Îngerul lui Petrică(timp de citire: 26 minute)

Cap.1. Introducere (cei care nu dispun de timp și/sau răbdare pot sări la cap. 2)

Nu putem începe povestea noastră înainte de a lămuri câteva lucruri legate de îngeri. Când au fost creați? Citez din Biblie: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. Cu pământul, treaba e clară. Dar când e vorba de cer, să nu vă imaginați azurul unei dimineți de primăvară sau bolta înstelată a unei nopți de vară. Nu, cerul înseamnă lumea spirituală a puterilor cerești, a îngerilor, tot așa cum pământul e lumea materială. Spirit și materie, ondulatoriu și corpuscular, îngeri și oameni. Știința și religia nu s-au contrazis niciodată în mod flagrant.

Îngerii nu au trup, din cauza asta (dar nu numai din cauza asta) nu pot păcătui. Din păcate pentru ei. Dar din când în când iau înfățișare omenească și le apar muritorilor pentru a-i îndruma, ajuta sau chiar vindeca. Exemple sunt nenumărate.

Un înger l-a oprit pe Avraam să-l jertfească pe fiul său Iosif. Jertfele precedente din trib nu fuseseră oprite de niciun înger, dar Iosif a fost salvat pentru că avea un destin special. Știu că noțiunea de destin e contestată de unii dintre voi. Dacă nu credeți în destin, ăsta e destinul vostru și nu-l puteți evita.

Doi îngeri i-au apărut lui Lot și l-au îndemnat să plece din Sodoma cu întreaga familie. Am citit de curând o poveste despre un locuitor din Hiroshima, care a avut inspirația să părăsească orașul cu o zi înainte de bomba atomică. S-a stabilit în Nagasaki.

Un înger i-a apărut celuilalt Iosif celebru (păcătoșilor, nu e vorba de Stalin) și i-a poruncit să nu-și părăsească logodnica, pe Maria, pentru că pruncul fusese zămislit cu Duhul Sfânt. Rețineți, poruncit, nu sfătuit. Dacă-i ordin, cu plăcere!

Un alt înger (sau același, asta nu se spune) le-a apărut celor două Marii și le-a anunțat că Iisus a înviat. Nu trageți concluzii pripite, preoții care ne aduc anual aceeași veste nu sunt îngeri, dimpotrivă.

Să continuăm. Câți îngeri există? Ioan relatează în Apocalipsa sa faptul că a auzit glasul unor îngeri și „era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii.” Dacă luați un creion și desenați zerourile aferente, veți constata un lucru important, că fiecărui muritor îi revin câteva mii de îngeri. Mă rog, nu sunt chiar toți îngeri păzitori, pentru că mai au și alte însărcinări, dar putem răsufla ușurați. Înmulțirea populației va crea o mulțime de alte probleme legate de resurse, dar îngerii vor fi totdeauna excedentari.

De câte feluri sunt îngerii? Conform lui Dionisie Aeropagul, există nouă cete de îngeri – serafimii, cei cu șase aripi; heruvimii, cei cu ochi mulți; arhanghelii, mari purtători de vești bune… Ultimii în ierarhie sunt îngerii pur și simplu. Bine, puri sunt toți, dar aceștia sunt ceva mai simpli. Ei sunt cei care au în sarcină destinele muritorilor.

De ce vă povestesc toate astea? Pentru a elimina orice dubiu că povestea de față e o ficțiune. Îngerii sunt tot timpul printre noi. N-ați avut niciodată impresia că, datorită unei inspirații de ultim moment, ați evitat un accident? Ei bine, eliberați-vă de păcatul trufiei, nu e meritul vostru.

Cap.2 O bârfă între îngeri

În zilele noastre, pe înserat, undeva în al nouălea cer, o gașcă de îngeri (evit cuvântul „ceată”, pentru a nu crea confuzii) stătea la taclale, unduindu-și alene aripile. Să nu uităm de natura lor ondulatorie.

– Am o dilemă, începu unul dintre ei. Laura, ființa ce mi-a fost încredințată, s-a măritat la 30 ani ai ei cu un bărbat matur (îngerii evită încă de pe vremea lui Matusalem atributele babă și moș), în vârstă de 75 ani. Motivul a fost averea, dar nu ăsta e păcatul ei cel mai mare. Problema este că îi oferă soțului tot ce își dorește, mâncăruri gustoase și picante, băuturi fine, sex sălbatic în fiecare noapte…

– Și unde e dilema? După cele mai multe păreri, e nevasta ideală.

– Păi știți că la Judecata de Apoi, mărturia îngerului păzitor este decisivă. Iar eu nu știu cum să îi calific comportamentul, devotament plin de altruism sau crimă cu premeditare.

– Mda, am avut și eu o dilemă similară. Anamaria era asasină de profesie, dar își îndeplinea contractele cât se poate de nevinovat. Își studia victimele și unuia îi fura în tramvai inhalatorul pentru astm, altuia bateria de la stimulatorul cardiac, celui de-al treilea insulina. La Judecată am evitat tentația să o încadrez la hoție și am recomandat crime multiple cu premeditare. Acum e vai de fundul ei.

– Aveți dreptate, și eu am pățit-o. Violeta a chemat acasă o ghicitoare pe care i-a prezentat-o soțului. După ce i-a citit în palmă și în cărți, i-a prezis acestuia că nu mai are de trăit decât o oră. Fiind bolnav de inimă, bărbatul a stat cu ochii pe ceas și după 60 minute a făcut infarct. Violeta a moștenit o avere frumușică. Dar la Judecată, decizia a fost clară: autor moral al unei crime cu premeditare. Riguros vorbind, termenul este autor imoral.

Un alt înger intră în discuție.

– Eva, doamna pe care o supraveghez, tocmai și-a rezolvat situația matrimonială. Soțul ei era un politician homosexual, o luase de nevastă doar ca fațadă. Știa că tipul merge des la un club de gay să-și caute parteneri noi. I-a înțepat toate prezervativele și după două săptămâni, soțul s-a îmbolnăvit de SIDA. E blondă, știți ce bine îi stă în negru?

Îngerul lui Petrică dădu din cap, înțelegător.

– Doamne, câte cazuri ciudate! Păcat că nu sunt scriitor, aș putea dezvolta câte un roman din fiecare. E drept că aș fi etichetat drept misogin. Eu am avut noroc, ultimii zece muritori au fost bărbați. Dar Petrică îmi cam dă de furcă. Anul trecut, din cauza unei fete, dracul gol nu altceva (ptiu, Doamne iartă-mă!), i-a intrat în cap să se sinucidă. În ultimul moment i-am rupt craca de care agățase ștreangul, după care m-am întrupat și am avut cu el o discuție serioasă. I-am explicat că sinuciderea este un păcat din cele mai grave, iar prostia este circumstanță agravantă, nu atenuantă. L-am sfătuit să trișeze un pic. Dacă tot vrea să renunțe la viață, să procedeze precum mulți alți semeni de-ai lui. Să bea de dimineață până seara, să meargă la prostituate fără nicio protecție, să evite cele opt pahare de apă dar să bea în schimb opt cafele pe zi, să fumeze zilnic trei pachete de țigări, să mănânce tot ce e bun și face rău – dulce, gras, sărat, picant… În plus, să practice motociclismul, parașutismul, parapanta și bungee jumping, pentru a stimula secreția de adrenalină și creșterea sistematică a frecvenței cardiace. Cu o asemenea viață, mă așteptam ca în câteva luni să moară fie rapid, într-un accident, fie ceva mai lent, de moarte bună. Da’ de unde.

Îngerul Laurei zâmbi dezaprobator.

– Moarte bună e un oximoron. Iar de la tine nu mă așteptam să dai asemenea sfaturi.

Îngerul lui Petrică se dezvinovăți.

– Ce să fac, mă cam plictisesc, Petrică are un IQ din două cifre. Speram să scap de el și, cu un pic de noroc, următorul muritor să fie un geniu. Dar să vedeți urmarea. Petrică a urmat strict regimul prescris de mine și, într-adevăr, după șase luni au apărut primele simptome – hipertensiune, colesterolul și glicemia crescute, ficatul mărit. Dar el voia în continuare să moară, a evitat să meargă la medic și a continuat „tratamentul”. După alte șase luni era sănătos tun și îi revenise pofta de viață. I-au dispărut gândurile sinucigașe, merge din bar în bar și din femeie în femeie. Mă aștept în orice moment să întâlnească într-un bar femeia care să pună mâna pe el și să-l transforme într-un om de casă, lipsit de vicii. Nu e el prea inteligent, dar e gospodar, disciplinat, ordonat. Dacă mă gândesc mai bine, ăsta era destinul lui încă de la început, faza cu sinuciderea a fost doar un interludiu.

– Așa că o să-ți aștepți geniul încă niște zeci de ani, râse îngerul Evei. Eu zic să le facem cunoștință celor doi, Eva are talente multiple, pe soțul ei îl făcuse deja parlamentar. Petrică, ascultător cum e și având în spate o femeie puternică, poate ajunge președinte. În politică, IQ-ul scăzut nu e un handicap, dimpotrivă. Iar Eva are toate șansele să devină și ea prima doamnă!

Sesizând aluzia și amintindu-și-o pe prima doamnă Eva, cu frunza ei de smochin, un cor de chicoteli îngerești se înălță din al nouălea spre al zecelea cer.

Raiul

Eram în rai de un timp nedefinit. De fapt, aşa cum mi-a explicat un filozof, în rai timpul nu se poate măsura, în momentul morţii are loc o ieşire din timp. Şi din spaţiu, dar asta e altă poveste.

Începusem să mă cam plictisesc. La început totul era roz. În aer pluteau arome îmbătătoare. Se auzea în surdină o muzică divină de Bach. De fapt, pentru mine era Bach. Raienii cu care am discutat se pare că auzeau fiecare altceva: Beatles, Gerswin, Nightwish…

Mâncarea şi băutura erau la discreţie. E adevărat, senzaţiile de foame şi de sete nu existau. Dar nici senzaţia de saţietate, puteai mânca oricâte feluri şi în orice ordine. În afara satisfacţiei, efectul băuturilor era inexistent, starea de euforie era oricum prezentă în permanenţă.

Când îmi doream să joc şah apărea din nimic o tablă cu piesele aranjate, se apropia un alt raian şi începea partida. Câştigam întotdeauna, satisfacţia era garantată. Numai că odată am comentat partida cu raianul partener. Şi el câştigase !

Interesante erau Muzele. Erau mai multe, specializate pe discipline artistice, domenii, subdomenii, curente. Dacă voiai să compui un sonet petrarchian, venea muza potrivită. Şi nu ştiu cum, fără să îţi dicteze, sonetul îţi venea în minte fluent, fără poticneli. Cu un conţinut dens şi o prozodie perfectă. Când îl terminai constatai că în jurul tău se găsesc câţiva zeci de raieni care îţi aclamau măiestria. Şi pe cer se mai aprindeau câteva stele în onoarea ta. Un Editor mi-a şoptit că o constelaţie întreagă, Ursa Mare, apăruse în urma unei tragicomedii scrise de Shakespeare.

Din loc în loc erau instalate ecrane uriaşe unde vedeai tot ce se întâmplă pe Pământ. Evident, raienii alegeau stadioanele, ringurile de box, cursele de formula 1… Când murea un pilot era întâmpinat în rai cu aclamaţii.

Raienele preferau dramele sentimentale. Aveau gusturi diferite, dar pe Pământ găseai de toate, de la idile suave între adolescenţi până la telenovele sângeroase. Am urmărit-o odată pe o raiană, o suspectam că alege cu predilecţie scenele porno. M-am interesat, nu cumva ajunsese în rai din greşeală ? Nu, se pare că pe Pământ fusese o sfântă, murise fecioară, acum avea dreptul să vadă ce a pierdut.

Nu aveai o libertate totală. Nu era propriu-zis o cenzură, dar din când în cand era necesar să ceri aprobare de la un Editor. De exemplu dacă simţeai nevoia să călăreşti un inorog. În cazuri extrem de rare se apela la Administrator, binecuvântat fie numele Lui.

Ideile despre Pământ mi s-au schimbat pe măsură ce îmi creştea nivelul şi aflam noi informaţii. La sosirea în rai eram convins că Pământul e centrul Universului, scopul tuturor lucrurilor.

A urmat ceea ce pe moment am numit-o revelaţie. Pământul a fost creat pentru raieni, ca o imensă scenă de teatru.

Mult mai târziu am fost avansat din stadiul de spectator. Abia atunci, când am căpătat dreptul de a interveni în destinele muritorilor, am realizat adevărul. Pământenii erau păpuşi, iar raienii de nivel înalt erau păpuşari.  Tot ce se întâmpla pe Pământ era rezultatul unor scenarii. În funcţie de nivel, aveai dreptul să controlezi destinul unui singur individ sau să provoci calamităţi pe scară largă, cu milioane de morţi.

Cum spuneam, începusem să mă cam plictisesc. Aveam nivel maxim, deja scrisesem câteva mii de volume de poezii, provocasem câteva războaie mondiale în care mă luptasem cu un raian concurent. Evident câştigasem amândoi, numărul de morţi era egal în ambele tabere.

Şi deodată…

Scena se schimbase instantaneu. Aparent peisajul era acelaşi. Dar în aer mirosea a pucioasă. Muzica de Bach dispăruse, în locul ei nişte zgomote de rotopercutor îţi bubuiau în urechi.

Se pare că, nu se ştie din ce motiv, fusesem transferat în iad.

Pe rând am constatat că mâncarea şi băutura aveau un gust infect. Nu mă îmbătam, dar aveam în permanenţă o senzaţie de cap mare, iar în gură un gust de leşie.

Senzaţia de durere propriu-zisă nu exista, nici nu se putea. Dar indiferent ce făceam, urmarea era o umilinţă mai mare decât precedenta.

Am jucat câteva partide de şah. Cu nişte deschideri pe care nu le mai văzusem, pierdeam în permanenţă în două mutări.

Am scris un sonet. E adevărat, fără muză, dar eram mulţumit de opera mea. Au apărut imediat câţiva care au început prin a-mi demonstra că e cel mai prost sonet scris vreodată. Ritmul şchioapătă, rimele sunt facile, ideile sunt incoerente. Au sfârşit prin a-mi declara că de fapt nu era un sonet, nici măcar o poezie, erau nişte lături bune de aruncat la porci. Totul s-a incheiat cu nişte hohote dispreţuitoare. Unul dintre critici a rânjit şi a arătat spre cer. O stea micuţă, prima mea stea pe care o primisem în rai pentru un poem într-un vers, dispăruse.

Puteam şi aici să manipulez oameni. Dar numai câte un copil. Şi în absolut toate ocaziile, apăreau câţiva mai mari care îl snopeau pe al meu. Am aflat că după ce îţi creşte nivelul poţi controla mai mulţi copii, poţi să organizezi bande. Un singur tip a avut nivelul atât de înalt încât a reuşit să organizeze Cruciada copiilor.

După un timp nedefinit… de fapt e impropriu spus, iadul e ieşit din timp. Şi din spaţiu. Dar mă rog, după un timp, s-a schimbat iar peisajul. Urechile îmi ţiuiau de atâta linişte, dispăruse rotopercutorul şi reapăruse Bach. Şi mai apăruse cineva, un Editor căruia zâmbetul i se lăţea de la o ureche la alta.

– Bine ai re-venit ! mi se adresă.

– Îmi spune cineva ce se întâmplă ? A fost o pedeapsă temporară, am greşit cu ceva?

– Nu, dar începuseși să te plictiseşti. Administratorul, binecuvântat fie numele Lui, a prevăzut şi acest lucru. Şi a inventat perioada de recuperare. Fără termen de comparaţie, fericirea nu există.

Mi-am dat seama de marea înţelepciune  a Adminstratorului, binecuvântat fie numele Lui, peste câteva momente. De fapt, în rai e impropriu spus momente …

Pe când constatam, plin de satisfacţie, că prima mea steluţă reapăruse pe cer, îl văd lângă mine pe rivalul meu de pe Pământ, cel care îmi împroşca cu noroi poemele. Îl întreb:

– Ce e cu tine, nu te-am mai văzut pe aici ?

– Păi nici n-aveai cum, până acum am fost în iad. Dar, probabil pentru bună purtare, m-au transferat…

„Bună purtare ? S-o crezi tu ! Probabil te obişnuiseşi prea tare cu umilinţele şi acum eşti în perioada de recuperare inversă” rânjesc eu în minte. Şi cu o satisfacţie neîntâlnită până atunci nici măcar în rai, îi spun binevoitor:

– Păi hai să îţi arăt imprejurimile.

Sufletiştii

Angelo-i şi Draco-j, fiecare cu un polonic în mână, mestecau alene în cazan.

– O fi de ajuns ?

– Pentru câte suflete se nasc azi, ajunge. Ba mai rămâne un pic şi pentru mâine.

Le venea rândul ca sufletişti de serviciu o dată la câteva sute de ani. Lui Draco-j chiar mai rar, Dracii sunt mai numeroşi decât Angelii. Rolul lor era simplu –  trebuiau să pregătească ingrediente pentru sufletele ce urmau să se nască în ziua respectivă. Angelo-i punea un vârf de compasiune, Draco-j un polonic de răutate. Angelo-i turna o lingurinţă de ambiţie, Draco-j vărsa un castron întreg de orgoliu. Şi tot aşa – talent, toleranţă, altruism… lene, ranchiună, nepăsare, invidie, lăcomie… Fiecare ingredient avea o nuanţă distinctă, dar ca o caracteristică generală, cele provenite din Rai erau mult mai deschise la culoare. Inteligenţa avea un regim aparte. Fiind considerată o calitate şi nu un defect, făcea parte din setul angelic, cu o nuanţă albastru deschis. Dar în scurt timp, toată lumea a constatat că, în combinaţie cu atributele malefice, le multiplica acestora efectele. Numai că era deja prea târziu pentru a mai schimba ceva. Şi cum inteligenţa, ca şi toate celelalte ingrediente angelice, era disponibilă în cantităţi mici, a devenit aproape inexistentă în combinaţie cu toleranţa sau cu altruismul. De aici proverbe gen „Prost da’ bun”. Cum Dracii aduceau cantităţi zilnice de câteva ori mai mari decât Angelii, conţinutul cazanului era destul de întunecat.

De câteva milenii bune, Raiul era în criză. Iniţial, Dumnezeu dotase cele două tabere cu rezerve egale de ingrediente. Dar la un moment dat, Draco 1, inventatorul bursei, dăduse o lovitură de geniu. Crescând câteva zile în şir cantităţile trimise la cazan, a simulat că vrea să pună mâna pe Atlantida, pe atunci continentul cu populaţia majoritară pe glob. Angelo 1, nevrând să cedeze controlul unei poziţii atât de importante, a supralicitat şi în câţiva ani, populaţia Atlantidei  ajunsese să fie formată din îngeri cu chip de om. Ştiinţele şi artele atinseseră o dezvoltare fără precedent. Se părea că Pământul îşi găsise rasa superioară pentru care fusese creat de Dumnezeu. În acel moment, Draco 1 a scufundat întreg continentul şi astfel, o bună parte din rezervele Raiului au fost pierdute în apele oceanului pentru totdeauna. În particular, aşa au apărut delfinii.

Implicaţiile au fost multiple. După cum ştiţi, la trecerea în nefiinţă a unui muritor, sufletul lui trece mai întâi printr-o poartă asemănătoare celor din aeroporturi, unde are loc trierea, în funcţie de media atributelor. Operaţia e supravegheată în mod formal de un Angelo şi un Draco, dar cântărirea e atât de exactă, încât până în prezent n-a avut loc nicio contestaţie. Odată ajuns în Rai (sau în Iad), Consiliul Angelic (sau Consiliul Draconic)  poate hotărî fie transformarea sufletului într-un Angelo (sau Draco), fie recuperarea ingredientelor în vederea refolosirii lor. Datorită crizei, foarte puţine suflete ajung Angeli. Excepţie fac muritorii favoriţi ai unor consilieri influenţi. În schimb Consiliul Draconic, neavând o nevoie atât de acută de completare a rezervelor, îşi permite mai des să transforme în Draci sufletele cu rele mari la activ. Aşa s-a ajuns ca Iadul să domine nu numai financiar, dar şi ca schemă de personal.

Angelo-i era conştient de efectele crizei, dar tot ce putea face era să mestece cât mai puţin, cu speranţa că mixtura, fiind neomogenă, vor apărea şi suflete deschise la culoare… Cu o asemenea tactică şi cu un polonic de noroc, puteai spera ivirea pe lume, în ziua respectivă, a unui geniu.

Draco-j privea amuzat cum colegul lui simula rotirea polonicului. Şi lui îi convenea metoda. Creşteau şansele apariţiei unor pedofili, hoţi de talie internaţională, criminali în serie… Ba, cu trei stropi de noroc -inteligenţă, voinţă şi egocentrism- apariţia unui mic dictator era certă. Marii dictatori apăreau rar, suma atributelor obligatorii e mai mare decât cea necesară unui geniu.

În partea de jos a cazanului era o canea, pe unde cădea o cantitate aleatorie de mixtură, la apariţia unui nou suflet. Cei doi priveau cu interes fiecare strop picat din canea, după cantitatea şi culoarea mixturii puteau estima caracterul sufletului receptor. Destinul lor era strâns legat de al muritorilor născuţi în ziua respectivă. Îşi treceau în CV realizările acestora ca şi cum ar fi fost ale lor. Deşi acţiunile erau oficial interzise, de multe ori trişau şi interveneau în vieţile oamenilor. De aici, denumirea neoficială de înger păzitor, respectiv drac împieliţat.

Piic! Din canea căzu o pleaşcă destul de mare, în care se distingeau ceva inteligenţă, multă nepăsare şi o enormă lăcomie. Draco-j îşi frecă mâinile, mulţumit. Apăruse pe lume un viitor magnat  al finanţelor.

Pic! Angelo-i şi Draco-j oftară la unison. Cu un strop atât de mic, omuleţul va fi cu siguranţă o persoană ştearsă, care nu va lăsa nimic în urmă.

Pic!

Pic!

Pic!

Piiic! Angelo-i surâse larg, nuanţa arămiu deschisă indica un violonist de excepţie. Dar Draco-j, vesel, îl înghionti cu putere, arătându-i pe tabel locaţia sufletului receptor – un trib din Africa de mijloc. Şansele ca sufletul respectiv să bucure inimile a mii de oameni, într-o sală de concert, erau ca şi inexistente.

Supărat, Angelo-i răspunse la ghiont cu un brânci energic, împingându-l pe acesta înspre cazan. Şocul avu efect asupra canelei, din care se scurse o cantitate mare de mixtură închisă la culoare. Angelo-i încremeni, iar Draco-j scoase un răcnet de entuziasm.

Era 20 aprilie 1889. Ziua în care s-a născut Adolf Hitler.

Suflete nepereche

Regula nr. 1 – Orice persoană are un suflet pereche și numai unul.

Regula nr. 2 – Pentru ca două suflete pereche să se recunoască, este necesar și suficient să simtă vibrația la prima atingere.

Regula nr. 3 – Legătura a două suflete pereche este indestructibilă în timp și spațiu.

Într-o dimineață de mai, Andi și Anda s-au trezit, gâdilați de o rază de soare și și-au zâmbit, fâlfâindu-și genele în semn de salut. De multă vreme nu mai aveau nevoie de alte cuvinte…

Andi și Anda nu erau suflete pereche. Nici nu puteau fi, sufletele pereche erau, fără excepție, două persoane de sex opus (teoreticienii fenomenului, buni matematicieni, folosesc sintagma  „opuse la sex”), născute în colțuri diferite ale lumii în aceeași secundă.

Andi avea 28 ani, Anda 26.

Sufletele pereche seamănă până la identitate din toate punctele de vedere – aspect, caracter, gusturi, obiceiuri. Dacă până în momentul unirii, unul sărea cu parașuta, celălalt cu siguranță practica bungee jumping sau zbura cu parapanta. Dacă unul iubea muzica simfonică, celălalt mergea cu regularitate la operă. Din momentul unirii, sufletele pereche mergeau împreună peste tot.

Andi era un lungan de un metru nouăzeci, Anda era o mignonă de un metru șaizeci. Andi era ordonat până la pedanterie,  Anda își lăsa lucrurile peste tot, de multe ori special pentru a-l tachina pe el. Andi era un om activ, căruia îi plăcea să bifeze în agendă toate activitățile propuse, Andei îi plăcea dulcea leneveală care te face să amâni pe a doua zi tot ce se poate amâna.

Sufletele pereche, încă de la pubertate, devin căutători. Încep să atingă toate persoanele de sex opus, în toate ocaziile ivite, având uneori, în caz de eșec, diverse relații pasagere. În ultimă instanță, căutătorii recurg la internet și stabilesc întâlniri. Confirmarea că s-au găsit o dă prima atingere – ambii parteneri simt un fel de șoc electric, un cutremur total, care nu lasă inertă nicio celulă a corpului. Ulterior, atingerile nu mai au același efect, cu o singură excepție, orgasmul. Sufletele pereche au toată viața orgasm simultan, infinit mai intens decât cu oricare din partenerii anteriori. Virginitatea este exclusă în momentul unirii a două suflete pereche. Teoreticienii, părinții, prietenii, toți recomandă sexul cu terți, pe întreaga perioadă dintre pubertate și unire, tocmai pentru a putea face mai târziu comparație. Metoda garantează fidelitatea cuplului, nimeni nu își înșeală sufletul pereche, datorită certitudinii că nu va găsi pe nimeni la fel de potrivit la suflet, minte sau trup. Uzual, simbolul fidelității a două suflete pereche, atât în literatură cât și în viața de toate zilele, sunt coarnele. Când un băiat abordat de o căutătoare vrea să-i comunice că și-a găsit deja sufletul pereche, își duce două degete la frunte, pentru a simula cornițele.

Andi și Anda nu își căutaseră niciodată sufletele pereche. Nu refuzau ideea, nici nu puteau de altfel, doar o amânau. Teoria sufletelor pereche se preda în școală, era imperios necesar ca tinerii să o cunoască înainte de a ajunge la pubertate. În clasele mici se începea cu o legendă. „Când Mama Natură a creat perechea primordială de gorile, femela a privit masculul și a atins, plină de curiozitate, organul care făcea diferența dintre ei. Au simțit amândoi vibrația atât de intens, încât le-a căzut părul, li s-a intensificat activitatea neurală și au devenit astfel primele suflete pereche, Ada și Ev. Având perechi de gemeni, văzând că vibrația apare doar între persoane născute simultan și e valabilă toată viața, Ev a cioplit pe niște plăcuțe cele trei reguli de aur ale omenirii. ”

În clasele mai mari se preda teoria completă a sufletelor pereche, cu justificări matematice, istorice și sociologice, cu exemple care să-i convingă pe copii, odată pentru totdeauna, că cele trei reguli sunt infailibile. Era redat cazul unui prinț numit Pygmalion care, mergând la un bar, a simțit vibrația, atingând o animatoare. Revoltat de idee, a plecat la palat și a început căutarea, fiind convins că își va găsi un alt suflet pereche mai potrivit ca poziție socială. A convocat la palat toate prințesele încă neunite, apoi toate fiicele de nobili – fără rezultat. Nu simțea nicio vibrație, cât de mică, nici în trup, în momentul sexului, nici în suflet, în timpul discuțiilor. În final s-a întors la Galateea – așa o chema pe animatoare – și a constatat că, după o scurtă perioadă de modelare, se potriveau întru totul.

Un alt caz prezentat în manuale era cel al prințesei care și-a găsit ca suflet pereche instructorul de fitness. Astăzi se găsesc pe tron urmașii urmașilor acelei prințese.

Andi și Anda se cunoscuseră înainte de pubertate, erau vecini de cartier. Ce i-a atras inițial era asemănarea numelor. După care au constatat că era singurul lucru la care se potriveau. Totuși se simțeau bine împreună și erau nedespărțiți. Odată ajunși la pubertate, conform recomandărilor, au făcut sex, mai mult într-o doară. Spre surpriza lor, acesta era al doilea lucru la care se potriveau. Cum Anda amâna tot ce se putea, l-a convins și pe Andi să amâne căutarea. În stilul său pedant, Andi nu considera acest lucru o amânare, pentru că nu apucase să treacă în agendă căutarea. Au trecut anii, s-au mutat împreună („temporar”, susțineau amândoi în fața prietenilor) și a mai apărut un lucru la care se potriveau: nu puteau suferi internetul.

– Nu vă gândiți că perechile voastre suferă, în cine știe ce colț al lumii?

– Dacă noi nu suferim, ei de ce să sufere? Oricum, nu intenționăm să stăm mult împreună, mai copilărim un pic și începem căutarea.

Într-o dimineață de mai, Andi și Anda s-au trezit, gâdilați de o rază de soare și și-au zâmbit, fâlfâindu-și genele în semn de salut. De multă vreme nu mai aveau nevoie de alte cuvinte.

Andi, auzind zgomotul ziarului care cădea în hol prin fanta ușii de la intrare, s-a dat jos din pat, așa dezbrăcat cum era, a ridicat de jos ziarul și a mers la bucătărie, unde a început să-l citească, în timp ce cafeaua fierbea.

– O, Mamă! exclamă el, citind în ziar despre cazul unui avion care se prăbușise, soldat cu câteva zeci de victime. Sper că nu erau în el decât suflete pereche.

Aceasta era marea problemă a sufletelor pereche. Că, după o viață lungă trăită împreună, se stingeau la scurt timp unul după celălalt, la adânci bătrânețe, era perfect normal. Problema erau morțile premature. Boli nu existau, iar accidentele erau mortale numai în cazul distrugerii complete a creierului. Dacă totuși, în urma unui accident mortal, un partener rămânea fără sufletul pereche după unire, era o mare dramă. Dar cu adevărat tragic era cazul invers, al morții înainte de unire, pentru că partenerul rămas nu avea să simtă niciodată vibrația.

Anda apăru și ea în bucătărie, dezbrăcată, unduindu-se lenevos ca o pisică.

– Hai înapoi în pat, azi e duminică!

Și pentru a fi mai convingătoare, dădu să-l apuce pe Andi de organul diferență. În momentul atingerii simțiră amândoi un fel de șoc electric, un cutremur total, care-i lăsă înmărmuriți, cu atât mai mult cu cât nu credeau să simtă vreodată… vibrația.

Undeva, jos și sus în același timp, Mama Natură oftă și apoi zâmbi:

– Nimic nu e etern pe lume, nici măcar eu. Trebuie să găsesc un cioplitor în piatră. Pe unde or mai fi tăblițele alea?

Regula nr. 4 – Dacă două persoane se iubesc suficient de mult, devin suflete pereche.