20.000 B.C.
Iarna era una extrem de grea. Gerul năprasnic secera viețile mai multor membri ai tribului, deși ei se ascundeau adânc în peșteră, încercând din răsputeri să reziste până la venirea primăverii. Cei mai mici nu aveau nici cea mai mică șansă, pentru ei zăpada aceasta fiind și ultima pe care o vedeau în scurtul lor drum pe lume. Simțea încă în nări aroma de carne fragedă garnisită bine cu urletul mamelor ce priviseră neputincioase la sacrificarea odraslelor și care, într-un final, sfârșiseră și ele prin a-și potoli foamea cu bucățica răjghinată de pe oasele plăpânde. Nimic nu era mai presus de foame. Legea nescrisă a tribului spunea că cei mai puternici trebuiau să supraviețuiască, indiferent de mijloacele pe care le foloseau. Pe umerii lor rămânea perpetuarea speciei. Acesta era și motivul pentru care lor le era permis totul. Asta în primul rând, iar în rândul secund, toți erau conștienți de faptul că, cei mici, nu aveau cum să supraviețuiască iernii grele așa că sacrificiul lor avea, totuși, un rost, nu era în van. Specia umană trebuia să învingă cu orice preț, altfel Pământul avea să sfârșească prin a fi stăpânit de fiare, iar asta nu-și doreau nici ei și nici zeii închinăciunii.
Nici măcar zeii…
Plecase de dimineață privind, poate pentru ultima dată, spre gura peșterii din pragul căreia Etho se uitase lung după el până ce dispăruse în imensitatea albă, lăsând în urma lui doar speranță. Promisese că se va întoarce doar dacă va reuși, cumva, să facă rost de un vânat, de orice fel. Dacă nu va reuși asta, revenirea la turmă nu-și avea rostul, soarta fetiței pe care o dosiseră bine, în adâncul peșterii, fiind astfel pecetluită, el preferând să-și găsească mai bine sfârșitul afară decât să ia parte la festinul nebuniei tribale.
Avusese grijă să-și ascută foarte bine vârful de piatră al suliței, după care îl legase strașnic de bățul lung cu nojițele subțiri din piele de animal. Capătul celălalt îl împodobise cu trei pene frumos colorate ale raptorului zburător pe care și le păstrase încă din vară, de pe vremea când aceștia dădeau târcoale cuiburilor de T-rex în căutarea prăzii. Le găsise printr-un noroc chior, zburătorul pierzându-le, cel mai probabil, în urma unei lupte acerbe cu regele carnivorelor. El, cu siguranță, nu era atât de nebun încât să se apropie vreodată de un raptor fie el și pui, asta însemnând fără doar și poate, o condamnare imediată la trecerea în neființă, spre marea întâlnire cu strămoșii, călătorie pe care însă nu și-o dorea câtuși de puțin. La șold, își prinsese cum putuse mai bine plasa făurită din șuvițe subțiri din piele de cerb uriaș, la făurirea căreia pierduse zile bune în timpul verii.
Se deplasa încet, scoțând cu greu picioarele din zăpada adâncă, unul câte unul, icnind de fiecare dată datorită efortului depus. Și le învelise bine în pieile ursului de peșteră răpus în primăvara trecută atunci când, mânat și el, la rândul lui, de foamea aprigă, atacase membrii tribului în timp ce dormeau. Fusese singurul care avusese suficientă prezență de spirit și care acționase cu rapiditate, împlântând adânc în grumazul fiarei pumnalul lung de silex, urmat după aceea și de alți viteji. Pierduseră atunci doi membri importanți din comunitate, dar măcar reușiseră să-și asigure hrana pentru o perioadă bună de timp. În urma întâmplării aceleia, reușise să avanseze și în grad, luând locul unuia dintre tinerii răpuși de urs, fapt ce-i asigura anumite beneficii, dar și o mare responsabilitate în același timp.
Marea Căpetenie îl poftise atunci să stea alături de el la ospăț, iar respectul celorlalți nu întârziase să apară imediat după întâmplare; respectul și invidia în același timp. În primăvară, cei care reușiseră să supraviețuiască ieșiseră afară la lumină și totul o luase de la capăt urmându-și cursul firesc. Tot în primăvara trecută o cunoscuse și pe Etho, atunci când se întâlniseră cu tribul vecin pentru schimburi. Din cei doisprezece membrii care veniseră la negoț, el o zărise numai pe ea. Asta și, poate, pentru simplul fapt că era singura femelă din micul grup organizat. De atunci, în multe nopți, se întrebase de ce îi însoțise ea pe ceilalți bărbați în ziua aceea la schimburile obișnuite dintre triburile din vale, dar nu reușise niciodată să-și răspundă la această întrebare, și nici de la ea nu îndrăznea să obțină un răspuns.
− Mda… mormăi el pentru sine.
Poate că înșiși zeii închinăciunii i-o trimiseseră să fie a lui și numai a lui, până ce unul dintre ei va pleca în lunga călătorie către strămoși.
Zâmbi vag, amintindu-și cu plăcere de privirile ce li se încrucișaseră atunci, în seara aceea, priviri care spuseseră totul pentru amândoi. Târziu în noapte, când toți dormeau, se întâlniseră la râu, unde realizaseră cu rapiditate că erau sortiți unul altuia, orice li s-ar fi întâmplat. În noaptea aceea hotărâseră ca nimeni și nimic să nu-i despartă niciodată. Poate numai trecerea în neființă…
Se opri pentru moment și închise ochii, încercând să-și clădească în minte imaginea ei, imagine care spera din adâncul inimii să-l călăuzească în greaua încercare spre care pornise.
Își strânse cum putu mai bine blana de mamut lânos pe lângă corp și mai înaintă câțiva pași până ce ajunse la marginea stâncii. De acolo, privi în jos la imensitatea albă ce se întindea la picioarele lui până hăt, departe, la orizont. Cărăruia nu mai era vizibilă, dar asta nu-l deranja câtuși de puțin, el amintindu-și cu exactitate fiecare cotitură și fiecare povârniș. Începu să coboare încet, agățându-se cu greu, acolo unde putea, de stânca înghețată. Aburi fierbinți îi ieșeau din gură formând țurțuri sticloși în barba deasă, cărămizie.
Trecu cu greu de Cornul Urlătoarei și făcu la stânga pe lângă copacul uscat. Cu sulița din mâna dreaptă încerca din când în când adâncimea zăpezii asigurându-se cum putea mai bine înainte de a pune pasul următor.
Continua să se deplaseze destul de greu, făcându-și loc prin troienele de zăpadă. O ținu tot așa, o perioadă lungă de timp, până ajunse la poalele muntelui unde își trase sufetul lângă Stânca Curcubeului, după care își continuă drumul cu pași mărunți.
Trebuia să găsescă ceva de mâncare, neapărat, altfel familia lui, tribul însuși, avea să piară. Până la primăvară mai era mult, iar ei nu aveau cum să supraviețuiască atâta timp cu puțina mâncare pe care o mai aveau. Trebuia făcut ceva și asta cât mai repede cu putință, altfel fetița lor ar fi avut aceeași soartă ca a celorlalți copii, iar dacă s-ar fi întâmplat asta, nu ar mai fi avut cum să trăiască pe lume, nu ar mai fi putut să o privească în ochi pe Etho.
Zăpada rece începuse să-i pătrundă prin blana groasă de animal ce-i învelea picioarele, ajungând încet, dar sigur, la pielea bătătorită de arșiță și vânturi. O simțea acolo, la început uscată, pentru ca mai apoi, în contact cu pielea, să se topească, transformându-se într-un lichid rece ca moartea ce-i colcăia apoi printre degetele de la picioare, înfiorându-l. Îi trecu prin cap să se oprească câteva clipe cu scopul de a se descălța, încercând să se descotorosească de aceasta, însă își dădu rapid seama că i-ar fi luat foarte mult timp și, probabil, ar fi înghețat și mai rău. Renunță la idee și își continuă drumul, icnind de fiecare dată atunci când reușea, cu greu, să-și scoată unul dintre picioare din omătul cleios.
Începuse să bată vântul; firișoarele subțiri de gheață ce se ridicau de pe sol formau o ceață deasă în fața sa prin care se străduia, cu greu, să răzbată cu privirea. Se opri pentru o clipă, mai mult simțind imensitatea albă ce se întindea până hăt, departe, spre pădurea deasă pe care o știa acolo, la mulți pași distanță de locul în care se afla. Respiră de două ori puternic, iar aburii respirației se transformară pe loc într-o brumă argintie ce se împrăștie în toate părțile purtată de vânt.
Se odihni puțin, străduindu-se să-și mențină mintea limpede pentru a putea judeca pe îndelete fiecare decizie pe care urma să o ia și de care ar fi depins, probabil, însăși viața sa, a sa și a fetiței dosite în adâncul peșterei…
În timp ce înainta, reuși cu greu să distingă în depărtare pădurea, ca o umbră aruncată la capătul imensității lăptoase, îmbiindu-l parcă să pătrundă în întunecimea măruntaielor ei.
Respira greu, gerul năpraznic săgetându-i plămânii cu milioane de ace invizibile de fiecare dată atunci când se arunca flămând după o gură de aer. Tuși scurt și privi gânditor la flegma galbenă ce se odihnea în căușul palmei. O șterse neglijent de blana ce-i învelea picioarele, după care își reluă mersul gemând.
După calculele lui, ajunsese probabil la marginea lacului, fiind extrem de conștient de existența lui în urma incursiunilor efectuate de războinicii tribului pe timpul verii. Lacul era acum singurul care îl mai despărțea de pădure. Se opri pentru moment analizând terenul și, după ce se încurajă singur spunându-și că acesta ar trebui să fie înghețat bocnă, făcu timid primul pas. Piciorul se afundă în omătul moale, iar el se sperie, pentru moment având senzația că membrul său inferior nu întâmpina nicio rezistență în acțiunea pe care tocmai o efectuase, urmând a se scufunda, cel mai probabil, în apele înghețate.
Răsuflă însă ușurat atunci când vârful piciorului atinse gheața, alunecând ușor dreapta. Aduse și celălalt picior lângă primul și, ezitând la început, porni la drum având grijă să încerce de fiecare dată cu sulița lungă lacul înghețat.
Urletul îl auzi de undeva din dreapta, atunci când ajunsese deja pe la jumătatea distanței. Își răsuci cu greu capul, reușind să zărească cu coada ochiului haita ce se strânsese pe malul drept, hălpăind aerul cu boturile umede. Îi simțiseră deja mirosul și acum așteptau ca masculul alfa să le dea comanda pentru a înainta. Acesta din urmă se apropie precaut de malul abrupt dând roată cu privirea, inspectând lacul atent, după care își lăsă capul pe spate și scoase un urlet prelung, sfâșietor. Imediat îi răspunseră și ceilalți patru lupi care îl însoțeau, văzduhul răsunând strident de mai multe ori, ridicând ecoul până la cer pentru a se disipa apoi nestingherit în aer.
Se aruncară brusc în zăpada pufoasă care le ajungea până la jumătatea burții și începură să se deplaseze greoi în salturi mici. N’gu măsură din ochi distanța care îl despărțea de animalele flămânde și-și dădu seama că n-avea să dureze foarte mult până când acestea l-ar fi ajuns din urmă. Se întoarse cu spatele la ele și începu să se deplaseze cât putea de repede către pădure, înlăturând cu brațele omătul afânat.
Oricât de mult se străduia, se deplasa extrem de greu, iar horcăielile din spatele său se auzeau din ce în ce mai aproape. Când ajunse la jumătatea distanței, își dădu seama că nu mai avea nicio șansă în momentul în care piciorul drept străpunse cumva gheața, afundându-se în apă până la genunchi. Căzu pe spate și, chinuindu-se, se întoarse pe burtă pentru a-și privi pentru ultima dată în ochi destinul. La nici zece pași de el, fiarele își opriră brusc înaintarea, formând un semicerc perfect. Din boturile lor sângerii ieșeau aburi fierbinți care se transformau aproape instantaneu într-o ceață deasă, lăptoasă. Își ridicaseră toate cinci capetele din zăpadă privind lung, în spatele său, deasupra pădurii. Pentru moment, totul încremeni asemeni unei picturi rupestre din peștera sa. Masculul alfa scoase un schelălăit scurt și, ca la comandă, toate cinci fiarele îi întoarseră spatele și începură să alerge în direcția opusă.
Ceva îi speriase, și îi speriase extrem de tare dacă reușiseră să-și învingă foamea, renunțând la o masă atât de copioasă. Lui N’gu nu-i veni să creadă și nu-și dezlipi ochii de la ele decât atunci când acestea săriră înapoi pe mal pentru a dispărea apoi în imensitatea albă. Cu greu reuși să-și întoarcă privirea către pădure descoperind astfel, deasupra copacilor, un nor mare, cenușiu care dispăru ca prin farmec câteva secunde mai târziu devenind una cu cerul. Pentru moment nu băgă prea mult în seamă acest mic amănunt chiar dacă, îi trecu fulgerător prin minte că o ploaie aprigă nu prea ar fi avut ce căuta în această perioadă a anului. Se gândi că poate totuși i se păruse și, după ce se mai asigură încă o dată că fiarele nu-l mai urmăreau, își scoase cu greu piciorul din apă, ajutându-se de brațe. Apa rece îi pătrunsese prin pieile de animal și abia îl mai simțea. Se apucă să îl frecționeze cu putere până ce, încet-încet, începu să simtă mici furnicături mai întâi în degete, iar apoi în labă și pulpă. Deși era încă amorțit, se propti cum putu mai bine în el și își continuă drumul. Dură ceva mai mult până ce ajunse în dreptul malului opus unde, după două încercări nereușite, se cățără cu greu pe acesta, ajutându-se de brațe. Mai făcu câțiva pași și pătrunse în pădure adăpostindu-se cum putu mai bine lângă trunchiul unui copac mare, scorburos. Acesta fremătă încet scuturându-și crengile dezvelite peste el, îmbrăcându-l într-o brumă argintie.
Gemând, își examină cu atenție piciorul drept, asigurându-se că nu are nici o fractură. Totul era în regulă, așa că mai zăbovi un timp trăgându-și sufletul, după care se ridică cu intenția vădită de a-și continua drumul.
Șchiopăta puțin, dar se ajută de suliță pentru a înainta. Nu dură mult și piciorul își reveni din amorțeală, așa că mută sulița în mâna cealaltă grăbind în același timp pasul.
Undeva departe, în spatele lui, auzi urletele fiarelor, ca un tânguit suprem. Părul i se zbârli pe spate, iar el își strânse mai tare pe corp îmbrăcămintea din mamut lânos, stăpânindu-și cu greu tremurul.
Trebuia să se afunde tot mai mult în pădure pentru a da de ascunzișul micilor erbivore zvelte despre care știa sigur că iarna, trăiau în grupuri mici, de câteva exemplare. De mărime medie, pe timpul iernii, acestea își încetineau metabolismul supraviețuind în adâncul pădurii hrănindu-se cu rădăcini sau ramuri fragede, strângându-se uneori unul în altul pentru a se încălzi. Pe asta se bazase Etho atunci când îi permisese să plece, renunțând astfel, pentru puțin timp (gândise ea) la siguranța pe care prezența lui le-o oferea. Avuseseră de ales între plecarea lui în căutarea hranei sau acceptarea, inevitabil, a canibalismului tribal, a legii nescrise a supraviețuirii.
Încet-încet, pădurea începuse să se îndesească, iar el se strecura tot mai greu printre rugii de muri sălbatici care, deși aflați acum într-o hibernare profundă, încă încercau să se agațe de el rupându-i ici-colo, din loc în loc, smocuri de blană argintie. Începuse să transpire și se sprijini de un copac bătrân peste care trecuseră, cu siguranță, o grămadă de primăveri, dezvelindu-și capul înfășurat într-o piele netedă și moale de brehb. Aburi lăptoși i se ridicară din părul dezordonat, năclăit de sudoare. Își șterse cu mâna dreaptă fruntea umedă și își odihni brațul de o ramură degerată, scrutând cu privirea pădurea încâlcită ce se întindea în fața lui până hăt… departe, la orizont. Trase adânc aer în piept și răceala acestuia îi zgudui dureros plămânii având reala senzație că se rup în mii de bucăți.
Mai zăbovi câteva secunde bune privind înainte și calculând mental cam câte sute de pași ar mai fi avut până să ajungă la râpă. Reuși cu greu să se desprindă de trunchiul copacului care se cutremură atunci când făcu primul pas, scuturând peste el bruma argintie. Zgribulit, își puse din mers căciula de brehb pentru a-și feri capul de frigul năprasnic. Știa încă din timpul verii că undeva în față, pădurea se termina brusc printr-o văgăună adâncă, singurul obstacol care îl mai desparte de hrana după care tânjea atât de mult.
Pe deasupra lui, trecu dintr-o dată norul întunecat pe care îl zărise atunci când se afla pe lac. Trecu huruind, aducând cu el o viforniță năprasnică ce dispăru însă atunci când se pierdu la orizont, de partea cealaltă a râpei.
Nu dură mult și ajunse, într-adevăr, în punctul cel mai greu al călătoriei sale. Dacă nu ar fi cunoscut terenul, ar fi ratat cu ușurință buza prăpastiei, prăvălindu-se probabil la vale găsindu-și astfel sfârșitul.
Se opri la doi pași de hău și își întinse gâtul, încercând să străbată cu privirea până la baza acestuia. Zăpada de sub picioare începuse să o ia la vale, încet dar sigur. Înfipse sulița adânc în omăt și se întinse pe burtă până ce ajunse pe buza prăpastiei. Nu reuși să distingă nimic în imensitatea albă ce se întindea sub el, nici măcar stâncile colțuroase folosite drept puncte de sprijin astă vară. Dispăruseră acum toate, îngropate în zăpadă. Nu avea nici cea mai mică idee pe unde să coboare pentru că, practic, nu se mai distingea nimic, doar ici-colo câte o movilă albă ce adăpostea probabil un ciot de copac mai mare sau poate câte o stâncă mai ascuțită. Își dădu rapid seama că n-ar fi putut coborî niciodată pe acolo; era prea riscant. Brusc, își aminti că undeva, în dreapta, ar fi trebuit să fie o cărăruie, o potecă bătătorită de animalele sălbatice ce mergeau vara la adăpat și se gândi că poate, cumva, aceasta putea fi folosită și în timpul iernii. Se trase încet înapoi și se ridică în picioare având grijă să nu alunece în prăpastie. Înșfăcă sulița cu mâna dreaptă și plecă grăbit în direcția respectivă cu inima bătându-i să-i spargă pieptul.
Din douăzeci de pași ajunse exact în locul unde bănuia că s-ar putea afla poteca și o observă imediat. Nu era mai lată de două palme, dar se putea distinge ușor cum șerpuia în jos, până la baza râpei. Pe margine, în punctul unde se afla el, o sumedenie de urme erau așezate în semicerc pentru a se pierde apoi într-o dâră lungă, undeva în dreapta, în pădure. O apucă pe cărăruie în jos, menținându-și echilibrul cum putu mai bine. O dată ajuns la baza râpei, urmele urcau pe peretele celălalt în aceeași ordine, în aceeași șerpuire elegantă. Le urmă întru totul, gâfâind din greu la fiecare pas pe care-l făcea. Până să iasă pe malul celălalt, poposi de trei ori, urcușul fiind extrem de abrupt și epuizându-l la maxim.
În momentul în care ajunse la suprafață, căzu în genunchi gemând. Din gură îi ieșeau aburi fierbinți și i se păru că observă pe zăpada albă mici stropi roși. Tuși scurt în căușul palmei și aceleași picături fine își făcură nestingherite apariția. Nu le luă în seamă.
Își reluă drumul după câteva secunde de odihnă. Știa că nu mai avea mult de mers ba chiar, dacă se străduia puțin, putea să distingă undeva în față, departe, o răritură în pădure, semn că luminișul pe care îl căuta se afla acolo. Înainta cu greu, încet, dar sigur prin troienele de zăpadă. Dură ceva timp până ce ajunse în apropierea luminișului și se piti în spatele unui copac vânjos, scrutând cu privirea poiana. Pentru moment nu observă nimic, dar la o privire mai atentă, zări undeva în stânga, lângă un lăstăriș, zăpada bătătorită. Își dădu seama că acolo putea da peste micile erbivore pe care le căuta.
Se lăsă pe burtă și începu să înainteze atent, croindu-și drum cu brațele prin troiene. Le zări când ajunse la nici zece pași de lăstăriș. Erau în jur de zece – cincisprezece exemplare. Unele dintre ele săpau cu lăbuțele pământul înghețat în căutarea rădăcinilor de copaci, iar altele țopăiau în jur rostogolindu-se prin zăpadă. Strânse puternic sulița în mâna dreaptă și se mai târî doi metri adăpostindu-se în spatele unui trunchi găunos ce zăcea întins pe jos. Mai privi încă o dată micile viețuitoare și își dădu seama că singura modalitate de a prinde cât mai multe era să folosească plasa ce-i atârna la șold. Renunță deci, la suliță și desfăcu plasa atent, fără să facă zgomot. Pentru a o putea lansa trebuia să se ridice în picioare, așa că se târî până ce ajunse în spatele a doi copaci gemeni suficient de groși pentru a fi ascuns privirilor agere ale animalelor. Se ridică și își pregăti plasa, ținând-o zdravăn cu ambele mâini. Trei sau patru dintre viețuitoare se ridicară brusc pe lăbuțele din spate adulmecând aerul și mustăcindu-și botul ascuțit. Mai stătură așa preț de câteva secunde până se convinseră că nu exista niciun pericol, după care se întoarseră la joacă împreună cu celelalte. Vântul bătea din fața sa, drept pentru care mirosul emanat de corpul său nu ajungea până la ele.
Ținând strâns plasa în mâini, se răsuci de două ori și o aruncă icnind peste micile viețuitoare care, dacă la început încremeniseră de uimire, începuseră acum să alerge în toate direcțiile. După zbaterile de sub plasă, deduse că prinsese vreo cinci sau șase, așa că se repezi să o strângă cât mai repede, pentru ca acestea să nu evadeze. După ce se asigură că totul era în regulă, îngenunche lângă plasă și prinse animalele unul câte unul, frângându-le gâtul pe rând. Le așeză lângă el pe zăpadă și le numără zâmbind. Erau în număr de șapte, de trei până la patru palme lungime, cu o blană arămie, strălucitoare, urechi lungi și un bot ascuțit din care răsăreau doi dinți albi, masivi. Se ridică în picioare, mândru de isprava pe care tocmai o făcuse și își căută din ochi sulița. O zări mai încolo, la zece pași depărtare, și se îndreptă spre ea pentru a o recupera.
Mârâitul îl auzi exact când ajunse în dreptul suliței. Un mârâit sumbru, atât de cunoscut. Venea de undeva din spatele lui și auzi clar zăpada trosnind sub picioarele felinei. Înșfăcă sulița cu mâna dreaptă și se întoarse spre direcția din care venea zgomotul. Era un tigru cu colții în formă de pumnal, iar din gura larg deschisă îi curgeau bale galbene. Își dădu seama imediat că nu avea nici cea mai mică șansă în fața marelui carnivor. Smulsese sulița din zăpadă pur si simplu din reflex, ținând-o strâns cu ambele mâini, cu genunchii ușor flexați. Tigrul se îndreptă către micile viețuitoare pe care le lăsase întinse pe zăpadă și crezu, pentru moment, că nu-l observase. Își dădu seama însă că se înșela atunci când acesta își îndreptă toată atenția către el, abandonând leșurile micilor mamifere după ce le adulmecă preț de câteva secunde.
Fulgerător, îi trecu prin cap gândul că în poiană era o pradă sigură, așa că se hotărî să rămână în pădure, ascuns după copaci. Oricum, tigrul îl zărise și pășea acum spre el arătându-și colții lungi, încovoiați. Din două salturi ajunse lângă pădurice, iar pe cel de al treilea îl execută cu o viteză fantastică, atât de repede încât se izbi pur și simplu de copacul în spatele căruia se afla. Ghearele lui lăsară urme adânci în scoarța acestuia, ajungând până la esența tare. Se feri în ultima clipă, așchii ascuțite de lemn și gheață atingându-i fața, rănindu-l până la sânge. Se rostogoli spre stânga, strângând încă în mâna dreaptă sulița rece, după care se ridică în picioare, exact când tigrul se redresa, izbitura puternică făcându-l să se prăvălească pe spate. O luă la fugă de-a lungul lizierei, mișcându-se cât putea de repede prin zăpada ce-i ajungea până aproape de genunchi. În urma lui, fiara se ridicase în picioare și, pentru moment, îl căuta din priviri. Îl zări exact când trecu pe lângă o tufă de zmeur sălbatic și se aruncă furibund după el, în salturi mari.
Fără să-și dea seama, se trezi dintr-o dată în spațiu deschis, în poiană. O privire scurtă în spate și-și dădu seama că nu se putea întoarce în pădure așa că porni cu inima bătând să-i spargă pieptul către mijlocul poienii, cât mai departe de tigrul fioros. Deasupra sa, apăruse iarăși norul întunecat și umbra lui se târa peste zăpadă, învăluind-o pas cu pas într-un întuneric ce-l duse imediat cu gândul la întâlnirea cu strămoșii.
NU, nu putea să renunțe acum. Imaginea lui Etho îi trecu fulgerător prin fața ochilor, făcându-l să se oprească pentru o fracțiune de secundă, a lui Etho și a fetiței dosite în adâncul peșterii. Fracțiunea de secundă fu însă suficientă pentru ca tigrul să execute un ultim salt, iar el îi zări, în aer, botul larg deschis din care se scurgeau bale sângerânde. I se păru că fiara se mișca cu încetinitorul, ba chiar că se oprea pur și simplu în aer, dând haotic din labele din față, de parcă ar fi înotat prin apele Marelui Lac.
Exact asta se și întâmpla… Tigrul se oprise la doi pași de el și plutea pur și simplu în aer, scoțând cel mai înfiorător răget pe care îl auzise în viața lui. Pădurea se cutremură, iar copacii din jur începură să-și scuture coroanele, zăpada de pe crengi transformându-se dintr-o dată în picături mari de ploaie ce curgeau șiroaie pe solul ce începuse să se dezghețe.
N’gu privea fără să-și creadă ochilor spre tigrul care se înălțase acum de la pământ de cel puțin trei ori statura lui, îndreptându-se vertiginos către norul negru ce se oprise deasupra poienii. Îl urmări cu privirea până ce ajunse la baza acestuia și observă clar cum norul se despică de la jumătate înghițându-l pur și simplu. Avu timp doar să mai zărească în interiorul lui flăcările zeilor despre care auzise atât de multe legende din gura bătrânilor, apoi totul se termină brusc. Norul mai staționă câteva secunde deasupra poienii, după care dispăru pur și simplu.
În urma lui, se așternu tăcerea…
Trecuse cu bine de pădure și ajunsese pe malul lacului. Se opri pentru o secundă privind spre apus, acolo unde Luminătorul Zilei începuse să clipească, pregătindu-se și el pentru noaptea cea lungă. Cu mâna dreaptă pipăi șnurul gros de care atârnau leșurile animăluțelor asigurându-se încă o dată că nu avea cum să se desprindă din jurul mijlocului. Îl înnodase bine, așa că riscul de a pierde vânatul era practic inexistent. Dădu ocol cu privirea la întregul lac, încredințându-se că lupii nu se mai aflau prin preajmă, după care se întoarse pe burtă și, ajutându-se de coate, coborî pe suprafața lacului înghețat. Se afundă în zăpadă până la genunchi și simți sub tălpi gheața care pârâi inofensiv. Traversă lacul fără să aibă probleme și ajunse pe malul celălalt exact când întunericul începuse să se lase peste vale. Undeva în dreapta, Luminătorul Nopții își făcea timid apariția, poleind zăpada într-un galben pal. Se odihni puțin pe mal, trase adânc aer în piept, și plecă la drum gâfâind.
Când ajunse la Stânca Curcubeului, se întunecase bine de tot, iar frigul devenise tot mai greu de suportat. Știa că pe timpul nopții temperatura scădea foarte mult, drept pentru care își începu ascensiunea fără să mai stea pe gânduri. Se cățăra ajutându-se de mâini, agățându-se cu unghiile de fiecare colț de stâncă ce-i apărea în cale. Într-un târziu, ajunse la gura peșterii unde, înainte de a intra, pentru a nu fi confundat cu o sălbăticiune, își țuguie buzele pentru a scoate sunetul știut numai de membrii tribului. I se răspunse în același mod și intră în peșteră înghețat bocnă. Fu primit cu brațele deschise chiar de către Marea Căpetenie, care îi mărturisi prin gesturi că își pierduse și ultima speranță legată de întoarcerea lui la trib. Etho era acolo, îngrijorată, cu lacrimi în ochi. Îi mângâie cu palma dreaptă părul catifelat, netezindu-i pletele ce-i curgeau dezordonat peste umerii goi, după care o luă în brațe și-și apropie buzele degerate de obrazul ei. Îi murmură ceva la ureche și plecară împreună, nu înainte de a-i înmâna prada unuia dintre voinici, spre adâncurile peșterii, unde îi aștepta copila. O găsiră într-o grotă, înfășurată într-o blană fină de brehb, acolo unde ea o ascunsese. O luă în brațe și aceasta începu să gângurească cuvinte numai de ea știute.
Plecară toți trei spre micul grup ce ce se strânsese roată în jurul focului. Undeva în dreapta, ajutându-se de o gheară de tigru, cineva începuse deja să jupoaie pielea de pe micile viețuitoare. La vederea copilei, unul dintre viteji dădu să spună ceva, dar fu imediat oprit de Marea Căpetenie. Fură poftiți în jurul focului, iar Etho se așeză, strângând gingaș la piept fetița.
Zorii zilei îi găsiră pe toți cuibăriți unul în altul, înveliți în pieile groase. N’gu se ridică în picioare, alergă până la gura peșterii unde își dădu de trei ori cu zăpadă pe față, după care se întoarse lângă Etho. Din jarul ce mocnea, aprinse o făclie și plecară împreună spre adâncurile cavernei. Femeia ținea la pieptul ei copila. Ajunseră într-un loc unde peretele era suficient de neted și se așezară amândoi în genunchi. N’gu îi dădu făclia femeii, își înmoie degetul arătător în tigva folosită pentru ritualuri și, cu vopseaua scurgându-i-se pe braț în jos, începu să deseneze.
Pe peretele peșterii, începuse să prindă contur un nor întunecat…
