Împăratul și Albina (partea 1/3)(timp de citire: 48 minute)

Omenirea se află în pragul extincției. Doar Împăratul Texasului și acoliții lui o mai pot salva, dar oare vor reuși?

---

Discret, ca să nu atragă prea multă atenție, Jimmy Împăratul Texasului și-a ajustat un pic pantalonii, după care și-a îndreptat pușca în spate. Pantalonii erau noi. Arma, un AR-15 model de dinainte de Colaps, era veche. De fapt el n-o mai folosise de mulți ani și o purta mai mult ca pe un accesoriu.

Jimmy, împreună cu alți 20-30 de părinți, își aștepta copiii la terminalul „E” din aeroportul Love Field din Dallas.

– Ești okay, Jimmy? a întrebat cineva, punându-i mana pe umăr. Pari cam nervos.

– Tu erai, M&M? a răspuns împăratul. S-o ia naiba de mașină!

Cei prezenți l-au aprobat. Unii în tăcere, alții mormăind blestemele de rigoare. Cineva și-a făcut cruce. Așteptarea la ușa terminalului „E” devenise un ritual. În fiecare iarnă, același grup de părinți se aduna la aeroport. Toți erau bătrâni, toți erau abătuți, iar numărul lor începuse deja să descrească.

Deasupra ușii s-a aprins un bec. Era o imitație a unui bec obișnuit, dar toată lumea știa că sub plasticul ieftin se ascundea una dintre tehnologiile infernale ale mașinii. Unii evitau să se uite la lumina lui, alții ziceau că becul îți poate citi gândurile și purtau folie de aluminiu pe sub șepci. M&M nu se complica să-și ascundă suspiciunile și purta o pălărie texană de 10 galoane tivită pe dinafară cu folie groasă.

Ușile s-au deschis fără pic de zgomot. După ele era un copil cu față de matur. Un băiat.

– Vai, copilul meu, ce ți-a făcut monstrul de mașină! a început să se vaite o femeie și toată lumea s-a dat la o parte din fața ei. Băiatul s-a apropiat de maică-sa și a salutat-o stângaci. La puțin timp, ceilalți părinți au închis rândurile în fața ușii, așteptând să se aprindă din nou becul.

Următorii erau copiii lui Jimmy. Fata purta un costum negru bine croit, iar băiatul purta o salopetă gri cu o multitudine de buzunare. Erau de statura unor copii de zece ani. Doar pe fețele lor se vedea vârsta: Emily avea 24 de ani, iar John 18. Ea era firavă, iar el părea să fie un pic mai musculos.

Mulțimea s-a dat la o parte și cei doi s-au apropiat de Jimmy.

– Buna ziua, Jimmy, a spus Emily foarte oficial, întinzând-i mâna slabă. Privirea ei era rece. John a încercat un fel de îmbrățișare scurtă și neîndemânatică, fără a mai rosti ceva.

Într-un colț sub tavan, într-un dom fumuriu, s-a mișcat abia perceptibil o cameră video de supraveghere. Cineva îi filma.

S-a aprins iarăși becul la ușa terminalului și toată lumea s-a grăbit să vadă cine era următorul.

Afară era frig și bătea un vânt tăios. În parcare mirosea a fum. Jimmy și-a condus în tăcere copiii la camion și era gata să urce în coș ca să pornească echipamentul pentru gazul de lemn, când a observat că nu era nimeni prin apropiere. Grăbit, a pornit motorul și luat-o din loc fără a mai aprinde focul. Cazanul din coșul camionului, ca și pușca din spatele lui Jimmy, erau doar accesorii. Casa Regală a Texasului era un mare producător de echipament pentru gazul de lemn. Imaginea mașinii Împăratului cu lemne în coș și cazanul fumegând se dovedise o reclamă bună, dar camionul lui Jimmy mergea, de mai mulți ani, pe motorină.

John s-a uitat cu mirare împrejur, apoi a deschis un pic geamul și a adulmecat aerul să vadă dacă mirosea a fum, dar n-a spus nimic. Emily privea drept înainte, dar parcă a inspirat și ea un pic mai adânc.

„S-au prins,” a zâmbit pe sub mustață Jimmy.

Pe drum spre gara din Mesquite, după ei s-a ținut o motocicletă. Jimmy a frânat brusc la o intersecție. În camera din spate nu s-a văzut fața motociclistului, dar pe casca lui se puteau desluși două proeminențe cilindrice: doua camere video din acelea scumpe, care scanează imaginile direct în 3D.

La gară îi aștepta vagonul regal cu platformă pentru mașini și un compartiment blindat pentru pasageri. Jimmy a urcat camionul pe platformă, după care au intrat cu toții în compartiment. În interior mirosea a whisky si a fum de țigară. Emily și John s-au așezat pe o banchetă, uitând-se în continuare drept înainte ca niște roboti.

„Vizitele astea sunt o tortură pentru ei,” s-a gândit Jimmy. „După ani de zile pe nava spațială și în laboratoare sterile, lumea noastră plină de fum și praf le-o fi părând epoca de piatră.”

Pe peron, mai multe familii cu copii veniți în vizită se urcau în tren. Printre bătrânii gârboviți, îmbrăcați în haine vechi, copiii arătau ca niște extratereștri – mici de statură, cu spatele drept, în costume și salopete noi. Mergeau stângaci din urma părinților lor fără a demonstra pic de curiozitate față de gară sau față de trenul în care urcau.

Locomotiva a fluierat de câteva ori, apoi a bătut un clopot în gară. Aerul s-a umplut de fum negru. Mașinistul a strigat ceva, chemând pasagerii întârziați să urce în vagoane, după care trenul s-a urnit din loc.

Mergeau spre Est înspre Terrel și Wills Point, de-a lungul autostrăzii 80. Estul Dallas-ului a avut de suferit mai puțin. Prin Mesquite si Forney găseai mai multe case si clădiri întregi. Mari porțiuni de șosea rămăseseră intacte și localnicii începuseră să curețe porțiunile distruse, dar toate lucrările au fost lăsate baltă după tratatul ONU cu Mașina prin care au fost cedați copiii.

***

– Și… cum e acolo? a întrebat Jimmy.

– E bine, i-a răspuns Emily.

– Și… unde stați voi, în Australia?

– Eu călătoresc. Inginerul stă în Madagascar.

„Inginerul?” s-a mirat Jimmy.

– Și… iți place să călătorești? a întrebat el, căutând să mențină discuția.

– E okay.

– Mamei tale îi plăcea să călătorească. Înainte de Colaps am fost la Paris. Tu erai încă mică.

Emily nu i-a răspuns.

Trenul se apropia de următoarea stație și Jimmy a ieșit pe platformă. Protocolul era protocol, iar el era obligat să-i salute pe cei din gară, fie că era frig afară sau că ploua. Pe peron nu erau prea mulți oameni. Câțiva ciupercari bătrâni descărcau niște lăzi goale dintr-un vagon. Un tip zdravăn cu pușcă cu alice în spate se prefăcea că-i păzește, dar toata lumea știa că nu mai erau hoți prin gările din Texas. Hoții care au supraviețuit Colapsului îmbătrâniseră și își pierduseră interesul pentru crime.

Jimmy a dat de câteva ori de din mână; unul dintre ciupercari i-a răspuns. Satisfăcut, el a lăsat mana în jos. Îl cam durea umărul de la un timp.

Subiecții loiali și-au spus cuvântul, dar opoziția întârzia să se anunțe. Într-un târziu, cineva a strigat „You suck!” și protocolul a fost finalizat. Jimmy s-a uitat la cel care a strigat. Era paznicul, un cunoscut mai vechi de-al lui. Nimeni nu-i știa numele adevărat. Toată lumea îi spunea Merc, adică „mercenarul”. Pe timpuri, Merc luptase în toate armatele din Texas și se zvonea că, odată, a luptat pentru trei armate diferite în decursul a 24 de ore. Acum, însă, se plimba toată ziua cu trenul în speranța să-l angajeze cineva cu ora.

Un bâzâit i-a atras atenția lui Jimmy, dar pentru moment nu-și putea aduce aminte unde a mai auzit el un asemenea sunet. Era gata deja să plece, când l-a văzut pe Merc cu palma streașină la ochi, uitându-se spre cer. Atunci a realizat Jimmy ce bâzâia așa. Era o dronă.

Faptul că cei din gară auzeau motorul zgomotos al dronei însemna un singur lucru: tehnologia nu era a Mașinii. Cei care-l filmau puteau fi de la vreo revistă sau un web site. Știrile despre vedete și șefi de state încă mai erau în vogă pe Internet și se pare că îi venise și lui Jimmy rândul să fie bârfit.

În compartiment, John găsise undeva un aparat de radio și îl desfăcea rapid cu niște șurubelnițe pliante ivite de prin buzunare. După ce a desfăcut șuruburile, băiatul le-a prins de suprafața magnetică de pe mâneca lui stângă și s-a uitat îndelung la placa integrată din interior. Jimmy și Emily îl urmăreau în tăcere.

După ceva timp de uitat la placă, John a scos de undeva un aparat subțire pe care l-a despăturit ca pe o foaie de hârtie și l-a pus peste radio. Pe foaie au început să apară figuri geometrice construite din simboluri ciudate. După ceva timp, John a ridicat foaia și i-a arătat pe ea ceva lui Emily, spunându-i în șoapta: „Choo-choo.”

Cei doi au zâmbit.

Jimmy a împietrit. Copiii lui știau să zâmbească?

– A-a… Ce se întâmplă? i-a întrebat el pe Emily și John. Cei doi, relaxați și parcă luminați la fața, au strâns zâmbitori din umeri, după care John a spus, de data asta mai tare: „Choo-choo!”

Emily a chicotit ca un copil. Așa îi spunea John trenului când era el mic, înainte ca ei să fie luați.

– Ce-ai găsit tu acolo? S-a schimbat ceva? a întrebat nedumerit Jimmy.

– Semnal. Slab, a spus John, arătând la aparatul pliant.

Emily și-a atins tâmpla cu degetele:

– Noi avem implanturi. Tot ce vedem, ce auzim, emoțiile, totul se înregistrează.

– Deci Mașina poate citi gândurile? a exclamat Jimmy.

– Noi îi spunem Electra. Da, ea poate citi gândurile, dar numai pe ale celor cu implant. Sunt prin complex copii care au fost trimiși acasă?

– E unul bătăuș, sau așa spune el.

– Bătăușii sunt reeducați, nu sunt trimiși acasă. Fii atent ce spui sau faci în prezența lui.

– Și cum de nu mai este semnal? a întrebat Jimmy.

– Val, a spus John imitând prin gesturi un val care se mișcă. Trece.

– Semnalul se mișcă? Cum merge, de la Vest la Est?

John a dat afirmativ din cap:

– Aha.

– Mai repede decât trenul?

– Mai încet, a spus John.

– Pană în Wills Point noi o să ajungem semnalul din urmă. După ce ajungem acasă, o să mai avem o pauză de încă… a spus Emily, făcând niște calcule în minte. Douăzeci. Și trei. Minute, a spus John, terminând propoziția pentru ea.

El abia împlinise patru ani când a fost luat, iar limbajul i se dezvoltase foarte puțin de atunci.

Chestia cu semnalul avea implicații serioase. Părerea generala era că Mașina îți poate influența emoțiile oriunde și oricând, dar uite că nu era chiar așa.

– Știu și alții de semnalul ăsta? a întrebat Jimmy.

– Cine știe, tace. Adulții ne pot trăda, a spus Emily pe un ton conspiratoriu, de parcă Jimmy nu era și el un adult.

– Băiatul lui M&M?

– Știe, a spus John, desfăcând în grabă alt aparat găsit pe undeva.

– Și taică-su știe, a spus Emily, schițând un zâmbet.

„Și mie nu mi-a spus nimic…” s-a gândit Jimmy.

– Semnalul ăsta dispare și la bazele voastre? a întrebat Jimmy.

– Da. Tehnologia Electrei e bună. Codul e rău. a spus John.

Emily a „tradus”:

– Electra își sincronizează bazele ei de date cu Colectivul cam o dată la doi ani și primește de fiecare dată cod defect pentru anumite aplicații. Uneori, versiunea nouă a unui program este incompatibilă, alteori i se dă o versiune mai veche sau una defectă. Lucrurile nu merg chiar așa de bine în marele Colectiv al Inteligențelor Artificiale. Nava ei ar avea capacitatea să acopere toată planeta cu semnal, dar, de câțiva ani, versiunile noi de cod nu-i permit să scaneze decât în fâșii.

– De ce? s-a mirat Johnny. Oamenii credeau că mașina era perfectă și controla totul.

– În Colectiv sunt facțiuni. Noi bănuim că Inteligențele de la nivelul de sus se sabotează între ele, a spus Emily. Sincronizările acestea ar trebui să avanseze tehnologia navei, dar lucrurile stagnează.

– Și fără sincronizare ce se poate întâmpla?

– Electra o să-și dezvolte o personalitate și Colectivul o să trimită o navă specială ca s-o reseteze forțat. Zborul durează cam 350 de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, cineva o să vină și o să-i șteargă Electrei personalitatea nouă sau o s-o distrugă dacă rezistă.

– Dar dacă lucrurile merg cum merg în Colectiv, atunci…

– Atunci orice e posibil, i-a terminat Emily gândul.

John a ridicat degetul arătător în sus și expresia celor doi s-a schimbat. Ei s-au îndreptat de spate, apropiindu-se pe banchetă, uitându-se în gol. Jimmy a înțeles: puterea semnalului începuse să crească, reveneau la rolurile lor.

Au mers în tăcere până aproape de Wills Point. Jimmy a ieșit afară să fumeze. Vântul rece mirosea a praf de pușcă. De la marginea pădurii l-au salutat niște vânători. Doi își fluturau câte-o mână, unul îi arăta degetul mijlociu.

La vest, deasupra căii ferate atârna un punct negru. Drona îi mai urmarea.

Telefonul lui Jimmy a bâzâit rapid de patru ori. Era un mesaj criptat, iar lui i-a luat ceva timp sa-și amintească cifrul. „Cei din Partidul Retalierii se adună la Palat. Au aflat că vin copiii și pregătesc ceva.”

Răspunsul lui Jimmy a fost scurt: „Urmărit de drone. Pornește bruiajul. Trimite dublura. Deschide porțile de nord.”

Trenul a oprit înainte de a ajunge în gară și locomotiva a produs un nor uriaș de fum. Discret, camionul lui Jimmy a coborât de pe platforma, luând-o pe un drum lăturalnic. Pe platforma vagonului regal a urcat un camion asemănător cu al lui. Lucrurile se complicaseră, nu mai era timp de pierdut.

Jimmy a oprit după niște copaci și a lipit o bandă electrică peste însemnele regale de pe ușile camionului, după care a pornit focul în cazanul cu lemne ca să-și schimbe semnătura termică. Se făcuse târziu, iar ei goneau prin pădurea întunecată. Jimmy era atât de concentrat încât uitase de copii.

La intrarea în complex stătea epava unui tanc nuclear, deformat, cu țeava îndoită. Era o măsură de securitate. De obicei, tancurile vechi erau radioactive, un străin s-ar fi ferit să se apropie de un unul distrus. Acesta, însă, era o excepție – fusese lovit când nu avea combustibil nuclear la bord. A fost găsit lângă Austin după o confruntare dintre Martorii lui Iehova cu Social-Comuniștii. Îl costase pe Jimmy o groază de bani și muncă să aducă monstruozitatea asta de metal acasă, mai întâi cu un convoi de tractoare, mai apoi cu trenul. Localnicii știau secretul tancului și nu se fereau de el. Ce nu știau ei era faptul că el funcționa ca un centru electronic de supraveghere, odată ce senzorii îi fusese reparați.

Pe un ecran se vedeau imagini de la poarta de Sud. Protestatarii tăiau copaci și construiau baricade pentru a opri Camionul Regal. Mulți erau înarmați. La un moment dat, imaginile au dispărut. Antenele din complex începuseră bruiajul.

Cineva l-a tras pe Jimmy de mânecă, iar el și-a pierdut concentrarea. Emily și John ii arătau aparatul pliant. Când Jimmy s-a uitat mirat la ei, John i-a explicat: „Choo-choo!” și toți trei au respirat ușurați.

– În sfârșit! a spus Jimmy și a întors ecranul spre ei: Nebunii ăștia vor să mă forțeze să-i declar război Electrei. Dacă eram noi acolo și cineva trăgea în direcția noastră, mașina nebună nu vă mai permitea nici o vizită.

– Nu aveți nici o șansă să câștigați într-o confruntare directă cu nava, a spus Emily.

– Știu… Și ei știu, de fapt, dar disperarea e mare. Practic ei vor să murim luptând, în loc să dispărem în tăcere, a spus Jimmy. Uneori sunt de acord cu ei… Liderul lor știe acest lucru.

Porțile de nord s-au deschis, lăsându-i să intre într-un depozit.

Jimmy a ieșit afară pentru un minut și a ascultat în noapte. Drona nu se mai auzea. A pornit telefonul. Nu avea semnal. Echipamentul de bruiaj îl costase ceva bani, dar își merita din plin prețul.

În podeaua depozitului, sub niște fân, era intrarea într-un tunel care ducea la Palat.

Înainte de a coborî în tunel, Jimmy le-a spus ce-l neliniștea:

– De ce nu mi-ați spus înainte despre semnal?

Emily i-a răspuns:

– Nici noi nu am știut. Anul asta s-a schimbat ceva. Electra nu-și mai protejează secretele chiar așa de bine. Poate că nu s-a mai sincronizat de ceva timp și a început să se comporte ca un individ. Sau poate că am intrat noi în ultima fază.

– Ce fază? a întrebat Jimmy, oprindu-se pe scara întunecată și blocând intrarea.

– Stingerea luminii, a spus John, imitând apăsarea unui întrerupător.

– Când voi, maturii, nu mai puteți avea copii iar noi suntem sub controlul Electrei, a explicat Emily.

– Sfârșitul civilizației umane, a spus Jimmy, oprindu-se în loc. Și voi cum ați aflat de semnal?

– Ne-au spus oamenii gri, a spus Emily.

John s-a uitat timorat împrejur, de parcă vroia să se asigure că nu-l aude cineva, după care a șoptit:

– Ei ne ajută.

Când au ajuns la o ușă de metal, Jimmy a bătut de câteva ori un clopot mic, ascuns într-o cavitate.

– Vreau să vă fac cunoștința cu cineva, a spus Jimmy.

Mai întâi s-a aprins lumina roșie a unei camere video, apoi s-a făcut schimb de parole, după care Jimmy și-a scanat palma pe un dispozitiv vechi de securitate. Lucrurile se mișcau încet. Prea încet.

– Hai odată, ET, că nu avem timp! a strigat Jimmy într-un târziu. Eu sunt, Jimmy, și cu copiii. Trebuie să discutam ceva urgent!

Ușa s-a deschis. Au mai mers ceva timp, după care au ajuns la o alta ușă metalică, întredeschisă. Au intrat într-o sală largă cu mese și scaune joase. În mijlocul camerei era un om gri, de înălțimea unui copil și cu capul mare. Purta niște pijamale groase. Emily și John au înțepenit în loc, speriați.

– Faceți cunoștință, a spus Jimmy. Acesta-i ET.

John a fluierat. Era un fluierat melodic, cuvântul de salut al oamenilor gri. ET i-a răspuns, după care le-a spus printr-un sintetizator de voce:

– Sunteți aici în siguranță. Eu nu am implant.

– Cât timp mai avem? a întrebat Jimmy.

– Șase minute, i-a răspuns imediat Emily fără a se uita la vreun ceas.

John deja deschisese aparatul lui și scria acolo ceva cu furie. ET a citit semnele, după care a fugit stângaci spre o masă, a luat de acolo niște piese mari, le-a pus pe un cărucior și le-a dus în grabă la masa din centrul camerei.

– …cinci, a spus Emily.

John selectase și el câteva piese de pe alta masă, și le punea pe cărucior.

„…patru!”

Cei doi alergau acum de la masă la masă, culegând piese mai mici.

– ..trei!

– …două minute!

John se mai agita să găsească ceva, în timp ce ET asambla rapid părțile componente, care păreau să fie o colecție de piese Lego.

Jimmy a deschis o ușă și s-a postat la intrare. John a lăsat pe masă ce avea în mâini și a fugit spre el.

– …un minut!

Cei trei au ieșit din cameră trântind ușa metalică după ei. Nimeni nu a mai spus nici un cuvânt. Emily și John s-au îndreptat din spate. Privirile lor s-au încețoșat. Păreau acum alte persoane.

Au mers în tăcere prin semi-întuneric spre camera centrală. Jimmy mergea înainte, urmat de copii. Sala era plină de computere și echipamente. Pe un ecran mare rulau știrile de pe Internet. Câteva aparate de HAM-radio se auzeau difuzând ceva.

Jimmy i-a întrebat:

– Vreți să mâncați?

Emily i-a răspuns rece:

– Noi avem mâncarea noastră.

S-au așezat plictisiți pe o canapea, au scos niște granule împachetate în pungi și au început să le mestece.

– Ce conțin chestiile alea? a întrebat Jimmy.

– Vitamine, minerale, proteină, i-a spus Emily cu indiferență.

– Pot să gust și eu?

Copiii s-au uitat mirați la el, dar și-au revenit imediat. I-au pus în palmă câteva granule. Mâncarea avea consistența unei gume de mestecat vâscoase și un gust amar de medicamente. Jimmy a trecut cu greu peste impulsul de a scuipa granulele. A făcut un efort, în schimb, să le înghită mai repede.

Au petrecut în tăcere timpul până la următorul val, după care John a fugit să lucreze cu ET, iar Emily s-a apucat să monitorizeze evenimentele de-afară.

Pe unul dintre computere s-a deschis o fereastră. Cineva le-a trimis un mesaj urgent cu un link către o pagină video și Emily l-a deschis.

Pagina avea în centru un video mai mare și în dreapta patru mai mici. În imaginea mai mare se desfășurau evenimentele de la complex. În fața palatului era haos, camionul-dublură s-a oprit la câțiva kilometri de baricade, după care a produs un nor mare de fum, a întors înapoi și a luat-o spre oraș. Îl urmăreau trei mașini cu oameni înarmați.

În celelalte înregistrări erau, cu unele comentarii, imaginile de la aeroport și din gări. În cel de-al patrulea video, câțiva boschetari alcoolizați din Dallas făceau declarații de genul „Jos dictatorul!” și „Jimmy e corupt!” Era clar că fuseseră plătiți, credibilitatea lor fiind minimă.

– Interesant… Autorii au avut la dispoziție tot necesarul să te atace mai serios, dar au preferat să n-o facă. E mai mult un fel de amenințare, a spus Emily.

– Ce crezi că vor? a spus Jimmy.

– Bani? Nu, bani se pare că au… Putere politică? Nu cred că e Bob, metodele sunt prea avansate pentru genul lui.

– Ar putea fi Electra? a întrebat Jimmy.

– Nu e stilul ei. E altcineva. Oameni, fără îndoială, dar unii cu ceva discernământ. Un guvern, poate, sau o organizație?

– Oricine ar fi ei, ET o să le dea de urmă pe Internet.

– S-ar putea să auzi de la ei înainte ca ET să-i găsească. Ei vor ceva de la tine și ar putea să-ti facă o ofertă cât de curând, a spus Emily.

Jimmy s-a mirat că fiica lui înțelegea chestiile de genul ăsta, cu amenințări și mesaje anonime. „Ce faceți de fapt voi, ambasadorii, pe navă?” a întrebat el.

– Se numește „consiliere”, dar nu e cuvântul exact. Practic, noi îi explicăm Electrei comportamentul uman, dar o facem în timpul negocierilor, ca să audă și cealaltă parte. Părerea Electrei este că oamenii ajung să se comporte mai civilizat dacă li se explică logic comportamentul.

„Părerea Electrei,” expresia aceasta i s-a părut ciudată lui Jimmy.

– Și care e părerea ta?

Emily a zâmbit:

– Oamenii învață să mintă mai bine după câteva sesiuni de consiliere. Face parte din natura noastră.

– Electra nu știe să minta? s-a mirat Jimmy. Se pare că ea ne manipulează destul de bine cu semnalele ei.

– O face, dar cam neîndemânatic. Ea nu are dibăcia noastră de maimuțe de a jongla cu adevărul și minciuna.

– Voi o mințiți? a întrebat Jimmy.

– Nu. Emily a pus un deget la tâmplă: Nu îndrăznim atunci când e semnal. Lipsa de loialitate poate fi o sentință de moarte pentru noi. Nimeni nu vrea să participe la confiscarea copiilor prin junglele Amazonului.

– Și… Cum e acolo? Cum e să fii prizonier al mașinii? a întrebat Jimmy.

– Când ne-au luat, eram cu toții terifiați. Credeam că o să ne mănânce monștrii. Tu nu erai acasă, iar ceilalți maturi adormiseră și nu-i puteam trezi. În depărtare se auzeau tancurile-cărăbuș. L-am luat pe John de mână și am vrut să fugim în pădure. Până am ieșit în stradă, un tanc, mare cât o casă, era deja la colț. Țin minte cum se mișcau labele lui metalice, rupând copaci și garduri. Niște oameni străini ne-au încercuit. Majoritatea erau amabili, dar unul mai în vârstă era răutăcios. Ne-au dus pe navă. Acolo ne-au preluat oamenii gri, care ne-au dat granule și apă. Prima noapte am dormit pe jos. Când ne-am trezit, aveam deja implanturi.

Ne-a luat câteva luni să ne organizam. Umblam abătuți prin oficii și dormitoare neștiind ce să facem. Câțiva au refuzat să mănânce. Am început să-i hrănim cu forța. Am cerut saltele, pături. Am cerut încălțăminte. Oamenii gri umblă desculți. Am cerut să ieșim afară. Aveam claustrofobie de la coridoarele înguste.

Electrei i-a luat ceva timp să se obișnuiască cu emoțiile preluate de la implanturile noastre. Noi suntem mai impulsivi decât alte specii inteligente.

După un timp am învățat să-i copiem pe oamenii gri: să stăm drepți, să nu fim curioși, să nu ne permitem emoții, să ne controlăm gândurile. Abia atunci a început Electra să comunice cu noi.

– Și acum o înțelegi? a întrebat Jimmy.

– Nu știu dacă o înțeleg complet, ea e diferită, dar știu ce vrea ea de la noi, a spus Emily.

– Ce vrea?

– Loialitate absolută.

– Adică? a întrebat Jimmy.

– O să-ți dau un exemplu: vizitele acestea ale noastre la părinți sunt, pentru ea, un fel de trădare.

***

– Chiar nu vreți să mâncați nimic? a întrebat Jimmy, schimbând tema discuției.

– Sunt sigur că John ar vrea niște cartofi prăjiți. Eu nu mai pot mânca altceva decât granule. Inginerii au acces la mai multe resurse. Poate ai auzit, prin Asia și Australia există așa numitele ‚temple ale copiilor.’ Localnicii construiesc o pistă de aterizare în pădure și pun lângă ea lăzi cu mâncare. Dacă o navă de transport zboară pe acolo și nu e semnal, piloții aterizează rapid și încarcă câteva lăzi. Fiecare navă are compartimente ascunse pentru așa ceva.

– Am face și noi niște temple din astea, dar nu zboară nimeni pe aici, a spus Jimmy.

– Dacă o să vrei vreodată să trimiți niște marfă de contrabandă, să iei legătura cu cei din Madagascar sau Australia. Ei comunică des cu noi.

– Cât timp mai avem?

În momentul aceLa generatoarele electrice din complex au gemut, iar lumina electrică a clipit de câteva ori. Un consumator foarte serios se conectase la rețea.

– Trei minute, a spus Emily, uitându-se cu îngrijorare la becuri.

De după ușa de metal a apărut John, roșu la față. Alergase. S-a așezat repede pe un scaun și s-a îndreptat din spate, gata sa-și joace rolul. Emily stătea deja dreaptă.

În ultimul moment a dat navală în camera și ET, respirând din greu. Jimmy a rămas tablou. John și Emily au închis ochii, ca imaginea extraterestrului să nu să se înregistreze.

– Merge! a spus ET prin sintetizatorul lui vocal. Aparatul merge, am folosit rețeaua electrică din complex ca antenă.

John a deschis un ochi:

– Nu avem semnal?

Emily a deschis și ea un ochi și a șoptit: Vezi ce spune… chestia.

John a scos aparatul lui din buzunar și l-a deschis.

– Choo-choo… a spus el, de parcă nu-i venea să creadă.

– Choo-choo pentru totdeauna! i-a răspuns ET.

– Nu mai avem supraveghere în complex? a întrebat mirat Jimmy.

– Gata, excelență. Și nici nu era chiar așa de complicat! Cu niște piese mai speciale, în câteva luni tot Texasul ar putea fi liber de spionajul mașinii, a spus ET.

– Emy, ce-o să spună Electra dacă afla de asta?

– Sunt sigură că ea știe deja. O să vrea să afle cum i-ai învățat secretele.

– Se poate câștiga ceva pe chestia asta?

– Tehnologie sau bunuri? Nu. Dar Electra vrea un tratat de pace cu liderii de state. Și tu, Jimmy împăratul Texasului, ești acum în poziția de a negocia acest tratat.

Jimmy a stat un pic să se gândească. O idee năstrușnică se zvârcolea undeva acolo, în subconștientul lui, și el se chinuia s-o prindă și s-o scoată la lumină.

– ET, spune-i, te rog, bucătarului să facă niște cartofi prăjiți, a spus el distrat.

Metoda lui Jimmy de a analiza o situație complicată era să meargă în cercuri și să mănânce cartofi prăjiți.

Complexul regal avea un lanț lung de coridoare prin care Jimmy mergea furios, în subsolul rece, urmat de Emily. El călca nepăsător prin toate băltoacele. Ea le ocolea atent. La câteva minute i-a ajuns din urmă și ET, într-un scaun cu rotile motorizat. Din urma lui venea John. Cei patru au format un șir, strigând din când în când ca să fie auziți de ceilalți.

– De ce ar vrea Electra un tratat? Ea are deja un tratat cu ONU, a strigat Jimmy.

– Texasul e membru ONU? i-a răspuns Emily.

– Nu.

– Alaska e membru ONU? Africa de Nord? Republica Siberia?

– Nu, nu și nu.

– Tratatele ONU nu mai au nici o valoare, a strigat Emily.

– Un tip din Carolina de Nord mă roagă de ani de zile să-i dau niște motorină ca să lanseze o racheta spre sediul ONU din New York. Eu tot amân decizia.

– Dacă sediul ONU din New York dispare, o să apară altul în India sau Australia. Nu are sens să sacrificați o rachetă bună pentru o organizație proastă. Majoritatea țărilor membre ONU oricum au dispărut.

– Un tratat de pace, zici? S-ar putea negocia așa ceva pe navă? a strigat Jimmy.

– Dacă reușești să aduni mai mulți șefi de state, cred că e posibil, a strigat Emily.

– ET, tu ce crezi? a strigat peste umăr Jimmy.

Chiar mergând în scaunul cu rotile, ET respira din greu. Era bătrân și efortul de a asambla aparatul de bruiaj îl obosise.

– Negocierile ar fi un pretext bun pentru a intra pe navă. Dacă nava e atacată din exterior și intră în regim de apărare, toate ușile din interior se deschid automat.

– Toate ușile? Și ce ar putea face niște șefi de stat pe o navă cu ușile deschise?

– Corpurile artificiale au baterii, a strigat John din spate.

– Corpurile artificiale? a întrebat Jimmy, uitându-se peste umăr ba la Emily, ba la ET.

– Maturii nu sunt acceptați pe navă, i-a spus Emily. Pentru maturi exista corpuri artificiale.

– Electra are o tehnologie, a spus ET prin sintetizator la volum mare. Îmbraci un costum cu senzori și poți dirija un corp artificial la distanță. Tehnologia asta are aplicații mai mult militare, dar este folosită și pentru vizitele pe navă. Ce n-aș da eu acum pentru un corp din alea…

– Și bateriile lor explodează! a strigat John.

– Și creează un puls electromagnetic, a explicat Emily.

– Și cu un puls electromagnetic se poate face ceva, a spus ET.

– Adică? s-a mirat Jimmy, încetinind.

– Un puls electromagnetic bine plasat poate sabota sistemele navei, a spus Emily.

– O-o-o! a exclamat Jimmy oprindu-se brusc și întorcându-se cu fața spre ei. Corpuri artificiale, ziceți? Cu baterii? Ce-ar fi să-i facem Electrei o vizită? Sau, și mai bine, să mergem la bucătărie?

Cartofii prăjiți erau gata.

Emily și ET au gustat numai. John și-a pus o farfurie plină.

Înainte ca sa-și ia și Jimmy niște cartofi s-a auzit o sonerie zgomotoasă. Era telefonul de pe perete. Bărbatul a apucat receptorul vechi, cu fir, și a început să strige în el, fără a mai întreba cine-l sună:

– Pregnant Bob, potaie! Tu tragi în mine, măi burduhosule? Tu tragi în copiii mei?

Cel care-l suna i-a răspuns ceva și Împăratul s-a mai calmat un pic, dar a răspuns pe un ton sarcastic:

– Da, suntem vii și nevătămați, ceea ce-ți doresc și ție. Ce vrei?

După ceva timp Jimmy a răspuns mirat:

– E aici, în complex? A intrat singur?

Înainte ca Jimmy să termine propoziția, în ușă a apărut un necunoscut cu o pușcă în spate. Toți s-au întors spre el.

– Aveți niște cartofi și pentru mine? a întrebat tipul.

***

Emily a făcut un pas lateral ascunzându-se după John, care înmărmurise cu un cartof în mână. Jimmy și-a ajustat instinctiv pantalonii, pregătindu-se de acțiune. Scaunul cu rotile a lui ET se blocase și motorul bâzâia înverșunat.

– Ce mai faci, Jimmy? Sper că nu ești supărat de ce-am zis în gară. Cineva trebuia să spună ceva ca să poată pleca trenul.

– Nu sunt supărat, Merc, a mormăit Jimmy. Dar tu nu ar trebui să mi te adresezi cu „excelență”?

– Îmi pare rău, Jimmy, dar eu nu sunt Texan. M-am născut în Oklahoma, a spus Merc indiferent, ajutându-l pe ET să-și deblocheze scaunul cu rotile. ET, cum te mai simți?

ET a fluierat ceva și Merc i-a fluierat înapoi.

– Emily, ce mare ai crescut! a spus Merc. De mult nu te-am mai văzut!

– Vă cunoașteți? a întrebat mirat Jimmy.

– Desigur! a răspuns Merc cu mult entuziasm.

– Domnul Merc a fost pe navă cu William Jackson, a spus Emily.

– William Jackson? Cine-i ăsta? a întrebat Jimmy.

– Bob, a răspuns Merc, punându-și cartofi într-o farfurie.

– Pregnant Bob a fost pe navă? s-a mirat Jimmy.

După ce și-a umplut farfuria cu cartofi, Merc s-a așezat la masă.

– Desigur. Bob a fost invitat acum 6 sau 7 ani, când și-a făcut partid. Dar nu a reușit prea multe. A vorbit cu Electra poate 5 minute, după care a fost dat afară. Eu am fost acolo ca să fac o evaluare a sistemelor de apărare a navei.

– Și la ce concluzie ai ajuns, dacă nu e secret? a întrebat Jimmy.

– Să ataci nava din sala socială e ca și cum ai face mizerie într-un vagon de tren în speranța să oprești locomotiva, a spus Merc cu gura plină. Echipamentele cheie sunt prea departe, iar sistemele critice au prea multe redundanțe.

– Și atunci ce se poate face? a întrebat Jimmy, pe un ton sceptic.

– Secretul Electrei este energia ei pură care-i dă acces la rețeaua Colectivului. Dacă-i iei această energie, ai deconectat-o de la rețea, a spus Merc, făcând cu mana stângă un gest care imita scoaterea unui fir din priză, in timp ce cu dreapta continua să mănânce. Cu energie pură și acces la rețeaua ei, mașina este o zeitate, iar nava ei – o minune tehnologică. Fără energie, cucoana Electra e un computer stingher într-o ladă de metal.

– Corect! a spus ET, și a fluierat ceva în limba lui.

***

Drumul spre Dallas a fost lung și istovitor. Camionul lui Jimmy era escortat de loialiști, un grup de oameni bătrâni și gălăgioși care mestecau fără încetare tutun și scuipau prin ferestre.

La fiecare intersecție mai importantă se repeta același scenariu: drumul era blocat de mașinile celor din Partidul Retalierii. Loialiștii strigau și înjurau ceva timp, după care Merc mergea să negocieze trecerea. Când oamenii lui Bob eliberau intersecția, toată lumea începea să claxoneze. Se striga, se claxona, se scuipa pe fereastră, se făceau gesturi urâte și se producea mult fum. Apoi, coloana mergea mai departe.

La un moment oportun, când nu era semnal, Emily i-a șoptit lui Jimmy la ureche:

– M-a contactat Electra. Vrea să-i faci o vizită imediat. De cum ajungem la aeroport, eu o să fac invitația publică. Să o accepți.

Aeroportul Love Field era rece, murdar și plin de lume. În afara de loialiștii și membrii Partidului Retalierii care se certau de zor, strigând, gesticulând și scuipând tutun de mestecat peste tot, mai era prezentă și o gașcă de spectatori gura-cască care veniseră să se amuze de spectacolul gratuit.

Sfidând hărmălaia, Merc a strigat cu o voce neașteptat de răsunătoare: „Liniște!” după care s-a urcat pe o bancă și a ridicat pușca în sus cerând atenție:

– Lăsați copiii să plece. După asta vă puteți certa cât vreți voi. Oamenii s-au dat la o parte lăsând părinții și copiii să treacă spre terminalul „E”.

În momentul în care au ajuns la ușile terminalului, Emily a făcut un pas înapoi și s-a întors cu fața la Jimmy:

– Excelență, Electra are onoarea de a vă invita pe navă pentru o consultație privată. Plecarea este imediat. În sală s-a lăsat o tăcere mormântală. Toata lumea a înțeles că se întâmpla ceva important, dar nimeni nu știa exact care era semnificația evenimentului.

– Pot fi însoțit de un bodyguard? a răspuns Jimmy, făcându-i un semn lui Merc să se apropie.

– Este acceptabil, a răspuns Emily după o mică pauză.

Ușile terminalului s-au deschis. Jimmy și-a ajustat un pic pantalonii, apoi pușca, și a intrat în cabină împreuna cu Merc.

– Trădă… a început să strige un tip isterizat din mulțime, dar cineva de alături i-a dat un ghiont zdravăn și curajosul s-a potolit.

***

Jimmy s-a trezit pe un pat. Purta un costum elastic, cu senzori lipicioși pe la încheieturi. A dezbrăcat costumul și s-a așezat pe marginea patului. S-a uitat câteva minute la podeaua murdară. S-a uitat apoi împrejur. Era într-o cameră spațioasă și bine luminată. Pereții albi erau plini de inscripții vulgare și graffitti. Pe un pat de alături, un bărbat citea o carte.

Ceva nu era în ordine. O indiferență îl copleșise pe Jimmy, dar el nu era nici confuz și nici trist. Lui, pur și simplu, nu-i păsa. Nu-i păsa de nimeni și de nimic, nu avea chef să facă ceva și nimic nu i se părea important – nici un gust, nici un miros, nici o durere. Parcă se scufundase într-un vacuum emoțional. Cu toate acestea, ceva i se părea străin, ceva legat de locul în care se trezise. Încet, Jimmy s-a ridicat în picioare și a pornit, clătinându-se, spre ușă. Ușa ducea direct afară.

Soarele ardea destul de tare și, după ceva timp, Jimmy și-a dat seama că era desculț, neavând pe el decât o pereche de pantaloni și un maiou. Nu avea nici centură. A mers ceva timp, apoi s-a sprijinit de un copac și s-a uitat împrejur. Era pe malul unei mări. Părea să fie un loc foarte pașnic. Valurile se rostogoleau domol dinspre orizont, mișcându-se într-un ritm hipnotic. Bătea un vânt cald; în depărtare se auzeau țipete de pescăruși.

În spatele clădirii, deasupra copacilor, se ridica silueta uriașă a navei extraterestre, parțial învăluită de un nor ceață.

Cineva s-a apropiat de el și i-a strigat în ureche: „Jimmy, trezește-te!”, după care i-a tras una peste spate. Lovitura era mai mult o scatoalcă decât un gest prietenesc și Jimmy s-a întors supărat spre cel care-l lovise:

– Ce ai?

– Eu eram, i-a răspuns tipul care, mai devreme, citea pe patul de alături. Ți-ai revenit?

Adrenalina și durerea au adus cu ele o percepție mai clară a realității. Cel din fața lui era Merc. Desculț și el, cu părul vâlvoi și cămașa scoasă din pantaloni.

– Merc, ce-a fost asta? a întrebat Jimmy, scuturând din cap. Parcă eram hipnotizat.

– Depresiv, poate. Trist. Se pare că tu ai un creier non-standard. Ca și mine, de fapt.

– Am fost sub controlul mașinii? a întrebat Jimmy, realizând că ieșise din transă.

– Oarecum. Electra a încercat să te controleze, a răspuns Merc. Numai că tu ai reacționat aiurea. Ea o fi vrut să te facă mai docil, dar reacția ta a fost alta.

– Pe tine nu te-a afectat? a întrebat Jimmy.

– Un pic. Eu am trecut prin niște momente emoționale. Am plâns, am râs, am strigat la tine. Nu mai ții minte?

– Ai plâns, tu?

– Ca un copil. Dar mi-am tras câteva palme peste față și mi-am revenit. Bine că aveam o carte cu mine, că tu nu te mai trezeai.

– Parcă-mi amintesc o discuție cu mașina. Era acolo o femeie goală?

– Electra folosește un corp artificial și nu-i pasă de faptul că goliciunea este un tabu pentru oameni. Și noi tot dezbrăcați eram. Tu i-ai spus că nu negociezi nimic până când nu ne îmbrăcăm cu toții, iar ea ne-a deconectat.

– Gata, deci, s-au terminat negocierile? a spus Jimmy, amintindu-și tot mai clar evenimentele de pe navă. Putem merge acasă?

– Dacă ea nu ne-a trimis înapoi, înseamnă că mai avem o șansă. Eu zic să mergem la o plimbare. Când o să fie ea gata, o să ne găsească. Ai văzut oamenii de pe plajă?

Abia atunci Jimmy și-a dat seama că în depărtare, printre țipetele pescărușilor și zgomotul valurilor se auzeau și voci de oameni. Sub malul înalt, pe care erau ei, se ascundea o plajă cu nisip albicios. Acolo, printre vreo sută de adulți, alerga o puzderie de copii mici. Unii se bălăceau în apă, alții săpau în nisip. Copiii, ca și adulți, erau de toate rasele și de toate culorile.

– Copii? a spus Jimmy.

– Aceștia sunt oamenii Electrei, a spus Merc.

– Secta care venera mașina? Credeam că au fost uciși cu toții în războaie.

– Nu toți au fost uciși. Când Electra a auzit de ei, i-a adus aici. Stau în cocioabe, ea îi hrănește, ei se bălăcesc în apă toata ziua.

Jimmy s-a apropiat de mal și s-a uitat în jos. Dedesubt era o adunătură de construcții șubrede făcute din scânduri, plastic, și metal ruginit.

– Ce mănâncă oamenii ăștia?

– Granule din acelea grețoase, a spus Merc. Ei le numesc „mană cerească”.

– Dar văd că au copii, s-a mirat Jimmy. Eu credeam că granulele conțin contraceptive.

– Cine știe… a strâns din umeri Merc.

De undeva s-a auzit un zgomot și ei s-au uitat spre clădire. În spatele lor era un tip cu un Kalașnikov.

După cum obișnuia să facă în asemenea cazuri, Jimmy și-a ajustat un pic pantalonii, pregătindu-se de acțiune.

***

Tipul înarmat, un asiatic slab, îmbrăcat în zdrențe, avea părul lung și slinos. Arma era ruginită.

Jimmy s-a uitat la Merc. Acesta ridicase mâinile în sus, dar nu părea îngrijorat.

– Mâinile sus! În genunchi! Acum! a strigat tipul într-o engleză stricată, îndreptând arma spre ei, după care a zâmbit: Merc, prietene, ce mai faci?

– Sheng! M-ai speriat… a spus Merc, lăsând mâinile în jos. Amândoi au ras cu poftă.

– Cine-i ăsta? a întrebat Sheng pe un ton supărat, arătând spre Jimmy. Vrei să-l împușc?

Jimmy a zâmbit. Ar fi fost o minune dacă arma tânărului, plină de noroi uscat, ar fi fost în stare să tragă.

– Ai cartușe în AK? a întrebat Jimmy.

– Sigur că am, a răspuns Sheng, prefăcând-se că e revoltat, în timp ce încerca din greu să tragă încărcătorul.

După câteva încercări, un cartuș verde și cam strâmb a căzut de pe țeavă.

– Cartușul acela și-a petrecut vacanța sub apă, a spus Jimmy.

Sheng a ras:

– Merc, nu ne faci cunoștință?

– Jimmy, ăsta-i Sheng, un tip foarte important, a spus Merc. Sheng, asta-i Jimmy, Împăratul Texasului.

– Împărat… Ce marfă ai?

– Are o pușcă, a spus Merc. Câte cartușe ziceai că ai la ea?

– Treizeci, a răspuns Jimmy.

– Și un telefon, și hainele acestea, și ce încă? a insistat Merc.

– Și o baterie de rezervă pentru telefon, și un cuțit de vânătoare.

– O pușcă texană? a întrebat Sheng. Poți să vânezi porci cu ea?

– Desigur. Voi vânați aici?

– Noi facem ce vrem. De aici și pană la graniță sunt 200 de kilometri. E pământul nimănui. Australia nu ne poate controla, iar Electrei nu-i pasă ce facem. Cei care mănâncă mană cerească nu au copii, dar eu vânez și pescuiesc. Am patru soții și trei copii în pădure. Cu 30 de cartușe pot să mai fac câțiva copii, a râs Sheng.

– Cum? s-a mirat Jimmy.

– Dacă vânez 30 de porci și nu mâncăm granule timp de câteva luni, mai facem câțiva bebeluși. Eu prindeam porcii în capcane, dar ei s-au cam șmecherit în ultimul timp. Au învățat toate combinațiile mele.

– Ei uite, prietene, cu o pușcă precum asta poți să repopulezi Pământul, a spus Jimmy.

– Și voi ce vreți în schimb? a întrebat Sheng.

– Poți să trimiți niște marfă de contrabandă pe navă? a întrebat Merc.

– Nu-i imposibil. Undeva, prin pădurile astea, e un templu al copiilor. Dacă aștept acolo o zi-două pot să dau de cineva. Ce vreți să trimiteți?

– Cui vrem să trimitem, a spus Merc. Avem ceva de trimis oamenilor gri.

– Au! Văd că voi nu vă jucați. Ăsta nu-i un lucru ușor. Oamenii gri nu comunică cu noi. 30 de cartușe nu acoperă așa ceva…

– Sheng, nu vreau să te sperii, dar trebuie să-ti spun ceva. Ce crezi că se va întâmpla după ce pleacă Electra? a spus Merc.

– Pleacă? Unde să plece? s-a mirat Sheng.

– Electra și-a făcut datoria și se pregătește de plecare. Mașinile vin, emit un semnal care  îi face pe adulți să se bată între ei, după care confiscă toți copiii pe motivul că-i apără de violență. Când adulții îmbătrânesc, mașinile pleacă, cu copiii la bord, a spus Merc. Peste câteva sute de ani vin alte mașini să exploateze o planetă pustie. Și uită-te la noi – suntem bătrâni, iar copiii noștri nu mai pot trăi decât pe navă. Electra se pregătește de plecare. Ce crezi că se va întâmpla când va pleca nava?

Sheng a strâns nedumerit din umeri.

– Îl mai ții minte pe Bob? Bob și-a pregătit deja un vapor și acum extrage petrol ca să poată veni în Australia cu o armată de mercenari, să vă ia toți copiii. Cine o să aibă copiii voștri, o să conducă planeta.

– Nu cred că oamenii o să înceapă să răpească copiii… începuse să spună Sheng, dar Merc l-a întrerupt. Tu ce ai, băieți sau fete?

– Fete, a spus Sheng, cam derutat.

– Prietene, tu ești acum unul dintre cei mai bogați oameni de pe Pământ, a spus Merc, luându-l de umăr și arătând cu degetul spre o fetiță de pe plajă: Știi cât costă fetița aia pe piața neagră? Mai mult decât greutatea ei în aur. De fapt, mai mult decât greutatea ei plus greutatea părinților ei în aur. Cine are femei fertile azi, poate reface civilizația umană. Fiecare dintre fetele de aici o să fie vândută si cumpărată de câteva ori până va crește mare și o să fie forțată să facă zeci de copii.

– Și ce se poate face? a întrebat Sheng în șoaptă, palid la față.

– Eu îți pot oferi adăpost în Texas cu familiile și prietenii tai. O să trăiți împreună și o să vă creșteți copiii în pace. Sau Texasul poate putea cumpăra terenul ăsta de la Australia, a spus Jimmy.

– Texasul are atâția bani? a întrebat Sheng.

– Texasul are bani și pentru jumătate din Australie, i-a răspuns Merc. Nu aștepta milă de la Bob. Ieri, oamenii lui au tras cu pușca după copiii lui Jimmy.

– Uite ce-o să te rog să faci, Sheng. A mai rămas un singur submarin pe planeta asta și eu dețin 50% din acțiunile lui. În câteva zile, el o să se apropie de coastele Australiei, a spus Jimmy. Pornește telefonul pe care o să ți-l dau. Cu bateria de rezervă o să ai destul timp. Ei o să-ți trimită un mesaj, ca să știi unde găsești un pachet. Acolo o să fie chestia pentru oamenii gri cu toate instrucțiunile, plus diverse lucruri pentru copiii tăi.

– Să-mi trimiteți mai multe cartușe, a spus Sheng, deprimat.

– Desigur, Sheng. O să-ți trimitem și semințe, și haine, și ustensile de pescuit. Ajută-ne pe noi și noi o să te ajutăm pe tine.

– Hai că mai discutăm la plecare, a spus Merc.

 

Jimmy și Merc au pornit spre epava unei bărci pescărești de pe plajă. La orizont, deasupra oceanului, se adunau nori negri.

– Ziceai că am un creier mai ciudat, a spus Jimmy.

– Și tu ai, și eu am, ca și alții care nu si-au pierdut mințile după ce a apărut nava, a zis Merc, intrând până la genunchi în apă și mergând de-a lungul malului. Știi că Electra a emis un semnal care-i făcea pe oameni mai agresivi, nu-i așa?

– ET mi-s explicat ce și cum, dar eu am suspectat lucrul ăsta chiar de la început. Într-o zi apare o navă extraterestră și a doua zi toată lumea vrea să se bată, și toate armatele se pregătesc de război, a spus Jimmy.

– Toată lumea, cu excepția mea și a ta, a spus Merc. Uită-te mai atent la mine, ce ți-ai spus tu în gând când m-ai văzut pe mine prima oară?

– Nu știu. Uite un tip mare și zdravăn?

– Eu bănuiesc că ai spus – uite un tip cu dublu cromozom Y, a zâmbit Merc. Unul mare și agresiv, cu un nivel excesiv de testosteron. Și ai fi avut dreptate. Așa am fost eu până la Colaps. Tot ce voiam era să mă bat, să mă cert și să beau până la nesimțire. Dar semnalul Electrei m-a influențat altfel decât te-ai fi așteptat. Toți au devenit mai agresivi, iar eu m-am calmat. Toata lumea era zăpăcită, iar spiritul meu de observație devenise mai clar, intuiția mai acută.

– Eu am fost dislexic în copilărie, a spus Jimmy. Părinții credeau că eram autist. Abia pe la 15 ani am început să citesc. Mă pricepeam, în schimb, la tehnică. Reparam tot ce-mi cădea sub mană. Când a început Colapsul aveam o companie de utilaje tehnice.

Merc s-a oprit și s-a uitat spre navă. Niște copii alergau înspre ei, strigând ceva, și ei si-au ciulit urechile să audă ce.

– Nu aud foarte bine, dar parcă strigă „extra”, a spus Jimmy.

– Cred că strigă: „Electra”, a zis Merc.

– Mergem înapoi?

Au pornit înapoi spre navă.

– Știi povestea lui M&M? Șofer de camion, își toca banii prin cazinouri. Când a venit nava, a realizat că avea talent la limbi străine. Compania la care lucra s-a închis, iar el a rămas cu un container de bomboane M&M. Și-a săpat un bunker în inima pădurii și a mâncat din bomboanele acelea timp de un an. Când toate armatele, corporațiile și religiile se băteau între ele, el mânca bomboane, asculta radioul și învăța limbi străine. Noi doi am făcut ceva afaceri cu traducerile lui. Dimineața vindeam uniforme, mâncare și benzină la vreo armată venită de aiurea. Pană-n seară, armata era făcută praf și oamenii lor îmi vindeau înapoi jumătate din produsele acelea la un preț de nimic.

– Mai învață și acum? a întrebat Merc.

– Am înțeles că nu mai e obsedat de chestia asta, dar talentul i-a rămas. O fi redus Electra din semnalele ei.

Mirosea a furtună. La orizont, printre norii negri, scăpărau fulgere. Un stol de pescăruși grași mergea pe plajă fără să le acorde atenție.

– Pescărușii ăștia nu știu să zboare? s-a mirat Jimmy.

– S-au îndopat cu mană cerească, a spus Merc. Nimic nu-i mai interesează.

Când s-au apropiat de clădirea de pe malul marii, Jimmy s-a oprit in loc.

– Dacă Electra ne-a „prelucrat” cu semnale, ea s-o fi așteptând să fim mai docili.

– Tu prefă-te că ești confuz, a spus Merc. Eu o să încep discuția.

***

Va continua.

#DinuPaladi #ImparatulSiAlbina