe de niște simple scuze ignorate. Uitându-mă la stoicismul cu care ei ne îndură viața de zi cu zi, o versiune perfecționată a complacerii noastre penibile, realizez că nu numai așteptările noastre în legătură cu inteligența extraterestră erau construite pe fundații șubrede, dar și aprecierea fanatică pentru propria noastră capacitate cognitivă.
— Lasă bricheta, Charlie, aud venind din biroul șefului de departament, procentele alea nu se vor trece singure în tabel și nici vor reieși concluziile de capul lor.
— Poate dacă am înlocui calculatoarele cu niște minunății d-astea, cine știe, s-ar apuca să facă singure treaba, sună de la o masă apropiată.
— Taci din gură, Moskvitch! răspunde șeful. Ai văzut ce-a pățit industria becurilor – dacă nu se mai ard, nu mai cumpără nimeni. Roagă-te să nu se apuce nebunii ăștia să joace la bursă de capul lor, că ajungem cu toții la cerșit.
Șefu’ avea dreptate. Cum prietenul meu brichetă a refuzat să se facă țăndări la impactul cu cimentul, la fel și becurile cu care s-au trezit norocoșii oameni în case refuză sub orice formă să arate vreun semn de uzură. Chiar și mecanismele complexe care au fost înlocuite, de la microscoape până la roboți industriali ce necesitau armate întregi de ingineri care să îi țină în formă, acum sunt parcă fixate într-o bulă temporală, rămânând intacte ca în ziua apariției. În mod firesc, șomajul a devenit o adevărată pandemie.
Ziua de luni a trecut ca oricare alta – trezit, duș, țigara de dimineață, cafeaua la birou, cifre, țigară cu colegii, cifre, pauză de masă, apoi țigări, ultimele cifre și, în final, liber. Nimic diferit față de ultimii zece ani de când lucrez în domeniu. Ce s-a schimbat, însă, de trei ani încoace, este rutina mea când ajung acasă. Orele petrecute la televizor și ieșirile prin catacombele orașului au fost încetul cu încetul cotropite și înlocuite cu perioade lungi de reflecție.
Noile obiecte, deși identice cu modelele copiate, te lasă totuși să îți dai seama de statutul lor de impostor. Nu știi cum, nu știi prin ce modalitate, dar este ceva în natura lor care te face să distingi numaidecât falsul. Chiar din prima zi, când am întins mâna spre noptieră și am găsit copia identică a brichetei mele acolo unde lăsasem originalul, am știut intuitiv că nu era cea pe care o cumpărasem, că era un impostor… și la fel de intuitiv am luat-o și mi-am aprins țigara de dimineață.
„Nu există nicio diferență la nivel molecular între obiectele pământești și cele nou apărute”, a confirmat într-un comunicat public Ulan Johns, liderul operativei de cercetare a mimilor. „Singura distincție între cele două este efectul psihologic pe care falsul îl are asupra creierului uman – puterea care îi face pe oameni să deosebească la prima vedere un mim de un obiect original. Chiar și când am pus voluntari într-o cameră cu zeci de sfere albe identice și o singură impostoare și i-am rugat să examineze fiecare exponat în parte, toți participanții au identificat mimul imediat ce au ajuns în dreptul său.”
Și astfel, viața mea socială s-a transformat într-o profundă contemplare. Pe un mic altar, aranjat în locul unde până atunci stătuse televizorul, așez în fiecare zi mimul, apoi mă trag aproape cu un scăunel și îl privesc.
O brichetă din metal argintiu cu un desen gravat pe față: soarele coborând în spatele mării, o plajă cufundată în portocaliul apusului și un singur palmier răsfățat de briza răcoroasă a serii; sub imagine stă scris, cu litere stilizate, „MIAMI”. Am cumpărat-o ca suvenir din prima și singura mea vizită pe Coasta de Est, cu ocazia activării Acceleratorului Siberian. Pe atunci nu îmi dădea prin cap gândul că urma să o folosesc doar cinci luni. Nici măcar când au apărut primele obiecte impostoare în casele oamenilor nu m-am gândit că aveam să fiu printre victimele acestor ciudați daemoni.
Și totuși, iată-mă aici: stau cuminte pe un scăunel și contemplu la infinit micul obiect de metal, încercând în zadar să descopăr până și cea mai subtilă diferență față de originalul de mult dispărut, fie ea cât un bob de nisip – orice numai să elucidez modul în care îi pot deduce atât de ușor natura străină.
—Ai reușit să deslușești misterul? mă întreabă domnișoara psiholog la ședința de marți seara. Vreo diferență între bricheta cea nouă și original?
— Niciuna, îi răspund înfrânt. Nu am mai pus mâna pe bricheta mea de atâta timp și, totuși, îmi dau seama că, dacă aș vedea-o acum lângă mim, nu aș fi în stare să-i găsesc nod în papură replicii.
Domnișoara Skelle își ia notițe în carnețel, apoi revine cu ochii spre mine, privindu-mă pe deasupra ramei ochelarilor.
— Cum de știi așa ceva, totuși? Cum ai spus și tu, nu ai mai văzut-o de…
— Trei ani, o ajut eu.
— Exact, de trei ani. Tot ce ai în cap este amintirea ei. Nu este posibil să fi reținut fiecare detaliu atât de bine încât să pretinzi, acum, cu mâna pe inimă, că impostorul este chiar absolut identic.
— Adevărat, îi confirm. Din punct de vedere rațional ai dreptate și nu am ce răspuns să-ți dau. Dar vezi tu, Maria, aici nu mai este loc pentru o discuție rațională. La fel cum tu conștientizezi când te uiți la ochelarii tăi că ei în realitate sunt un mim, la fel simți… nu, mai bine zis, știi, că dacă i-ai vedea acum puși pe masă lângă cei originali, nu ai fi în stare să le găsești o deosebire.
Skelle a fost din totdeauna deranjată că i-am dibuit obiectul impostor. Nu știu dacă alți pacienți de-ai ei au făcut-o și, dacă da, cum se simte față de ei, dar mie nu mi-a ascuns niciodată acest ghimpe care o înțeapă.
Până la urma urmei, n-a fost nici măcar vina mea. Când mi-a fost repartizată ca psiholog, Maria avea încă ochelarii ei originali – niște frumuseți cu ramă groasă vișinie și toarte aurite care se terminau în mici diamante. Era mândră de ei: le ștergea lentilele la fiecare zece minute, îi purta într-un toc din piele de aligator, iar ticul ei preferat era să îi dea jos și să mângâie cu degetele rama lucioasă.
Așadar, a bătut imediat la ochi ziua când a început să îi poarte doar din stricta necesitate de a vedea ce scrie pe hârtie, în rest ținându-i la distanță, pe colțul mesei sau, dacă era totuși nevoită să îi pună pe nas, privind pe deasupra ramei lor, refuzând parcă să comită blasfemia de a se uita prin lentilele impostoare.
— Ai idee câți dintre pacienții mei au dezvoltat această particulară obsesie pentru obiectele mim?
Dau din cap confuz.
— Aproape jumătate, Charles. Este pe departe cea mai frecventă manifestare maniacală față de mimi. Restul pacienților sunt împărțiți între devoțiune religioasă, fobie și negație; cu alte patologii stând mai mult pe la coada listei.
— Atât de mare este procentul fanaticilor religioși? N-aș fi bănuit niciodată.
— Cifrele reale nu se dau publicului. Ce ți-am spus acum rămâne între noi.
— Deci sunt adevărate zvonurile despre cultele din Asia și America Centrală…
— Mă tem că da. Deși bieții adepți au scăpat ușor. Fanatismul religios este, totuși, o trăsătură de caracter a umanității cu care suntem familiari de mii de ani. Dar fobia față de propriul ventilator… Iisuse!
—„Propriul” nu este chiar cuvântul cel mai potrivit acum, nu-i așa?
Skelle nu e deloc impresionată de remarca mea tăioasă. În schimb, scoate laptopul din geantă și-l întoarce cu ecranul spre mine.
— Tu ți-ai aruncat televizorul de când ai început să contemplezi bricheta, nu-i așa, Charles?
— Corect.
— Atunci, probabil că nu mai ești la curent cu emisiunea săptămânală a lui Ulan.
„Tehnologia de investigare a fenomenelor electromagnetice din creierul uman ne-a permis să facem noi descoperiri în ceea ce privește relația dintre om și mim, asta dacă rezultatele negative se pot considera și ele ca fiind elucidante. Am comparat reacțiile creierului uman când subiectul este expus pe rând unui obiect pământesc și unui impostor, iar electroencefalograma nu a reușit să sesizeze nici cea mai mică diferență în câmpurile electrice cerebrale. De asemenea, nicio deosebire nu se poate găsi între creierul individului expus la mimi și celui care nu a intrat în toată viața sa în contact cu vreunul. Nici numărul de mimi cu care cineva a interacționat, nici timpul petrecut în preajma acestora nu par să inducă vreo schimbare fiziologică. Așadar, ne punem întrebarea, cum reușesc aceste entități să ne influențeze atât de profund gândirea fără să lase vreo urmă vizibilă în cortexul uman? Cum reușim noi să ne dăm seama când un obiect este înlocuit cu un impostor? Ne transmite mimul această informație pe un canal separat de activitatea electrică a scoarței cerebrale, ori face parte dintr-o funcție a creierului uman despre care nici nu bănuiam că ar exista? Oricare ar fi, suntem încrezători că vom da de cap până la urmă acestei încurcături.”
Miercuri seara socializăm. Dacă m-ar întreba cineva, i-aș spune că prefer să rămân acasă, să îmi pregătesc o friptură și să mă dedic admirației pentru brichetă, dar penalizările pentru absența de la întrunirile sociale obligatorii sunt aspre; la fel și cele pentru chiulul de la psiholog. S-a observat că orele petrecute în colectiv subțiază temporar obsesia minții față de mimi, iar astfel s-a recurs, pentru prima oară în istorie, la obligativitatea recreației. Așa au decis puterile care sunt, noi ne conformăm, iar odată ajunși la mica noastră petrecere de apartament, nu am mai pleca de acolo. Păcat doar că mâine urmează o nouă zi de muncă.
— Imaginează-ți, ne spune șefu’ strângând mâna noii lui partenere, că ești printre pasagerii primului avion mim.
Pe Sonna o pufnește râsul, dar îi dau un cot ca s-o calmez. Șefului nu-i place când râdem la glumele lui înainte de poantă, iar ultima dată când Sonna a făcut-o, menajera nu a intrat o săptămână întreagă în biroul ei.
— Până acum, toată viața ta ai zburat înăuntrul unei mașinării complexe din metal, pe care, fii sincer, nu o înțelegeai pe deplin. Dar își făcea treaba. Tu dădeai banul pe bilet, pilotul te saluta zâmbitor și avionul te purta din orașul A în orașul B. Toată lumea m-a urmărit până aici?
Moskvitch îi confirmă autenticitatea atenției noastre cu degetul mare ridicat falnic în aer.
—Iar, deodată, afli că nu mai zbori cu avionul! Tu ai comandat un bilet de avion seara, iar dimineața afli că vei zbura cu un mim. Singura ta consolare care este? Că piloții au aflat și ei tot atunci. Așadar, nevrând să anulezi zborul fără justificare și astfel să nu primești banii înapoi, te urci în burta creaturii și te rogi la Dumnezeu să meargă totul bine. Iar Cel-de-Sus te ascultă, căci mimul te duce din orașul A în orașul B la fel cum ar fi făcut-o orice avion. De fapt, dacă n-ar fi acel sentiment insidios în mintea ta, nici nu ți-ai da seama că nu ai zburat cu chestia adevărată.
— Fenomenal, șefu’, spune Moskvitch, dar unde e poanta?
— Stai așa, băiete, întâi să mă decid cum te voi penaliza… așa, iar acum să continuăm. Știți cum mă gândesc că s-au simțit primii oameni care au zburat cu nebunia asta? Îmi imaginez un om din Evul Mediu adus în secolul nostru și trec peste șocul cultural inevitabil direct la subiectul nostru. Îmi închipui că bietul iobag coboară la metrou și vede cum iese din pământ ditamai viermele uriaș din oțel, este asurzit de vâjâitul șinelor și al aerului rece, ca apoi să rămână pe deplin demoralizat când îi vede pe frații lui, oamenii moderni, cum se urcă în burdihanul bestiei și se fac pierduți în întunericul tunelului. Imaginați-vă acel biet țăran urcându-se într-un metrou și abia acum veți înțelege ce au simțit primii pasageri ai zborului cu mimul.
Întrunirile de miercuri seara întotdeauna încep cu șeful prezentându-ne noua sa parteneră, urmat inevitabil de sesiunea lui de monologuri amuzante – unele cu adevărat, altele doar în laude. Apoi, la fel de inevitabil, jucăm cărți. Același model comportamental l-am afișat și în Miami, același lucru îl facem și la birou în pauzele de masă, astfel încât aș putea spune că relația mea cu Sonna este bazată doar jumătate pe sentimente, iar cealaltă pe chimia noastră la jocul în echipă.
Pe o noptieră adusă în sufragerie, nu departe de masa de joc, stau așezați impostorii. Bricheta mea, rucsacul lui Moskvitch și arsenalul șefului – periuța de dinți, casetofonul și bancnota de zece dolari. Sonna și soția lui Moskvitch niciodată nu și-au făcut publice obiectele înlocuite, iar din câte se știe, femeile s-au dovedit a fi mult mai secretoase în legătură cu impostorii lor. Desigur, nu s-a găsit nicio cauză științifică pentru acest fenomen, dar nu este ca și cum cineva se mai miră.
— Ce ziceți de reportajul de ieri seară? zice Moskvitch după ce pierde o mână.
Fără televizor acasă, mă dau la o parte și ciulesc urechile.
— O porcărie, răspunde șefu’. Eu am trei mimi în casă, dar sunt alții care s-au trezit cu jumătate de apartament înlocuit și niciodată nu i-au văzut schimbându-se, numai ca să vină apoi șarlatanul ăla cu filmarea trucată. O bătaie de joc, iar media o transformă într-un circ, la fel cum face cu orice mizerie.
— Filmarea-i o bătaie de joc, adevărat, dar poate un sâmbure de adevăr este pe undeva. Nu te-ai întrebat cum arată în realitate?
— Ba da. Și am aflat răspunsul. Uite-te în jurul tău – electrocasnice, mașini, tabachere, felinarele de pe stradă. Așa arată.
— Haide, șefu’, știi ce vreau să zic! Cum or arăta ei în lumea lor, acolo de unde vin…
— Ce te face să crezi că arată în vreun fel? De când au început să apară nu au făcut altceva decât să contrazică toate legile pe care le stabilisem despre univers. În punctul ăsta nici nu cred că au vreo formă a lor. La naiba, încep să cred că nici nu există o lume din care vin!… cel puțin nu așa cum ne-am putea-o imagina noi. Să îmi arate maimuțele la televizor de câte ori vor filmarea cu aragazul care se transformă pe ascuns în monstru cu tentacule! Am citit cu toții Lovecraft în liceu, știm ce e în mintea puștiului care a făcut-o. Dacă vrei să discuți cu cineva filosofii juvenile, întreabă-l vineri pe Ulan, eu acum am de câștigat mâna asta.
Moskvitch se întoarce la locul lui, dezamăgit că tocmai pregătise tableta cu filmarea – o mizerie senzaționalistă, cum a zis și șeful, dar una care a prins de minune la public. Iar acest lucru este pe deplin justificat. Fascinația showbiz-ului convențional a pălit pe lângă cea indusă de noii locatari ai planetei, iar canalele de televiziune au avut de suferit aproape la fel de mult ca industriile. Așadar, nu este nicio mirare că au făcut pași în direcția supraviețuirii – dacă oamenii sunt acum fascinați de mimi, atunci vor primi cancan cu mimi. Casetofonul este același, doar caseta s-a schimbat.
— Milioane de obiecte sunt înlocuite zilnic, rupe Sonna pacea proaspăt restabilită a jocului de cărți. V-ați întrebat vreodată ce se întâmplă cu originalele? Unde se duc?
— Cui îi pasă? răspunde Moskvitch sictirit, înainte să mai piardă o mână. Sunt atâtea chestii de neexplicat în legătură cu mimii, fix ce se întâmplă cu electrocasnicele nu a ajuns prioritatea noastră numărul unu. Ce-ți veni cu asta?
— Mă gândesc ce s-ar întâmpla cu un om dacă ar fi vreodată înlocuit…
O tăcere deplină urmă după ce Sonna arătă cu degetul elefantul din cameră. Și nu numai din camera noastră, ci din toate care există pe planeta asta. Teama că într-o zi o familie se va trezi cu o clonă în sânul există ca un ghimpe în mintea colectivă a umanității de trei ani și jumătate. Până acum, nici măcar o plantă nu a fost înlocuită și nici nu au fost semne care să prevestească o trecere către lumea vie, dar noua anxietate a speciei umane nu va dispărea decât odată cu aceasta.
— Vezi că sunt aici pe măsuță și te ascultă, nu le da idei, intervine șeful cu o glumă, dar nu reușește să reinstaureze calmul.
— Nu se va întâmpla niciodată, o consolează Moskvitch. Nu au făcut-o până acum și nu o vor face vreodată.
— Și totuși, de ce nu? Dacă pot imita orice, de la o ceașcă de cafea până la placa de bază a unui super-calculator, ce îi oprește să facă și ultimul pas până la regnul ființelor vii? Până la urmă, nu este vorba decât de niște mașinării complexe.
Moksvitch lasă cărțile pe masă, trage o gură zdravănă din doza de bere și se pregătește de un monolog interminabil, presărat cu toate sofismele învățate la facultatea de filosofie. Anticipând haosul, intervin:
— Pentru că ființele vii au suflet! Râdeți cât vreți… spuneți-mi că nu credeţi. Foarte bine, nici eu nu credeam. Mi se părea un subiect imposibil de studiat şi, deci, inutil – încă îl consider astfel. Dar de când au apărut mimii…
Colegii mei au uitat complet de jocul de cărți, doar stau și mă privesc cu ochii larg deschiși. Probabil că am sărit calul dând glas unor gânduri care mi-au trecut accidental prin cap, dar un impuls mă împinge de la spate să continui, îmi confirmă că ceea ce spun este mai mult decât o fantezie indusă de alcool, poate chiar o convingere adâncă ale cărei sâmburi au fost plantați cu mult timp în urmă și care doar acum iese la suprafață.
Conștientizez că, pentru prima oară în viața mea, cuvintele care îmi ies pe gură au o adevărată substanță la baza lor; nu sunt simple vorbe aruncate de dragul conversației. Cu mari eforturi, încerc să le dau o formă coerentă:
—S-a propus și ipoteza cum că nu ar fi capabili să replice complexitatea unei ființe vii, dar eu nu cred că ăsta e motivul lor. Ei disting între obiectele inanimate şi lumea vie, asta este limpede ca bună ziua. Iar în baza acestui fapt nu au mimat niciodată nici măcar o frunză, cu atât mai puțin un animal sau un om. Probabil că ceea ce noi am căutat timp de mii de ani, acea esență care să ne facă mai mult decât suma componentelor noastre, pentru aceste entități este un lucru evident, un adevăr pe care nu trebuie să îl afle sau care să le fie predat pe parcursul vieții, ci un fapt incontestabil fără de care nici nu şi-ar putea imagina traiul de zi cu zi. În aceasta constă adevărata diferență dintre noi și ei.
Mă opresc să trag o gură de aer și îi văd cum se cufundă tot mai adânc în gânduri. Acum știu cu certitudine că jocul de cărți se termină aici, dar de mâine totul va reveni la cotidian. Ne vom bea la birou cafeaua de dimineață, vom fuma câteva țigări și, după program, ne vom bucura fiecare de mimul său, iar la următoarea întrunire, acest subiect va fi de mult uitat și ne vom întoarce la rutina jocului de cărți.
Ziua de joi o notez în calendar ca fiind emblematică – șefu’ a spus o poantă cu adevărat amuzantă. Atât de amuzantă încât Moskvitch încă șade pe podea, căzut din scaun, iar fetele se chinuie să nu scoată sunete penibile râzând. Cum a reușit șeful să ne facă să râdem cu atâta poftă? Simplu, în loc să inventeze un banc, s-a rezumat la a povesti o întâmplare reală.
Astfel, avem un anume individ, să-i spunem Maurice, care avea plăcerea nemaipomenită de a se uita la televizor. Asta făcea toată ziua după ce se întorcea de la muncă. Meci de fotbal, știri, emisiuni de cancan de cea mai joasă speță – orice îi afișa micul ecran, el înghițea cu maximă satisfacție. Altfel spus, își dispera nevasta.
Într-o bună zi, totuși, a intervenit o schimbare în viața sa. Televizorul lui a dispărut, iar locul i-a fost luat de un mim. Ce face, acum, Maurice al nostru? După ce vine de la muncă, stă toată ziua privind ecranul stins al televizorului, încercând să găsească un cusur replicii perfecte. Nu mai trebuie adăugat că nevasta lui este, și acum, la fel de exasperată.
Încep să cred că elucidez misterul fascinației pe care mimii ne-o provoacă. Mai exact, înțeleg că nu pot fi acuzați de nimic. Ei nu au decât politețea de a ne face cunoscută identitatea lor, odată ajunși în lumea noastră; dar modul în care o fac, felul în care comunică unei părți până acum ascunsă a conștiinței noastre – aceasta ne cauzează crizele și maniile.
De atâta timp ne vedem ca pe niște simple mașinării: creiere bioelectrochimice care plimbă de colo-colo niște vehicule din carne și oase – totul conform unor reguli ce pot fi scrise cu creta pe tablă. O concluzie nesatisfăcătoare la întrebările noastre vechi de când lumea, dar una în care am ajuns să ne complacem atât de mult încât orice dovadă care vine acum să o dărâme este în mod violent respinsă. Nu mimii ne captivează mințile într-un maniac delir, ci însăși creierele noastre o fac, încercând să raționalizeze modul în care aceste creaturi ne vorbesc, refuzând să se conformeze cu legile rigide după care vrem noi să funcționeze universul.
Până și cea mai mică imperfecțiune în replică, fie ea și o denivelare care nu se regăsea în original, ar fi suficientă pentru a încheia subiectul într-un mod rațional. Dar aceasta refuză să se arate, pentru că ea nici nu există. Mimii ne confirmă ceea ce am bănuit timp de milenii întregi, dar numai în ultimele decenii am aruncat la coşul de gunoi al superstițiilor. Probabil de asta au luat naștere cultele mimilor doar în oazele neinfectate, încă, de cunoștințele noastre înălțătoare.
De-ar fi apărut acum cinci sute de ani, am fi acceptat fenomenul ca fiind în concordanţă cu axiomele evidente ale naturii; dar ei au venit acum şi au umilit acestă specie savantă, mândră de propria ei înțelepciune.
În mod ironic, ei ne respectă mai mult decât o facem noi înșine.
— Suntem, acum, în măsura de a confirma că Acceleratorul Siberian a fost cauza apariției mimilor în lumea noastră. Spun „a fost” pentru că în urma experimentului, acesta nu mai există, iar în locul instalației cu circumferința de nouăzeci și opt de mile stă acum un impostor – primul care a apărut vreodată pe Pământ și cel mai mare care a fost până acum confirmat.
Ulan Johns captivează audiența, aproape două mii de oameni. Londra este destinația finală a turneului său internațional, ocazie cu care ne-a promis o nouă revelație.
— Nu știm cum apar în lumea noastră. Inițial, am crezut că acceleratorul de particule a făcut o conexiune temporară, de doar câteva fracțiuni de secundă, între realitatea noastră și cea a mimilor, dar modul în care aceștia continuă să vină ne dărâmă ipotezele. Singura concluzie logică pe care o putem trage este că evenimentul a fost mai degrabă o apropiere între realitățile noastre, decât un simplu tunel care a existat și apoi s-a închis. Așadar, nu numai ei invadează dimensiunea noastră, dar și noi pe a lor. Cel mai probabil, mimii sunt la fel de fascinați de acest fenomen.
—Domnule Johns, știm cum de ne comunică? se aude vocea unui dintre participanții VIP – cei care au plătit extra pentru privilegiul unui microfon.
— Nu, doamnă, nu am descoperit nimic. Și tare mă tem că cercetările în această direcție nu vor face decât să reducă știința la filosofie și speculație metafizică. Oricum ar lua ei legătura cu noi, este cert că o fac într-un mod care depășește înțelegerea noastră actuală asupra funcționării creierului uman.
— Și ce teorii vă pregătiți să testați acum în această privință?
— Am abandonat speranța că vom elucida prea curând misterul și, astfel, am oprit toate eforturile de cercetare ale acestui subiect. Pe moment, resursele noastre vor fi direcționate către domenii mai promițătoare.
— Atunci, probabil că știți motivul din spatele indestructibilității obiectelor impostoare, se face auzit un tânăr din audiență.
— Și în legătură cu această dilemă putem doar specula. Teoria principală la momentul de față postulează că dimensiunea din care vin mimii nu respectă aceleași legi ca universul pe care îl cunoaștem și îl studiem. Impostorii au un control suprem asupra materiei din care sunt compuși, probabil datorită naturii locului de origine; pe de altă parte, este foarte probabil ca timpul, așa cum noi îl conceptualizăm, să nu existe în acel univers. Inteligența lor, complet străină de tot ce ne putem închipui noi, nu jonglează cu noțiunile de trecut și viitor. Aceste creaturi trăiesc într-un perpetuu prezent și nu pot concepe o acțiune desfășurându-se în timp, iar asta îi face capabili, odată ajunși în lumea noastră, să nu se supună succesiunii firești dintre cauză și efect – când un mim care a luat forma unui pahar de sticlă este scăpat pe jos el nu realizează că firesc este să se facă bucăți, iar astfel nu își schimbă forma. În același mod, utilajele nu se uzează niciodată, deoarece, pentru mim, stresul mecanic la care este supus nu are nicio însemnătate.
— Totuși, domnule Johns, mimii au replicat mecanisme complexe care se bazează strict pe relația de cauzalitate dintre părțile lor componente. Dacă aceștia nu au habar de așa ceva, cum se face că mecanismele pe care le imită adoptă la perfecție funcția obiectului original?
— Cum am spus, domnule, se eschivează Ulan, încă suntem în punctul de a emite teorii. Cel mai probabil, în urma experimentelor viitoare…
— Că tot veni vorba, ce se întâmplă cu obiectele care dispar din lumea noastră? întreabă un puști din spate. Este adevărat că se duc în lumea mimilor?
Cercetătorul face un semn cu mâna echipei de sunetiști, pentru a tăia microfoanele spectatorilor, dar întrebările oamenilor devin și mai sufocante.
— Ați văzut filmarea cu aragazul? Credeți că e reală sau doar o făcătură? zbiară Moskvitch în microfonul unui bătrân de lângă el, fix înainte de închiderea sistemului audio.
— Dar despre oameni, domnule Johns? reușește să se facă auzit un bărbat peste întreaga mulțime și o calmează pe moment. De ce nu clonează și oameni creaturile astea?
Ulan Johns nu ratează oportunitatea de a redresa situația:
— Momentan nu a fost descoperită imitarea nici a celor mai simple forme de viață. După cum știm, sistemul celular este unul extrem de sofisticat. Dacă nici măcar noi, care îl studiem de atâția ani, nu am reușit să îl replicăm, ce șanse au mimii, care l-au văzut pentru prima oară atât de recent? Nu ne putem aștepta în viitorul apropiat nici măcar la mimarea unei plante, cu atât mai puțin a speciilor animale.
— Vreți să spuneți că mimii descoperă treptat cum să imite lucruri din ce în ce mai complexe?
— Este o posibilitate și asta, evită Ulan să dea un răspuns concret.
— Dar tocmai ce ați zis că primul lucru imitat a fost Acceleratorul Siberian, domnule! Iar acela este, probabil, cel mai complex aparat de pe Pământ. Mult mai complex decât, să zicem, lingurile și tigăile copiate ulterior. De ce nu au trecut direct la un fir de iarbă, dacă au înțeles atât de ușor cum funcționează un accelerator de particule?
— Probabil că undeva, în lumea asta, există un mim sub forma unui fir de iarbă, nimeni nu poate afirma cu certitudine că nu-i așa.
— Spuneți, deci, că mimii pot imita ființe vii?
— Tot ce spun este că posibilitatea există. Nu văd niciun motiv pentru care mimii nu ar începe să înlocuiască și ființe organice; până la urmă, nu vorbim decât despre replicarea unor mecanisme din ce în ce mai sofisticate.
— Deci, ne putem aștepta în viitor la replicarea oamenilor! Vor avea suflet, atunci, aceste clone?
—Domnule, să ținem totuși discuția în limitele rațiunii!
În rândul spectatorilor se instalează un adevărat pandemoniu și, probabil pentru prima dată în istorie, dorința de cunoaștere transformă gloata de oameni în revoluționari. Ori, este o simplă frustrare datorată lipsei de senzațional a metodei științifice comparativ cu circul televiziunii. Oricare dintre ele se va dovedi în viitor să fi fost, doar grație poliției se restabilește ordinea în sală și numai după ce mai mult de jumătate din auditoriu este evacuată cu forța.
Rămas împreună cu doar cei mai calmi dintre ascultătorii săi, Ulan Johns își drege glasul și se adresează sălii pentru încheiere:
— Am văzut, acum, ce se întâmplă când fervoarea și iraționalitatea pun stăpânire peste intelectul uman. Trebuie, totuși, să ne păstrăm calmul în aceste vremuri. Noi suntem pionierii unei noi ere! Cine știe câte mistere ale universului, ce până acum ne erau inaccesibile, vom revela cu ajutorul acestei uimitoare specii extraterestre?! Probabil că greșeala noastră a fost însăși încercarea de a înțelege prea devreme un fenomen atât de nou. Marele anunț pe care vreau să-l fac cu ocazia încheierii acestui turneu, marea descoperire promisă, nu este una de natură științifică ci, mai degrabă, existențială.
Savantul ia o pauză pentru a se scălda în admirația publicului, dar când aceasta nu se face simțită, își reia stângaci discursul:
— Ce vreau să zic este că vom sista tentativele de a elucida natura mimilor și modalitatea comunicării cu noi și ne vom concentra exclusiv pe felurile în care putem beneficia de prezența lor în lumea noastră. Înțelegerea unui fenomen nu este o condiție obligatorie pentru a-i fructifica utilitatea. Cu acestea spuse, închei printr-o declarație: avem în față o eră cu adevărat iluminată și mă bucur să fiu alături de specia umană în aceste momente de maximă însemnătate!
Furia spectatorilor evacuați nu e întrecută decât de apatia celor care au rămas să îl asculte până la final pe eruditul Ulan Johns. O dezamăgire densă ca o ceață înnăbușă sala pompos amenajată. Oamenii se aliniază la coadă șiies în liniște, doar cu puține mormăituri deprimate răsunând pe ici pe colo. Îi văd scoțând mimii de prin genți și buzunare, uitându-se lung asupra lor. Probabil caută în tăcerea acestor viețuitoare alinarea pe care cuvintele lui Ulan Johns nu au putut să o aducă. Era iluminată de care e atât de mândru o fi început cu adevărat, dar nu așa cum și-a imaginat-o el, și cu siguranță nu pentru toată omenirea.
Șeful și Moskvitch se conduc unul pe celălalt către încă o discuție interminabilă care își găsește sfârșitul numai cu intervenția providențială a partenerelor. Sonna, în schimb, se trage aproape de mine, deschide geanta și scoate de acolo micul ruj vișiniu, numai ca să-l pună la loc grăbită când m-a văzut că-l studiam atent. Zâmbesc și-mi mut privirea în zare.
— E vreo problemă? mă întreabă ea.
— Nu. M-a pus doar pe gânduri toată experiența asta.
— Conferința lui Ulan?
—Doar în mică parte. Mă gândeam mai mult la întreaga situație în care ne aflăm de câțiva ani încoace. Probabil că va fi interesantă viața noastră când vor fi înlocuit toate obiectele din jurul nostru. Vom putea, în sfârșit, zice că trăim noi în lumea lor și nu invers.
Sonna mă privește cu ochii larg deschiși, sorbind fiecare vorbă pe care o scot.
— Crezi că vor începe, atunci, să înlocuiască oameni?
— Nu, asta nu se va întâmpla niciodată.
— Cum de ești atât de sigur?
Nu răspund nimic.
Soția lui Moskvitch ne anunță că discuția lor filosofică nu are să se termine prea curând. Probabil o vor ține așa până duminică seara, iar noi ne vom petrece finalul de săptămână sorbind încet din băuturi și admirându-le dialectica.
Sonna mă strânge cu putere de braț, dar când tot nu primește un răspuns se mulțumește să își culce obrazul pe umărul meu și să mi se alăture în contemplație. Zâmbind, scot bricheta, îmi aprind o țigară și mă apuc să pufăi liniștit spre apus.
