3.767 – ANUL SPAȚIULUI
K 1 – UNDEVA
LA MARGINEA SISTEMULUI NEBULLA
Elin Injah, rămas în istorie sub numele de Eli. Străbunicul său, Katergarht Injah, a fost unul dintre întemeietorii Mișcării Realității Abstracte. Considerat la început ca fiind un proscris de către Marele Imperiu Galactic, Eli a reușit, datorită unei conjuncturi favorabile, să devină unul dintre cele mai importante personaje din Imperiu.Ajuns, printr-o ironie a sorții, în vecinătatea lui K1 exact în momentul atacului…[1]– Istoria Galactica, vol. 43, extras
Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate absolut tot ce se întâmplase. Ca prin vis, revăzu cu ochii minții grozăvia peste care dăduseră atunci când ieșiseră din hiperspațiu. Fragmente de nave ce pluteau în derivă printre rămășițele omenești, bucăți de trupuri carbonizate, înghețate în frigul năpraznic al spațiului. Un crucișător imperial rupt în două fumega mocnit, rânjind către ei prin hăul imens produs de o torpilă fotonică. Puțin mai departe de el, două fregate imperiale ce avuseseră aceeași soartă, pluteau în derivă într-un tânguit sumbru.
Mesajul, greu de descifrat, venise în urmă cu câteva zile iar ei, aflându-se cel mai aproape de sistemul Nebulla, fuseseră cei care răspunseseră la SOS și cărora li se ceruse să verifice ce se întâmplase. Pentru asta fuseseră nevoiți să facă un salt, aceasta fiind singura modalitate de a ajunge cât mai repede la destinație.
K1 era o exploatare minieră faimoasă pentru minele de kardium ce era folosit la fabricarea motoarelor superluminice.
Situată într-un sistem binar, putem spune totuși despre K1 că se încadrează în așa numita zonă tampon, zonă aflată la distanța potrivită față de stele pentru a menține astfel apa în stare lichidă (suficient de cald pentru ca apa să nu înghețe și suficient de rece pentru a nu se evapora). Sistemul planetar era compus din două stele ce trec una pe lângă alta la un interval de 9 zile spațiale, stele care se calmează reciproc, ele fiind inegale ca diametru. În jurul celor doi sori orbitează două planete, cea interioară fiind doar un monstru gazos datorită faptului că este foarte aproape de stele și cea exterioară, K1, aflată la distanța potrivită față de cei doi sori pentru a crea condițiile necesare apariției si dezvoltării vieții.
Sistemele circumbinare sunt extrem de rare, de unde și interesul ridicat al Marelui Imperiu Galactic pentru această zonă de la marginea galaxiei. Există teorii ce susțin că sistemele binare ar duce la crearea unor planete în solul cărora s-ar putea forma, în cantități uriașe, minereul de kardium atât de dorit de către Imperiu.
Aflată în proprietatea imperiului încă din 3.430, de când s-au descoperit zăcămintele de kardium, K1 a atras ca un magnet o mulțime de oameni de afaceri din întregul imperiu și chiar de dincolo de granițele Marelui Imperiu, fiecare dintre ei urmărindu-și practic, până la urmă, propriul interes. De aici pleacă periodic sume enorme de credite imperiale către bănci cu nume deșucheate sau locații îndoielnice și care cu greu pot fi descoperite de agenții imperiali. Una peste alta, banii sunt atât de mulți încât guvernul închide probabil ochii la anumite situații, oameni sus-puși luând, bineînțeles, și ei la rândul lor, partea lor din prăjitură.
În timp ce se aflau în hiperspațiu, Mama îi atenționase de o anomalie prezentă la gura de ieșire, dar ei nu luaseră în seamă acest mic amănunt, bazându-se pe cartografierea sistemului respectiv. Una peste alta, le era totuși imposibil să reducă viteza așa că lăsaseră ca totul să curgă de la sine, sperând să fie doar o eroare de sistem. Bineînțeles, nu se așteptau ca la ieșire să dea însă peste grozăvia aceea ce înconjura practic planeta așa că, impactul fiind unul extrem de violent, nu au mai avut timp să activeze nici câmpul de forță pentru a se putea proteja.
Prima dată fuseseră lovite motoarele de pe partea dreaptă pentru ca, apoi, o gaură imensă să-și facă apariția în fuzelajul navei, în dreptul modulului. Parsedium se înclinase serios și începuse să piardă presiune. Mama sigilase compartimentele afectate, dar incendiul izbucnit în urma pierderii motoarelor se propaga cu repeziciune, așa că toată lumea se îndreptase îngrozită către compartimentul navetelor de salvare.
Salvare … unde? Era aproape imposibil să treci de câmpul acela de metal contorsionat, de milioanele de fragmente ce șfichiuiau spațiul trecând pe lângă ei cu viteză amețitoare. Numai un pilot încercat s-ar fi putut strecura cu greu printre resturi iar el nu se putuse lăuda niciodată cu o astfel de performanță.
Debandada începuse… Toate antrenamentele prin care trecuseră, toate simulările duse la bun sfârșit, dispăruseră ca prin farmec, într-o fracțiune de secundă, lăsând loc disperării, fricii de moartea iminentă, de trecerea în neființă. Navetele de salvare decolau din pântecul bolnav al navei doar pentru a sfârși zdrobindu-se de fragmentele ce pluteau peste tot sau căzând pradă tirului ucigător al flotei inamice. Exploziile puternice luminau spațiul iar jerbele mari de foc făceau aproape imposibilă pilotarea.
Cum reușise el să scape… asta era peste puterea lui de înțelegere. Printr-un noroc chior, trecuse cumva de epave pentru ca, odată intrat în câmpul gravitațional al planetei, să înceapă a coborî cu o viteză amețitoare către aceasta, lăsând în urma lui o dâră lungă de foc. Prin hubloul fisurat putea să zărească și alte câteva navete ce reușiseră să scape din infernul de deasupra și care acum se îndreptau toate către K1. Încercase să stabilească o legătură radio cu acestea dar nu reușise, iar instinctul de supraviețuire dominase dorința de comunicare, așa că se concentră numai pe pilotarea navetei.
Contactul cu solul fusese unul extrem de dur, în timpul zborului defectându-se sistemul de ghidaj al motoarelor, fapt ce-l adusese în imposibilitatea de a le direcționa pe o poziție perfect verticală, poziție ce i-ar fi permis o asolizare cât de cât confortabilă.
Intrase cu viteză într-o formațiune stâncoasă, iar scrâșnetul rocilor în contact cu metalul îl înfioră, lăsându-i dâre adânci pe creier. În drumul lui, retezase cu unul dintre motoare câțiva copaci aflați în dreapta sa, așa că P 33-ul său începuse să se învârtă ca un titirez sfârșind prin a se opri într-un final într-un nor de praf deasupra unui hău imens ce se căsca amenințător sub el. Impactul cu stâncile îi zguduiseră puternic naveta, lovindu-se astfel la cap și pierzându-și cunoștiința…
Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate tot ce se întâmplase dar, încetul cu încetul, în creierul său, imaginile începură să prindă contur. Iar realitatea era una extrem de crudă…
Realiză într-o fracțiune de secundă că trebuie să părăsească naveta, partea din spate a acesteia fiind cuprinsă de flăcări, flăcări ce se întindeau cu repeziciune însoțite de un vuiet straniu ce făcu să i se ridice părul de pe ceafă. Apucă doar să citească aparatele de bord luând astfel la cunoștiință că aerul este respirabil, după care apăsă butonul de ejectare.
Se catapultă cu scaun cu tot la circa 30 de metri în aer unde, cu un pocnet surd, i se deschiseră ambele parașute. Undeva sub el, în partea stângă, P 33-ul pieri într-o explozie imensă aruncând jerbe mari de foc spre văzduh, până aproape de el, jerbe ce încercară fără succes să-l agațe, să-l tragă spre întunericul etern.
Suflul exploziei îi modifică traiectoria îndreptându-se acum spre prăpastie, iar el reuși cu greu să manevreze parașutele, în așa fel încât să se agațe de un ciot de copac aflat la aproximativ 100 de metri în hău. Se trezi bălăngănindu-se în aer, iar primul lucru ce-i veni în minte fu lupta pentru supraviețuire, dorința de a rezista, de a trăi. Peste el începură să cadă rămășițele navetei și, pentru moment, se gândi că n-avea cum să scape. Totul dură câteva minute dar lui i se păru că trecuse o veșnicie. Ca prin minune, nu fu atins de niciun fragment, rămânând astfel atârnat în aer pe lângă peretele de stâncă. Corzile parașutelor începuseră să cedeze, iar el realiză într-o fracțiune de secundă pericolul iminent în timp ce arunca priviri scurte în jur.
Observă undeva, în stânga sa, o formațiune stâncoasă ieșită din perete și începu să se balanseze folosindu-și picioarele pentru aderență. Din a treia încercare reuși să se agațe cu mâna stângă de colțul de stâncă exact în momentul în care corzile cedară și căzură fluturând libere pe lângă el. Rămase agățat într-o mână și se strădui să se ajute cu cealaltă pentru a obține o priză mai bună. Pipăi cu vârful piciorului drept peretele, până găsi o scobitură pe care o folosi ca punct de sprijin și, ajutându-se de brațe, reuși să se cațere pe bucățica de stâncă ce făcuse diferența, pentru moment, între viață și moarte. Se sprijini cu spatele de peretele rece și privi în jos, căutând o portiță de salvare. Undeva departe, sub el, se putea zări o ceață alburie care îi obstrucționa vederea și care îl convinsese că salvarea sa era undeva deasupra și nicidecum în hăul ce se înălța amenințător sub el.
Transpirase și își șterse fruntea cu brațul drept în timp ce cu mâna stângă se sprijinea de stâncă. Făcu rapid un scurt inventar la ce avea în posesie și, profund dezamăgit, încercă să se așeze pe vine pentru a-și trage sufletul. Duse mâna dreaptă la tâmplă, străduindu-se să facă un mic calcul. Avea cam 100 de metri de urcat pentru a ajunge la buza prăpastiei, 100 de metri de perete perfect vertical și care, după toate aparențele, nu poseda foarte multe protuberanțe care l-ar fi putut ajuta în ascensiunea sa. Se hotărî totuși să încerce.
Se uită spre cer și observă întunecimea sumbră ce începuse să pună stăpânire pe el, încetul cu încetul. Nu avea de unde să știe cât de violente erau furtunile de acolo, așa că își puse în gând să ajungă cât mai repede la suprafață. Întinse mâna dreaptă și o fixă cât putu de bine într-o crăpătură în stâncă, începând escaladarea.
Numeroase întrebări îi invadară creierul, distrăgându-i atenția de la planul ce începuse să i se înfiripe în minte. Nu reușise să deslușească niciun însemn de pe navele de război ce provocaseră măcelul acela îngrozitor peste care dăduseră în momentul ieșirii din hiperspațiu. Totul se întâmplase foarte repede; nu-și putea explica cum, în numele spațiului, cele câteva fregate imperiale ce însoțeau transportoarele nu putuseră face față atacului. De ce, și mai ales CUM, se ajunsese într-o astfel de situație rămânea de stabilit într-un viitor ce părea extrem de îndepărtat.
Își sprijini genunchiul stâng de peretele rece și își făcu vânt aruncându-se în lateral pentru a se agăța de un colț de stâncă pe care îl zărise undeva în dreapta sa. Rămase, bălăngănindu-se în gol, atârnând de mâna dreaptă deasupra hăului ce începuse să capete o culoare cenușie. Trebuia să se grăbească, altfel șansele extrem de mici de a ieși din acea situație continuau să scadă vertiginos. Reluă cățărarea suflând din greu, broboane mari de sudoare scurgându-i-se pe frunte, pentru a pătrunde apoi în ochii obosiți ce începură să-l usture.
Gâfâia … Începuse să burnițeze; fulgere imense brăzdau cerul deasupra sa, scăldând totul într-o lumina fantasmagorică. Știa că acolo furtunile puteau fi extrem de violente, vântul atingând uneori viteze inimaginabile, putând să bată și cu 600 Km/h. Spera din suflet să nu fie una din zilele acelea…
Se deplasa, dar i se părea că totul durează atât de mult, poate prea mult. Fiecare forțare de a se cățăra îi provoca dureri ascuțite, mușchii lui întinzându-se asemeni unor corzi în încercarea de a ajunge la ceva solid, ceva ce l-ar fi putut ajuta să inainteze tot mai sus, departe de peisajul sumbru ce rânjea către el de dedesubt. Mâinile începuseră să-i sângereze și la următoarea priză auzi cum îi pocnește unghia de la arătătorul drept, degetul lui lăsând o dâră lungă, întunecată, pe piatra umedă. Picăturile de ploaie începuseră să se îndesească; avea o senzație puternică de arsură atunci când acestea intrau în contact cu pielea. Nu-și dădea seama dacă era o ploaie acidă sau dacă frica ce se cuibărise adânc în sufletul său îl făcea să simtă astfel.
Rezista…
După vuietul produs de rămășițele navetei ce continua să ardă deasupra sa își dădu seama că nu mai are mult până la buza prăpastiei așa că încercă din răsputeri să se concentreze asupra ascenciunii, alungând durerea cât mai departe, într-un colț întunecat al minții sale. Fiecare pas, fiecare centimentru câștigat îi chinuiau trupul și spiritul, în același timp, în creierul său pulsând un singur cuvânt: RENUNȚĂ! Îl alunga de fiecare dată ca pe o pânză de păianjen, strivind în pumnul său insecta nebuniei ce-i dădea târcoale. Pe peretele vertical, flăcările de deasupra aruncau umbre diforme, într-un dans haotic, indescifrabil.
Un pas, încă unul…
Se agăță cu ultimele puteri de o rădăcină ce se balansa în vânt și reuși să iasă din hău. Se întinse pe solul mocirlos și se întoarse pe spate, săpând adânc, cu palmele, noroiul.
Ploaia îl izbea puternic în față, iar vântul ce începuse să bată destul de serios îndrepta către el jerbele de foc ce începuseră să mai scadă din intensitate. Se lăsă în genunchi și, cu mâinile sprijinite de sol, vomită lung o mâzgă neagră, întunecată. Se ridică cu greu în picioare, își acoperi fața cu brațul drept pentru a se proteja de dogoarea focului și inspectă rapid solul căutând cu febrilitate ceva, orice ar fi scăpat din explozie și care i-ar fi fost de ajutor în călătoria ce va sa vină. Nu găsi absolut nimic, doar rămășite de metal contorsionat. Renunță la orice speranță de a găsi ceva și se îndreptă șchiopătând spre jungla ce-l aștepta flămândă.
În primul rând trebuia să-și găsească de urgență un adăpost, și asta cât mai repede, dacă voia să supraviețuiască până trecea furtuna. Asta era pe primul plan, restul… va vedea. Ploaia se întețise, iar vântul începuse să capete o tentă de ciclon. Rupse o ramură dintr-un copac necunoscut, o aprinse din rămășițele navetei ce continua să ardă și pătrunse adânc în junglă.
Solul devenise mocirlos, așa că înainta destul de greu, vântul puternic fiind și el unul dintre impedimente. Se uită la torța improvizată și își dădu seama că aceasta nu va rezista mult timp. Trebuia să-și găsească de urgență un adăpost în care să se refugieze pentru a scăpa de furia naturii dezlanțuite.
De undeva din dreapta sa se desprinseră bucăți mari de stâncă ce începură să se prăvălească la vale, rupând în drumul lor arbuștii ce împânziseră o poieniță aflată la poalele unei formațiuni stâncoase. Se feri în ultimul moment de acestea, adăpostindu-se în spatele unui copac uriaș, chircindu-se pentru a face față vântului ce se încăpățâna să bată cu putere. Un fulger imens brăzdă cerul și, în lumina puternică a acestuia, reuși să zărească o grotă săpată în stâncă, o umbră diformă, abia perceptibilă. Se îndreptă șchiopătând către aceasta, se strecură cu greu în pântecele ei încercând din răsputeri să scape de urgia de afară. Spațiul nu era unul foarte mare, dar exista un mic locaș în partea stângă unde se cuibări cât putu mai bine. Își strânse genunchii la piept sprijinindu-și bărbia pe aceștia și, instantaneu, începu să tremure. Afară se dezlănțuise iadul…
Când se trezi dimineața, din poziția în care se afla, apa îi ajunsese până aproape de bărbie și continua să crească vertiginos. Își dădu seama că se afla sub nivelul minim al solului, fapt ce îl determină să se strecoare cu greu afară din grotă, chinuindu-se să nu înghită lichidul verzui și respingător în care pluteau bucăți mari de iarbă și mici viețuitoare moarte. Se târî pe burtă pntru a ieși afară, luptându-se din greu cu solul mocirlos. Cei doi sori erau prezenți pe cerul plumburiu, iar un abur greu, înecăcios, se ridica de la suprafața solului, sufocându-l. Tuși de câteva ori pentru a-și regla respirația, sprijinându-se în același timp de o stâncă pentru a-și menține echilibrul. Era amețit și senzația de foame începuse să-i dea târcoale. Încercă să se orienteze în peisajul sumbru, dar îi fu imposibil. Se uită lung în toate părțile, căutând avid ceva de mâncare. În stânga sa zări un tufiș în care crescuseră ici-colo niște bobițe mici închise la culoare. Se abținu cu greu să guste una dintre ele, acestea fiind de origine necunoscută, pentru el, probabilitatea de a muri prin otrăvire fiind una extrem de mare. Își șterse noroiul cleios de pe față, cercetă locul cu atenție și se hotărî subit să mergă drept în față, cât mai adânc în junglă.
Mergea de o bună bucată de vreme, afundându-se adânc în solul umed, chinuindu-se la fiecare pas să scoată piciorul din mocirlă. Acesta pocnea sec, împrăștiind în jur o duhoare insuportabilă, de putrefacție. Undeva, în fața sa, zări cu greu prin pădurea deasă o poieniță care, datorită faptului că era situată undeva mai sus, părea cât de cât mai primitoare. Se îndreptă spre ea făcându-și loc cu greu prin încâlceala de vegetație folosindu-se de brațe pentru a rupe zecile de liane ce-i barau drumul. Când reuși într-un final să ajungă la poieniță, se trânti frânt de oboseală pe spate ducându-și mâna dreaptă la piept de unde o durere surdă se încăpățâna să se propage în tot corpul. Dură câteva momente bune până ce se liniști după care, istovit, se ridică în picioare îndreptându-se anevoie către mijlocul poieniței unde, odată ajuns, se ghemui la soare strângând puternic genunchii la piept. După ce se uscă parțial, se retrase pe partea cealaltă, la umbra unui copac bătrân unde, chircindu-se lângă tulpina acestuia, începu să mormăie ceva imposibil de reprodus, mișcându-se înainte și înapoi, ca într-un dans nebun.
Mârâitul îl auzi târziu, exact când sălbăticiunea se afla deja la cinci pași de el. Reuși să-i vadă doar ochii de un cenușiu închis și țepii perfect ascuțiți ce formau o coamă impresionantă începând de la baza capului și până în vârful cozii ce se bifurca la final în două fragmente ascuțite, ale căror margini zimțate puteau spinteca cu ușurință un om. Își dădu seama că nu mai avea nicio scăpare în momentul în care fiara rânji către el arătându-și colții perfect ordonați, de un alb strălucitor.
Se ghemui cu mușchii încordați la maxim, eliberând toată tensiunea printr-un salt în momentul în care fiara atacă. Sări lateral stânga folosindu-și toată forța de care mai dispunea pentru a forma un arc de cerc perfect ce-l proiectă lângă o mică formațiune stâncoasă apărută parcă din neant. Bestia își înfipse capul diform în copacul gros lângă care stătuse el cu câteva secunde înainte, sfărâmându-l în mii de bucăți, de parcă nici nu ar fi existat. Se întoarse mârâind, căutându-l înfometată cu privirea, râcâind solul cu una dintre copitele din față. Bale puturoase i se scurgeau din colții flămânzi întânzindu-se pe trupul cenușiu, solzos, pentru a sfârși apoi prin a forma o băltoacă gălbuie, respingătoare, lângă copitele din față. Cel de al treilea ochi, situat în mijlocul frunții boțite, îl fixa insistent în timp ce ceilalți doi situați în lateral se roteau cu viteză, scanând mediul pentru a-și forma mental o hartă tridimensională a câmpului de vânătoare. Atacă scurt, printr-un salt imens, deschizându-și larg fălcile, într-un urlet îngrozitor, aterizând la câțiva pași de el. Omul își dădu seamă că următorul salt avea să-i fie fatal așa că își acoperi ochii cu mâinile pentru a nu vedea cum colții îi cuprind capul smulgându-i-l dintr-o mușcătură.
Țipătul scurt, de luptă, îl auzi greoi, fiind acoperit în întregime de urletul fiarei. Printre degetele întredeschise reuși să vadă cu greu o făptură fantomatică, ce apăruse de niciunde în fața sa, strigând către bestie. Ținea în mâna stângă un fel de cilindru întunecat lung de aproximativ cinci palme și care, atunci când îl răsuci la jumătate, eliberă din ambele capete două lame extrem de ascuțite, strălucind orbitor în lumina sorilor. Făptura mai țipă încă o dată către bestie iar aceasta se întoarse spre ea, schimbându-și astfel ținta. O atacă în viteză, iar tânăra războinică se rostogoli înspre dreapta exact în momentul în care aceasta trecu pe lăngă ea, moment în care reuși să-i înfingă, printr-o lovitură precisă, lancea adânc în carne, lângă încheietura piciorului stâng. Fiara se opri brusc din goana sa și se întoarse spre stânga, căutându-și furioasă ținta. Din piciorul lovit, un lichid roșiatic se prelingea în jos, năclăindu-i copita.
Eli se retrase fără puteri lângă un copac aflat în dreapta sa, sprijinându-se cu spatele de trunchiul puternic al acestuia. Privi lung către făptura care se angajase, după părerea sa, într-o luptă inegală, fără sorți de izbândă. Îi era imposibil să intervină cumva, un tremur incontrolabil punând stăpânire pe corpul său, așa că se ghemui la pământ privind speriat scena luptei.
Animalul fornăi de trei ori prin nările largi, sângerânde, își propti capul în pâmănt, după care atacă fără veste lăsând urme adânci în solul umed. Necunoscuta se ghemui ținând lancea strâns în mâna stângă, se arcui puternic și sări în sus aruncând din zbor arma ce se înfipse cu precizie în ochiul central al bestiei, după care se răsuci în aer aterizând pe grumazul acesteia. Animalul urlă de durere și furie în același timp și, ridicându-se pe picioarele din spate, încercă să scape de ființa ce se prinsese cu mâna stângă de lance în timp ce cu dreapta scosese de la cingătoare un cuțit lung, srtrălucitor. Părul întunecat îi flutura în vânt, năclăit de transpirație și noroi. Cu mâna dreaptă înfipse cuțitul în jugulara fiarei răsucindu-l în rană, intrând adânc în interior, tot mai adânc, căutând însăși esența ființei sale. Animalul grohăi prelung și căzu în genunchi zvârcolindu-se, cuțitul părăsi rana șiroind de sânge doar pentru a mai pătrunde încă o dată cu aceeași forță rupând în drumul său carne și artere. Coada monstrului se ridică în aer încercând printr-un ultim efort să ajungă la făptura ce-i răpea viața, dar totul fu în van. Se prăbuși pe solul mocirlos, într-un zgomot ca de tunet, înroșind iarba din belșug, într-o zbatere fără sens.
Necunoscuta sări sprintenă din spinarea lui pe solul umed, căzând în genunchi în fața monstrului cu cuțitul în mâna dreaptă siroind de sânge. Acesta își ridică cu ultimele puteri capul căutând cu privirea ființa ce-i răpise viața și, în momentul în care privirile lor se întâlniră, își dădu ultima suflare cu un muget prelung. Femeia îi mângâie creștetul cu palma mâinii stângi, în timp ce o lacrimă fierbinte i se scurgea pe obraz picurând încet pe solul umed.
― Ninh ga la… ninh ga la ma[2], se auzi glasul abia șoptit al tinerei după care își sprijini bărbia în piept pentru un moment de reculegere.
Se ridică brusc în picioare și-și îndreptă toată atenția către bărbatul ce rămăsese împietrit, blocat fiind de solemnitatea momentului. Înaintă ferm către el strângând puternic cuțitul în mâna dreaptă, după care îl aruncă cu putere înspre bărbat. Acesta șuieră straniu în aer și se înfipse adânc în trunchiul copacului, la două degete de capul său. Dintr-un salt fu lângă el și îi înfipse mâna în gât, sufocându-l. Eli încercă să scape din strânsoare, dar aceasta era prea puternică, iar el prea slăbit. În momentul în care totul în jur începu să se întunece, își dădu seama că n-avea nicio șansă de supraviețuire. Leșină și brațele îi căzură molatec pe lângă corp pleoscăind surd în contact cu solul umed.
Adierea ușoară a vântului aduse o frunză uscată ce se odihni pentru câteva clipe pe obrazul său după care își continuă singură drumul spre eternitate. Se trezi și se ridică brusc în picioare în momentul în care își aminti fiara ce se îndrepta flămândă spre el. Se mai liniști atunci când văzu leșul animalului alături și se așeză, sprijinindu-și spatele de trunchiul unui copac. Abia acum, când îl vedea de aproape, realiza cât de impresionantă era statura acestuia și ce noroc avusese ca tânăra războinică să se afle acolo la momentul potrivit. O căută din priviri și o observă venind spre el dinspre un pâlc de arbuști având astfel posibilitatea să o observe în toată splendoarea ei.
Așa cum pășea cu picioarele goale pe iarba verde din care aburi fierbinți se ridicau învăluind-o ca un cocon, strângând în mâna dreaptă lancea ale cărei lame străluceau în bataia celor doi sori, lui îi părea ca venind dintr-o altă galaxie aducând cu ea frumusețea spațiului și a timpului.
Avea trupul zvelt, sub pielea cărămizie putându-se observa cu ușurință fiecare fibră musculară atunci când pășea. Părul negru și puțin cârlionțat îl avea prins într-o coadă la spate, coadă ce-i ajungea până aproape de umeri săltând ușor în bătaia vântului. Ochii de un căprui amețitor scânteiau, privirea ei aruncând fulgere în jur, atenționând parcă asupra pericolului ce-i emana prin fiecare por. Buzele subțiri îi fremătară atunci când observă că el s-a trezit așa că grăbi pasul. Purta un fel de veșmânt din piele de animal ce-i ascundea sânii micuți și coapsele arămii, dând frâu liber imaginației fiecărui privitor. Din doi pași fu lângă el, înfipse lancea în sol și îngenunche.
În mâna stângă avea niște scoarță de copac pe care o frământă în podul palmei formând o pulbere de culoare închisă și pe care o amestecă apoi cu puțină apă scuturată de pe un lăstăriș, operațiune în urma căreia obținu o pastă cenușie pe care i-o aplică pe arătătorul drept. Avu apoi grijă să învelească totul cu o frunză necunoscută și sfârși prin a lega, după aceea, cu două liane subțiri. Eli o privi în timp ce stătea aplecată peste el și închise ochii atunci când, întorcându-se, părul ei îi atinse fața. Mirosea a iarbă proaspătă și a vânt.
― Colan nin de, colan nin de? întrebă ea încruntându-se.
Eli se uită speriat la făptură și, după câteva clipe de gândire, spuse:
― Eli, numele meu este Eli.
Ea aruncă resturile de liane, se ridică în picioare și, abea mișcându-și buzele, spuse:
― Dacă vrei să trăiești, urmează-mă.
Spunând acestea, trase lancea din sol, o răsuci de la mijloc și unul dintre tăișurile acesteia se retrase în locașul lui cu un clinchet straniu.
― Dar… dar…, tu cunoști unul din dialectele spațiale, mai apucă să spună Eli și se ridică în picioare urmând-o pe necunoscută.
Trecură în tăcere pe lângă leșul animalului ucis, traversară poienița și se afundară în jungla deasă.
Mergeau de ceva timp și se vedea clar că Eli nu avea cum să țină pasul cu tânăra războinică. Cei doi sori se poziționaseră de acum spre capetele liniei orizontului, aruncând raze lucii spre solul ce începuse a fierbe. Undeva departe, în zare, se putea observa, cu greutate, printre aburii ce se ridicau din pădure, un munte semeț, cu coama retezată. Văzându-l acolo, Eli se gândi că ar putea fi un vulcan și se întrebă așa, într-o doară, ce-ar fi fost dacă ar fi erupt chiar atunci.
Aerul începu să devină încet-încet irespirabil, așa că Eli gâfâia vizibil. Încercă să-și regleze respirația și își șterse cu mâna dreaptă transpirația de pe frunte, uitându-se către făptură. Aceasta se opri și îi aruncă rapid o privire plină de reproș.
― Voi cei din armata imperială nu sunteți buni de nimic. Fără hainele voastre strălucitoare, fără armele voastre puternice nu valorați nici doi barți[3].
Eli oftă prelung și se așeză pe un colț de stâncă. Tânăra războinică făcu același lucru dar la o distanță apreciabilă de el, continuând însă să nu-l scape din ochi.
― Numele meu este Berseize, rosti ea printre dinți.
― Berseize… Ce înseamnă asta?
― În dialectul spațial s-ar traduce prin Micuță Stea, îi răspunse vizibil enervată. Pfff, mai spuse ea privind în jur, sunteți direct răspunzători de toată situația existentă în momentul de față. Nici măcar nu știu de ce te-am ajutat. Probabil pentru că avem un cod al onoarei ce ne impune să ajutăm oricând, în orice situație, o persoană aflată în pericol, indiferent cărei culturi îi aparține persoana respectivă.
― Ce era animalul pe care tocmai l-ai ucis? întrebă Eli încercând să abată discuția de la fagașul pe care pornise.
― Offf, asta este o altă problemă… Era un hator, un animal sfânt în cultura noastră.
― Vrei să spui că sunteți politeiști?
― Nu cunosc semnificația termenului folosit de tine.
― Preaslăviți mai multe zeități, animale…
― Mda, nu cred că ai putea înțelege asta. În fond, tu ești un imperial, nu crezi decât în imensitatea spațiului.
― Hmmm, sunt cât de cât la curent cu termenul de zoolatrie.
― Folosești cuvinte care nu au niciun înțeles pentru mine.
― Ah, să-ți explic… Zoolatria constă în…
― Nu-i nevoie, i-o tăie ea scurt ridicându-se în picioare. Trebuie să ne grăbim, avem drum lung de parcurs și nu e indicat să staționăm prea mult în același loc.
Porniră iarăși la drum, ea deschizând calea, iar el urmând-o obosit. Trecu puțin timp după care Eli o abordă iarăși…
― Am răsfoit unele filme despre zoolatrie în biblioteca centrală de pe Imperia. Bine, asta pe când eram cursant acolo, cu mulți quatrini[4] în urmă.
― Să înțeleg că nu ești un soldat imperial?
― Nu tocmai, sunt mai mult un aventurier al spațiului. Nava noastră se află, într-adevăr, în proprietatea Marelui Imperiu Galactic, dar asta nu înseamnă ca echipajul era format în totalitate din supuși ai acestuia. Parsedium era pur și simplu o navă comercială folosită în special pentru transportul de marfă iar eu mă aflam la bordul ei printr-o simplă întâmplare înlocuind în ultima clipă un necunoscut ce avusese o problemă în familie. Atâta tot… Acum, dacă totuși am ajuns aici, continuă el grăbind pasul în urma ei, crezi că ai putea să-mi explici ce s-a întâmplat? Mă refer la dezastrul de deasupra… Când am ieșit din hiperspațiu, ah, probabil nu cunoști înțelesul termenului…
― Nu, nu sunt familiarizată cu termenul.
― Mi-am dat seama, îmi cer scuze. Cănd am ajuns în apropiere de K1, rectifică Eli, am dat peste un adevărat câmp de luptă, navele imperiale fiind în totalitate distruse, atât transportoarele venite să ridice încărcătura de kardium, cât și fregatele ce le însoțeau. Totul întâmplându-se extrem de repede, nu am reușit să deslușesc însemnele de pe navele inamice. Poate poți să-mi dai câteva detalii în legătură cu acest amănunt.
― Mda, nu știu dacă… În fine… probabil ar trebui să te pun în temă. În urmă cu cinci unități solare, pe cerul Arkadiei…
― Unde ? scuză-mă că te întrerup…
― Ah, da… Arkadia este numele acestei planete. Voi ați denumit-o K1 după zăcămintele metalului pe care voi îl numiți kardium.
― Înțeleg, continuă, te rog.
― Așa cum spuneam, în urmă cu cinci unități solare, transportoarele imperiale și-au făcut apariția însoțite, bineînțeles, de nelipsitele fregate al căror scop este acela de a proteja încărcătura. Numai că acestea nu au putut face față urgiei care a urmat. Nu se știe de unde și mai ales cum, exact când toată încărcătura fusese adusă la bordul transportoarelor, ele fiind gata de plecare, de niciunde și-au făcut apariția mai multe nave de război ce au nimicit totul în calea lor, pârjolind spațiul.
Extrem de curios este însă faptul că transportoarele au avut aceeași soartă, neținându-se cont de prețioasa încărcătură, fapt ce a dus, inevitabil, la următoarea întrebare : Care a fost scopul atacului? Pentru că prețiosul metal nu a fost, cu siguranță… Motivul a fost cu totul altul, unul pe care, sinceră să fiu, nici nu vreau să-l aflu, situația depășindu-mă total. Voi, imperialii, sunteți extrem de dificili, plini de răutate, imprevizibili. Foarte mulți membrii ai tribului meu lucrează în minele de kardium și, te asigur, condițiile de muncă sunt extrem de grele. Practic, sunt tratați ca niște sclavi, sclavi pe propria planetă, săpând adânc în sol după propriile bogății.
― Nu pot să cred asta. Pe Imperia se vorbește numai despre bunele tratamente aplicate populației aflate pe planetele ocupate de-a lungul timpului de Marele Imperiu Galactic așa că, dă-mi voie să te contrazic!
― Nici nu mă așteptam să crezi. Poate numai văzând cu ochii tăi ,, bunele tratamente” ți-ai putea schimba părerea legată de acest aspect. Și, la urma urmei, sincer, nici nu știu de ce îmi bat capul cu tine, ești un imperial, așa că nu ai cum să ne înțelegi.
― Ți-am mai zis, nu fac parte din trupele imperiale. Cred că repulsia ta față de Imperiu este atât de mare încât urăști absolut tot ce provine din afara spațiului. Ca să schimbăm subiectul, armele tale din ce material sunt făcute?
― De ce întrebi asta?
― M-a surprins ușurința cu care au străpuns platoșa hatorului.
― Sunt confecționate din materialul căruia voi îi spuneți kardium.
― Bine, dar cum îl prelucrați? Din vagile mele cunoștiințe în ale metalurgiei, procesul este extrem de dificil și necesită o grămadă de proceduri complicate, proceduri ce atrag implicit și tehnici moderne în prelucrarea metalelor.
― Drept pentru care nu pot să-ți ofer un răspuns la această întrebare, îi spuse ea oprindu-se brusc. Mergem mai departe?
― Mda, răspunse Eli, încotro ne îndreptăm?
― Vei afla când vom ajunge. Acum trebuie, însă, să plecăm, se apropie vremea când urulii ies la vânătoare și, te asigur, nu vrei să te întâlnești cu unul dintre ei…
― Ce esteacela un URULL, întrebă Eli impacientat, apropiindu-se de Berseize.
― O să-ți explic pe drum, primi el răspunsul. Acum însă, grăbește-te, trebuie să ne mișcăm.
O porniră împreună la drum, alergând într-un tempo moderat, ea reglându-și perfect respirația, el suflând din greu în urma sa. Pădurea începuse să se mai rărească cât de cât iar lianele ce le făceau deplasarea extrem de dificilă (chiar dacă Berseize le reteza cu o precizie uimitoare dintr-o singură lovitură) începuseră și ele la rândul lor să dispară întâlnindu-se acum doar ici-colo, atârnând asemeni unor cabluri defecte ce izvorau din măruntaiele unei nave spațiale ce plutea în derivă. Ajunseră la marginea unui luminiș, de unde puteau zări cu ușurință la capătul celălalt o formațiune muntoasă ușor accesibilă. Fata se opri brusc și îi făcu semn și lui să facă același lucru.
― Ce s-a întâmplat? întrebă Eli.
― Sssst ! Ai vrut să afli ce este acela un urull. Ei bine, acum ai ocazia să vezi unul de aproape. Privește, continua aceasta în timp ce ridica de pe jos o rocă colțuroasă pe care o azvârli în mijlocul luminișului.
Imediat ce aceasta atinse solul se auzi un huruit puternic ce-l înfioră instantaneu. Din dreapta sa, de lângă pădurice, țâșni din solul umed un vierme uriaș cu fălcile larg deschise și care, formând un arc perfect, se aruncă asupra locului unde căzuse roca pentru a dispărea apoi în adâncuri, lăsând în urma sa o groapă circulară de mărimea unui om care se astupă însă imediat, solul surpându-se într-un zgomot infernal.
― Acesta este un urull, îi spuse Berseize cu voce scăzută, un vierme arkadian.
― Percepe vibrațiile, replică Eli sprijinându-se cu mâna de umărul ei.
― Da, ai dreptate. Trăind în sol, nu are nevoie de organe vizuale pentru a se putea orienta, așa că se bazează pe zgomotul produs de impactul unui obiect sau unei ființe în contact cu solul.
― Ultrasunete…
― Nu înțeleg !
― Cumva, corpul său emite niște semnale după care recepționează ecoul produs de un obstacol întâlnit în drum. În același fel se comportă și un corp ce ia contact cu solul, producând la randul său o undă de șoc ce se propagă, ajungând astfel la viermele tău arkadian. Dacă este vorba de o persoană, nu pot spune decât că respectivul este o victimă sigură judecând după viteza de deplasare a viermelui. Bănuiesc că noi trebuie să traversăm poienița respectivă care, dintr-o dată, mi se pare extrem de vastă, pentru a ajunge astfel la formațiunile stâncoase ce se zăresc pe partea cealaltă.
― Presupunerea ta este corectă.
― Și, mă rog… cum vom face asta?
― Vei afla în scurt timp.
Spunând acestea, tânăra războinică își ridică lancea cenușie pe care o sprijinise de trunchiul unui copac bătrân aflat în apropiere, o răsuci de la mijloc și lama acesteia dispăru cu un click în interiorul cilindrului. O mai răsuci apoi încă o dată și aceasta își dublă dimensiunea arcuindu-se ușor de la mijloc. De la unul dintre capete desprinse o coardă fină, aproape invizibilă, pe care o prinse la capătul celălalt într-un orificiu. Răsuci iarăși cilindrul cu ambele mâini de la mijloc și coarda se întinse la maxim vibrând. Își așeză cu grijă arma astfel obținută pe solul umed și desprinse cu mâna stângă de la șold un cilindru micuț pe care Eli îl considerase un accesoriu vestimentar. Îl scutură în mână și acesta se transformă într-o tijă lungă de aproximativ cinci palme. La unul dintre capetele acestuia răsări un vârf extrem de ascuțit ce începu să se înfileteze înspre interior fixându-se cu un zgomot sec, obținând astfel o săgeată.
― Îmi trebuie niște liane, spuse aceasta. Trebuie să găsim niște liane subțiri dar extrem de rezistente. Rămâi aici, mă întorc imediat.
Scoase de la brâu cuțitul strălucitor și dispăru în junglă pentru a se întorce după o scurtă perioadă de timp cărând pe umăr, strânse colac, mai multe liane ce păreau la prima vedere extreme de firave. Capătul uneia dintre acestea îl prinse de săgeată după care înnădi două liane, nu înainte de a măsura din priviri distanța ce-i separa de stânci.
― Cred că o să fie suficient, mărturisi ea în timp ce se cățăra sprintenă într-un copac vânjos.
Își luase arma astfel confecționată cu ea și, odată ajunsă pe o ramură mai groasă, așeză săgeata în arcul obținut, îl întinse la maxim, după care o eliberă scoțând un șuierat straniu. Săgeata despică aerul îndreptându-se cu viteză către stânci, trăgând după ea lianele. Odată ajunsă la locația vizată, se înfipse în rocă, vârful acesteia răsucindu-se spre exterior pentru a pătrunde adânc în materialul dur. Berseize prinse celălalt capăt al lianei și îl legă de o ramură, întinzând cât putu de mult coarda astfel obținută.
― Nu cred că are să țină greutatea amândurora, mai spuse ea. Va trebui să trecem pe rând.
Eli o privi atunci îngrijorat.
― Adică vrei să spui că vom traversa poienița pe… pe… pe asta? În niciun caz, prefer să rămân aici, mai spuse el și se așeză pe solul jilav.
― Este alegerea ta, eu trec dincolo. Dacă vrei să mă urmezi, foarte bine. Dacă nu… poți să rămâi aici mult și bine.
Spunând acestea, tânăra războinică își așeză arcul pe umăr, cuprinse liana cu ambele mâini, își încolăci picioarele în jurul acesteia după care își dădu drumul în gol, atârnând cu capul în jos. Începu să înainteze încet, ajutându-se de brațe. Eli o privea insistent, încercând să înțeleagă procedeul prin care aceasta se deplasa. Privind-o așa, atârnând cu capul în jos, își zise că poate totuși nu era atât de greu și… poate nici periculos, așa că se hotărî să încerce. Așteptă până ce fata ajunse în capătul celălalt și coborî de pe liană.
― Vii? întrebă ea.
― Offf, voi încerca!
Se ridică oftând și începu să se cațere fără tragere de inimă pe trunchiul copacului. Reuși cu greu să ajugă la ramura de care era prinsă liana, se prinse cu ambele mâini de ea și-și dădu drumul în gol.
―Încolăcește picioarele în jurul lianei, o auzi el strigând.O să fie mult mai ușor.
Eli ascultă sfatul tinerei războinice și începu să se deplaseze, încet dar sigur. Cu fiecare mișcare pe care o făcea, corpul său devenea din ce în ce mai greoi, brațele obosindu-i foarte tare în încercarea sa de a ajunge la capătul poieniței, unde îl aștepta salvarea. Ajunse la jumătatea drumului și deja transpira din abundență. I se păruse mult mai ușor atunci când o văzuse pe Berseize executând aceleași mișcări dar acum, parcă trupul său cântărea cât un transportor imperial, iar brațele refuzau să mai facă față efortului depus, având senzația că acestea începeau să se desprindă din umeri.
Un pas, încă un pas… Privea în jos la iarba deasă ce se unduia în bătaia ușoară a vântului simțind că aceasta se apropie surprinzător de periculos de el. O picătură de sudoare i se prelinse pe bărbie și îi căzu pe sol scoțând, în opinia sa, un zgomot infernal. Instinctiv se uită în urmă așteptând să răsară capul viermelui din solul aburind. Cum nu se întâmplă nimic, mai privi încă o dată către fata care îl încuraja de pe partea cealaltă, făcându-i semn cu mâna.
Obosise !
Înainta din ce în ce mai greu, încercând din răsputeri să-și regleze ritmul respirației. Deodată, auzi ceva trosnind la capătul celălalt al lianei și, printre picioare, reuși să vadă cum ramura de care era legată aceasta cedă, prăbușindu-se pe sol. Se prăbuși și el la doi pași de stânci și încremeni, incapabil de a mai face vreo mișcare. Reuși să vadă cu coada ochiului viermele ce tâșni din sol fulgerător, ridicându-se în aer, înghițând ramura cu liană cu tot, pentru a se cufunda apoi cu viteză în iarba deasă. Liana se întinse la maxim vibrând și se rupse exact de lângă picioarele lui, plesnindu-l peste abdomen. Se chirci de durere aducându-și genunchii la piept și privi instantaneu către Berseize.
―Aleargă, auzi el ca prin vis.
Își întoarse privirea către colțul opus al poieniței și, pe la jumătatea acesteia, văzu răsărind din iarba deasă viermele ce se ridică în aer la două staturi de om. Fălcile imense se deschiseră instantaneu, șuierând strident, viermele executând un arc de cerc perfect scufundându-se iarăși în sol. Se întoarse către tânara războinică ce îi făcea semne disperate de pe stâncă. Își calculă distanța până la ea și făcu un salt imens exact în momentul în care viermele răsări în locul în care fusese cu câteva clipe înainte. Al doilea salt îl execută cu ultimele puteri, întinzându-și mușchii la maxim pentru a ajunge cât mai aproape de stânci. Se prăbuși pe burtă în timp ce mâna sa dreaptă atinse piatra rece ca moartea. În urma lui, viermele pătrunse în sol lovind stâncile cu coada sa solzoasă. Reapăru câțiva pași mai la stânga, ridicându-se în aer pentru a adulmeca prada. Cum nu descoperi nimic își deschise larg fălcile într-un ultim strigăt de deznădejde după care dispăru în adâncurile Arkadiei.
Eli se târî pe piatra rece căutând febril cu mâna stângă ceva de care să se poată agăța. Se prinse de o piatră colțuroasă și, ajutat de Berseize, printr-un ultim efort, reuși să se târască într-o zonă care i se păru sigură, cât mai departe de marginea stâncilor. Oftă din greu și se întoarse pe spate scrutând cerul cu privirea. Era limpede, asemeni cerului de pe planeta sa natală, Letho, pe vremea când era doar un copil, înainte ca tatăl său să dispară fără urmă pe Câmpiile Eterne. Așa cum, avea să afle mult mai târziu, străbunicul său, Katerghart Injah, dispăruse și el într-un incendiu devastator ce-i făcuse scrum laboratorul unde lucra. Închise ochii și amintirile îl năpădiră, una câte una, într-un amalgam fără sens, cum erau toate visele sale de ani buni.
―Ești bine?
―Sunt OK, răspunse el ridicându-se. Să ne continuăm drumul, te rog.
Tremurând vizibil, se sprijini puțin de umărul acesteia, după care își reluară împreună călătoria.
Drumul era dificil, presărat la tot pasul cu stânci colțuroase ce puteau provoca tăieturi adânci în caz de neatenție. Se deplasau greoi, bucurându-se, însă, de fărâma de răcoare pe care o emana pădurea.
― Poate că ai, totuși, de gând să-mi spui unde mergem, spuse Eli încercând să țină pasul cu ea.
― Dincolo de creasta aceasta se află Ngala, locul unde tribul meu trăiește, îi răspunse Berseize.
― N-a fost prea greu, nu crezi?
― Pff, fu replica acesteia privindu-l cu dispreț.
― Și ce o să se întâmple cu mine în momentul în care vom ajunge acolo?
― Soarta ta va fi decisă de către Marele Părinte. El este conducătorul suprem și numai el este cel care va ști ce este de făcut. Oricum, te asigur că nu suntem canibali. Poți să stai liniștit în privința asta. Nu sunt, însă, în măsura de a-ți da un răspuns sigur privitor la soarta ta.
― Înțeleg… Dar există posibilitatea ca eu să încetez a mai exista în urma acestei… acestei… întrevederi.
― Dacă acesta este hotărârea Marelui Părinte, atunci DA, există și această posibilitate.
― Atunci de ce m-ai salvat de hator? întrebă Eli vizibil surprins.
― Tribul nostru trăiește de mulți quatrini după un anumit cod de etică și conduită, după anumite reguli, iar una dintre acestea se referă la faptul că trebuie să-ți ajuți seamănul în orice împrejurare, indiferent dacă acesta îți este prieten sau dușman. Faptul că ești un imperial nu m-a putut face să mă răzgândesc asupra deciziei pe care însăși conștiința mea mi-a dictat-o. Înțelegi asta?
― Chiar dacă decizia ta a avut ca efect secundar sacrificarea unui hator, considerat animal sfânt în tribul vostru?
― Chiar dacă… Să tăcem acum, vorbești prea mult și fără rost. Asta te obosește, iar tu nu poți să-ți reglezi respirația în așa fel încât să te deplasezi în același ritm cu mine, fapt ce duce inevitabil la pauze repetate ce nu au drept consecință decât pierderea timpului iar, în junglă, timpul este extrem de prețios. Nu ne putem permite să ne prindă noaptea aici.
― Mda, bombăni Eli și o urmă supus.
Mergeau de o bună bucată de timp, iar pădurea începuse să se rărească, lăsând loc stâncilor golașe de un cărămiziu închis. Ajunseră cu greu în vârful muntelui, după o ascensiune lungă și obositoare. Se opriră pentru o clipă pentru a-și trage răsuflarea și priviră lung cerul. Cei doi sori se poziționaseră undeva în spatele lor, departe, agățați parcă de crestele munților pleșuvi.
Începuse să se întunece, iar peisajul era mirific. Scăldat în lumina difuză a serii, muntele părea un uriaș, ale cărui plete întunecate se unduiau pe umerii gârboviți de ani. Undeva jos, sub ei, la poalele muntelui, se putea zări cu ușurință o poiană imensă în care erau așezate peste tot, într-o anumită ordine geometrică, locuințele tribului.
De formă piramidală, acestea erau dispuse într-un cerc perfect având drept centru templul zeiței Alinda, zeița pădurii. Materialul din care erau construite acestea era unul necunoscut și Eli observă cu stupoare cum locuințele își schimbau culoarea în funcție de direcția din care erau privite. Se gândi pentru moment ca totul ținea de unghiul în care lumina cădea pe pereții acestora, de reflexia acesteia în momentul contactului cu materialul dur.
În dreapta sa, dintr-o stâncă singuratică, izvora o cascadă uriașă al cărei vuiet sinistru ajungea până la el, înfiorându-l. Apa rezultată de aici se scurgea lin formând un pârâu ce trecea prin mijlocul satului, direct prin templu, pentru a sfârși apoi într-un lac mare de acumulare în a cărui limpezime începuseră să se oglindească stelele.
― Aceasta este Ngala, spuse Berseize, iar fața ei se lumină brusc în timp ce zâmbea larg arătându-și dinții de un alb strălucitor.
Își apropie mâna dreaptă de obraz și scoase un strigăt ce se răspândi cu repeziciune în toată valea.
― Uiii, ui, uuuu !!!
― Ahuuuu !!! primi ea instantaneu răspunsul iar cele două sunete se împletiră pentru moment pentru a se dispersa apoi purtate de vănt.
― Să mergem, spuse fata și începu să coboare vioi pe cărarea ce se îndrepta șerpuind până la poalele muntelui.
Când pășiră pe iarba deasă a poieniței, simțiră pe față stropii reci de rouă proveniți de la căderea de apă. Fură imediat înconjurați de o puzderie de copii ce alergau în jurul lor țopăind și privindu-l curioși pe Eli. Unii, mai curajoși, încercau să-i atingă cu mânuțele veșmintele sfâșiate, dar se retrăgeau imediat, îmbujorați de isprava pe care o făcuseră. Berseize pășea mândră printre ei, cu părul fluturând în adierea răcoroasă a vântului de seară, strângând în mâna dreaptă lancea strălucitoare.
― Hatci… hatci…[5], se răsti ea la ei, dar tonul ridicat al vocii sale nu avu nici pe departe efectul scontat, prichindeii îndepărtându-se numai pentru puțin timp,după care se apropiară iarăși de ei pentru a-și continua joaca nevinovată.
Trecură pe lângă un fel de plită unde o femeie în vârstă pregătea, după toate aparențele, mai multe feluri de mâncare, din vasele așezate în ordine pe stativ ridicându-se arome îmbietoare. Eli înghiți în sec și își șterse buzele cu podul mâinii stângi în timp ce o urma, tăcut, pe tânără. Pe măsură ce pătrundeau tot mai adânc în sat, o mulțime de războinici pictați în diferite culori își făcură apariția discutând aprins între ei în timp ce-l priveau cu ură. Încercă să facă abstracție de prezența lor dar îi fu imposibil, aceștia înconjurându-i în scurt timp. Reușiră cu greu să se mai deplaseze cale de 10 pași și ajunseră în fața unui așezământ ce se deosebea de toate celelalte prin mărime și arhitectură. Având aproape de două ori dimensiunea unuia obișnuit, ieșea în evidență prin faptul ca avea forma unei piramide tetragonale, toate celelalte fiind de formă trigonală.
Intrarea era străjuită de doi războinici, înarmați fiecare cu câte o lance strălucitoare. La brâul acestora se puteau zări două arme în formă de semilună alături de un disc perfect circular de a cărui întrebuințare Eli nu avea idee. Își dădu seama că ajunseseră în fața locuinței Marelui Părinte și emoția puse dintr-o dată stăpânire pe el. O privi scurt pe Berseize, dar aceasta îi făcu semn să aștepte, după care se indreptă către cei doi străjeri. Se înclină în fața lor și, după un schimb scurt de cuvinte, aceștia îi permiseră să pătrundă în locuință. Nu dură mult și reapăru însoțită de un bărbat cărunt, de înălțime medie. Purta un veșmânt alcătuit din două piese, o cămașă largă, frumos împodobită cu tot felul de motive florale și o pereche de pantaloni dintr-un material subțire, strânși pe picior. Părul de un alb albăstrui îi cădea pe umeri definindu-i astfel trăsăturile de razboinic. Avea ochii albaștri străjuiți de două sprâncene dese, negre ca cerul nopții. Pielea cenușie tresărea la fiecare mișcare a corpului, în ciuda vârstei, mușchii unduindu-se uniform la cel mai mic efort depus. Ajuns în fața sa, îl săgetă cu privirea iar Eli înțelese instantaneu că prezența sa nu era dorită. O căută din priviri pe Berseize, dar aceasta aștepta în tăcere undeva în spatele Marelui Părinte.
Acesta se uită lung la prizonier și adresă răstit câteva cuvinte celor doi războinici ce păzeau intrarea. Eli fu flancat imediat de cei doi și își dădu seama că soarta lui este pecetluită. Își propuse să nu dea dovadă de lașitate, așa că rămase drept, sfidându-l cu privirea pe Marele Părinte care între timp se întorsese spre Berseize spunându-i ceva. Aceasta aprobă tacit din capși se îndreptă către Eli.
― Marele Părinte te roagă să-i însoțești pe cei doi gardieni până la o locuință aflată în imediata apropiere a acesteia, unde vei sta sub pază până mâîne dimineață când soarta îți va fi decisă de către Consiliul Bătrânilor.
― Bine, dar…
― Te rog!!!
Eli se supuse și îi urmă în tăcere pe războinicii care îl conduseră la un alt așezământ de formă piramidală. În timp ce pătrundea înăuntru, îi observă pe cei doi plecând, locul lor fiind însă luat imediat de alți doi războinici ce se poziționară de o parte și de alta a intrării.
Așezământul era unul mic, format dintr-o singură cameră având formă tetragonală. Făcu repede o inspecție și observă că avea strictul necesar, un pat făcut după toate aparențele dintr-o încrengătură de ramuri, o masă, un scaun și un mic răftuleț pe care se afla o rocă necunoscută ce pulsa regulat îmbrăcând camera într-o lumină difuză portocalie. Se așeză pe pat și așteptă. Nu dură mult și își făcu apariția Berseize aducându-i pe o frunză mare de un verde strălucitor ceva de mâncare. O așeză pe măsuță punând alături și ceva ce i se păru a fi un fruct oval, necunoscut. Scoase de la cingătoare pumnalul și reteză dintr-o lovitură vârful acestuia, mici stropi albaștri căzând pe podea.
― Ți-am adus ceva de mâncare și de băut. Încearcă să te odihnești în noaptea asta, mâine o să fie o zi grea.
― Ce se va întâmpla cu mine mâine, Berseize? întrebă Eli.
― Asta nu pot să-ți spun. Soarta ta va fi decisă de către Consiliul Bătrânilor, cum am mai spus.
― Înțeleg…
― Să nu încerci să evadezi, pentru că nu vei face altceva decât să-ți agravezi situația. Și, de-altfel, nu vei rezista singur în junglă noaptea nici doi pași.
― Adică vrei să spui că sunt prizonier aici?
― Offf, poate termenul folosit nu a fost unul tocmai potrivit. Îmi cer scuze pentru asta. Să nu pleci. Muntele este extrem de primejdios noaptea, iar asta nu poate fi decât în detrimentul tău.
― Prea bine, atunci. Ai cuvântul meu că nu voi părăsi tribul. De-altfel, nici nu cred că aș putea, cu cei doi străjeri la ușă…
― Ești insuportabil…
― Alinda să te ocrotească și pe tine, răspunse Eli zâmbind.
― Ah, replică tânăra bătând nervoasă din picior, după care părăsi așezământul.
Mâncarea se dovedi a fi una extrem de gustoasă și bogată în minerale. Chiar dacă nu era foarte multă, se sătură, siropul răcoritor din fructul necunoscut completând prima lui masă normală de după mult timp. După ce o savură cu plăcere, se așeză în pat (care se dovedi spre surprinderea sa extrem de confortabil) și, încrucișându-și mâinile sub cap, privi îndelung vârful ascuțit al tavanului. Încet încet, oboseala puse stăpânire pe el și căzu într-un somn adânc fără vise.
Se trezi brusc, la auzul unui strigăt ce-l făcu să se ridice speriat în picioare. Se uită curios în jur și îi luă ceva timp până ce își dădu seama unde se afla. Își frecă fața cu palmele făcute căuș și se așeză pe scaun. Bău ultima gură de sirop din fructul aflat pe masă, remarcând cu uimire efectul energizant al acestuia, după care se rezemă de speteaza scaunului, așteptând în tăcere.
Nu dură mult și ușile se deschiseră, în pragul lor făcându-și apariția Berseize. Avea părul despletit, ce-i flutura rebel în adierea ușoară a vântului de dimineață trimițând până la el parfumul fin de iarbă proaspătă. Purta un veșmânt simplu, dintr-o piele de animal, (după cât putu să-și dea seama) ce se oprea imediat sub sânii micuți și tari ai căror muguri îmbobociți săltau îndrăzneți la cea mai mică mișcare. Linia perfectă a trupului său se continua cu un mijlocel subțire ce-i scotea în evidența abdomenul bine lucrat unde, pe pielea arămie, se odihneau răzleț două picături de rouă. Curbele amețitoare ale șoldurilor erau acoperite cu același tip de veșmânt, nu mai lung de o palmă și care se termina printr-o formă neregulată, colțurile materialului odihnindu-se provocator pe picioarele arămii. Era desculță și asta completa minunat tabloul făcându-l pe el s-o asemene cu prospețimea pădurii. Își dădu seama că este analizată și îl săgetă scurt pe Eli cu privirea, după care îi spuse vizibil iritată :
― Să mergem, suntem așteptați.
[1] Toate citatele prezentate în seria Quantum fac parte integrantă din lucrarea ,,Istoria Galactica”, lucrare apărută de-a lungul timpului la editura ,, Arravian”. Istoria Galactica conține o multitudine de date, evenimente sau personaje care și-au pus amprenta asupra destinul omenirii încă din primele zile ale formării Marelui Imperiu Galactic și până în prezent. Mulțumim pe această cale autorilor și tuturor celor care și-au adus contribuția la crearea unei opere atât de vastă și complexă. N.a.
[2]Ninh ga la… ninh ga la ma – dormi, dormi acum. traducere liberă din dialectul tribului Gu-ahn. Pe K1 exista un număr mic de locuitori autohtoni considerați sălbatici de către forțele imperiale, locuitori împrăștiați peste tot în junglă, grupați sub formă de triburi, unele dintre acestea ducând neîncetat o luptă surdă și fără sorți de izbândă împotriva trupelor imperiale ce puseseră stăpânire pe planetă. Gu-ahn erau recunoscuți pentru curajul lor și pentru faptul că puneau mai presus de orice, onoarea.
[3]Bart-monedă în sistemul monetar al triburilor de pe K1. Un bart, echivalentul a aproximativ 0,84 credite imperiale. N. a
[4]Quatrin – unitate de măsură temporală- n.a
[5]Hatci, hatci – plecați, plecati… – traducere liberă din dialectul tribului Gu-ahn. N.a.
