Judecata de pe Malul Celălalt(timp de citire: 26 minute)

Toți morții se ridicară din jilțurile putrede. Judecătorul intră în sala construită din piatră de râu și bazalt; în miezul acesteia, sub lumina bolții, se găsea un cromleh strâmb, cu o piatră prețioasă, verde, închistată în vârf. Alaiul care-l urma era compus din pitici crăcănați, cu fețele hâde, colțuroase, îmbrăcați în robe ce măturau praful podelei. Judecătorul urcă treptele și rămase în fața jilțului său din centrul careului, apoi, când luna se încadră perfect în inelul din vârful bolții, o rază directă, tăioasă, coborî asupra pietrei și douăsprezece fâșii de lumină verde țâșniră din ea pentru a aprinde, deodată, focurile din cazanele ceremoniale înșirate de-a lungul zidului rotund.

De sub gluga largă a Judecătorului răsună o voce stinsă, răgușită:

– Aduceți condamnatul!

Ușile prin care intrase alaiul lăsară să treacă două schelete îngălbenite care târau un om. Shin era legat fedeleș, iar bretonul lung și năclăit îi ajungea până deasupra buzelor, ferindu-i privirea de ochii iscoditori ai morților care începuseră să șușotească. Scheletele îl împinseră înaintea Judecătorului, iar Shin căzu în genunchi, fără să scoată un sunet. Cămașa-i părea o cârpă zdrențuită, iar pantalonii săi erau pătați de sânge. Gleznele și încheieturile umflate supurau din cauza rănilor făcute de închizătorile lanțului petrecut de două ori în jurul gâtului. Își ridică privirea spre Judecător și așteptă.

Zâmbind, acesta își îndepărtă gluga de pe capul diform, scoase cheia din manșeta robei și, cu mâna stângă, o introduse în găoacea din tâmplă, învârtind de două ori, până se auzi un declic scurt. Apoi o trecu în mâna dreaptă și o vârî în cealaltă tâmplă. Procesul putea începe.

Shin îi fixa rânjetul cu silă. Două capete contopite într-unul singur, două minți și niciun suflet.

– Aceasta este Dreapta Judecată a muritorului Shin din Lorum, anunță glasul baritonal al chipului din spate, urmat imediat de cel moleșit al chipului din față: Vei spune adevărul și numai adevărul. Oricum, nu poți minți în fața Pietrei Sacre.

În sfârșit, piticii se așezară și ei, scheletele ieșiră din sală, închizând ușa în urma lor, iar morții din completul de judecată își puseră măștile albe.

– Povestește-ne întâi cum ai ajuns în Havron, spuse cu voce stinsă Judecătorul, așezându-se.

Shin își ridică pentru prima dată fruntea, iar ochii lui de safir pârjoliră întunericul. Ar fi dat orice pentru o gură de apă care să-i ungă gâtlejul uscat, dar morților nu le puteai cere milă. Așa că își drese vocea și zise:

– Mama mea era pe moarte. Așteptam Colectorul să vină și să-i ia ultima suflare…

Glasul lui Shin tremură și se frânse. Deși trecuseră ani de atunci, încă putea să-și amintească ziua aceea. Stătea la căpătâiul mamei lui, dar n-avea curaj să-și coboare ochii spre chipul ei. În schimb, țintuia cu îndârjire lumânarea de seu, a cărei flacără tremura în ritmul bătăilor inimii. La miezul nopții, când capul îi căzuse deja pe muchia patului, auzise pași apăsați și tresări. Se pomenise cu un străin în odaie și scosese un icnet scurt. Dincolo de capișonul mantiei purpurii, îl sfredeleau doi ochi roșii. Băiatul se ridicase și se dăduse înapoi, înghițind în sec. Colectorul își descoperise capul chel și fața smeadă, acoperită de scrijelituri negre, ca niște rânduri mărunte, verticale, ce curgeau de-a lungul liniilor tăioase ale chipului, adunându-se într-un soi de spirală care-i încununa vârful bărbiei. Se aplecase deasupra muribundei și îi sorbise ultima suflare. Fiul ei urmărise încremenit cum peticul de lumină zdrențuită, sidefie, care sălășluia în fiecare om, se ridicase dintre buzele palide și se pierduse în gura ca un hău a Colectorului. Apoi, într-un susur de șoapte, străinul dispăruse.

Din acel moment, știuse ce avea de făcut. Trebuia să plătească datoria mamei cu orice preț. Fusese ultima ei dorință, i-o spusese cu mult înainte să cadă la pat.

Venindu-și în fire, îi împachetase trupul rece într-un giulgiu și o îngropase în curtea din spatele casei, apoi își pusese câteva lucruri într-o desagă, lăsase cheia sub preșul de la intrare și pornise spre Coasta Adormirii.

Drumul până în sat fusese greu de străbătut din cauza ploii răzbunătoare care prefăcuse hârtoapele în mocirlă, așa că Shin îl parcursese cu greu, afundându-se până la genunchi în noroiul lipicios. Odată ajuns, găsise un căruțaș binevoitor care se învoi să-l ia până în Kresta, cel mai apropiat oraș. Coasta Adormirii se întindea dincolo de podișul Havron, un loc periculos, bântuit de creaturi cunoscute în tot ținutul ca fiind neospitaliere și lipsite de bune intenții, dar cu toate că Shin se temuse, știa că n-avea de ales.

Datorită Preotesei Sova te-am putut aduce pe lume. I-am promis c-o să te duc la ea ca să-ți sărute fruntea și mi-a legat promisiunea cu fir de ață roșie, așa că trebuie împlinită orice ar fi, altfel sufletul meu n-o să se odihnească pe Malul Celălalt, îi spusese mama lui înainte să moară.

Shin șovăi o clipă. Din glasul dulce al amintirii se dezlipi vocea groasă a chipului din spate al Judecătorului, întors acum într-o sucire atât de bruscă, de-i tremurară fălcile, și gușa, și pliurile pielii cenușii.

– Nu îndrăzni să ascunzi nimic!

Condamnatul tresări și se târî pe genunchi, apropiindu-se în zornăit de lanțuri, numai ca să fie potolit de vocea stinsă a celuilalt chip.

– Stai locului și continuă să vorbești!

Își strânse pumnii până i se albiră încheieturile degetelor. Lumina verde a pietrei din vârful cromlehului îl amețea, provocându-i o stare letargică.

Atunci, coborâse în Kresta, îi plătise căruțașului și căută un loc unde să înnopteze. În oraș era sărbătoare, venerarea unuia dintre numeroșii zei la care oamenii se închinau, astfel că o broderie grosolană de chipuri roșii, asudate, se găsea la fiecare geam pe lângă care el trecea. Pentru că nu se uita pe unde mergea, dăduse din greșeală peste o bătrână sprijinită într-un baston. Shin își ceruse iertare, dar bătrâna îl iscodise cu ochii galbeni ca puroiul.

– Te știu!

Fără să-și piardă firea, hotărât să n-o ia pe seamă, băiatul voise să treacă mai departe, dar bătrâna făcuse un pas înainte, iar o mână osoasă, brăzdată de vene groase, țâșnise de sub giulgiu pentru a-i prinde palma. Își afundase unghia degetului mare în podul palmei lui, apăsând până-i țâșnise sângele. Shin tresărise și dăduse să se scuture de menghina degetelor noduroase, dar se trezise pironit de privirea ei bolândă. Femeia începuse să-și lingă degetul înmuiat în sânge proaspăt, apoi plescăise zgomotos din buzele lăbărțate.

– Păcat de tine, copile. Ia seama, căci te așteaptă în drumul tău fericiri și deznădejdi. Mai ai puțin de mers și ai să-ți întâlnești sortita. Încă puțin și ai să-ți întâlnești călăul, și-apoi încă puțin până să-ți afli menirea și să-ți primești pedeapsa.

– Pedeapsa? se răstise el, înfrigurat de vorbele ei. Dar n-am greșit cu nimic.

– Nu încă. Dar drumul tău acolo duce.

Băgat în sperieți, Shin se smucise și o luase la fugă. Intrase în primul birt pe care-l văzuse și se strecurase printre oamenii care închinau halbe înalte în numele zeului Shimshur. Găsise un locșor liber, între doi stâlpi de lemn, și se așezase acolo. Birtașul îl servise înainte de toate cu un rânjet mișelesc, pe care Shin nu-l înțelesese, apoi primise bucuros halba înspumată și strachina aburindă și înghițise repede, hămesit. N-apucase, însă, să se mai ridice de la masă.

Când se trezise, zăcea într-un șanț. Îl dureau coastele și tâmplele-i zvâcneau. Înțelesese că fusese jefuit, căci nu mai avea nici desaga, nici punga, și nici măcar hainele. Mâhnit de întâmplare, se ridicase din mocirlă și privise în jur. Încă nu crăpase de ziuă, așa că o luase la fugă de-a lungul drumului, chircit și înfrigurat. Pașii lui plescăiseră în băltoacele răsfirate pe drum. Vânturile de după ploaie îi înfioraseră trupul și rușinea îi înfierase sufletul.

După puțin timp, ajunsese în dreptul unui gard ce împrejmuia o casă mare, cu moară în spate, și, văzând că dincolo de ea se întindea numai câmp, hotărâse să ceară ajutor acolo. Se furișase pe sub umbrele dimineții, strecurate de copacii care străjuiau poteca; urcase treptele, fără să bage de seamă că fusese văzut, și ciocănise repezit. Îi deschisese un om lat cât ușa, burtos și masiv, cu o barbă albă, ciuntită.

– Am fost jefuit, rostise Shin pe nerăsuflate, ca să-și justifice goliciunea trupului.

Bărbatul începuse să râdă și deschisese ușa larg, poftindu-l înăuntru. Îl spălase, îl primenise și-i dăduse haine curate, iar singura plată cerută în schimb fusese să nu iasă noaptea din odaia lui. Însă mai târziu, așa cum stătea afundat în așternuturile moi, sătul și destins, Shin se pomenise scuturat de niște porniri aprige și n-apucase decât să se scoale, că ușa de la camera lui se și deschisese. În prag stătea o fată ca o nălucă, îmbrăcată doar într-o cămașă de noapte străvezie. Avea părul lung, despletit, iar nurii vineții îi împungeau materialul fin al cămășii.

Vorbele bătrânei îi răsunaseră în minte, iar Shin își scuturase capul, dar pornirile trupului său îl trădaseră iar apropierea fetei îl stârnise, astfel că o primise în așternut. Fata cu ochii migdalați îi spusese că se numea Merian și că-i era sortită, căci de trei nopți îi apărea în vis o Preoteasă Sova care-i spunea să se ofere străinului ce va să vină.

– Minciuni! răsună vocea scârțâită a chipului din față al Judecătorului. Fibev a crezut c-ai forțat-o, iar ea te-a urmat, de rușine că i-ai pătat onoarea.

– N-aveți decât să credeți ce vreți! Merian mi-a spus numai ce-a visat. Eu sunt un simplu om, n-am cum să mă opun voinței zeilor.

Privi sala de judecată de jur împrejur. Gurile morților cleveteau șoptit pe sub măști. Își făcu puțin curaj și ceru un strop de apă, dar i se oferiră în schimb hohote de râs. Judecătorul îl pironi cu o privire mișelească, în vreme ce cealaltă gură a lui râdea.

– Tu nu știi că morților nu le poți cere milă? Spune mai departe! porunciră cele două glasuri deodată.

– Prea bine. După cum spuneam, am plecat din Kresta cu gândul să ajung pe Coasta Adormirii și să plătesc datoria mamei mele. Merian m-a însoțit, tăcută și credincioasă, și mi s-a oferit în fiecare noapte în care am făcut popas.

Shin își afundă din nou capul între umeri, urmând firul amintirii. Ajunseseră, după multe zile de mers, în podișul Havron, și nici n-apucaseră bine să intre în primul oraș, că se pomeniseră înconjurați la o răscruce de o hoardă de oameni înarmați, căutând să-i tâlhărească. Chipurile lor erau ascunse sub capișoane largi, cu bandulierele negre trase peste nas și numai ochii flămânzi luceau în lumina tămâioasă a zorilor.

– Vă rog să ne cruțați! răsunase vocea fetei ascunse îndărătul brațelor protectoare ale lui Shin. N-avem nimic asupra noastră, numai câteva monede pentru mâncare. Nu vom rămâne în Havron, vrem doar să trecem.

După ce cântărise cu băgare de seamă vorbele muierii, unul dintre tâlhari pufnise în râs. Înaintase spre ei, coborându-și sabia, și își trăsese gluga de pe cap.

– Eu sunt Brogan și stăpânesc orașul acesta, zise el, arătând în depărtare, spre conturul care se profila zimțat în zare. Vă văd oameni smeriți, așa că n-o să vă fac niciun rău. Eu nu fac rău decât celor care merită. Dar bine fac tuturor. Vă poftesc să vă odihniți în casa mea, până ce veți pleca mai departe.

Băiatul auzise din nou în minte cuvintele bătrânei care-i citise soarta și știuse că acela trebuia să-i fie călăul. Răsuflase puternic, căci înțelesese că n-avea cum să se opună celor care-i fuseseră scrise, o luase pe Merian de umeri și porniră pe jos, alături de tâlhari. După vreo oră de mers, în față se văzuseră porțile orașului, păzite de doi vlăjgani asudați. Brogan le făcuse semn și-i lăsaseră să treacă. Fistonul era un oraș întins, cu drumurile pavate și casele fortificate cu piatră de munte.

Tâlharii îi conduseseră pe o alee ascunsă între zidurile cocoșate ale caselor, în capătul căreia se găsea un soi de tavernă. Brogan le zisese că puteau rămâne acolo peste noapte, iar la cântatul cocoșilor, să facă bine să-și ia tălpășița, altminteri trebuiau să plătească.

Shin nu-i răspunsese, căci știa la ce învoire se gândea bărbatul. Știuse încă dinainte să intre că îl aștepta o masă îndestulătoare și o vană cu apă fierbinte, în care se cufundase cu plăcere, lăsând-o pe Merian să-l spele cu o cârpă curată. Știuse, încă dinainte ca ea să deschidă gura, că avea să-l avertizeze despre oamenii periculoși ai lui Brogan. Știuse încă dinainte s-o pătrundă că avea să rămână grea și, mai ales, că n-avea să-și poată dezlipi cu niciun chip pleoapele la cântatul cocoșilor.

– Așadar, rosti Judecătorul, așa ai ajuns să iei viețile nevinovaților!

– Da, răspunse Shin, scuturat de fiori reci. E-adevărat, așa am ajuns să jefuiesc și să ucid oameni nevinovați. Dar nu mă puteam opune. Poruncile lui Brogan erau de netăgăduit și n-aș fi putut să le nesocotesc fără să-i pun în pericol pe Merian și pe fiul nostru nenăscut.

– Și-atunci, toate păcatele celor cărora le-ai curmat viețile înainte de vreme s-au revărsat asupra ta, completă chipul din față al Judecătorului. Și-acum trebuie să plătești și pentru ele.

– Spune mai departe! porunci celălalt chip, întorcându-se într-o parte, numai cât să-i arunce o privire din colțul ochiului.

– Merian a simțit chiar de a doua zi și-am hotărât să rămânem acolo. A trebuit să ne amestecăm cu oamenii aceia care, drept să spun, nu erau chiar atât de răi cum se zvonea. Nu erau defel calici, mârlani sau nesimțiți, ba chiar erau generoși și binevoitori, dar nu cu străinii și, mai ales, nu cu bogații. Nu cu cei care se îmbogățiseră asuprindu-i pe alții, iar din soiul acesta erau foarte mulți în Harvon, și Brogan căuta să-i stârpească. După ce le luam viețile, le furam averile și le împărțeam săracilor, încărcam sacii cu bani, bijuterii și grâne în căruțe și le duceam în Fiston, iar Brogan dădea fiecărei familii, nu în mod egal, dar după nevoi, căci unii aveau doar un copil, iar alții aveau câte șapte. Drept e că, până să intrăm în iarnă, fiecare pod din Fiston era plin cu saci de făină și porumb, hambarele gemeau de nutreț, fierarul avea destul fier încât să facă săbii și arme noi, caii erau strașnic potcoviți, pregătiți să îndure mocirla zăpezilor ce aveau să cadă.

– Și-apoi?

Apoi, în primăvară, Merian născuse un băiețel. Se chinuise mult în facerea lui, pentru că Shin nu fusese acasă, lângă ea, și până ce el nu intrase pe ușă, nu i se rupseseră apele. Numai când bărbatul venise într-un suflet și se rezemase cu coatele de tăblia patului, copilașul țânise din mama lui, învelit într-un sac însângerat, și începuse numaidecât să plângă, iar Shin îl prinsese cu mâinile tremurând și cu pieptul răsunând de bucuria inimii, și-l învelise repede într-o fașă, îi tăiase cordonul și-l pusese la pieptul lui Merian. Fusese un moment care-l făcuse să se gândească și să se râzgândească la ce avea de făcut, iar după încă un an, hotărâse că era momentul să pornească mai departe în călătoria lui. Merian se refăcuse, Lavi crescuse suficient cât să mănânce hrană de oameni mari și strânseseră și ceva mai mulți bani pentru drum, pe care Shin era mult mai pregătit să-i apere de primejdia hoților, căci învățase de la Brogan și de la ceilalți tâlhari destule despre mânuirea sabiei.

Numai că, în ultima noapte, fusese sculat din așternut de un flăcău și chemat în sala hanului, unde erau adunați bărbații. Înainte să-l lase să plece, Brogan îi ceruse să vină cu ei, căci aveau o pradă bună de luat de pe urma unui nobil dintr-un oraș mai îndepărtat, iar Shin n-avusese încotro decât să-i urmeze. Numai că nobilul acela era bine păzit, curtea conacului său era plină de santinele antrenate, iar în seara cu pricina, când tâlharii se încăierau în săbii și topoare cu acestea, un băiețel nevinovat, cam de seama lui Lavi, ieșise din odaia lui, speriat de hărmălaie, ca să fugă la mama lui, dar fusese prins în lupta crâncenă dintre Brogan și un străjer și îl striviseră. Shin îl găsise pe urmă, cu coastele zdrobite, chinuindu-se să respire, iar când îl văzuse, chipul lui avea chipul lui Lavi, și o durere cumplită îi năvălise în suflet, dându-și seama că și el, ca și cei pe care-i ajuta, nu erau mai mult decât niște bestii. Căzuse în genunchi și începuse să urle, iar pentru că-i fusese milă de copil, îi sucise capul ca să-i curme suferința.

Cu inima făcută ghem, Shin se întorsese la femeia și la copilul lui, îi urcase într-o căruță și plecase fără să se uite în urmă și fără să-și ia partea din prada aceea. Simțea greutatea păcatelor adunate pe socoteala lui ca pe un bolovan de moară cărat în spinare. Începuse să se întrebe ce preț mai trebuia să plătească pentru a înfăptui o promisiune nebună făcută înainte ca el să se nască.

După multe zile de mers, în sfârșit, se apropiaseră de Coastă. O văzuseră de departe, un povârniș muntos și abrupt, cu multe sate răsfirate, care se pierdeau după o pădure deasă, la o cotitură a drumului. Găsiseră adăpost în casa unei familii cu mulți copii mici, alături de care Lavi se jucase fericit câteva zile, răstimp în care Shin pornise prin satele dimprejur, ca s-o caute pe cuvioasa Preoteasă făcătoare de minuni. Numai că nimeni nu știa nimic de ea, așa că se întorsese la familia care-i adăpostise cu inima plină de deznădejde.

Trăia și o bătrână gârbovită în curtea aceea, care nu vorbea niciodată, iar gospodarii îi spuseseră lui Shin că era mută. Însă el îi simțea deseori privirea ațintită asupra lui, atunci când tăia lemne în curte, sau când dădea zăpada de pe potecă, sau când stătea cu tatăl familiei la masă și sorbeau tăcuți din vinul amar, făcut din strugurii boltei de vie care umbrea curtea. Într-o noapte, însă, Shin rămăsese singur într-un jilț, pe cerdac, și o văzuse pe bătrână strecurându-se pe ușa din fața casei. Femeia se apropiase de el șontâcăind, sprijinită în baston, iar chipul ei zbârcit se întinsese într-un zâmbet binevoitor.

– Tu ești, așa-i? Tu ești Preoteasa Sova.

– Da, îi răspunsese ea. Ne-am mai întâlnit.

– Știu.

– Aș vrea să-ți pun o întrebare. Dacă nu ne-am fi întâlnit în Kresta acum mult timp, și nu ți-aș fi spus dinainte ce te-așteaptă, ai mai fi făcut aceleași alegeri?

Shin căzuse pe gânduri. Ghicea că bătrâna îl prinsese într-un soi de joc al sorții în care el se încrezuse fără-i pună la îndoială cuvintele.

– Nu, îi răspunsese. N-aș mai fi făcut la fel. Dar poate că pașii m-ar fi dus pe alte drumuri și nu i-aș mai fi avut acum pe Merian și pe Lavi.

Se sculase din jilț și pășise înaintea femeii.

– Haide, sărută-mi fruntea odată și lasă sufletul mamei să se odihnească în pace.

Bătrâna nu se clintise, ci rămăsese cu gura strânsă într-o grimasă de mâhnire, cu ochii ațintiți spre curte. Vântul toamnei urnea frunzișul uscat care acoperea pământul din fața casei. Scoase din mâneca robei o sfoară lungă și roșie, cu firul tors, apoi suflă peste el. Firul începuse să ardă și se mistuise în vânt, lăsând în urmă un miros înțepător de fum.

– Mama ta n-a fost în veci legată, îi zisese ea. Eu nu fac bine oamenilor ca să le fac rău pe urmă și nici invers. Eu doar le dau ce-mi cer. Ea a venit după mine, m-a căutat, crezând vorbele oamenilor precum că aș avea vreo putere care s-o ajute să rămână grea. Părinții tăi te-au dorit mult, Shin, iar pentru că mama ta a crezut, lucrarea s-a înfăptuit. Eu n-am făcut decât să-i arunc niște vorbe ca s-o ațâț să creadă. Îndată ce fiul tău va crește puțin, adu-l la mine să sărut fruntea minunii. Mama ta a fost convinsă de vorbele mele și minunea ei s-a adeverit. Dar, dacă n-ar fi venit la mine, ar fi rămas grea oricum. Vezi tu, oamenii n-au nevoie decât să le spună cineva ce să facă și vor face. Au nevoie să fie dirijați, să li se arate un drum sau altul, iar ei vor călca pe el fără să se întrebe dacă e bine sau nu. În drumul tău până la mine, tu n-ai făcut decât ceea ce ți-am spus eu c-o să faci. Dacă nu ți-aș fi spus, ai fi fost liber să faci ce-ai fi vrut. Și-ai fi ajuns, trebuie să-ți spun, mult mai mult rău. Poate că ai regretat pe urmă că i-ai ucis pe nobilii și boierii aceia, fiindcă în ochii tăi erau nevinovați, dar de fapt, zeii au decis ce să se întâmple pe lume cu mult înainte să se naștem noi, iar tu ai devenit o unealtă în mâna unui zeu, un instrument al voinței. Poate că zeii au decis să-i pedepsească pe oamenii aceia și tu ai fost doar mijlocul prin care au făcut-o.

Bătrâna se oprise preț de câteva clipe și se întorsese spre Shin. O pală de vânt se rostogolise peste creștetul ei, ridicându-i câteva fire albe.

– Noi credem că avem voință și că putem alege, dar nu-i așa. Sunt forțe mai mari decât noi pe lumea asta și pe altele, iar noi nu suntem decât niște piese pe o tablă.

– De ce-mi spui toate lucrurile astea acum? se răstise el, încruntat.

– Pentru că trebuie să înțelegi care e rolul tău. Prin tine, Lavi a ajuns să existe. El va crește și va avea propriul lui drum și, într-o zi în care tu vei fi deja oale și ulcele, el o să ia o hotărâre și o să schimbe fața ținutului. Dacă un singur lucru dintre cele pe care le-ai făcut ar fi fost altfel, nu s-ar mai ajunge acolo unde trebuie, iar treaba mea pe pământ e să mă asigur că voia zeilor e împlinită.

– Și-acum, ce e de făcut? E vremea să mor? Cum să-mi plătesc păcatele?

– Nu, nu e vremea încă. Trebuie să trăiești împreună cu femeia ta. Vei mai zămisli copii prin ea, așa e vrerea zeilor, iar copiii tăi vor avea și ei rolul lor, la momentul potrivit.

Deși nu înțelesese ce voise femeia să-i spună de fapt, Shin îi luase vorbele ca pe o pedeapsă. Nimic nu-l frământa mai tare decât propria lui vină, care nu-l lăsa să respire noaptea, nu-l lăsa să râdă decât pe jumătate, nu-l lăsa se trăiască decât pe sfert.

Timpul trecuse peste Shin ca soarele peste burta cerului. Pentru că avea impresia că venise degeaba până pe Coasta Adormirii, că nu înfăptuise lucrul care-l mânase atât de aprig în drumul său, hotărâse că nu era înțelept să se întoarcă în locul din care pornise, așa că dăduse uitării casa părintească din Lorum și își construise una chiar acolo. Merian îi mai dăruise un fiu și două fiice, iar Shin muncise în fiecare zi ca să-i poată crește și să le asigure hrana, dar căldura și iubirea lor aveau un gust amar. Atunci când venise vremea să moară, Colectorul venise la el, îl pironise cu ochii lui roșii și ultimul lucru pe care Shin îl văzuse pe lume fusese gura lui flămândă, ca un hău.

– Deci, vrei să spui, hohoti chipul din față al Judecătorului, că ai făcut toate aceste nelegiuiri pentru că așa a zis o bătrână Preoteasă?

– Ce absurd! rosti cealaltă gură.

– Dar e adevărat. Fiul meu cel mare are darul cunoașterii. El știe lucruri care nu s-au întâmplat încă. Fiica cea mare are darul vederii: un ochi verde, care străpunge depărtările, și unul auriu, care citește în sufletele oamenilor. Fiul mai mic are darul lecuirii: orice rană peste care se varsă lacrima lui se vindecă de parcă nici n-ar fi fost. Fiica mea cea mică are darul glăsuirii: atunci când cântă, liniștește și cea mai aprigă și învrăjbită inimă.

– Pe Malul de Sus există multe lucruri stranii, dar nu putem fi încredințați că toată lucrarea de drept e a zeilor. N-avem de unde ști asta și nu ne putem bizui decât pe mărturisirea ta. Judecați! porunci Judecătorul din cele două guri diforme, iar morții cu măști albe se ridicară în picioare deodată și strigară într-un singur glas:

– Vinovat! Vinovat cu păcatele altora și cu ale lui! Vinovat de neplata datoriei! Vinovat că l-a sărăcit pe Colector de multe suflări! Vinovat!

Shin își lăsă capul în jos, însă o rază verde, opalină, i se strecură sub gene. Cu o bușitură asurzitoare, ușile sălii de judecată se dădură de perete și intră o arătare cum nu mai văzuse vreodată: un bărbat cu buzele purpurii, subțiri, îmbrăcat în straie largi, cu fir de aur, ce măturau podeaua, și cu ochii scăpărând roșii sub niște sprâncene lungi și stufoase, ale căror colțuri îi curgeau spre tâmple. Morții din completul de judecată începură să clănțăne precum o mână de oase aruncate într-un sac și căzură în genunchi. Judecătorului i se șterse zâmbetul de pe chipul din față, așa că celălalt se întoarse, smucindu-se cu un pocnet de cartilaje.

– Shimshur, murmură vocea groasă, scârțâită.

Ridicându-și privirea spre străinul care dăduse buzna în sală, Shin înțelese că era un zeu. Nu crezuse vreodată că era adevărat, nu cu toată inima. Nu până să ajungă pe Malul Celălalt.

– Ți-am permis să-ți faci voia, Judecătorule, răsună dintre buzele lui un glas subțire și dulce de femeie. Dar păcatele omului acestuia sunt iertate, zise, petrecându-și o mână peste creștetul lui năclăit.

Lanțurile se frânseră singure, iar închizătorile se prăvăliră pe piatra rece. Shin își ridică ochii și ultimul lucru pe care-l putu vedea fu mutra dezgustată a chipului Judecătorului, înainte de a fi orbit de lumina fulgerătoare.

Când se deșteptă, în fața lui se răsfăța un cer plin de culoare: sângeriu, ocru, galben-auriu ca ochii lui Merian.

Merian! Unde era? Se sculă grăbit și se uită în jur, dar era singur în mijlocul unui câmp cu iarbă înaltă și fire de iasomie legănate molatic de bătaia vântului.

Singurul gând care-i plutea în minte era că trebuia s-o aștepte, oricât de lungă ar fi fost eternitatea.