– Lasă-mă să aprind lumânarea, zise Arra pășind atent în spatele lui Gobbe.
– Nu! Îmi ajunge ăsta, zise Gobbe, și ridică mâna dreaptă. Un glob ușor luminos plutea cam la două degete de palma lui. La soare ar fi strălucit albastru-verzui, dar în întunericul acela gros părea că își ține singur umbră.
– Ăla nu-i bun de nimic, zise Arra pipăind cu degetele pereții reci. Habar n-ai să faci o vrajă ca lumea!
Gobbe pufni și se afundă în întuneric.
Se auzi o bocănitură, un fel de chițăit, un fâșâit, apoi liniște.
Arra scăpără multi-amnarul pe zidul de piatră al pivniței și aprinse lumânarea. Aerul mirosea a fosfor și a pisici ude. La două lungimi de braț mai în față, Gobbe ședea pe podea, strângându-și un genunchi la piept. Globul de lumină dispăruse. Băiatul se sprijinea cu spatele de o ușă de lemn, încrustată cu modele complicate, din acelea pe care le desenează oamenii când se plictisesc. Ușa era mai mică decât Arra. Era mai mică și decât Gobbe. Dacă nu ar fi fost atât de lată, i-ai fi putut zice ușiță.
Arra fugi către Gobbe și așeză, cu grijă, lumânarea lângă el.
– Stai să văd, zise ea. Nu cred că e grav.
– E graaav, zise Gobbe cu lacrimi în ochi. E graaav.
Arra își plimbă palmele peste genunchiul lui Gobbe. Degetele începură să o furnice, apoi să se încălzească. La început, crezuse că toată lumea pățea asta când atingea pe cineva bolnav. Dar, pe la vârsta de cinci ani, aflase că nu e bine să le spui altora ce simți, mai ales dacă nu simt, și ei, la fel. Copiii mai mari o tachinau și acum.
– E doar o zgârietură, zise ea. Dacă ai fi dat pe la școală, ai fi știut să ți-o vindeci singur.
– Tu m-ai pus să vin cu tine.
– Am făcut o înțelegere, zise Arra și îi întinse mâna. Hai, sus!
Băiatul se ridică în picioare și se scutură de praf.
Arra prinse mânerul ruginit cu ambele mâini și trase. Ușa se deschise ca unsă cu unt. În loc să scârțâie, reuși cumva să dubleze liniștea din jur. Fata luă lumânarea și intră prima.
Camera Interzisă era, de fapt, un fel de bibliotecă fără rafturi, cam de dimensiunea unui dormitor de bucătar, plină cu cărți prăfuite așezate una peste alta. Istoria magiei pentru oameni obișnuiți strălucea în vârful celui mai înalt teanc.
Arra simți cum valul de fericire, care îi pornise din stomac spre buze, i se opri în gât. În mijlocul camerei, înveșmântată în negru, silueta celui mai puternic vrăjitor din oraș își cobora, încet, gluga.
Fața lui Jakan, de obicei albă ca blana de iepure, era ca o prună uitată la soare.
– Voi, zise el pe un ton care aducea atât a șoaptă cât și a urlet, nu aveți ce căuta aici!
– Am auzit că aici sunt șobolani care strălucesc în întuneric, zise repede fata. Și… și am vrut să îi văd cu ochii mei.
– Gob… începu vrăjitorul, dar se opri.
Făcu, apoi, mai multe vrăji. Una care controla fluxul sangvin, pentru albirea tenului, alta pentru ridicarea nivelului de serotonină, iar ultima, puțin mai complicată, pentru controlul respirației. Adunate, erau tot atât de puternice ca un ceai de tei, în care adaugi puțină coajă de portocală, pentru gust.
– Gobbe, continuă Jakan. Nu trebuia să o lași să intre în Bibliotecă.
Băiatul coborî privirea către piciorul proaspăt lovit, dar tot Arra răspunse.
– Nu el m-a lăsat. Eu am venit, singură.
Jakan își mută arătătorul noduros de la Arra la Gobbe, la Arra, apoi iar la Gobbe.
– Băiete, du-te și pregătește-te pentru călătoria de mâine. Asta, dacă nu vrei să pleci chiar în seara asta. Iar tu, fetițo, să nu te mai văd pe aici!
Vrăjitorul pocni din degete și toate făcliile se aprinseră. Copiii o zbughiră pe coridorul îngust, urcară scările spiralate și nu se opriră decât în mijlocul pieței.
— Rămâne cum am stabilit? întrebă Gobbe.
— Da, zise Arra, am promis.
*
A doua zi, imediat după răsăritul soarelui, Blit încărcă, cu grijă, un cufăr hodorogit în spatele unui car ce plutea cam la jumătate de metru de sol. Apoi aduse un măgar pe care îl mângâie pe spate și îl prinse în hamuri.
— Nu-ți fă griji, băiete. Carul ăsta merge aproape singur.
Măgarul necheză și scormoni nisipul fierbinte.
Gobbe veni în fugă, cu ghiozdanul agățat doar de un umăr. Se uită, pe furiș, la cufăr și urcă pe bancheta din spate.
— Pentru ce sunt alea? întrebă Gobbe.
Blit încărcase deja trei roți de lemn în spatele carului și tocmai o așeza pe a patra.
— Salut, Gobbe! Sunt pentru ultima parte din drum. Când nu mai e magie deloc, trebuie să pun roțile astea. Ești gata?
— Gata, zise Gobbe.
— Bine. Să mergem.
Drumul era pe atât de bătătorit pe cât putea să fie un drum în deșert. Nisipul se agita și se amesteca într-una, asemeni unui cearșaf șifonat. Cufărul părea să aibă o voință a lui. Sălta, gemea și se zbenguia. Cu toate astea, carul, dotat cu suspensii invizibile proiectate de Jakan însuși, părea că înaintează pe un lac înghețat.
După ce numără cel puțin zece vânătăi pe coate și tot atâtea pe genunchi, Arra bătu de trei ori în pereții de lemn. Cufărul se potoli, trosni, apoi își deschise capacul cu un căscat. Arra ieși tiptil și se strecură, pe banchetă, lângă Gobbe.
Blit încetini, dar nu opri carul.
— Puteai să ieși mai repede, zise el. Știam că ești acolo de azi-dimineață.
După o scurtă pauză, Arra zise:
— Să nu-i spui mamei.
— Asta vedem noi, mai încolo.
Gobbe, care până atunci își ținuse zâmbetul, îi dădu drumul dintr-o dată și îi umplu toată fața.
— Știai că ăsta e un car ciclat, zise băiatul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Nu, zise Arra. Ce înseamnă?
— Înseamnă că a fost altceva înainte. Jakan zice că l-a băgat în alt ciclu de viață. Cică e sănătos să refolosim lucrurile.
— Păi, atunci, ar trebui să îi zică multiciclat, râse Blit.
— De ce? întrebă băiatul.
— Pentru că a mai fost folosit și la altele. De exemplu, ca să țină cortul vraciului în timpul furtunii, sau ca troacă pentru animale în timpul secetei. A, și ca masă de sufragerie!
— Masă? întrebă Gobbe.
— Da. Când eram eu mic, am lovit masa la un picior, și o lună întreagă nu a mai vrut să stea decât în trei picioare. A trebuit să o ducem în pod și să folosim ăsta.
Deși magia pălea pe măsură ce te depărtai de oraș, era clar că nu se lăsa cu una, cu două. Drumul se transforma și se încurca. Aerul era mai rar și mai rece, mirosurile erau noi și ciudate. Lucrurile obișnuite păreau să-și fi ales culorile la întâmplare.
Tocmai treceau printr-o zonă cu iarbă mov și pomi pufoși, ca vata. Luminițe pestrițe se înălțau agale către cer, de parcă întreg peisajul ar fi fost alcătuit din semințe de păpădie.
– Ce era semnul ăla? zise Arra urcându-se cu genunchii pe banchetă și uitându-se în spate.
– Ce semn? întrebă Blit întorcând capul. Vezi să nu cazi!
Arra strânse pumnul și ridică degetul mare.
– Ăsta, zise ea. Îl făcea femeia aia pe lângă care am trecut.
– Cred că e ceva de-al oamenilor ăstora, zise Blit. Au tot felul pe aici.
– Dar ce înseamnă? întrebă Arra care, fără să mai aștepte un răspuns, țâșni din car și porni țopăind către bătrâna cocoșată. Blit opri carul și fugi după ea.
– Ce înseamnă asta? zise fata oprindu-se la două degete de fața bătrânei. Blit ajunse în spatele ei.
– Bună să-ți fie inima, fetițo. Înseamnă că vreau să merg și eu în direcția în care mergeți voi.
– Pare un semn foarte bun, zise fata după câteva secunde de gândire. De unde-l știi?
– L-am inventat, zise bătrâna zâmbind.
– De ce?
– Păi, eu fac drumul ăsta de când eram ca tine. De multe ori se opreau oameni să mă ia cu ei, dar mă duceau mereu în direcția greșită. Așa că m-am gândit să le arăt dinainte unde vreau să merg, ca să nu mă mai întorc atâta.
Arra își lăsă, nedumerită, capul într-o parte.
– Dar nu vedeai de unde vin? Drumul ăsta nu merge decât în față sau în spate.
– Ei, zise bătrâna, vezi tu, fetițo, unde mergi nu are întotdeauna legătură cu de unde vii. Dar, ia zi, mă luați și pe mine?
Arra se uită la Blit și Blit aprobă, scurt, din cap.
— Foarte bine, zise femeia. Numai să mă lăsați să merg cu fața, că mă dor urechile dacă merg cu spatele.
*
Bătrâna sforăia cu gura deschisă. O muscă verde și curioasă găsi îmbietor întunericul acela gălăgios.
— mmnom… mmnom… Unde mergeți? zise bătrâna, ținând ochii închiși și plescăind în gol.
Musca găsi niște dinți lipsă și țâșni afară, începând, brusc, să se teamă de întuneric.
— În vale, la Glokambar, răspunse Gobbe în timp ce își umfla pieptul. Merg la Institutul Tehnic de Magie.
— Foarte bine, băiete, foarte bine. Toți avem magie în noi.
— Ai și tu? întrebă Arra făcând ochii mari.
— O, eu am avut multă, dar am dat-o prin sat. Să o folosească și alții.
— Ai ciclat-o, zise Gobbe cu zâmbetul pe care-l folosea doar atunci când vedea o tartă cu căpșuni.
— Poți spune și asta, băiete, zise bătrâna. Magia e liberă și sălbatică. Numai bărbații din oraș cred că e doar a lor. Dar nu-s ei de vină, așa li s-a zis de când erau mici.
— Hei…, începu Gobbe, dar bătrâna își reluase deja sforăitul exact de acolo de unde-l lăsase.
Peisajul continua să se schimbe. Ici, colo, răsăreau, direct din nisip, copaci uscați și chinuiți, nu mai înalți decât o veveriță. Dar, pe măsură ce înaintau, copacii deveneau mai solizi și mai veseli, aveau chiar și petice de iarbă în jurul rădăcinii și un aer mulțumit.
Din dealurile îndepărtate, ultimele rezerve de magie se evaporau în fuioare lăptoase, ca aburii dintr-o pâine fierbinte.
— Nu înțeleg, zise Arra, imediat nu o să mai fie magie pe aici. De ce să pui Institutul într-un loc amagic?
— Păi, zise Gobbe, Jakan ne spunea mereu că teoria nu are nicio treabă cu practica.
— Hmm, făcu Arra încruntându-se, păi atunci de ce te trimite acolo?
— A zis că vor să le arăt ceva, sau… nu știu.
Ajunseră în dreptul unor căsuțe din chirpici, cu acoperișul portocaliu, înconjurate de grădini înverzite. Măgarul bolborosi și se opri. Blit coborî mormăind și începu să dea târcoale carului. Se apleca, din când în când, și examina niște lucruri pe care doar el le vedea.
— Asta e, zise el într-un târziu, avem pană.
— Ce e aia, întrebă Arra?
— Ceva ce pățesc, câteodată, roțile oamenilor din vale.
Arra se dădu și ea jos, se ghemui lângă Blit și privi insistent spațiul gol de sub car.
— Și cum poate ceva care plutește să aibă pană? întrebă Arra.
— Unele lucruri se poartă așa cum știu ele că trebuie să se poarte, zise Blit, și nu-i nimic de făcut în legătură cu asta.
— Deci nu facem nimic? întrebă Arra.
— Trebuie doar să așteptăm cam cât ne-ar lua să schimbăm o roată, apoi putem merge mai departe.
Din spatele lor, se auzi o tuse pițigăiată. Arra se întoarse și dădu ochi în ochi cu un omuleț cu piele albastră și pălărie de paie.
— Unde mergeți? întrebă străinul.
Arra se chinuia să nu se holbeze la urechile mari care se mișcau singure, ca aripile unui fluture.
— Mergem la Institut, zise ea.
— Aha… Nu mergeți bine, zise omulețul. Institutul e în partea cealaltă.
Bătrâna, care până atunci visa cu plăcere, sări ca unul care a uitat tocana pe foc.
— Auăleu! În partea cealaltă, zici?
— Sunt sigur că mergem în direcția bună, zise Blit. Am făcut drumul ăsta de zeci de ori.
— Cum crezi, zise omulețul, dar tot în partea cealaltă e. Pot să vă arăt eu cum se ajunge acolo. Nu mai e mult.
Fără să aștepte un răspuns, omulețul se urcă în car și se puse pe locul de lângă Gobbe. Arra fu nevoită să se așeze în fața lui, deși nu era rândul ei să meargă cu spatele.
— Cum te cheamă? întrebă Gobbe.
— Balatin bah Brod.
— Și de ce ai pielea albastră?
Arra îi dădu băiatului, cu toată puterea, un picior în gleznă.
— Dar tu, de ce nu o ai așa? răspunse omulețul.
— Eu așa m-am născut, zise Gobbe frecându-și locul în care avea să apară o vânătaie.
— Păi vezi, așa și eu, zise Balatin bah Brod pe un ton care-l făcea, cumva, să pară și mai albastru.
— Toate numele voastre încep cu B? întrebă Gobbe ridicându-și iute picioarele pe banchetă.
— Depinde de nume, zise Balatin bah Brod.
— Tu faci magie? întrebă Arra.
— Da. Toți facem.
— Și femeile? se miră ea, acoperindu-și gura cu palmele.
— Dar ele de ce n-ar face? zise Balatin bah Brod încrucișându-și mâinile la piept și privind în depărtare. O să plouă, continuă el, și Arra înțelese că discuția s-a încheiat.
*
Intraseră în Glokambar mult după ora amiezii. Străzile miroseau a pustiu și a fitil de lămpaș. Casele înalte, înghesuite și strălucitoare, semănau atât de bine între ele, că păreau dinții unei greble.
— Oamenii ăștia folosesc doar sticlă și metal, zise Gobbe. De parcă nu există atâta pânză, lemn și chirpici.
Blit opri în dreptul unei clădiri galbene, cu oglinzi în loc de geamuri.
Balatin bah Brod sări în picioare și își agită brațul.
— Asta e, zise el. Am ajuns.
Bătrâna își depărtă pleoapele grele, cât să arunce o privire în jur.
— Coborâm? întrebă ea.
— Doar cine vrea să rămână aici, zise Blit.
— Ei, atunci, eu mai stau puțin.
În timp ce copiii o luară la goană către clădire, Balatin bah Brod se apropie de Blit și se trase de o ureche. Bărbatul se trase și el de una de-a lui, lucru ce păru să-l mulțumească pe omuleț, pentru că dispăru iute printre clădiri.
Gobbe citi cu glas tare inscripția de pe ușa de fier: Institutul Tehnic Ars Magus pentru Studiul Magiei Contemporane. Sub ea era lipit un bilețel scris de mână: Sunați la poartă. Băiatul se uită la butoanele colorate de lângă ușă.
— Sunt prea multe, zise el. Pe care trebuie să apăs?
— Pe oricare, zise Arra. Dacă ar fi contat, sigur ar fi scris pe bilet.
Gobbe apăsă pe butonul cel mai mare, apoi se întoarse către Arra.
— Mulțumesc că ai venit cu mine.
— Păi, așa ne-am înțeles, zise fata și îl îmbrățișă cât putu de strâns.
— Au! zise Gobbe și se trase înapoi. Mă doare!
Arra râse și făcu un pas în spate tocmai când în prag apăru o femeie înaltă. Era îmbrăcată într-o robă roșie, proaspăt călcată, și ținea sub braț un dosar gros, cu coperți de piele.
— Gobbe, zise ea, făcându-i cu ochiul băiatului, te așteptam. Hai!
Băiatul zâmbi, flutură mâna în direcția tovarășilor de drum și o urmă pe femeia în roșu.
În acel moment se întâmplă genul de lucru care, dacă se întâmplă altora, e o coincidență, dar dacă ți se întâmplă ție, e un semn. Cerul se întunecă. Nori grei și furioși goneau unii către alții. Se umflau, se izbeau, se amestecau, apoi se retrăgeau și o luau de la capăt. Ploua.
O lumină argintie coborî din cer și, cu un bubuit, îl lovi pe Blit în piept, azvârlindu-l peste car.
— Tată! strigă Arra, și fugi către el.
Bărbatul, întins pe podeaua carului, respira ca printr-o cârpă udă. Când îl atinse, Arra simți cum i se plimbă, pe sub unghii, furnici încinse.
— Arra, zise Blit. Maică-ta… ea a încercat.
— Magia? zise Arra printre sughițuri.
— Da, dar… Jakan… trebuie… să îl convingi. Blit închise ochii și se puse pe sforăit.
Bătrâna, care privise totul cu un interes nepăsător, începu să râdă:
— Lasă-l să doarmă, fetițo. Se trezește el. A fost doar o nălucă de lumină.
— Dar cum… ? se miră Arra ștergându-și lacrimile.
— Ei, ăstea nu-s magice, sunt doar vii. Aveai tu ceva pe suflet. De aia a venit. Ia zi, ce ți-a zis? Sau, mai bine, știi să conduci?
Arra privi gânditoare cum tatăl ei dormea într-o poziție mai incomodă decât statul în genunchi pe o broască țestoasă, apoi trase aerul umed în piept.
— Da, zise ea. Pot.
— Atunci, hai să plecăm. Am treabă în orașul vostru. Am auzit că e un vrăjitor care vindecă răul de mișcare.
— Și eu am treabă, zise Arra. O să învăț magia. Toată.
