În anul 1630, marele uzurpator Therion fu, într-un sfârșit, capturat de poteră la marginea pădurilor. Prizonierul fu plimbat pe străzile orașului în fanfare și ode, nenumăratele sale nelegiuiri fiind citite cu voce tare de către crainici la fiecare încrucișare de drumuri. Prin orice district trecea convoiul, în urma sa erau lăsate în țepe capetele conspiratorilor, iar stindardele sfâșiate le serveau drept pelerine. După trei zile de paradă, băutură și petrecere, Înalții Judecători ai Dunkelheit deschiseseră sala de judecată și se pregătiseră de batjocorirea publică a acuzatului, iar fericirea lor ar fi fost fără de măsură dacă acesta nu s-ar fi dovedit a fi un erudit al legii.
Trecuseră doar douăsprezece ore de la începerea procesului când Înalții Judecători terminară de consemnat pe hârtie toate capetele de acuzare, cu tot cu contradicțiile lor, cu toate mărturiile care îl plasau pe uzurpator în același timp în colțuri diferite ale orașului, cu clădirile care fuseseră incendiate, dar încă se aflau în picioare și cu cele care figurau intacte, dar oricine trecea pe strada lor nu vedea decât o mână de balast înnegrită de cenușă. Se enumerară, de asemenea, organizațiile și cultele care îl susținuseră în campania sa de teroare, care când durase opt ani, când douăzeci și care se opunea când Statului, când poporului. La final de tot, fiecare Înalt Judecător în parte își ținu discursul de încheiere, invocând fiecare mănunchiul de legi pe care dorea să îl aplice la condamnarea lui Therion.
Puse cap la cap, uzurpatorul urma să fie spânzurat, apoi torturat, doar ca după aceea să își petreacă tot restul vieții în temniță. La sfârșitul sentinței era condamnat să lucreze două sute de ani în folosul comunității, în timp ce, de asemenea, era obligat să umble pe străzi, legat de mâini și de picioare, renegându-și cu voce tare toate convingerile. Numai la finalul acestei ispășiri putea fi, o dată și pentru totdeauna, adus în fața plutonului de execuție.
— Așadar, își drese Întâiul Judecător vocea, Înalta Curte îl găsește pe acuzatul Therion fără-nume-de-clan vinovat de numeroase nelegiuiri și crime, niciuna totuși la fel de mare ca ultima ce o avea în plan care, dusă la bun sfârșit, ar fi răpit orașului însăși lumina sfântă ce călăuzește prin negura secolelor. Pentru dorința și tentativa de a distruge Farul Împăratului, în conformitate cu Legea 205 a Sfântului Meddel, versiunea D, uzurpatorului i se vor scoate ochii și i se va tăia limba, i se vor crăpa cu ciocanul genunchii și oasele pulpelor, iar restul vieții și-l va petrece pe străzi, ca un vagabond schilod, trăind de pe o zi pe alta din mila oamenilor pe care timp de mai bine de cincisprezece ani i-a asuprit prin regimul său de teroare.
Bătrânul se pregăti să bată cu ciocanul în clopotul de metal al legii, terminând legenda uzurpatorului o dată și pentru totdeauna, când Therion scuipă călușul care îi bloca gura și răsti cu voce tare în sala de judecată:
— Onorată Instanță și onorat auditoriu, iar observând microfoanele care împânzesc sala, nu pot decât să bănuiesc că mă adresez întregului Dunkelheit cu aceste vorbe, dar eu unul nu pot lua parte la o asemenea înjosire. Timp de zeci de ani am fost numit diavolul pe pământ, distrugătorul ordinii și păcii, secerătorul nevinovaților și întruparea haosului, iar acum sunt în mod just acuzat că am vrut să dărâm din temelii Farul. Nu pot deci să stau cu mâinile în sân și să privesc această înfăptuire a nedreptății, căci, citind Legea 119 a Sfântului Meddel, versiunea H, este evident oricui că sentința pe care o merit nu este niciuna alta decât carcera până la finalul vieții.
*
Un tânăr arhivist coborî din tramvai, își aranjă fularul și privi cuprins de venerație la clădirea Înaltei Arhive a Statului. O piramidă stacojie se ridica în fața lui, umbrind celelalte clădiri din jurul său. Nici praful ridicat de roțile mașinilor nu se înălța până la vârful ei. Își strânse geanta în mână și intră mândru pe poarta imensă din piatră. Se văzu într-un hol înalt cu coloane de marmură și sute de uși, fiecare deschizându-se către o bibliotecă a Arhivei. Sute de oameni alergau dintr-o parte în alta, iar coruri de voci sunau din toate direcțiile, reverberau din pereții reci și se luptau în văzduh ca niște demoni.
Tânărul se opri în loc, să se orienteze, apoi intră pe ușa primului birou de administrație pe care îl ochi. Înăuntru fu legitimat, percheziționat și supus unui scurt interogatoriu, apoi i se înmână neceremonios un bilet de trecere. Găsindu-se iar în holul principal al Arhivei, aruncă încă o privire în jur și se îndreptă către următorul birou. Procedura se reluă. Din birou în birou, încetul cu încetul, parcurse sala principală și ajunse în fața unui lift vechi, ornat cu aripi de fier. Pe ultimul bilet primit erau scrise instrucțiunile.
Se urcă, apăsă butonul corespunzător ultimului etaj și lanțurile începură să tremure, puse în mișcare de roți dințate uriașe. Urcă mai bine de un minut, închis în cușca de metal, iar când ușile se deschiseră, fu întâmpinat de pușca unei santinele. Cu mâinile tremurânde, îi predă căpitanului de sector biletul de trecere. În urma unei scurte percheziții și unui ultim interogatoriu, fu într-un final lăsat să intre în atriul secret din inima Arhivei.
Un frig tăios îi străbătu hainele până la os și simți cum viața însăși îi era suptă din vene. Păși încet printre rafturile cu tomuri, care se ridicau până la cupola de sticlă, printre mecanismele circulare, care străbăteau încăperea și, pe măsură ce se apropie de podiumul din centrul bibliotecii, începu să distingă în semiumbră conturul unui bărbat ce apăsa pierdut pe claviatura Orgii. Când acesta îl băgă de seamă, lăsă să-i cadă mâinile pe clape și se ridică încet de pe scaun.
— În numele Împăratului, spune-mi, te rog, că asta este o glumă! se apucă bărbatul cu mâinile de cap. Te rog spune-mi că Statul îmi joacă o festă proastă și nu ai venit aici în urma solicitării mele.
— Domnule, se scuză tânărul, sunt absolvent premiat al Academiei de Istorie și Arhivă Keith Michaels, am doctoratul în Științele Legislației și am fost ajutor secund la proiectul de inventariere a tomurilor din secolul 10 condus de Marele Curator Alejandro…
— Le-am cerut ajutorul unui Cerebrozit! strigă bărbatul și aruncă o carte pe jumătate ruptă la picioarele tânărului. De două zile îmi macin sufletul în groapa asta iar ei îmi trimit un copil…
Tânărul se opri ca străfulgerat la auzul cuvintelor și privi mut în direcția bărbatului care se plimba în cerc printre mese, ca o planetă orbitând în jurul podiumului central. Pașii săi răsunau în Arhiva tăcută și ridicau vălătuci de praf, aruncându-i în puținele raze care penetrau domul. Într-un final, acesta se prăbuși pe o bancă și își aprinse o țigară de foi.
— Îmi pare rău pentru întâmpinare, tu nu ai nicio vină în treaba asta; ia loc și fă-te confortabil. Eu sunt Procurorul atașat procesului Therion. Voi presupune că, cel puțin, știi care este misiunea mea – și acum și a ta – aici.
— Din câte am fost informat, se bâlbâi tânărul, căutăm manuscrisul original al Sfântului Meddel.
— Bun, se lăsă Procurorul pe spate pentru a destinde atmosfera, măcar atât. Întreaga legitimitate a Înaltei Curți, și prin extensie a Statului însuși, depinde de capacitatea sa de a da sentințe juste, în acord cu legea ancestrală. Înțelegi, înseamnă, importanța muncii noastre?
Tânărul dădu afirmativ din cap.
— Cum este posibil, totuși, ca legea Sfântului Meddel să se contrazică într-un asemenea hal încât să o poată exploata un terorist ca Therion?
— Este foarte posibil… asta cât timp îți scoți din cap porcăriile de la Academie, renunți la idealurile stupide și te murdărești puțin pe mâini de realitate. Ai auzit vreodată de Balthazar Maurice?
— Măcelarul din Districtul Opt?
— Exact, deși nu i-au putut dovedi în instanță crimele. În schimb, l-au acuzat de incendierea Operei Evanghelice. Când i-au servit sentința, au vrut să îi dea una demnă de un ucigaș în serie, dar pedeapsa pentru distrugerea proprietății Statului era mult prea blândă. Astfel, Legea 205 a fost actualizată la varianta D.
— Aceeași pe care i-au aplicat-o lui Therion… dar schimbarea legii nu este atestată în transcrierea oficială a procesului lui Balthazar, se miră tânărul. Am citit-o cu ochii mei în studenție.
— Inițial a fost, dar după aceea au distrus documentele.
Procurorul citi pe chipul tânărului mirarea și pufni de râs.
— Vezi tu, zece ani mai târziu, un funcționar public, ruda unui Înalt Judecător, a fost prins în fapt când încerca să distrugă arhiva Băncii Centrale – probabil că dorea să scape de vreo datorie; ghinionul lui că fix legea pentru acea infracțiune fusese recondiționată pentru a tortura un criminal în serie. Ca să-l salveze de la schilodire, dar fără să se umilească întorcând o lege la versiunea precedentă, Înalta Curte a luat Legea 119 și a făcut-o așa cum o știm azi. După aceea nu a fost nevoie decât să treacă toată tărășenia sub preș și să meargă mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Nu s-au așteptat să cunoască cineva negurile legii. Cu atât mai puțin să le speculeze pentru a umili public Înalta Curte…
— Înțelegi tu, probabil că tocmai cunoașterea acestor neguri l-a determinat pe Therion să își înceapă lupta împotriva Statului. Iar acum același Stat are nevoie ca noi să găsim cuvintele originale ale lui Meddel, singurul om care mai poate da o sentință validă. Cu cât se lungește mai mult procesul uzurpatorului, cu atât mai multă putere capătă susținătorii lui, care au rămas în libertate… iar când Statul devine temător, nu îi ia mult să își reverse mânia asupra celor care nu își îndeplinesc îndatoririle. Așa că hai, treci la treabă!
Arhivistul rămase pe loc, confuz.
— Nu mi-ați prezentat Arhiva, șopti el rușinat.
— Îți bați joc de mine? se opri Procurorul în mijlocul treptelor către podium. Mai devreme îți înșirai diplomele în fața mea și acum nu știi să cauți cărți într-o bibliotecă?
— Acesta este un sector intim al Statului, structura lui nu ni se predă la Academie…
— Trebuie că îți bați joc de mine! Ori tu, ori cine te-a trimis pe capul meu! Dă o plimbare prin jur și pune-ți mintea la contribuție, eu nu îmi opresc cercetările ca să-ți predau materia de anul întâi.
Tânărul așteptă câteva momente în loc, dar când văzu că Procurorul își continua, într-adevăr, munca, o luă la pas prin edificiu.
Biblioteca secretă a Arhivei era o construcție străină de toate celelalte, gândită pentru a-i proteja misterele de mințile iscoditoare. Tânărul parcurse vreme bună tunelurile strâmte dintre rafturi, abia luminate de razele ce străbăteau sticla ștearsă a cupolei, până să își dea seama că se învârtea în cerc. Încăperea avea formă hexagonală, iar pe podiumul din mijloc trona Orga – inima neînsuflețită care concentra într-un singur punct toate cunoștințele ascunse ale Statului. Șase piramide supraetajate se înălțau în jurul ei până la tavanul atriului, iar spațiul dintre ele era străbătut de șine și roți dințate care se îmbârligau printre culoarele cu rafturi și deasupra zonei centrale. Întreaga încăpere era sufocată de țesătura metalică a unui păianjen nevăzut.
Tânărul se opri în dreptul unei piramide și citi inscripția aurită de la baza ei – TIMPUL. Luă o carte la întâmplare, o răsfoi grăbit și descoperi că era un tratat de anatomie. O alta se dovedi a fi un document istoric care atesta reconstrucția canalizării după cutremurul din 1453. Se duse la alt compartiment – LOCUL – și scoase de pe raft prima carte pe care puse ochii: un îndreptar de prescriere a medicației pentru crizele epileptice.
Rând pe rând, luă la purecat, etaj cu etaj, toate celelalte piramide ale Arhivei: OMUL, SCOPUL, ESENȚA și UNICUL, dar nu descoperi nicio conexiune logică între descrierea sectorului și cărțile cuprinse – doar tomuri aruncate pe rafturi în mod aleatoriu.
Descumpănit, se duse la balustradă și îi strigă Procurorului care ședea la parterul încăperii, apăsând pe clape:
— Locul ăsta nu are nicio noimă, răsună vocea tânărului pe holurile de piatră.
Procurorul se opri din butonat și privi în sus la tânărul arhivist. Își pufăi țigara și continuă munca.
— Nu v-au instruit prea mult la Academie, pare-mi-se. De când eram student am dibuit această manie a universităților, această dedicație fanatică să șteargă din creiere orice fărâmă de intuiție și judecată, să lase în urmă doar o facultate de memorare lipsită de suflet. Acum, însă, văd că nici nu bănuiam până unde aveau să ducă această lucrare demonică. Ia zi-mi, unde consideri tu că se află valoare unei cărți?
— În conținutul ei, veni răspunsul prompt.
Râsetul procurorului răsună până în vârful piramidei.
— Și dacă ți-aș oferi acum o carte de bucate din anul 23, ai arunca-o la gunoi? Sau ai pune-o cu grijă într-o vitrină la muzeu și ți-ai irosi restul zilelor plictisind studenții de la Istorie cu semnificația acelei descoperiri arheologice de mare însemnătate?
— Ați trișat puțin cu gluma asta.
— Așa să fie oare? Ai învățat în anul trei despre Răscoala Baronilor Stacojii din anul 1288?
Tânărul aprobă hotărât.
— A fost un an prost pentru literatură, mizerabil chiar. Serviciul militar era obligatoriu pentru academicieni pe vremea aceea, așa că toți oamenii cu cap mureau în stradă cu pușca în mână. Imaginează-ți, deci, cine a rămas în spatele frontului să scrie cărți: lichelele, nepoții inepți ai generalilor și gospodinele cu pretenții de aristocrate. Singura valoare a acelor manuscrise, în afară de costul coperților de piele și al cernelii aruncate la canal, este că reprezintă întregul curent literar din 1288, oricât de infect ar fi el. Așadar, ele zac în secțiunea TIMPUL, pentru că a fi scrise în vremuri istorice reprezintă singura lor calitate.
— Nu are pic de sens, declară tânărul.
— În mod identic, marele pictor Lucien Baracca a scris la rândul său un jurnal de călătorie care este acum păstrat de curatori pentru simplul motiv că reprezintă creația literară a acestui înalt maestru al artelor plastice. Încearcă să-ți imaginezi în ce piramidă se află.
— OMUL
— Exact! Înveți rapid. Dar se află și în piramida UNICUL, pentru că Lucien a călătorit în locuri despre care bunii cetățeni ai Dunkelheitului este mai bine să nu afle; doar dacă nu vrem să riscăm o sporire a înțelepciunii poporului. Așadar, în această bibliotecă se află singurul exemplar al acelui jurnal. Întreaga Arhivă este construită pe baza acestei doctrine.
— Și care ar fi aceea?
— Doctrina de a suprima.
— Nu se găsește mare logică în ce mi-ați descris.
— Este destulă cât să găsim ce ne trebuie. Căutând cărțile de legislație scrise în secolul 3, la Mănăstirea Ausbridge și care îl menționează pe Meddel, ar trebui să dăm până la urmă peste ceea ce căutăm.
Tânărul rămase o clipă privind în jos de la balustradă, apoi își culese curajul și vorbi:
— Cu tot respectul, dar Sfântul Meddel a trăit în secolul 5.
— Puștiule, eu practic legea de dinainte să te fi născut tu.
Arhivistul puse cartea la loc și o luă în jos pe scări, călcând cu zgomot treptele de marmură. Ajuns la Orgă, șterse comenzile introduse de Procuror și tastă numele Tratatului de Istorie Keith Michaels, ediția a 8-a. Întreaga sală se puse în mișcare. Sunetul rotițelor din metal inundă atriul și reverberă din pereții reci, pentru ca apoi să se stingă printre rafturile nesfârșite. Brațe de fier, suspendate de șine ruginite, pluteau dintr-o parte în alta a bibliotecii, iar în numai câteva clipe, în fața lor ședea cartea cerută.
Tânărul o deschise la capitolul pe care îl tocise toată facultatea și prezentă mândru anul scris în dreptul Sfântului Meddel.
— Bătaie de joc! scuipă Procurorul chiștocul. Și-au bătut joc de cărțile astea la fel cum și-au bătut joc de educația voastră.
Bărbatul se așeză în fața Orgii și dansă cu degetele pe clapele din lemn. Numaidecât, a treia ediție a tratatului îi fu prezentată de către brațele neînsuflețite ale Arhivei. Bărbatul deschise cartea la același capitol și citi cu voce tare:
— „Sfântul Meddel, patronul legilor și al justiției, a trăit cel mai probabil între anii 205 și 294, petrecându-și ultimii ani ai vieții în solitudine la Mănăstirea Ausbridge.” Asta a scris cu mâna lui marele arheolog Dumitrescu. S-ar răsuci în mormânt dacă ar ști ce a ajuns munca lui.
— Dar capitolul din ediția a opta este scris tot de Dumitrescu, răspunse tânărul.
— Baliverne, puștiule! Dumitrescu s-a stins când eram pe băncile facultății… îi răspunse Procurorul, dar vocea i se stinse când citi numele renumitului arheolog la autorii capitolului din ultima ediție. Asta este prea de tot!
Procurorul apucă exemplarul de coperți și îl sfâșie în două, apoi aruncă cele două jumătăți spre rafturile piramidelor, împrăștiind paginile tratatului în tot atriul.
— Una este să batjocorești legile, dar asta înseamnă să nu mai acceptăm realitatea așa cum se desfășoară!
Își aprinse o țigară și introduse în sistem toate edițiile Tratatului de Istorie, iar brațele de fier ale bibliotecii i le aduse în față. Le deschise pe fiecare în parte la capitolul dedicat lui Meddel și lăsă filtrul ars să îi cadă din gură când văzu cum capitolele se contraziceau unul pe celălalt, toate avându-l pe legendarul arheolog ca autor.
— Am fost la toate cursurile sale, se așeză bărbatul pe treptele podiumului, l-am auzit cu urechile mele predând capitolul ăsta. I-am spus la examenul de specialitate că Meddel a trăit în secolul 3, iar el mi-a dat dreptate. Este peste puterea mea de înțelegere cum de și-au bătut joc în halul ăsta de opera omului.
— Nu ni s-a spus niciodată că profesorul Dumitrescu ar fi murit, șopti tânărul. Am trăit în tot acest timp cu impresia că… încă predă.
— L-am văzut în sicriu, lua-m-ar naiba! zbieră Procurorul. Am pus țărână peste el când l-au băgat în groapă, vrei să mergem acum la cimitir și să-l dezgropăm, ca să vezi?
— Cu tot respectul, dar nu pe mine trebuie să mă duceți acolo. Iar la cum văd că stau lucrurile, este posibil ca mormântul lui să nici nu mai existe
— Probabil ai dreptate, zise Procurorul ridicându-se de pe jos, dar acum avem o lucrare de dus la capăt. Eu o să folosesc Orga pentru a căuta, tu o să iei la mână cărțile de pe rafturi. Într-un mod sau altul, trebuie să găsim manuscrisul acela, altfel nu mai ieșim de aici.
Tânărul ar fi vrut să protesteze, dar Procurorul îl opri scurt cu un semn, iar arhivistul își acceptă soarta.
*
Marele Ceas al Reginei bate în fiecare noapte ora unsprezece, declarând oficial lăsarea întunericului, iar lămpile cu gaz de pe străzile Dunkelheitului se închid la unison. Miliția de noapte își pornește patrula, plecând de pe bulevardele principale și împrăștiindu-se în scurt timp prin toate ulițele și fundăturile orașului. Sfâșiind liniștea nopții, se aud din când în când țipetele încăierărilor de la marginea cartierelor, care sunt numaidecât reduse la tăcere – în mare parte de bâte, uneori de gloanțe.
Era a treia noapte care îl prindea pe tânărul arhivist în biblioteca secretă a Statului. Prin cupola de sticlă a Arhivei își făcea cu greu loc licărirea plăpândă a lunii, înăbușită periodic de strălucirea orbitoare a Farului, a cărui privire luminoasă se plimba neîncetată pe străzile întunecate ale orașului, reamintind omenirii de veghea eternă a Împăratului. Chiar timpul și spațiul, substanțe primordiale ale existenței, se aflau acum sub stăpânirea de neînfrânt a Statului.
Tânărul bântuia fără minte etajele labirintice ale celor șase piramide, cu o lampă într-o mână și un săculeț în cealaltă. Trecea prin fața fiecărui raft, inspecta rapid descrierea, iar dacă îl considera relevant îl parcurgea de la un capăt la altul, citind atent titlurile tomurilor și îndesându-le în sac pe cele care puteau fi de valoare. Presărase în urma sa un rând de saci cu cărți, documente și pergamente mistice, astfel încât i se putea reconstrui la perfecțiune traseul prin culoarele întortocheate ale Arhivei.
Pe măsură ce se afundase în sectoarele antice ale piramidelor, textele deveniseră din ce în ce mai obscure: povesteau de locuri străine Dunkelheitului și de fapte istorice care se suprapuneau malițios peste tot ce știa ca fiind adevărat. Până și dialectele în care erau scrise deveneau tot mai greu de deslușit pe măsură ce se depărtau de limba oficială a Statului, părând mai degrabă un grai de mult uitat și pe jumătate reamintit.
— Hai să luăm o pauză de studiu, se auzi ecoul unei voci venind de la parter.
— Am nevoie de ajutor cu sacii, se chinui să strige tânărul, nu pot să fac o sută de drumuri.
— Aruncă-i peste balustradă, veni imediat răspunsul. Și să nu te aud plângându-te de distrugerea valorilor; dacă Statului îi păsa de ele, ne dădea ajutoare.
Arhivistul nici nu se mai obosi să protesteze. Cât timp Procurorul își rulă tutunul într-o țigară, în jurul său se prăbușiră sacii cu cărți precum obuzele de artilerie, trimițând ecouri infernale către vârful edificiului. Mulți își sfâșiară pânza, agățați în mecanismele ascuțite ale Arhivei, iar cărțile slobode se izbiră de șine, spulberându-se în nori de pagini. Alții doborâră brațe de metal din locurile lor, iar acestea se izbiră de marmură, fărâmițându-se ca niște porțelanuri. Numai Orga rămase neatinsă, deși lemnul podiumului se crăpă pe alocuri, unde picaseră cărți de la ultimele etaje ale piramidelor.
— Este o adevărată crimă, exclamă tânărul ajuns la parter înainte de a se prăbuși pe o bancă.
Deloc mișcat de dezastrul dimprejur, Procurorul începu să aranjeze cărțile pe mesele de studiu care înconjurau podiumul. În timp ce arhivistul dormea dus, bărbatul luă fiecare exemplar în parte, îl răsfoi în treacăt și îl așeză pe o masă după schema imaginară din mintea sa. Tomurile care se dovediră inutile fură aruncate în scârbă, care încotro, iar cele care îi stârniră cu adevărat antipatia fură sfâșiate în bucăți înainte de a fi transformate în proiectile.
Când tânărul se trezi, podeaua părea acoperită de un strat gros de zăpadă, iar din cărțile agățate în mecanismele bibliotecii cădeau pagini precum fulgii. Brațele metalice fugeau dintr-o parte în alta a încăperii, aducându-i Procurorului cărți una după alta, pentru a fi ori azvârlite înapoi către rafturi, ori așezate cu grijă în zona de studiu.
Arhivistul se apropie de bărbat și privi peste umărul său, dar rămase mut în fața priveliștii. Sute de cărți deschise, pagini rupte, documente puse cap la cap și pergamente aproape șterse, se întindeau în fața lui ca o mare nesfârșită. În centrul fiecărei mese se afla harta unui oraș, iar în jurul ei lucrările care fuseseră scrise în fiecare district al său. Înfrânt, Procurorul își muta privirea pierdută de la o masă la alta.
— Nu am auzit în viața mea de locurile acestea, recunoscu el. Aceste hărți… nu recunosc niciun oraș, niciun district, niciun nume de stradă… cărțile lor, legile lor, istoria lor – parcă vin dintr-o lume separată de a noastră, cu care se suprapune doar în puncte aleatorii.
Tânărul se plimbă de la o masă la alta și studie fiecare hartă în parte, dar în afară de cea a Dunkelheitului, cu binecunoscutele sale monumente și ulițe întortocheate, nu mai văzuse niciuna în toată viața lui. Înșirate pe hârtii îngălbenite de trecerea anilor erau nume de bulevarde, care nu se regăseau în niciun tratat de geografie, statui ale eroilor pe care niciun copil nu îi învățase la școală și clădiri cu arhitectură străină de orice cunoștință a sa.
Arhivistul se învârtea hipnotizat în jurul podiumului, privind consecutiv acele orașe dintr-o altă lume, citind pagini ale cărților din timpuri pierdute și ar fi continuat până la epuizare în acest fel dacă nu îl trezea Procurorul din reverie.
— Am trimis după un Cerebrozit. Ce se află aici este peste puterile omenești; iar dacă nu primim ajutor pe măsură o să murim aici, îngropați de timp.
Bărbatul se așeză pe o bancă și privi pierdut spre înaltul bibliotecii. Primele raze ale răsăritului se făceau văzute prin domul de cristal, luminând vârfurile piramidelor și reflectându-se pe scheletul metalic al mecanismelor. Duse din reflex mâna la punga cu tutun și se pregăti să ruleze o țigară, dar se opri brusc și își întoarse privirea către tânărul arhivist. Acesta îl privea cu interes.
— Ai de ceva vreme o întrebare pe limbă. Dă-i frâu liber.
— Nu sunteți aici doar din datorie profesională. Aveți un motiv personal, nu-i așa? întrebă tânărul fără să ezite.
Procurorul pufni și băgă tutunul înapoi în buzunar.
— Se pare că, totuși, prin filtrul Academiei mai scapă din când în când câte o minte perspicace.
— Datoria vă dictează doar să găsiți manuscrisul Sfântului Meddel. Masacratul cărților este o pasiune proprie.
Bărbatul zâmbi mulțumit.
— Numele meu este Heroth Maurice, iar Balthazar Maurice a fost fratele meu. El a mai fost, de asemenea, un student model al Academiei de Filosofie Naturală și soțul iubitor al unei tinere neveste iubitoare – o femeie care acum zace văduvită în azil, cu mințile pierdute, pentru că Statul nu a reușit niciodată să-l prindă pe Măcelarul din Districtul Opt, dar a reușit să-l plaseze pe fratele meu la locul incendiului care a mistuit Opera Evanghelică. Nu a rezistat nici măcar o oră pe străzi. De îndată ce Înalta Curte l-a aruncat mutilat în stradă, familiile victimelor l-au sfâșiat în bucăți, răzbunând crimele pe care nu le-a comis.
— Ați devenit Procuror numai ca să îi puteți dovedi nevinovăția.
— Nicidecum, scuipă bărbatul. Odată ce Curtea a dat o sentință, nu o revocă niciodată. Dar am sperat că voi putea pune mâna pe manuscrisul original al legilor și astfel să pot dovedi că tortura fratelui meu a fost împotriva principiilor lui Meddel. Numai așa pot discredita autoritatea Înaltei Curți în fața întregii lumi.
— Iar scandalul iscat de Therion v-a asigurat, în sfârșit, accesul la rafturile secrete ale Statului.
Rânjetul Procurorului se schimonosi într-o grimasă cufundată în chin.
— Am așteptat toată viața o astfel de ocazie și nu o pot irosi pentru nimic în lume. Iar dacă mintea mea este prea mică pentru această realizare, atunci sunt dispus să apelez la ajutorul unui zeu al nimicului!
Pe ușa bibliotecii își făcu apariția o siluetă umană acoperită de o pelerină neagră. Avea trupul înfășurat în bandaje de mătase groasă care îi făceau mișcările silențioase ca ale unei bufnițe. Călcând nepăsător peste rămășițele cărților, Cerebrozitul se apropie încet de podium, indiferent la haosul din jurul său. Ajuns în centrul bibliotecii, își dădu jos gluga și își scoase la iveală capul spân, de două ori mai mare decât al unui om. Făcu o plecăciune în semn de respect, apoi așteptă în liniște ordinul, privindu-i pe cei doi bărbați din fața sa cu ochii sinceri ai unui sfânt.
— Căutăm manuscrisul original al Legilor Sfântului Meddel, îi explică Procurorul Heroth noului venit. Ce vezi înșirat pe mese este rezultatul a zile întregi de căutări în toate domeniile relevante. Cu toate acestea, nu am reușit decât să descoperim noi adâncimi ale necunoașterii noastre. Nici măcar nu știm ale căror orașe sunt acele hărți, cu atât mai puțin ce se găsește în cărțile lor. Orice ajutor ne poți aduce, îl vom accepta umili.
Cerebrozitul rămase o clipă nemișcat, reluându-și în minte cuvintele tocmai auzite, apoi mai făcu o plecăciune solemnă și se apucă de treabă. Silueta palidă se plimba de la o masă la alta, răsfoind cărțile expuse, comparând documentele între ele și punând hărțile unele peste altele în lumina soarelui, căutând cuvinte ascunse în spatele celor scrise.
Mângâia filele cu mâinile acoperite de bandaje și le apropia de față pentru a le simți mirosul. Ducea cărțile la ureche și le răsfoia melodios, ascultând cântecele paginilor, comparându-le între ele. Cele pe care le considera inutile le aranja conștiincios unele peste altele, iar pe restul le muta de la o masă la alta cu cea mai mare grijă, de parcă ar fi ținut între degete chiar moaștele Sfântului Meddel.
Din când în când se urca pe podium și apăsa fin pe clapele Orgii, iar brațele metalice îi aduceau cartea cerută. O lua cu respect din ghearele Arhivei și făcea o plecăciune în fața mecanismelor tăcute. Probabil nu își dădea seama că Orga și aparatele sale erau neînsuflețite. Sau poate că știa, iar pe oameni nu îi găsea cu nimic diferiți de niște simple mașini.
Lipsiți de voință proprie, incapabili de a-și forma amintiri – doar minți infinite, lipsite de orice conținut – Cerebroziții erau în același timp suverani și sclavi. Speța lor era rezultatul experimentelor Statului, învăluite în mister și ascunse de ochii lumii, perfecționate pe parcursul erelor. Originea lor se afla în familiile dezonorate, care preferau să își dea pruncii drept răscumpărare pentru nelegiuiri, decât să fie aruncate în exil. Cerebrozitul era pentru omul de rând un zeu fără suflet, iar pentru Stat, imaginea ideală a omului de rând.
— Acestea sunt hărțile aceluiași oraș, se auzi, după mai puțin de două ore, vocea plăpândă a Cerebrozitului.
Heroth se ridică de pe bancă și se îndreptă către masa unde erau aranjate toate schemele orașelor. Le privi îndelung, apoi se uită pe chipul Cerebrozitului, încercând să descopere vreun strop de ironie. Nu întâlni decât privirea inocentă a spânului.
— Cum este posibil așa ceva? Uite-te la ele, la numele străzilor, sunt complet diferite.
— În cărțile din această Arhivă se găsesc documente care atestă fiecare redenumire de-a lungul anilor, de la bulevardele principale până la fundăturile din mahalale. Nu a trebuit decât să le pun cap la cap.
— Dar asta înseamnă că s-au schimbat de sute de ori.
— Totul se află în documente, veni prompt răspunsul. Dacă doriți să vă demonstrez…
— Nu, prefer să te cred pe cuvânt decât să mai citesc o singură pagină. Dar trebuie să fie o greșeală. Uite-te la hărți, până și tu le-ai pus unele peste altele, nu corespund clădirile între ele. Mănăstirea Ausbridge, leagănul istoriei noastre, se găsește doar pe harta Dunkelheitului.
— Au fost cel puțin opt clădiri în locul pe care stă acum Mănăstirea Ausbridge – Mausoleul Veteranilor, Clinica regală pentru epileptici, Arhiva Geografică…
— Este imposibil!
— Istoria atestă. S-au făcut mii de schimbări de-a lungul anilor. Când se refăcea canalizarea, când săpau noi galerii în minele de argint, întregi construcții erau mutate de la locurile lor, pe când altele au fost refăcute aproape în întregime, cu arhitectură și întrebuințare nouă. Pentru acestea se găsesc dovezi în toată biblioteca. De fiecare dată când a venit la putere o nouă Dinastie Imperială, a început o altă eră, iar vechea istorie a fost ascunsă în rafturile acestei biblioteci.
Heroth privi atent hărţile, înșirate de către Cerebrozit în ordine cronologică. Urmărind drumul clădirilor de-a lungul anilor, de-a lungul străzilor întortocheate care se zvârcoleau ca viermii, printre statuile ce se schimbau de la un erou la altul precum bătaia vântului, putea reconstrui în minte metamorfoza unui întreg oraș – unul care nu avea niciun trecut și niciun viitor, dar a cărui istorie reîncepea mereu de la zero, ca o rană ce se cicatriza numai pentru a se deschide din nou, niciodată vindecându-se definitiv.
— Spune-mi, în ce an suntem?
— Conform calculelor mele, pe baza dovezilor existente, ne aflăm oriunde între 20455 și 31231.
— Deci nu doar istoria și legile sunt falsificate în orașul ăsta, ci realitatea însăși și-a pierdut integritatea!
Cerebrozitul stătea nemișcat în fața sutelor de cărți înșirate, tăcut, așteptând următoarea întrebare, sau poate o nouă sarcină de care să se apuce. Descoperirile pe care le făcea nu aveau nicio însemnătate pentru el, căci nu trăia cu restul oamenilor, în aceeași lume etern crepusculară. Pentru mintea lui, acestea nu erau decât adevăruri implacabile ale realității, la fel de mecanice precum legile matematicii și care se succedau cu aceeași necesitate. Cerebrozitul nu vedea în ele decât un conținut trecător al conștiinței sale, care urma în curând să fie înlocuit cu altul, la fel de insignifiant.
— Te pot întreba ceva? vorbi tânărul care până atunci ascultase tăcut din spatele Orgii.
— Desigur, se întoarse figura palidă spre el.
— După ce ai trecut prin toată istoria orașului, crezi că a existat măcar Meddel?
Cerebrozitul nu irosi nicio clipă:
— Mențiuni despre Sfântul Meddel se găsesc doar în cronicile Dunkelheitului, iar legile care îi poartă numele sunt împrăștiate prin diferite tomuri scrise de-a lungul anilor. Încarnările precedente ale orașului nu au nicio mențiune despre existența unui asemenea personaj.
Heroth se așeză în fața Orgii și își plimbă degetele peste claviatură. Brațele mecanice îi urmară comenzile haotice, zburând frenetic pe deasupra lor.
— Știi care este prețul minciunilor?
— Uităm care este adevărul? răspunse tânărul.
— Uităm că adevărul nu a existat niciodată, declară Heroth pierdut în lumea lui.
Brațele Arhivei sfârtecau în aer și ultimele cărți care mai rămăseseră atârnate de fiare, coborându-le în mii de fragmente asupra celor trei figuri nemișcate.
— Tot trebuie să prezentăm Curții manuscrisul, oftă tânărul, altfel vom fi dizgrațiați. Ce naiba putem face?
— Puteți falsifica un manuscris, răspunse o voce ștearsă.
Cerebrozitul îi privea la fel de indiferent ca până atunci. Stătea în locul în care îl lăsaseră, așteptând inert în mijlocul meselor acoperite de cărți. În mâini ținea un vechi tratat de legislație. Avea coperțile din piele, iar paginile abia se mai țineau în cusătură.
— Acest tom este de pe vremea când Dunkelheit nici nu exista. Este străin erei noastre și nu se găsește decât în această bibliotecă. Nimeni nu va putea dovedi falsul.
Cei doi rămaseră muți la locurile lor, uitându-se când la Cerebrozit, când unul la celălalt.
— Tocmai ne-a propus să comitem înaltă trădare? arătă tânărul cu degetul spre figura palidă din fața sa.
— Ne aflam într-o dilemă, iar el nu ne-a oferit decât cea mai logică soluție.
Heroth luă tomul din mâinile bandajate ale Cerebrozitului și rupse la întâmplare un mănunchi de pagini pe care îl îndesă în buzunar. Scoase apoi pachetul de chibrituri și aprinse colțul cărții. Priviră ca hipnotizați paginile schimonosindu-se și înnegrindu-se, coperțile desfăcându-se în zeci de scântei trecătoare, iar când nu mai rămase în fața lor decât un pumn de cenușă, Heroth o ridică grijuliu și o suflă spre cupola Arhivei.
*
— Și trimite după Breasla Inginerilor, să arunce o privire înăuntru.
Căpitanul de sector privea mut la dezastrul din bibliotecă. Genunchii îi tremurau de groază, iar de nu s-ar fi sprinijit în pușcă, ar fi căzut la pământ.
— Domnule, am auzit zgomote noaptea trecută, dar am primit ordin să nu vă deranjez cercetările…
— Foarte bine ai făcut, îl bătu Heroth pe umăr, m-am enervat destul când s-a stricat mecanismul.
— S-a stricat mecanismul… repetă pierdut căpitanul.
— Doamne Dumnezeule cum a mai făcut, a fost un măcel! Cel puțin două sute de cărți au mierlit.
Căpitanul și santinelele rămaseră în urmă, neputând să își ia ochii de la ruina din interiorul Arhivei. Cei trei se urcară în lift și așteptară în liniște coborârea.
La parter, fură întâmpinați de o liniște ce nu mai bântuise de secole holul principal al Arhivei. Nu mai era niciun om care să alerge de colo-colo, împrăștiind în urma sa zgomote și file. Acum doar soldații din garda personală a Cerebrozitului se plimbau tăcuți printre coloanele de marmură. Armuri negre, fiecare cu casca în forma unui animal de pradă, se opriră în loc când se deschiseră ușile ornate ale liftului.
Un ofițer cu cap de hienă veni spre ei. Se postă în fața lui Heroth și își scoase casca, lăsând la vedere un chip blând, dar cu privirea ageră.
— Mulțumesc că l-ați adus, se adresă Heroth ofițerului, ajutorul lui a făcut toată diferența. Ne luați cu voi până la Judecătorie?
— Judecătoria este închisă astăzi, veni răspunsul pe un ton liniștit.
Heroth își mângâie confuz barba țepoasă care îi crescuse pe obraji în zilele petrecute în fața Orgii.
— Avem documente esențiale pentru condamnarea lui Therion, flutură Heroth foile rupte prin fața ofițerului. Procesul se poate relua acum.
— Procesul s-a terminat acum două zile, iar pe marele uzurpator Therion l-au spânzurat ieri dimineață. Dacă te grăbești îl găsești încă atârnând în Piața Spânzuraților.
— Cum este posibil așa ceva? se scandaliză tânărul. Este nevoie de manuscrisul lui Meddel pentru a se da sentința.
— Exact. Iar echipa trimisă la Arhiva Subterană a Statului l-a găsit înaintea voastră. Și apropo, este Sfântul Meddel pentru tine. Eu o să mă prefac că nu am auzit, dar altul îți va trage o noapte în arest pentru limbaj profan.
Ofițerul își puse la loc casca pe cap, îl luă de pe Cerebrozit de mână și porni cu el spre ieșirea din Arhivă. Unul câte unul, soldații se alăturară coloanei oficiale, lăsându-i pe cei doi bărbați în urmă.
— Ce înseamnă toate astea? rupse tânărul liniștea care se așternuse.
— Ce să însemne? îl bătu Procurorul pe umăr. Au inventat alții adevărul înaintea noastră.
În fața porții de piatră, ofițerul ciocăni cu pumnul și se dădu câțiva pași înapoi. Ușile se deschiseră, inundând sala cu lumina orbitoare a soarelui de amiază, iar printre raze își făcu apariția o unitate specială a gărzii.
Cei patru soldați cărau în spate un sarcofag din oțel fumuriu, ornat cu simbolurile stacojii ale Statului. Îl puseră în picioare și îl deschiseră, lăsând să se vadă în interiorul său un sistem de tuburi și pompe al căror scop era cunoscut doar în cercurile secrete ale Dunkelheitului. Cerebrozitul se așeză înăuntru, iar soldații îl conectară la aparatură, cufundând zeul palid într-un somn lipsit de vise.
Ofițerul își întoarse privirea către cele două siluete ce priveau ca hipnotizate.
— Și când te gândești că ăștia ne conduc pe noi! râse el înfundat.
Sarcofagul se închise la loc, iar soldații îl sigilară cu lanțuri grele și lacăte din oțel, apoi fu ridicat pe umeri și se făcu nevăzut pe poarta Arhivei, împreună cu ofițerul și restul gărzii.
Ajunși afară, priviră derutați la orașul care își continua neperturbat mersul. Pentru oamenii săi, ultimele zile nu reprezentaseră decât un alt episod din viaţa lor – mult discutat, prea puțin înțeles și în curând destinat spre a fi uitat. Heroth scoase din buzunar paginile antice și le eliberă în bătaia vântului, apoi își scutură absent mâinile și porni pe drumul său. Se întoarse încă o dată spre tânărul arhivist.
— Admiră, te rog, fața luminată a lunii. Nu suntem singurii care au ajuns până în inima negurilor. Se va răspândi germenele gnozei și va fi detronată și era aceasta. Therion le-a făcut-o, până la urmă.
— Și ce facem după, construim ceva mai bun sau o luăm de la capăt?
Heroth zâmbi.
— Vedem atunci.
Procurorul se pierdu în mulțime. Tânărul arhivist își mai aruncă o dată privirea către edificiul impunător al Înaltei Arhive, își aranjă fularul și se întoarse spre stația de tramvai.
Turnuri de cristal se înfigeau într-un cer pâclos, străbătut de furtuni electrice. Clădirea Arhivei, un pitic pe lângă acele palate, își pierduse tot luciul. Mașinării cu multe picioare îi săpau fundația și o mutau, încetul cu încetul, de la locul ei. Deasupra sa, mașinile zburau prin văzduh ca într-un stup, iar pe străzile supraetajate, oamenii vorbeau într-o limbă pe care nu o înțelegea.
Tânărul arhivist își apăsă ochii cu degetele, iar când îi deschise se văzu din nou în mijlocul Dunkelheitului, lângă strălucitoarea Arhivă a Statului. Își aranjă fularul și porni către stația de tramvai.
