Prima dată când i-am auzit că vor să mă vândă a fost când aveam ȋn jur de o sută şaizeci de mii de km. EL a deschis discuţia, pe drumul către Câmpulung, ȋntr-o sâmbătă, când am ieşit toţi patru la plimbare. Era vară şi pluteam pe şoseaua netedă ca-n palmă, când le-a zis c-ar fi timpul să schimbăm maşina. Am crezut că-mi scuip pistoanele prin capotă când l-am auzit şi n-am coborât sub 7000 rpm decât după ce s-a legat de mica mea sincopă emoţională ca să-i convingă că are dreptate. Și eu care credeam că ţine la mine şi că nu mă mai ducea EL la spălătorie şi la service doar pentru că avea multă treabă! Quel imbécile j’étais! Iar puştiul lor, mai mare decât mine doar cu câteva luni, practic a crescut odată cu kilometrajul meu, ȋn loc să se roage de EL să nu mă vândă, l-a ȋntrebat, simt că mi se descarcă bateria doar când mă gândesc, dacă pot să cumpere o Lada Samara la mâna a doua! Quelle humiliation!
Trebuia să m-aştept la una ca asta!, pentru că de mic a fost atras de tot felul de vechituri pe care ceilalţi copii nici nu le observau. Nici nu mai ţin minte de câte ori l-a pus pe taică-su să oprească „namana” când vedea pe marginea drumului câte o caţănă sau sipiniţă, cum numea el lămpile lunguieţe cu farfuriuţă de tablă ruginită deasupra, care atârnau pe stâlpi de iluminat, mâncaţi de carii, de pe vremea lui Pazvante Chioru’. Degeaba protesta maică-sa că poate să le facă poze şi din mersul maşinii, taică-su mă trăgea brusc pe dreapta, fără să semnalizeze, şi fii-su cobora ȋn claxoanele maşinilor care ne depăşeau şi ȋşi aţintea telefonul BlackBerry Curve 9320 spre creatura aia ciudată din vârful stâlpului. Să-l fi văzut cât de dibaci ȋşi glisa degeţelul pe butonul de trackpad al telefonului ca să se apropie cu zoomul digital de lampa aflată la o ȋnălţime ameţitoare pentru el! Dacă te uitai ȋn telefonul lui, nu găseai decât poze cu caţăne şi sipiniţe, atât de fascinat era de aceste corpuri vechi de iluminat! La cât de mult a fost frecat de ăsta mic, ȋntr-un final, butonul de trackpad al telefonului a cedat, moment ȋn care taică-su a vrut să-i cumpere şi lui un telefon nou cu touchscreen, cum aveau toţi copiii. Dar cu cine să te ȋnţelegi, că ăsta mic voia tot antichitatea lui cu butoane, aşa că taică-su s-a dat peste cap şi i-a făcut rost de unul identic de la un coleg care nu predase nici el telefonul vechi de serviciu după ce ȋl primise pe cel nou. Când l-a stricat şi pe-acesta era deja la şcoală şi se ȋnvăţase să facă poze de pe bancheta mea din spate.
Au urmat ani care i-au adăugat ȋn meniul preferinţelor specialităţi dintre cele mai neobişnuite, anunţurile de pe marginea drumului cu „vând piatră şi montez” ȋnlăturându-mi orice ȋndoială că puştiul are ceva ieşit din comun. În ultima vreme ȋi bate la cap pe ai lui că vrea să ȋnveţe limba rusă ca să ȋnţeleagă mai bine ȋnjurăturile cu care ruşii se salută ȋn trafic. N’est-il pas très spécial?! Asta i s-a tras de când a intrat o autoutilitară ȋn Loganul lui bunică-su’. De atunci tot caută pe internet să vadă accidente şi, cu ocazia asta, a ȋnvăţat toate mărcile ruseşti de maşini din filmuleţele postate de ruşi pe youtube. De asta vrea să mă ȋnlocuiască cu rabla aia rusească, după doişpe ani ȋn care l-am purtat pe bancheta din spate! Tel père, tel fils! Dacă nu le ȋnchidea EA gura, le dădeam eu motiv să mă schimbe, pe loc! Să-i fie recunoscători amândoi c-au ajuns atunci ȋn siguranţă acasă!
Ce-i drept, de la EA mă aşteptam să-mi ia apărarea. Sunt şapte ani de când facem şaizeci de km pe zi ȋmpreună şi niciodată n-am lăsat-o ȋn drum. Și nu mi-a fost deloc uşor pentru că, de la Piteşti până ȋn localitatea unde face EA naveta la locul de muncă, drumul trece peste o mulţime de dealuri care ȋl fac să semene cu un montagnes russes sinuos, abrupt şi plin de hârtoape. Am avut noroc şi cu EA pentru că are un stil de condus delicat şi cursiv care nu mă bruschează nici când calcă frâna sau acceleraţia, nici când schimbă vitezele. Cu EA la volan am impresia că sunt doar o prelungire a EI, atât de bine mă simte! Pe drum ascultăm muzică franţuzească şi Europa FM, iar când ajungem şi mă parchează ȋn curtea şcolii ador să-i văd pe copii cum se adună ȋn jurul nostru, ca puii pe lângă cloşcă, şi ȋncep să piuie veseli, „Bonjour madame professeur!”. Până apucă să intre ȋn şcoală, toţi ţâncii de la Pregătitoare se reped la EA să o strângă ȋn braţe ca pe mămica lor, şi nu ştiu cum se ȋntâmplă, dar de fiecare dată când asist la o scenă ca asta duzele de apă ale ştergătoarelor ȋmi stropesc emoţionate parbrizul. Sunt momente ȋn care regret că sunt doar o maşină, dar ȋmi trece după ce mi se răceşte motorul.
Uneori, ȋn timp ce stau şi-o aştept să se ȋntoarcă la mine ȋn parcare, ȋmi imaginez că sunt un Autobot, ca cei din Transformers, care i-ar putea clona identitatea sub forma unui avatar robotizat. M-aş folosi de ADN-ul nostru stilistic comun să fiu la fel de chic şi elegantă ca EA, şi de puterea EI persuasivă, să fiu o mână de fier ȋntr-o mănuşă de catifea. Cel mai mult m-a impresionat cu talentul ăsta al EI când mi-a luat apărarea şi i-a convins pe cei doi ingraţi ai familiei să mă mai păstreze o vreme, folosindu-se doar de câteva vorbe şi gesturi bine alese cu care m-a uns pe suflet mai mult decât tot uleiul Elf care mi-a lubrifiat motorul de 1,6 până atunci.
Numai că, după ce-am mai făcut ȋncă treizeci de mii de kilometri, Madame Chic a cedat rugăminţilor LUI şi a acceptat să se despartă de mine pentru o necunoscută, care la momentul acesta prinde contur ȋn uterul unei fabrici din Saxonia Inferioară. Până acum ar fi trebuit să fiu vândută deja, dar am reuşit să-i ȋmpiedic, fără să le pun vreun moment viaţa ȋn pericol, pentru că airbag-urile cu care am fost echipată ȋn 2009 nu mi-au ȋnşelat aşteptările, chiar dacă am apelat la ele ȋn 2021. Mai bine să fiu dezmembrată bucată cu bucată ȋntr-un centru Remat de casare, decât să mă conducă altcineva! În felul acesta ne despărţim doar o dată, altminteri ne-am fi uitat cu jind unii după alţii prin trafic când ȋntâmplarea ar fi făcut să ne ȋntâlnim şi, s’il vous plaȋt croyez-moi, nu aş fi suportat să-i văd, mai ales pe EA, la bordul unei nemţoaice mătăhăloase cu care nu au nimic ȋn comun.