în acest horror noir (cu tente de policier) despre dragoste, pierdere și suferință, descoperim că printre noi încă se mai ascund prădători străvechi, pregătiți poate să ne îndeplinească dorințele ascunse la care tânjim, dar nu neapărat așa cum am spera…
Fata avea părul blond, cârlionțat, cu lungi șuvițe ude lipite de tâmple, de obrajii albi ca laptele. Ochii ei mari erau deschiși a mirare și buzele pline, ușor răsfrânte.
Ploua cenușiu.
Mâinile Lyei se crispară pe mânerul umbrelei, în vreme ce privea la chipul aproape surâzător al fetei. „O cheamă Rita Carr”, își aminti ea, scuturată de un fior. „Frumoasă”, murmură apoi. „Frumoasă ca o păpușă”.
Întocmai ca o păpușă zăcea acolo, în ploaie, cu capul rostogolit lângă bordură și trupul la câțiva pași mai încolo, porționat și împachetat în saci negri de gunoi. La prima vedere, părea un manechin dezmembrat.
Circulația fusese oprită pe ambele sensuri. Câțiva gură-cască, aflați dincolo de cordonul galben al Poliției, se frământau în loc, șoptind. Se auzeau claxoane izolate în depărtare și murmur de voci purtate de vânt.
Inspectorul Marlow se ridică fără grabă, ținând într-o mână umbrela și în cealaltă telefonul.
–– Nu pare să lipsească nimic, concluzionă el. Nouă bucăți, cu capul zece… După cum arată, aș zice că era deja moartă când au tăiat-o.
–– La fel ca în Montpellier, vorbi femeia.
Venea spre el încet, cu fața pe jumătate acoperită de voaleta beretei purpurii, cu tocurile-i ascuțite lovind sonor asfaltul.
–– E la fel ca în Montpellier, Marlow, repetă ea mai tare.
–– Te-am auzit, se răsti el. Nu e relevant. Cazul Irene Cullot s-a întâmplat acum doi ani. Şi a fost altfel.
Lya se întoarse din profil, ca și cum ar fi adulmecat ploaia. Buclele negre îi rămăseseră intacte, în ciuda vântului ce azvârlea șiroaie grele în toate părțile, la fel ca ținuta impecabilă a pardesiului gri închis. Purta mănuși de catifea.
–– Da. Iar înainte de Irene Cullot, a fost Gisela Meine.
Marlow încruntă sprânceana. Își amintea de vremea când numele Giselei ținuse prima pagină a ziarelor; se presupunea că fusese violată și ucisă, dar nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate. O găsiseră împrăștiată prin tot parcul Schlossgarten, în fiecare zi se anunța găsirea câte unei bucăți din ea pe undeva prin vecinătatea Vechiului Castel.
Însă asta se întâmplase cu aproape cinci ani în urmă. La Stuttgart.
Oftă, plictisit. Părea foarte bătrân când stătea așa încruntat, cu fruntea lăsată în jos, cu ochelarii pe nas și spinarea aproape gârbovită. Părul nisipiu, răvășit de vânt, i se rărea în creștet, iar trupul său mare arăta greoi în haina de tweed.
–– Ce te face să crezi că există o legătură între crimele astea trei? întrebă el.
–– N-au fost doar trei, șopti ea, dar încet, pentru sine, ca pentru a-și lămuri un gând.
–– Au trecut ani la mijloc, continuă inspectorul. Au avut loc în orașe diferite, în țări diferite… Chiar modul de operare a fost diferit! Nici n-are rost să discutăm despre asta.
Lya tăcea. Marlow oftă din nou; aruncă telefonul într-un buzunar, își potrivi fularul în jurul gâtului, făcu semn unui agent să alunge niște jurnaliști care se apropiaseră prea tare.
–– Trebuie să-i anunț pe soții Carr, mormăi el, îndreptându-se către mașină. Ar fi de preferat să nu afle de la televizor că… Și apoi o să am nevoie de ceva tare. Vii?
–– Știi, Marlow…
Bărbatul se opri, cu urechea către ea, cu mâna căutând telefonul.
–– Nici aici nu s-a găsit vreun strop de sânge.
*
Ușa localului se deschise brusc, în zgomot de clopoței și balamale vechi. O pală de vânt rece înfioră aerul stătut, îmbâcsit de aburi de bere; câțiva stropi de apă, scuturați de pe un impermeabil, căzură pe podea.
Barmanul își lungi gâtul către nou-veniți, cei aflați la bar se întoarseră.
Vreme de o clipă, lumea încremeni. Doar în colț pâlpâia lumina unui televizor, unde crainicul de știri revenise cu detalii despre crima din districtul St John’s Wood.
Ladislau îi măsură și el din priviri pe tinerii care intrau. Erau studenți; zgribuliți, înfrigurați, aducând cu ei hohote vesele de râs, ecouri de trafic și susur de ploaie căzută pe asfalt. Nu îi recunoștea, însă culorile universității Royal Holloway, întrezărite pe sub hainele de iarnă, îi smulseră un început de zâmbet. Cu siguranță se mai întâlniseră pe coridoare sau prin sălile de curs; entuziasmul salutului lor dovedea că ei îl recunoșteau pe el.
Pe ea o văzu abia la urmă, o pată de culoare în tot acel amestec de negru, indigo și gri. Păr blond despletit, beretă roz, pardesiu alb, fustă scurtă, mai scurtă decât prevedea regulamentul, și tocuri foarte înalte. Trebuia să fie mereu ceva care să o scoată în evidență, ca și cum veșnica aroganță de starletă de la Hollywood nu i-ar fi semnalat prezența îndeajuns. Ieri cămașa cu decolteu adânc. Azi, fusta. Mâine, cine știe…
Înainta nehotărâtă; localul nu se potrivea cu gusturile ei. Se așeză fără să salute, își trânti geanta pe masă fără să-i acorde vreo atenție. Era minunat de frumoasă, chiar și în lumina aceea fadă. O frumusețe rece, ascuțită, cu trăsături aproape dure, dar armonios îmbinate; ca și cum ar fi trebuit să fie urâtă, însă Creatorul se răzgândise pe parcurs și îi tot cizelase colțurile, transformând-o în final într-o operă de artă.
–– Madison…
Fata nu părea să-l fi auzit. Privea absentă la întunericul de afară, pe jumătate întoarsă cu spatele, ținând încă mâna încleștată pe telefon. Tăcerea ei trăda nerăbdare: dacă n-ar fi plouat, ar fi ieșit să fumeze. Și apoi ar fi plecat tot înainte, fără să-i pese de nimeni și de nimic, lăsându-l acolo cu vorba în drum. Era în natura ei să nu stea în loc, să se avânte în viață cu cerbicia unui înotător care înfruntă valuri înspumate, chiar dacă știe bine că asta are să-l ucidă într-un final.
–– Madison, repetă el. Uită-te la mine.
–– Ce dracu’ vrei, Siegel? îl apostrofă ea, cu un zâmbet batjocoritor.
Avea ochii albaștri. Un albastru închis, tulbure, cu irizări de aur. Ca niște pietre de lapis-lazuli încă neșlefuite.
–– Știu ce-ai făcut aseară. Te-am văzut.
Buzele ei se strânseră, la fel ca pumnii ei mici. Palmele aveau urme sângerii acolo unde obișnuia să-și înfigă unghiile.
–– Nu e treaba ta ce fac studenții în timpul liber.
–– Sunt profesorul tău; este și treaba mea. Mai mult, e datoria mea. Madison!… Nu ai predat nici un eseu semestrul acesta, ai lipsit de la mai bine de jumătate din cursuri; iar când totuși ai binevoit să apari, cu mare întârziere, erai obosită sau chiar mahmură.
–– Ah, primesc mustrare de la domnul profesor? Nu mai suntem la liceu, știi…
–– … Nu mai sunteți, însă tot copii ați rămas. În special tu. Îmi fac griji pentru tine.
Madison izbucni în râs.
–– Așa deci… O să mă trimiți în biroul directorului? Îmi dai și bilețel pentru părinți?… Oh, stai. Acum e momentul acela ciudat în care îți amintești că nu am părinți și te simți jenat că ai început discuția asta.
Își aprinse țigara cu mișcări studiate; trase din ea cu sete.
–– Ia te uită. Domnul Ladislau Siegel, fantezia tuturor fetelor de la Royal Holloway, m-a chemat aici ca să-mi spună că își face griji pentru mine. Să înțeleg că nu ai altceva mai bun de făcut vineri seara, cu o față ca a ta?
–– Nu ai voie să fumezi aici, vorbi bărbatul.
–– Nici tu nu ai voie să îți inviți studentele în pub; și totuși, iată-ne, chicoti ea. Fii sincer, Siegel: vrei să mi-o tragi?
Ladislau se încruntă.
–– Mă confunzi cu băiețașii ăia, domnișoară Carlisle, zise el cu răceală, arătând cu un gest discret către grupul de studenți. Niște lichele care profită de disponibilitatea ta, de vulnerabilitatea ta, petrec în cluburi pe banii tăi, te provoacă să îți bei mințile și apoi se amuză pe seama ta. Da, ei vor să ți-o tragă, pentru că tu ești dispusă să te oferi oricând, oricui îți dă atenție.
Asprimea vorbelor lui părea să aibă efect; zâmbetul arogant dispăru de pe chipul fetei. Însă numai pentru o clipă. Orgoliul ei de prințesă de Beverly Hills nu avea să fie înfrânt cu câteva cuvinte. Dădu să se ridice, înfuriată, însă el o prinse de braț și o sili să rămână pe scaun.
–– Ai văzut știrile de azi?… Au găsit o fată moartă în zona clubului Lyndhurst. Acolo obișnuiești și tu să mergi, nu?… Era de vârsta ta. Vrei să știi detalii?
Madison ridică din umeri.
–– A întâlnit un Incubbus în baie și nu i-a făcut față? Mare ghinion. Dar trebuie că e minunat să mori așa, în plin extaz, nu crezi…? Dintr-un orgasm să ajungi direct în rai… Erotism și moarte, o îmbrățișare fatală… Nu despre asta ne vorbeai zilele trecute, la mitul Zburătorului…?
–– Tranșată ca o halcă de carne la abator, i-o tăie Ladislau, fulgerând-o cu privirea lui de oțel. Au cules-o din vreo trei tomberoane.
Râsul fetei îngheță. Simțind că îi captase atenția, Ladislau continuă, aparent netulburat:
–– O fătucă de bani gata, așa ca tine. Pierdea nopțile prin cluburi, se înhăita cu toți golanii, pleca acasă cu cine se nimerea. Băutură în exces, droguri, sex cu necunoscuți… Parcă ai mai văzut așa ceva, nu? Parcă seamănă cu cineva…
Ea lăsă țigara jos. El i-o luă din mână și o stinse în restul de cafea din ceașcă.
–– Cât timp a trecut de când a murit tatăl tău? o întrebă el, cu un ton ceva mai moale.
–– Nouă ani, murmură Madison.
–– Ce crezi că ar spune, dacă te-ar vedea acum?
Mica americancă tresări. Făcea eforturi mari să păstreze fațada aceea de divă neatinsă de problemele muritorilor de rând, însă unghiile i se înfipseră cu violență în carne, deschizând iar vechile răni. O picătură de sânge îi înflori în podul palmei. Ladislau știa că întrebarea fusese prea directă, prea dureroasă; amintirea trecutului săpa în ea un gol adânc, ce nu putea fi umplut cu toate nopțile pierdute în petreceri lascive și aburi de alcool.
Vreme de câteva momente se întoarseră amândoi către televizor; încordați, absenți, fiecare pierdut în propriile gânduri. Nu schimbase nimeni de pe canalul de știri. Se vorbea acum despre o molimă misterioasă din Orient, ajunsă cumva în Italia și Spania de mai multe zile. Doctorii insistau asupra igienei personale pentru a se opri răspândirea virusului; autoritățile luau în considerare închiderea școlilor și carantinarea populației. Cineva de la bar râse: „Aiurea; e o conspirație, vă spun eu! Sunt interese mari la mijloc!… Chinezii vor să…! Și americanii, care…!” Vocea bărbatului fu acoperită de vocile studenților, care vedeau de palavrele lor obișnuite și râdeau tare, cu toată lipsa de griji a tinereții.
Deodată, Madison se ridică, târșind scaunul greu de podea și înhățându-și geanta; mai multe perechi de ochi se întoarseră. Paloarea ei singură ar fi atras atenția, însă Regina Tragediei nu se putea retrage în liniște după cortină. Săraca fată bogată, trebuie că gândeau toți. Săraca fată bogată. Aproape că le auzea șoaptele, murmurele, glumele nesărate.
–– La naiba cu toate astea! răbufni ea. Mă duc acasă.
–– Sunt cu mașina. Vrei să te conduc?
Îi aruncă o privire piezișă. Pe chip îi reapăru zâmbetul obișnuit: tăios, distant. Prințesă de Beverly Hills până la capăt, atâta timp cât reflectoarele erau aprinse.
–– De ce, ai impresia că băiețașii ăia nu au destule subiecte de bârfă?… Du-te naibii, Siegel! Îți dau eseul când îl termin, nu mă mai cicăli.
*
În noaptea aceea, Madison dormi somn greu, agitat, răscolit de acele vise pe care ziua le silea să zacă îngropate în străfunduri, în spatele măștilor ei din piatră și aur.
Visă un salon alb în stil parizian, cu șemineu, candelabru de cristal, tapițerii de catifea, perdele de dantelă și etajere elegante, înalte până în tavan. Și pe sine, abia o copilă, ghemuită pe un covor mițos ca o blană de animal mare, pe care degetele ei îl răscoleau cu aviditate. Lumina murea. Prin geamurile deschise larg, o boare de vânt mișca alene draperiile de culoarea vinului de Burgundia.
Visă apoi chipuri, voci. Oameni înalți și încruntați gesticulau amplu unii către alții. Nu distingea cuvintele; sunau stins, înfundat, la fel ca atunci, dar știa despre ce era vorba, și trupul i se chirci instinctiv într-un spasm de plâns. Scormonea tot mai adânc firele lungi ale covorului, ca și cum ar fi căutat să se îngroape în moliciunea lui albă.
Lângă fereastră, profilându-se neagră în rochia ei de mătase pe tapițeria fotoliului, stătea o femeie blondă, cutremurător de frumoasă.
Iubește-mă, gemu către ea copila de atunci. Sunt aici, iubește-mă, iubește-mă…
Dar ei nu-i păsa de rugi tăcute, nici de lacrimi fără glas. Nu își lăsa privirea să cadă asupra fetiței ghemuite de covor, nu o vedea de la înălțimea fotoliului alb ca un munte înzăpezit. Dincolo de frumusețea femeii în negru nu era decât gheață.
Iubește-mă, iubește-mă…
Deasupra șemineului, o oglindă mare cu rama aurită reflecta silueta unui domn încă tânăr, foarte serios, cu alură aproape aristocratică și o nespusă blândețe în priviri, care domina întreaga încăpere. Umbre mișcătoare dansau în jur, se întindeau lungi să îl acopere, dar el rămânea drept, neclintit ca o stâncă. Fetița din vis își aținti ochii asupra chipului drag, agățându-se de el cu toată ființa ei, strigându-l pe nume, chemându-l înapoi. Tu mă iubești, nu-i așa? îi șopti, plină de speranță. Își aminti însă că el nu era acolo ca să-i răspundă, ca s-o iubească; acolo era doar o pânză mânjită cu vopsea de ulei. Iar ea cădea, cădea adânc într-o negură nesfârșită, asaltată de hohote de râs ce se rostogoleau din toate părțile. Săraca fată bogată. Madison Carlisle, prințesa lui tata. Săraca fată bogată.
Sări din somn, țipând. Palmele îi sângerau.
Cu ani în urmă, când pățea așa ceva, se repezea năucă la baie după dezinfectant și bandaje; era sensibilă la durere pe-atunci. Sângele o făcea să leșine, cu atât mai mult cu cât un val de sânge dezlănțuit de lama unui cuțit o despărțise de tot ce avea drag.
Acum nu se mai speria din atâta lucru. Același sânge curgea și în venele ei; descoperirea asta o făcuse să vrea să îl vadă mai des, tot mai des, ca să simtă legătura cu trecutul ce îi fusese smuls din brațe cu sila. Începuse cu unghiile, dar asta se întâmpla mai degrabă accidental, ca într-un tic nervos. Ultimul psihiatru îi recomandase să le taie foarte scurt și să poarte mănuși când dormea, pentru a evita aceste „accidente”. Vorbea al naibii de mult, boșorogul, în loc să își facă treaba. Nu știa nimic. Ea avea nevoie de pastile, nu de palavre; pastile care să o ajute să doarmă fără vise și să se trezească odihnită, aptă să înfrunte realitatea goală de zi cu zi.
Lamele se dovedeau a fi mult mai eficiente.
Atâta doar că, în exaltarea momentului, uneori apăsa prea tare, tăia prea adânc. Se trezea apoi legată de un pat de spital, în perfuzii, cu încheieturile cusute și bandajate. „Trebuia să mă lăsați acolo”, le-a spus ea prima dată. Avea treisprezece ani. O găsiseră în baie, aproape moartă, scăldată din cap până-n picioare în propriul sânge, murmurând dacă mor, mă vor îmbrăca într-o rochie albă și mă vor culca într-un sicriu deschis, înconjurată de flori și de lumânări… „Trebuia să mă lăsați să merg la el, vreau să fiu lângă el; e atât de singur acolo, fără mine!…” I-au bălmăjit niște povești despre cum trebuia să fie puternică, pentru că el nu ar fi vrut să o vadă așa. A doua oară nu le-a mai spus nimic, simțea doar plictiseală și un început de iritare. Ei nu știau că avea nevoie de durere ca de aer; durere fizică, pentru a se elibera de durerile celelalte, cele nevăzute.
În cameră era frig, uitase fereastra deschisă. Sau poate că o lăsase așa înadins, nu mai știa. Se ghemui în pat, cu bărbia pe genunchi, și porni televizorul. Butonă în neștire câteva momente, până când chipul zâmbitor al Ritei Carr umplu ecranul. Degetele îi rămaseră înțepenite pe telecomandă, ezitând să apese iar.
Tranșată ca o halcă de carne la abator.
Cuvintele lui Ladislau Siegel îi răsunau clar în minte, iar și iar. Tranșată. Ca o halcă de carne. La abator. Tranșată. Aproape că vizualiza o siluetă în halat alb de măcelar, o tejghea metalică, un braț înarmat cu un satâr ciopârțind fără milă un trup tânăr și frumos de fată.
Niște sânge n-ar fi speriat-o. Până la aproape douăzeci de ani, văzuse mai mult sânge decât ar fi putut suporta un om obișnuit.
Totul începuse cu seara aceea de la restaurant, pe când mânca înghețată de căpșuni împreună cu tatăl ei. Trecuse de ora închiderii; proprietarul ținea deschis doar pentru ei doi, pentru seara lor specială. Se simțeau bine. Ea povestea ceva, o prostioară copilărească, iar tatăl râdea. Nu și-ar fi putut imagina o zi de naștere mai frumoasă. Asta era tot ce își dorise: ea, tatăl ei și o cină târzie; nimic mai mult. Trăia în altă lume pe-atunci, una plină doar de râsete, delicii și fericire. Apoi, ca într-un coșmar, umbra cu pălărie s-a ridicat neagră undeva, în spate. Un braț, o mănușă de piele, un cuțit, și râsul tatălui s-a stins într-un horcăit roșu. Își amintea cu claritate sângele; atât de mult sânge!… Pe costumul impecabil al bărbatului, pe fața de masă albă, în cupa cu înghețată… Și lumea ei perfectă s-a prăbușit pentru totdeauna.
Nu mai mâncase înghețată de atunci; nici de căpșuni, nici de alt fel. Simpla ei menționare îi făcea rău.
Viața de-acum se împărțea în cioburi de vise îmbinate strâmb. Vise glaciale sau stacojii în noapte, vise cenușii precum cenușiul cețos al zilelor londoneze, toate pătate pe alocuri de luminile stridente, colorate ale cluburilor. Ea nu ar fi ales niciodată Londra ca refugiu, însă bătrânul avocat Thomas Leroy o convinsese că acolo era mai în siguranță decât în California. Erau pe urmele ei, i-a zis atunci. Voiau să o ucidă și pe fiică, așa cum îl uciseseră pe părinte. Să termine ce au început atunci.
Rita Carr. De o vârstă cu ea, blondă ca ea. Probabil confundaseră fetele în graba lor, confuziile se puteau face lesne în semiîntunericul pâlpâitor al sălii de dans. Norocul lui Madison că i se făcuse rău și plecase, iar asasinii lui don Franco o luaseră în primire pe cealaltă – la fel de blondă, la fel de lipsită de minte – și o eliminaseră, lăsând-o apoi bucățele prin tomberoane, tranșată ca o halcă de carne la abator.
Nici vorbă de „niște sânge”. Trebuie că indivizii acumulaseră o cantitate imensă de ură în toți acei ani, dacă simțeau nevoia să o taie în bucăți în loc să o ucidă, pur și simplu, și să îi lase cadavrul acolo unde ar fi căzut. Voiau să-i ia nu doar viața, ci și viziunea aceea romantică despre moarte, iluzia de somn palid, încremenit între flori și lumânări…
Îi venea să verse. Învelită în cuvertură, se apropie de fereastra deschisă ca să ia puțin aer. Luminile orașului apăreau fantomatic prin ceață, departe; liniștea nopții apăsa greu.
„Aș putea să sar”, gândi deodată, lăsându-și ochii în jos. Nu se vedea trotuarul, dar știa că era acolo, cinci etaje mai jos. „S-ar termina totul într-o clipă. L-aș scuti și pe Thomas de atâta alergătură pentru a-mi asigura protecția, și i-aș scuti și pe imbecilii ăia de asasini de alte greșeli stupide. Aș face eu treaba lor, ca să nu mai năvălească asupra oricărei blonde care le iese în cale…”
Zâmbi strâmb.
„Și n-ar mai trebui să-mi bat capul nici cu eseul lui Siegel.”
Ladislau Siegel, cel mai popular profesor din universitate; cel mai tânăr, cel mai bine îmbrăcat – venea mereu la cursuri în costume splendid croite, sau în blugi și cămăși de culoare închisă ce îi scoteau în evidență pectoralii, fără cravată sau papion, arătând astfel ca un rebel printre „fosile” – și cel mai arătos. Avea părul lung până la umeri, o umbră de barbă neagră în jurul maxilarului perfect sculptat, o grație masculină desăvârșită în mișcări.
Siegel…
Siegel cel băgăcios.
Se îndrăgostise de el cu luni în urmă, însă n-ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume, nici măcar față de sine. I se părea prea banal, prea „de rând” să aibă o slăbiciune pentru același bărbat după care suspinau majoritatea fetelor din universitate. Ba chiar și unele dintre profesoare se umezeau toate la vederea lui; mai mare râsul: femei în toată firea, fâstâcindu-se și roșind ca niște fetițe…
Adevărul e că tânărul maghiar din România avea un statut asemănător unei celebrități atât printre studenți, cât și printre colegi. Îl îndrăgeau ca pe o apariție exotică, sorbindu-i cuvintele cu nesaț și stârnindu-l mereu să spună, să spună mai multe. Despre istorie medievală, despre cultură, despre politică, despre Europa de Est. Iar el se supunea și le povestea multe și de toate, scuturându-și pletele negre cu vădită satisfacție. Savura atenția lor, se hrănea cu ea, trăia pentru asta. Își ținea cursurile de folclor central și est-european la fel cum un rock star ar ține un concert; intens, pasional. Când începea să vorbească, vocea îi căpăta sonorități de bronz, ochii cenușii străluceau ireal, întreaga sa făptură vibra în ritmurile păgâne ale unor incantații străvechi. Podiumul amfiteatrelor se transforma în scenă la apariția lui, studentele deveneau groupies înfocate.
Și Madison printre ele, deși s-ar putea spune că disprețul ei ostentativ față de cursul lui Siegel arăta exact contrariul.
Se pomenea adesea cu mintea zburându-i la el. La el, la frumusețea lui tulburătoare. Pentru că era al naibii de frumos, afurisitul, şi perfect conștient de efectul stârnit de prezența lui asupra publicului feminin. „Ce-ar fi dacă…?” se întreba atunci. „Ce-ar fi dacă…” însă nu îndrăznea niciodată să ducă gândul până la capăt, pentru că știa că, la capăt, nu va găsi decât cea mai neagră depresie.
Ea nu alerga niciodată după bărbați; nu alerga după nimic. Moartea tatălui o aruncase într-o stare de inerție a spiritului în care nu știa că și-ar putea dori ceva; banii îi ofereau totul, fără ca ea să apuce să ceară, fără să știe ce însemna să ceară, să vrea. Cât despre bărbați – sau băiețașii, după cum se exprimase Siegel în modul acela tranșant – i se ofereau la picioare, cuceriți și intimidați deopotrivă de frumusețea ei, de aerul ei trufaș. Iar ea se înfrupta din ei așa cum se înfrupta din toate viciile, cu poftă și nepăsare, simțind în final doar o nesfârșită scârbă față de ei, față de sine, față de toate.
Căuta atunci mângâierea rece a lamei; uneori forța nota înadins, în speranța unei morți timpurii și a rochiei albe.
Siegel însă trezise ceva în ea. Pentru prima dată după atâta vreme, simțea ce însemna să vrea.
Da, îl iubea cu disperare, cu pasiune adolescentină, și individul știa cu siguranță; bărbații ca el au nas pentru astfel de lucruri. Juca tare, făcea pe inabordabilul, pe domnul-profesor-cel-integru-și-cu-reputație-nepătată, iar Madison nu voia să își riște orgoliul într-un joc la care nu se pricepea, pentru ca apoi să sufere o respingere zdrobitoare.
Asta ar fi ucis-o cu siguranță.
Prefera să se protejeze în singurul fel cunoscut de ea până atunci: să-l trateze cu ostilitate, să-i răspundă cu un sarcasm tăios la cele mai banale întrebări și să-l bruftuluiască ori de câte ori avea ocazia, cu sau fără motiv. Numai că el, ca nimeni altul, răscolise exact acel loc din sufletul ei pe care ea îl credea ascuns tuturor: dorul arzător de tatăl mort, îmbinat cu dorința obsesivă de autodistrugere. Și o făcuse cu blândețe părintească, așa cum nu mai întâlnise de când…
„Să-l ia naiba pe Siegel!”, țipă în sinea ei. „Să-l ia naiba, cu întrebările lui cu tot!”
*
Într-una din zilele următoare, nu se mai stăpâni; un impuls de moment o făcu să capete curaj și să intre pe neașteptate în biroul lui.
–– Na-ți eseul, îi zise, trântindu-i în față un dosar de plastic plin cu foi capsate. Sper că acum ești mulțumit.
El o privi mirat câteva momente, fără să înțeleagă.
–– Ah… Da, bine, făcu Ladislau în sfârșit, întorcându-se la lucrul său. Lasă-l aici, o să-ți comunic nota mai târziu. Sau o găsești mâine la avizier.
Fata rămase descumpănită. Cumva se așteptase ca discuția să continue din punctul în care o lăsaseră atunci, în pub, înainte ca ea să se ridice și să plece. El să-i repete că își face griji pentru ea, să o certe pentru felul în care își nenorocea tinerețea, iar ea să-i promită cu seriozitate că va renunța la toate, dacă… Eternul „ce-ar fi dacă…”, niciodată dus până la bun sfârșit. Dar bărbatul nu o mai întreba nimic, nu se mai arăta preocupat de starea ei. Nici măcar nu observase că în dosar erau două eseuri, nu unul, și că temele alese erau dintre preferatele lui. Avea ochii ațintiți în ecranul laptop-ului, degetele i se mișcau cu repeziciune pe taste. Ca și cum n-ar fi conștientizat că nu era singur.
Se foi de pe un picior pe altul, fără să știe ce să spună; scenariul de față nu se potrivea cu cel din mintea ei. Dădu să plece, învinsă, când o hârtie scrisă de mână, aflată pe masă, lângă brațul lui, îi atrase atenția.
–– Ce-i asta? îl întrebă, ridicând-o între degete.
–– Demisia mea. Plec.
–– Poftim?!
–– Niște probleme personale. Trebuie să plec acasă, în România. Ceva legat de tatăl meu… În sfârșit, nu te privește.
Aproape că se clătină. Acum, tocmai acum când își luase inima-n dinți și venise la el ca o studentă silitoare, hotărâtă să-i facă pe plac la fel ca gâștele celelalte, el pleca. Senzația de abandon o sufoca; rămânea iar singură, fără cineva căruia să-i pese. Lăsă hârtia să cadă înapoi pe masă.
–– Îmi pare rău pentru tatăl tău, șopti ea.
–– OK.
Își strânse mâinile în pumni, cu unghiile înfipte în carne. Firicele subțiri de sânge prinseră a se prelinge de-a lungul degetelor.
––Tatăl meu a însemnat totul pentru mine, zise deodată Madison.
Ladislau ridică ochii, contrariat.
––… M-a dorit atât de mult, încât se plimba prin casă cu păpuși în brațe până am venit eu pe lume, continuă ea, cu glasul înecat. M-a vrut, m-a iubit încă dinainte să mă vadă, dinainte să știe dacă eram băiat sau fată. El a fost singurul care m-a iubit vreodată și pe care l-am iubit. Mama… Mama nu m-a vrut. Nu m-a avortat pentru că tata a insistat să nu mă omoare, să mă nască și să mă lase lui, iar ea a acceptat, dar numai în schimbul unor cecuri consistente. Ca să-și repare corpul în urma sarcinii, a zis. Compensație pentru acest mare sacrificiu pe care îl făcea pentru el… E fotomodel, înțelegi. Sau cel puțin era, pe vremea aia… Am văzut-o o singură dată, la câteva luni după ce a murit tata. Pe el nu-l mai aveam, voiam să o am pe ea. Eram sigură că mama e ca tata, oarecum… Că e bună, și sufletistă, și mă iubește, dar e plecată din motive independente de voința ei. Tata așa mi-a dat de înțeles. Știi, el vorbea frumos de toată lumea; nu mi-a zis ce a făcut femeia aia, felul în care m-a aruncat pur și simplu, cum ne-a aruncat pe amândoi. Întâlnirea cu ea a fost ca un duș rece. Mi-a cerut bani. Nu mie personal, evident… Eu aveam unsprezece ani, ce știam eu?… Vechiul avocat al tatălui meu, bun prieten al nostru și unul din tutorii mei, a insistat să fie prezent la discuție, alături de dădaca mea și de notar. Și mami a venit și ne-a cerut bani. Chipurile a avut o înțelegere cu tata, primea de la el un fel de pensie anuală, și spera ca lucrurile să rămână la fel și în continuare. Amenința să conteste testamentul, să îi dea compania în judecată, să facă scandal la televiziuni. Dar Thomas i-a arătat ușa și i-a zis scurt: „Afară!”. S-a uitat la el prostită, s-a smiorcăit, a vociferat… În final a plecat cu coada între picioare, fără să-mi arunce măcar o privire, scârba naibii… Am înțeles că juca la cacealma cu amenințările ei, ar fi suferit mult mai multe daune în urma unui eventual proces decât noi, mai ales că nu exista nici o dovadă a acelei înțelegeri cu tata despre care vorbea…
Se opri, gâfâind. El o privea înmărmurit, cu mâinile rămase suspendate în aer, deasupra tastaturii. Într-un târziu, îl văzu ridicându-se de la birou; era vizibil tulburat.
–– Îmi pare rău, Madison. Nu știam că…
–– L-am văzut murind. I-au tăiat gâtul în fața mea, în restaurant, chiar de ziua mea… După aia, s-a spus despre el la televizor că avea legături cu lumea interlopă, că averea lui a fost adunată prin mijloace necinstite… I-au pus în cârcă multe și de toate, dar nu-i nimic adevărat. Vezi tu, eu am fost acolo când tata l-a dat afară pe don Franco din biroul lui; n-a vrut să facă afaceri cu el, să-i pună compania la dispoziție drept paravan pentru mizeriile învârtite de el. De aia l-a ucis. Bănuiesc că nici asta nu știai…
Bărbatul mișcă încet din cap: nu, nu știa. Madison inspiră adânc, eliberată în sfârșit de povara aceea atât de apăsătoare. Trebuia să iasă de acolo; simțea că apropierea lui o făcea să se piardă, iar ea nu-și putea permite asta. Nu atunci, nu așa. Siegel n-ar fi trebuit să o vadă așa. Voia doar să fugă, să se ascundă în bârlogul ei, departe de el, departe de toți, să plângă în voie. Însă el stătea între ea și ușă, arătând așa cum arăta, privind-o în felul acela – nu, nu era compătimire în ochii lui cenușii, compătimirea ar fi umplut-o de scârbă; era altceva, mai mult, mai intens –, venind tot mai aproape, și ea rămase pe loc, cuprinsă de un tremur incontrolabil, ca un copil speriat ce era. Slăbiciunea îi înmuia genunchii; cât pe ce să se prăbușească, însă brațul lui o prinse la timp.
–– Să te ia naiba, Siegel, șopti ea printre lacrimi, în vreme ce își culca fruntea pe umărul lui.
În noaptea aceea nu-și mai strigă tatăl în somn. Nu mai plânse în fața amintirii portretului din salon, nu-și mai imploră mama absentă să o iubească.
În noaptea aceea, visă un amurg înmiresmat de vară; visă o pădure de magnolii purpurii în floare ce își întindeau ramurile către un cer indigo. Iar ea, în mijlocul acelui decor de basm, îmbătată de parfumul dulce al florilor și de lumina feerică a stelelor, făcea dragoste cu Siegel.
*
Lya se ridică brusc din fotoliu, lăsând cartea să-i alunece din mâini. Oricum nu avea stare să citească, o luase de pe raft din reflex și o răsfoise pentru a-și ascunde nervozitatea.
Alături, inspectorul Marlow își întrerupse discuția cu agentul Sullivan.
–– S-a întâmplat ceva? o întrebă. Ai vreo obiecție de făcut?
–– Moartea Ritei Carr fost o greșeală, Marlow, la fel ca toate celelalte, vorbi ea, cu o siguranță de neclintit. Cel mult o crimă pasională, dacă vrei, însă asta ar însemna că făptașul a vrut să ucidă. Fata nu trebuia să moară… Un accident nefericit a dus la acest deznodământ.
–– Nu înțeleg… Care toate celelalte? Ce accident? Despre ce tot vorbești?!
Femeia zâmbi, plictisită. Cunoștea bine tipologia lui Marlow; un individ bine intenționat în fond, bun profesionist, însă cu vederi prea înguste, convins că nimeni nu știa mai bine decât el, nimeni nu văzuse mai multe decât el. Nu putea să-i spună detaliile pe care le cunoștea ea, nici să-i arate fotografiile cu primele victime.
Toate acele fete, surâzând Morții ca într-un vis minunat, dar palide ca ceara, ca marmura, complet golite de sânge, cu răni adânci pe gât…
„Bietul Marlow… Nu are nici cea mai vagă idee cu ce ne confruntăm. Și mai e și molima… Puterile lui cresc, în vreme ce noi vorbim…”
El părea convins că prinsese un fir. Mark Sullivan, agent MI5, îl informase despre o crimă petrecută în urmă cu nouă ani, în Statele Unite; un important om de afaceri, pe nume Alexander Carlisle, ucis în fața fiicei sale de zece ani. Execuție în stil mafiot, fără amprente, fără urme, cu o tăietură perfectă exact în locul potrivit. Indiciile duceau către interlopul Giulio Franco, însă lipsa unor dovezi concrete făcuse imposibilă pronunțarea unei sentințe. Ucigașul, mâna plătită, scăpase atunci. Fusese prins între timp, undeva prin Argentina, și murise cu două luni în urmă, în închisoare, spânzurat. Arăta ca o sinucidere; cu toate acestea, absența inexplicabilă a camerelor de supraveghere din vecinătatea celulei sale trezeau alte suspiciuni.
Cât despre fată, ea se afla acum în Londra, la studii; frecventa aceleași localuri ca Rita Carr. Prezenta unele trăsături comune cu fata ucisă, precum vârsta, înălțimea, culoarea părului, stilul vestimentar…
Da, și cei doi bărbați susțineau că moartea Ritei fusese o greșeală; asasinul, spuneau ei, o căuta de fapt pe Madison Carlisle, singura martoră a crimei de demult. Mărturia ei putea duce la căderea întregii familii Franco.
Marlow nu avea cum să înțeleagă faptul că fata moartă nu avea nici o legătură cu asasinii lui Don Franco; dimpotrivă, ucigașul o voise pe ea și doar pe ea.
Sullivan, pe de altă parte, era făcut din alt aluat. Un tip rezervat, analitic, gata să întoarcă problema pe toate fețele și să accepte și alte variante decât cele propuse de el, chiar dacă, pe moment, păreau să nu aibă sens. Da, cu Sullivan se putea lucra…
–– Nu te înțeleg, repeta Marlow. Totul e foarte clar aici, dar tu insiști să te agăți de varianta ucigașului în serie…
Lya nu găsi de cuviință să-i ofere un răspuns. Se mulțumi doar să zâmbească vag:
–– Nu mă aștept să înțelegi, dragul meu. Fapta asta iese de sub jurisdicția ta.
–– Orice se întâmplă în districtul St John’s Wood e sub jurisdicția mea! strigă Marlow, peste măsură de enervat.
Însă ea nu-l mai asculta; își pusese deja pardesiul gri și se îndrepta grăbită spre ieșire, aranjându-și din mers eșarfa de cașmir.
*
–– Îți vine să crezi? comentă Roger Gibbs către colegul său, Mark Heffner, ridicând ochii din ecranul monitorului. Guvernul nu ia nici o măsură în ce privește virusul. Cică îi afectează doar pe bătrâni și pe cei care suferă deja de alte boli; restul, să facem bine să ne imunizăm în grup…
Se aflau în Biblioteca Publică din Londra, căutau material pentru un proiect. Roger începuse prin a citi știrile de pe internet; amenințarea virusului necunoscut devenea serioasă. Simptomele variau de la un om la altul, însă majoritatea ajungeau să se înece în propriul sânge. Numărul de bolnavi și de morți creştea de la o zi la alta. Mai multe țări anunțau măsuri de siguranță, doctorii recomandau purtarea de măști și mănuși chirurgicale pe stradă. Autoritățile din Suedia și Anglia însă hotărâseră că nu era nimic grav, doar o simplă gripă ce trebuia combătută cu vitamine și ceaiuri pentru imunitate.
–– Selecția naturală, cu alte cuvinte, căscă Mark din locul său. Cine scapă, scapă. Restul…
–– În Italia au închis ieri granițele, au scos armata pe străzi, continuă Roger, deschizând un alt articol. Azi-mâine aflăm că se întâmplă la fel și în Spania, și în Germania… O să se întindă porcăria asta în toată Europa. Ce dracului facem cu excursia aia?
Plănuiseră o excursie pentru vacanța de primăvară, după toate acele povești auzite de la profesorul Ladislau Siegel. Voiau să înceapă cu România, să viziteze Cele Șapte Cetăți ale Transilvaniei, cu pornire din Brașov, iar apoi să o ia spre Ungaria, Austria, Slovacia, Cehia, Polonia, să treacă prin Germania, ca să vadă Zidul Berlinului, și să încheie cu un popas mai lung în Olanda, la Amsterdam. Urmau să plece la sfârșitul lui februarie cu avionul de București și să călătorească mai departe cu trenul.
–– Eu zic să mergem, vorbi Marisa Lang, care tăcuse până atunci. Am dat deja banii. Dacă se împute treaba, luăm avionul și ne întoarcem acasă.
–– Și eu zic să mergem, aprobă Mark. Votez pentru.
–– Vin și eu.
Cei trei tineri se întoarseră. O știau din vedere pe colega de peste ocean, dar nu frecventau aceleași cercuri. Ea bătea localurile scumpe împreună cu alți copii de bogătași, venea la școală când își amintea, preda proiectele rar sau deloc. Nu li se adresa unora ca ei decât cu apelative de tipul „rataților”, și doar ca să-i invite să se dea la o parte din calea ei. Niciodată nu o văzuseră la bibliotecă; părea să se fi înscris la facultate din lipsă de ocupație, ca să aibă unde merge atunci când cluburile erau închise.
Acum le vorbea aproape rugător; stătea în fața lor spășită, cu mâinile împreunate.
–– Îmi pare rău, drăguță, îi zise Marisa pe un ton înțepat, dar am aranjat deja totul. Drum, cazare…
–– Mă descurc, o să rezolv cu drumul și cazarea.
––… Noi am prins o ofertă, un pachet pentru grup de trei. Orice ai lua acum, ar costa cel puțin dublu.
–– Banii nu sunt o problemă, plătesc tot ce trebuie.
Un moment de liniște. Într-adevăr, banii nu constituiau o problemă pentru cineva ca ea; ar fi trebuit să-și dea seama. Roger făcu un gest dezinteresat: nu-i păsa. La rândul său, Mark mormăi:
–– Eu n-am nimic împotrivă. Nu te ducem în spate sau ceva…
–– În plus, te-ai plictisi cu noi, continuă Marisa cu obiecțiile. E călătorie de studiu, nu mergem să ne distrăm.
–– Înseamnă că aveți nevoie disperată de cineva ca mine în grup, rânji Madison cu o umbră din vechea ei nepăsare, lăsând un cec pe masă. Fac eu cinste cu distracția. Te ajut să te și aranjezi puțin, dacă vrei… Poate o să ai chef de distracție după ce n-o să mai fii urâtă.
Roger pufni în barbă, ascuns în spatele monitorului său. Mark își stăpâni un zâmbet la adăpostul căciulii trase pe ochi. Marisa Lang nu era deloc urâtă; cu fața ei rotundă, încadrată de șuvițe negre, și ochii migdalați, de asiatică, era chiar foarte drăguță, însă se vedea de departe că avea alte priorități decât moda. Purta un etern coc ciufulit, legat în vârful capului, arătând astfel limpede că se afla deasupra acestor probleme banale care păreau să ocupe în totalitate viața fetelor ca Madison.
–– „Nu mergem să ne distrăm”, o maimuțări Mark, brusc înveselit, după ce noua membră a grupului se îndepărtase. Stăm patru zile în Amsterdam, fir-ar să fie. Cine dracu’ ne crede că e doar „călătorie de studiu”?!
–– Serios? izbucni Marisa. Chiar și așa, va trebui să o suportăm pe asta tot drumul?!
–– Nu văd nici o problemă, atâta timp cât își plătește partea ei și nu ne abatem de la traseul hotărât. Mai relaxează-te și tu un pic, Marisa, ce naiba!
Bineînțeles că Mark nu vedea nici o problemă; toți băieții deveneau niște cățeluși în prezența lui Madison Carlisle, oricât de urât erau tratați de aceasta. Dădeau impresia chiar că le făcea plăcere să-și lase masculinitatea zdrobită sub tocurile ei diafane, fără să protesteze în vreun fel, fără să încerce careva să-i dea o replică pe măsură. Încrezuta aia merita pusă la punct, o dată pentru totdeauna.
Marisa însă nu-și exprimă gândul cu voce tare. Fiind singura fată din gașcă, nu voia să apară drept scorpia acră, plictisitoare și veșnic nemulțumită.
Singura fată din gașcă… până în acel moment. Acum erau două, iar cealaltă avea prostul obicei de a acapara întreaga atenție a oricărei găști.
–– Se vede că pierde nopțile în cluburi și bagă praf în vene, comentă ea totuși, cu neascunsă satisfacție. Nici măcar nu mai e atât de frumoasă.
*
Adevărul e că Madison se topea pe picioare.
Nu mai frecventa cluburile de săptămâni, mânca puțin, ieșea din casă rar.
Începuse să meargă aproape regulat la școală, mai mult ca să simtă viața palpitând în jurul ei decât din interes pentru cursuri, să se asigure că încă trăia; dar în restul timpului zăcea ghemuită în mijlocul patului, cu televizorul aprins și gândurile aiurea.
Siegel plecase la o zi după ce ea își revărsase întreg sufletul înaintea lui. Nu se aștepta ca el să rămână pentru ea, deși o vagă speranță parcă o încercase, așa, pentru câteva clipe. La urma urmei, el nu îi arătase prin nimic că i-ar fi împărtășit sentimentele. Rămăsese până la sfârșit un profesor integru și se comportase ca atare, fără să facă nimic din ce ar fi lăsat loc la interpretări. Da, o îmbrățișase, îi oferise un umăr de plâns; dar la fel ar fi făcut oricine ar fi văzut-o în starea aia.
Momentul lor de tandrețe nu fusese nimic altceva decât mila unui adult responsabil față de un copil necăjit.
Constatarea aceasta o umpluse la început de furie, de frustrare, de o sfârșeală amară. Doar un copil. Sperase cu adevărat că Siegel avea să vadă în ea o femeie? În visele ei – visele acelea pe care le avea de la o vreme aproape în fiecare noapte – ea era femeie, iubită, amantă, iar el o devora întreagă cu o pasiune mistuitoare, de parcă ar fi vrut să o afunde cu totul în sine. Acolo, existau doar ei doi în lumea întreagă; ei doi și magnoliile înflorite. Simțea aievea trupul lui alături de al ei; mângâierile lui, sărutările lui o ardeau multă vreme după ce se trezea. Însă erau doar vise, dorințe ascunse alături de lacrimile plânse pentru tatăl ei; iluzia unor plăceri în locul durerii reale, eterne.
Urmase apoi resemnarea; tristă, anostă, cu gust de sare și cenușă. El nu o iubea, nu avea să o iubească niciodată. Plecase pentru totdeauna, lăsându-i în dar amintirea acelor clipe topite în îmbrățișarea lui.
Atunci îi venise ideea să călătorească undeva, oriunde, măcar pentru o vreme. Pe cei trei colegi amatori de excursii îi auzea adesea discutând, făcând planuri și socoteli; nu arătau, nici pe departe, ca oamenii pe care și-i alegea în mod obișnuit ca tovarăși; păreau genul obișnuit de tocilari retrași în lumea lor, însă Madison hotărî că avea nevoie de această schimbare. Alt mod de viață, alți companioni, alt ambient. Începuseră oarecum cu stângul; Marisa o privea dușmănos pe sub sprâncene, băieții o tratau aproape cu indiferență, și nici ea nu încerca să se arate dulce ca mierea, ca să dărâme măcar o parte din barierele ce o separau de ei; dar o acceptaseră în gașca lor. Asta conta. O acceptaseră fără să o întrebe nimic, fără să-i ceară alți bani decât partea ei la cheltuielile comune, respingându-i cu o politețe rece încercările de a plăti pentru toată lumea. „Păstrează-ți banii”, îi spuneau mereu. „Poate că o să avem nevoie de o rezervă, în caz că se întâmplă ceva.”
Vechii prieteni nu doar că ar fi acceptat ca ea să plătească totul, ci s-ar fi așteptat să o facă. Pentru ei, era de la sine înțeles ca „săraca fată bogată” să se ocupe de tot ce însemna partea financiară a distracțiilor.
„Avea dreptate Siegel… Lipitori. Lichele. Gata să profite de vulnerabilitatea cuiva, dacă asta le va aduce o băutură gratis, o seară gratuită în club…”
Menționarea numelui lui, chiar și în gând, o încălzea în mod plăcut, la fel ca și amintirea ultimelor clipe alături de el. Ciudat i se părea însă faptul că, în realitate, nu își amintea aproape nimic din acea întâlnire. Ar fi vrut să păstreze toate detaliile într-un ungher ascuns al sufletului, alături de zâmbetul bunului ei tată și dulceața vieții fericite de demult.
O îmbrățișase… Și apoi ce?
„Poate că am leșinat”, își spuse, în vreme ce pășea alene pe străzile pietruite ale Sighișoarei, la scurtă distanță de colegii de drumeție.
În ciuda temerilor Marisei că avea să-i fure statutul de unica prezență feminină în cadrul grupului, Madison prefera să rămână în urmă, ba chiar să se plimbe singură, pe alte drumuri decât ceilalți, pentru a-i întâlni la final de zi la hotel. Nu e vorbă, se ținuse de cuvânt; intrase peste Marisa într-o seară și o silise să suporte câteva ore nesuferite de machiaj, coafuri și schimbări de haine, printre obișnuitele tachinări și înțepături. Asta se întâmplase în Brașov, după lungile popasuri din București și de pe toată Valea Prahovei. În rest se ținea la distanță, lăsându-i să creadă în continuare că se considera prea bună pentru ei. Nu își exprimase nici intenția de a merge în vreun club. Chiar și în serile în care grupul căuta distracție, Madison îi anunța că era prea obosită și se retrăgea în camera ei, pentru a nu fi văzută din nou până dimineața, la micul dejun.
În felul acesta, putea să se gândească în voie la ale ei.
Nu știa însă că ceilalți îi observaseră paloarea, cearcănele pe care în zadar se silea să le ascundă sub stratul de fard, oboseala tot mai accentuată. Ca și cum, în loc să doarmă, ar fi stat trează nopți întregi. O întrebaseră o singură dată dacă se simțea bine; ea le dăduse un răspuns vag, expeditiv, tăindu-le orice încercare de a reveni asupra subiectului. Nu putea să le spună despre nopțile ei atât de vii, despre visele acelea atât de reale…
Nu putea să le spună despre îmbrățișarea cu profesorul Siegel.
Îi vorbise de magnolii atunci… Magnolii purpurii sub clar de lună, undeva departe, la poalele unei vechi cetăți. Imaginea aceea îi rămăsese întipărită în minte, ca și cum ar fi văzut-o aievea. Și el îi dezmierda părul în acel moment… Sau nu…?
„Ce dracu’ s-a întâmplat în biroul ăla?!”
Din îmbrățișarea lui Siegel, se pomenise din nou pe coridor, cu geanta pe umăr, îndreptându-se către o sală de curs. Să nu fi fost nimic real? Doar un alt vis bolnav, născut din disperarea ei după iubire, după afecțiune, după atenția bărbatului iubit? Îi veni să râdă: „Trăiesc într-o lume a fanteziei… În curând o să mă pierd complet în ea, o să rup orice contact cu realitatea. Ziua mă gândesc încontinuu la un moment care probabil nu s-a întâmplat, noaptea fac dragoste cu un bărbat imaginar. O să sfârșesc nebună, în vreun azil…”
–– Siegel…!
„Și acum îi aud numele, strigat aiurea pe stradă. Ce să spun, sunt pe drumul cel bun…”
–– Madison!
Auzindu-și propriul nume, deveni atentă; în față, ceilalți se opriseră, iar Roger îi făcea semn să se grăbească.
–– Madison, uite! E Siegel!
*
Ladislau le strânse mâinile, pe rând, cu un zâmbet reținut. Se arăta foarte surprins să îi vadă acolo, atât de departe de casă, dar încântat de curiozitatea lor de a vizita orașul său natal.
–– Mi-ar fi plăcut să vă fiu ghid, copii, le spuse el, însă nu am posibilitatea să-mi schimb planurile pentru zilele acestea. Dacă aș fi știut că veniți… Trebuia să mă anunțați!
Cei trei îl asigurară că nu era nevoie să se deranjeze; se mulțumeau cu salutul lui prietenesc și cu faptul că schimbau câteva cuvinte într-un cadru relaxat, în afara orelor de curs. Oricum, ei deja se pregăteau să plece mai departe, spre Mediaș, apoi spre Sibiu…
Mai în spate, aparent nepăsătoare, Madison îl privea cu răsuflarea tăiată. Era mai frumos decât și-l amintea, mai frumos decât îi apărea în vis. Când ochii lui se opriră asupra ei, se cutremură.
–– Madison Carlisle! i se adresă el. Trebuie să recunosc, cel mai mult mă miră prezența ta. Mai ales în asemenea companie…
Ridică din umeri, fără să-i răspundă. „Știe!” țipă în sinea ei, aproape venindu-i să o ia la fugă. „Știe ce am visat azi-noapte, și ieri noapte, și…”
Din reflex, își strânse iar pumnii până la sânge. Abia după ce se despărțiră, îndrăzni să respire din nou. Ar fi vrut să fie singură; efortul de a-și ascunde sentimentele în fața tovarășilor de drum i se părea brusc prea mare. Și entuziasmul lor o irita.
–– N-o să înțeleg niciodată ce v-a plăcut atât de mult la individul ăsta, le aruncă peste umăr.
Îi lăsă să bombăne în voie la adresa ei și o luă înainte, cuprinsă de nervozitate. Știa sigur că nu avea să aibă liniște, atâta timp cât ea și Ladislau Siegel se aflau în același oraș. Dar știa și că nu putea să plece, fără să-l mai vadă o dată. Trebuia să își lămurească sieși acele momente în ceață, să înțeleagă dacă era cazul să spere…
Când tinerii ajunseră la pensiune, cu gând să ia prânzul și să se pregătească de plecare spre următorul punct al călătoriei, proprietarul îi întâmpină pleoștit. Avea vești proaste: molima pusese stăpânire peste întreaga țară; începând cu ziua următoare, se instaura carantina. Granițele fuseseră închise.
–– Nu veți putea ieși din România, îi anunță el. Oriunde mergeți, veți fi băgați într-un centru de carantină și Dumnezeu știe în ce condiții veți sta acolo și cât o să dureze. E mai sigur să rămâneți aici, deocamdată…
–– Rămânem aici, răspunse Madison cu hotărâre, fără să le dea celorlalți ocazia să se sfătuiască și să ia o decizie.
–– Nu ne permitem, fir-ar să fie! șopti unul dintre băieți îngrozit, atingându-i brațul.
Ea însă nu-l ascultă; completă în grabă un cec și i-l întinse proprietarului.
–– Cred că asta acoperă cazarea și masa pentru două săptămâni, zâmbi Madison. Dacă situația se prelungește, vii și discuți cu mine.
Bărbatul luă cecul și clătină din cap, apoi se depărtă pentru a discuta cu alt grup.
–– Ești nebună! strigă Roger, furios.
–– De ce? Îmi place aici, căsuțele astea sunt adorabile. Unde mai pui că îmi plac și magnoliile, iar cabana fetelor se numește chiar Magnolia… Știți, proprietarul mi-a zis mai devreme că parcul ăsta e minunat când înfloresc copacii!
–– Știi bine la ce mă refer, fir-ar să fie! Tu chiar te-ai obișnuit să rezolvi orice problemă trântind pe masă un sac de bani?!
Fata ridică din umeri.
–– Hai, recunoaște. Uneori este nevoie de cineva care să rezolve problemele trântind pe masă un sac de bani.
*
Femeia își plimbă distrată degetul pe marginea paharului, încet, cu mișcări molatice. Avea mâini mici, foarte albe, unghii bine îngrijite și un inel mare, lucrat în filigran. Pe masă, alături de paharul încă plin, se vedeau niște mănuși de catifea neagră.
Părea să aștepte pe cineva. Stătea singură, în colțul cel mai îndepărtat al încăperii, pierdută în gânduri și reverii, ascultând doar cântecul vag al cristalului. Chipul ei palid, cu gene plecate, era pe jumătate ascuns de borurile pălăriei cu voaletă.
Ridică fruntea pentru câteva momente – la radio se transmiteau ultimele știri legate de epidemie, numărul de bolnavi și de morți, ordonanța militară ce avea să intre în vigoare începând cu a doua zi – apoi reveni la starea aceea de veghe, la joaca ei cu paharul de vin.
Dacă s-ar fi uitat cineva către ea atunci, ar fi văzut că singuratica zâmbea.
Un zâmbet absent, adresat tuturor și nimănui, uitat pe buzele vopsite în roșu intens.
Dar nu o privea nimeni; erau cu toții mult prea ocupați să profite de acea ultimă noapte de libertate. Mulți dintre clienții restaurantului veniseră de departe. Cei de la masa de alături vorbeau o engleză cu arome puternice de whisky și tutun; americani, ghici ea, strâmbând ușor din nas. Obsedați de povești cu vampiri, prezenți în Casa lui Vlad Dracul pentru că numele restaurantului suna interesant. Mai încolo, în mijlocul unui grup foarte animat, un domn la vreo șaizeci de ani explica ceva într-o italiană cu vocale mult lungite, gesticulând des. Clienții români, cu urechile ciulite la radio, vorbeau încet și ridicau din umeri, posaci.
Plătiseră cu toții bani grei pe acele zile de vacanță; Sighișoara nu este un oraș ieftin în nici o perioadă a anului. Numai ghinionul făcuse ca pacostea să îi ajungă pe toți aici, acum. Și, după cum arătau lucrurile, situația avea să dureze.
În partea cealaltă a localului, la bar, bărbatul înalt și brunet îi povestea ceva cu multă însuflețire fetei de lângă el, care râdea. Vocea lui se auzea distinct între celelalte voci, în ciuda distanței.
Îl urmărea de ceva vreme.
Scena se repeta întocmai ca atunci când îl văzuse ultima dată, cu doi ani în urmă, în Montpellier. El, frumos și misterios, având ceva de erou tragic în înfățișarea lui, cu vocea aceea joasă și vibrantă care ar pune pe jar orice femeie. Ea, pierdută în ochii lui, ascultându-i cuvintele ca pe Sfânta Evanghelie, probabil gândindu-se cât de norocoasă era că îl întâlnise.
Da, observă Lya, jucându-se în continuare cu degetul pe marginea paharului, făcându-l să sune delicat; scena era mereu identică. Doar că, de fiecare dată, fata era alta.
Cea de demult: Irene Cullot pe numele ei; o franțuzoaică nostimă, cu niște minunați ochi negri, păr de culoarea grâului copt și un zâmbet larg, strălucitor. Asta de acum: o americancă blondă, sofisticată, îmbrăcată într-o rochie albastră mulată pe trup și cizme înalte până aproape de genunchi.
Și altele la fel. Tinere de tot, abia ieșite din adolescență, purtând încă o anume inocență copilărească pe chip, dar cu mișcări și unduiri de femei coapte, pornite devreme pe calea depravării.
„Îi plac îngerii aproape căzuți”, își aminti. „Suflete rătăcite pe marginea prăpastiei, dansând într-un ritm amețitor, care se agață cu disperare de mâna lui întinsă ca și cum dintr-acolo va veni salvarea, fără să știe că el doar le va trage după sine în afund…”
Cândva, și ea avusese plete blonde și o dorință inexplicabilă de a muri. Cel puțin, așa își imagina pe-atunci, cu mintea ei de copilă, până când însăși Moartea i se înfățișase sub chipul unui demon amețitor de frumos. În acel moment, pe când întreaga-i viață se derula cu repeziciune prin fața ochilor, își dăduse seama că nimic nu era real. El îi vindea doar vise, iluzii poleite și șoapte în amurg; în îmbrățișarea lui nu avea să găsească decât întunericul etern.
„Oare își mai amintește…? Așa obișnuia să mă privească și pe mine, pe vremuri…”
…
‒‒ Nu te mint, Madison, râdea bărbatul, atingând ca din întâmplare brațul fetei. Nu este doar o poveste pentru turiști. Dracula s-a născut exact în casa asta, într-una din încăperile de sus. Dacă n-ar fi fost atât de târziu, aș fi rugat-o pe doamna Ilonka să ne conducă acolo, ca să vezi… Dar, dacă dorești, putem să încercăm într-una din zilele următoare.
Madison se încruntă ușor.
‒‒ Dar de mâine se închid toate localurile, obiectă ea. Se închide și cetatea. Cum…?
Bărbatul făcu un gest protector, zâmbind.
‒‒ Ei, nu-ți face griji; găsim noi o soluție. Cunosc niște oameni, o să trag câteva sfori… Dacă tot ești blocată aici, măcar să petreci timpul într-un mod plăcut.
De data asta nu se întâlniseră întâmplător. Ajunsă în camera ei în după-amiaza aceea, după masa de prânz, Madison găsise în telefon un mesaj de la el. „Te aștept”, îi spunea, și alături era adresa unui local din Cetate. O întâmpinase mai puțin protocolar, cu o îmbrățișare prelungă și un pahar de vin.
„Ce dracu’ vrei, Siegel?” ar fi vrut să-l întrebe iar, cu țâfna-i obișnuită, însă căldura zâmbetului, a cuvintelor lui o făcură să se înmoaie ca niciodată înainte. Și el era fericit, atât de fericit să o vadă! Se simțea în sfârșit în siguranță, cu picioarele pe pământ solid și cu mintea ancorată în realitate.
Nu știa cum ajunseseră să vorbească despre legendele locale, despre vampiri, despre Dracula; conversau cu lejeritate, ca doi vechi prieteni care se revăd după multă vreme. Oricum, Ladislau avea mereu această ușurință de a conduce o discuție, fără să lase loc de ezitări și pauze stânjenitoare. În plus, se înfiripase între ei doi o apropiere după care ea tânjise multă vreme.
„E perfect”, își spunea fără încetare, „totul e perfect!”
În acel moment, bătrânul de la masa italienilor începu să tușească tare. Omul era congestionat, părea că se sufocă. Cineva îl bătu ușor pe spate, crezând că se înecase, dar tusea lui devenea tot mai violentă. Avea ochii injectați, pielea feței vânătă.
‒‒ Nu poate să respire! strigă o femeie de la altă masă.
‒‒ E bolnav, șopti Madison, îngrozită. A fost atins de molimă!
Între buzele bătrânului se vedea sânge. Și erau stropi de sânge și înaintea lui, pe masă. O voce sugeră să fie chemată salvarea; în jur se auzeau țipete.
Ladislau sări în picioare de la locul lui și o prinse pe Madison de după umeri.
‒‒ Vino, te duc înapoi la pensiune, vorbi el încet. Toți oamenii ăștia vor fi închiși în centre speciale; nu vrei să te afli printre ei.
*
Primăvara începuse de timpuriu. Fără ploi năprasnice, firești în luna lui Martie, fără agasantele vânturi din sud, fără urme de capricii de femeie cochetă. Primăvara aceea era o doamnă focoasă și darnică, soră-geamănă cu Vara ce avea să vină.
Pentru populația aflată în carantină, zilele treceau greu. Însă tinerii blocați la pensiunea de sub cetate nu se plângeau. Ba dimpotrivă; parcul larg din jur, căldura plăcută de afară, cerul mereu senin, mugurii gata să plesnească pe ramuri făceau ca șederea lor forțată să fie mult mai agreabilă decât ar fi fost de așteptat. Încetaseră încă de la început să mai citească știrile, să numere bolnavii și morții. Cifrele în continuă creștere nu făceau decât să le sporească inutil starea de anxietate. Hotărâseră, în mod tacit, să nu mai vorbească despre asta; proprietarul avea să le dea oricum de știre dacă apăreau ceva noutăți. Astfel, ziua se plimbau pe aleile parcului, bucurându-se de aerul curat, iar seara se adunau la palavre pe veranda uneia din cele două cabane închiriate.
Chiar și Madison se arăta mai abordabilă de la o vreme; aproape vorbăreață, aproape veselă, cu o altă lumină în ochi. Nu-i vorbă, avea și acum momente când dispărea în lungi plimbări solitare – îi vedeau părul blond și hainele în culori stridente pâlpâind departe, printre copaci – pentru a reveni între ei abia la ceasul cinei, însă acele momente petrecute împreună, cu un joc de cărți, o gustare, o sticlă de vin, păreau imaginea unei vacanțe perfecte.
Totuși, Madison nu era deloc bine. Paloarea ei tot mai accentuată, silueta tot mai firavă îi făceau pe cei trei prieteni să se întrebe dacă nu cumva suferea de anorexie. Mânca foarte puțin, uneori abia gusta, pentru a spune apoi că nu-i era foame sau că nu avea poftă de mâncare. Dormea mult, în schimb. Mergea la culcare prima și se trezea ultima, târziu, cu mare greutate.
‒‒ Înfloresc magnoliile! îi anunță ea într-o seară, pe când li se alătura pe verandă.
Bântuise toată ziua singură pe-afară, pe lângă copaci, ca și cum ar fi așteptat multă vreme acel moment, și le dăduse vestea exploziv, cu un tremur febril în glas. Văzând însă privirile lor nedumerite, schimbă repede subiectul. Cum să le spună lor că totul era acum așa ca în visul ei, cel cu magnolii înflorite la poalele unei vechi cetăți…?
Și tot în ziua aia, primise un mesaj de la Siegel, în care o anunța că aranjase totul cu vizitarea Casei lui Vlad Dracul și că avea să o aștepte acolo unde se întâlniseră data trecută. Drumul era liber, o asigurase el, nu avea să o împiedice nimeni.
‒‒ Ar fi bine să te duci la culcare, o sfătui Roger, văzându-i agitația nervoasă. Tare mi-e teamă să nu te fi îmbolnăvit…
‒‒ N-am nimic, râse ea, dar se ridică fără împotrivire și alergă în camera ei.
Era mai simplu așa; nu trebuia să inventeze vreun pretext stupid pentru a se face nevăzută, dacă ceilalți credeau că doarme.
Îl găsi în locul știut; stătea pe trepte, sub felinar, frumos ca un arhanghel sub ploaia de raze aurii. Purta un veston de catifea neagră peste cămașa vișinie, arătând astfel ca un tânăr gentilom dintr-o poveste de demult.
‒‒ Mă bucur atât de mult că ai venit, îi șopti, strângând-o în brațe. Și cât de frumoasă ești în alb!
Madison se îmbrăcase complet în alb, fără vreun motiv anume. Cămașă vaporoasă, cu nasturi străvezii, și blugi strâmți, bine croiți, la care asortase o curea și pantofi din piele roșie. În păr avea o floare de magnolie purpurie, abia înflorită.
‒‒ Să mergem, vorbi el, deschizându-i ușa.
Interiorul era luminat în întregime de lumânări. Ladislau o conduse în sus pe trepte spre o încăpere largă, dar simplu mobilată, cu o masă mică în stânga, două scaune, o canapea largă, tapițată cu roșu și negru pe peretele din dreapta, lângă un șemineu mare, și o banchetă în dreptul ferestrei. Sus, un candelabru din fier forjat, în care ardeau lumânări.
–– Mă așteptam să fii un romantic, râse Madison, ghemuindu-se pe canapea.
–– O spui de parcă ar fi ceva rău.
Bărbatul aprinse încă două lumânări, apoi îi arătă o sticlă de un roșu întunecat, cu eticheta plină de medalii în relief.
–– Vin?
Ea întinse paharul, fără să-i răspundă. Îl privea lung, contemplativ, ca o pisică aproape îmblânzită, dar încă nehotărâtă dacă e cazul să se lase dezmierdată. Vinul îi coloră obrajii palizi, îi aduse mici luminițe în ochi.
–– Tu nu bei?
–– Cred că unul dintre noi doi ar trebui să rămână treaz, zise el cu seriozitate.
–– Ah. Să înțeleg că vrei să mă îmbeți și să profiți de mine?
Râdea copilărește.
Ea încă își imagina că totul era un joc; un delicios joc al seducției, cu puțin vin, puțină conversație, un nasture deschis ca din neglijență, o atingere aparent întâmplătoare, prelungită într-o mângâiere apăsată… Un oftat de plăcere, un sărut, un alt sărut, și apoi contopirea totală a trupurilor într-o îmbrățișare nesfârșită… O citea ca pe o carte deschisă. Toate acele vise care o consumau noapte de noapte, topindu-i orice altă voință, chemând-o, se perindau acum prin mintea ei, așteptând cu nerăbdare să iasă la suprafață, să se întâmple aievea.
După câteva momente lungi în care doar se măsurară unul pe altul în tăcere, Ladislau se apropie de ea și se așeză alături, pe canapea; degetele lui îi atinseră părul, obrazul, gâtul. Începu să îi descheie al doilea nasture, al treilea, își strecură mâna sub cămașa ei. În același timp, se aplecă spre urechea fetei, ca și cum ar fi vrut să o sărute.
–– Știm amândoi cine profită de cine aici, Madison, îi șopti el, făcând-o să se înfioare.
Dar nu de plăcere, așa cum se aștepta. Atingerea lui era rece ca gheața; palma de pe sânul ei avea gheare lungi, ascuțite. Iar chipul – chipul îi devenise ca ceara, cu ochii strălucind mari, înfometați; între buzele prea roșii, dinții lui apăreau albi, ciudat de lungi.
„Nu. Nu e adevărat. Nu e adevărat. E doar un vis… Trebuie să mă trezesc!”
Dar nu se mai trezea. Visul ăsta nu era ca celelalte; nu simțea nici căldură, nici plăcere. Și respirația lui, atât de aproape de fața ei, o făcu să-și amintească dintr-o dată de noaptea în care bunul domn Carlisle murise: duhnea a moarte și a sânge proaspăt vărsat, prelins de pe lama unui cuțit. Încercă să se ridice, să îl împingă la o parte, însă trupul îi înțepenise acolo, paralizat în brațele lui.
„Oprește-te! Mă sperii!” vru să-i spună, dar vocea refuza să o asculte. Iar el continua să o strângă tot mai aproape, să își plimbe degetele cu gheare pe trupul ei pe jumătate gol, să o atingă cu buzele lui reci.
–– Nu trebuie să-ți fie frică, murmura el. Pentru asta ai venit până aici, urmându-mi chemarea… Ți-o dorești la fel de mult ca mine… O să se termine totul în curând și o să te trezești la o nouă viață…
Îi văzu fălcile deschizându-se larg, cu colții dezveliți. Dădu să țipe, însă țipătul îi ieși din gât ca un geamăt stins. El o strânse și mai aproape și o sili să își întoarcă fața într-o parte, pentru a-și expune gâtul gol, când ușa camerei sări în lături, făcând lumina lumânărilor să tremure.
*
‒‒ Bună seara, Dragwlya.
Ladislau tresări; în același timp, fata se smulse din mâinile lui și se depărtă de el, albă de groază. În cadrul ușii se profila silueta unei femei.
‒‒ Tu! răcni el, recunoscând-o.
Lya înclină ușor capul, într-o reverență batjocoritoare. Se întoarse apoi către fată:
‒‒ Șterge-o! îi porunci, arătându-i cu un gest ușa.
Madison nu așteptă să i se spună de două ori. Se strecură temătoare pe lângă ea, apoi o luă la fugă pe scări în jos și dispăru în noapte, fără să mai privească înapoi.
‒‒ Ce dorești, Orsolya? o întrebă Ladislau iritat, ridicându-se în picioare.
Încă avea colții la vedere, ochii răi de fiară care a mirosit sânge.
‒‒ Să te invit la o plimbare, zâmbi femeia. Dacă tot am fugit amândoi din carantină, am putea să profităm de noaptea asta frumoasă. Nu sunt jandarmi în cetate acum, drumul e liber… Haide, Ladi. În amintirea vremurilor trecute, când mă doreai pe mine la fel de mult ca pe fetița asta, acum.
Bărbatul ridică brațele în lături, învins. Își retrăsese ghearele; era acum iar gentilomul perfect, de o eleganță inegalabilă și frumos ca un înger din picturile renascentiștilor.
‒‒ Trebuie să mă supun. Altfel, vei spune că sunt lipsit de curtoazie…
‒‒ Știam că vei răspunde astfel, susură ea, prinzându-l de braț. Ultima oară când ne-am plimbat împreună prin cetate a fost tot într-o primăvară caldă, ca acum… O noapte la fel ca asta… Ții minte? Eu aveam șaptesprezece ani… A trecut ceva vreme de-atunci. Și e primăvară din nou… O primăvară atât de frumoasă, de care însă nu am avut parte… Au înflorit magnoliile, știi…?
‒‒ De asta ai venit acum la mine? rânji el. Ca să-mi vorbești de amintiri cu magnolii? A trecut momentul nostru, Orsolya. E prea târziu acum.
‒‒ Nu fi răutăcios. Știi bine că magnoliile sunt florile mele preferate. Nu o să te superi din atâta lucru, nu-i așa? Orice treabă ai, poate să aștepte. Orice poate să aștepte, în aceste momente… Numai magnoliile trec.
Ladislau hohoti, vesel.
‒‒ Hai, lasă-mă să ghicesc. Eterna fantezie întunecată a femeilor ca tine: vrei ce am eu. Ai văzut niște filme siropoase în care gingașa domniță se îndrăgostește de un vampir și primește nemurirea prin sărutul lui. Ai citit toate cărțile și toate studiile despre băutorii de sânge, cunoști în amănunt mitologia est-europeană, ți-ai scris și doctoratul pe tema asta. Îmi vei explica acum că ăsta e destinul tău, că așa simți. Uiți însă că eu ți-am oferit asta cândva, dar tu ai ales să fugi. Îmi vei spune că te-ai răzgândit, că îți pare rău că ai plecat… Că erai doar o copilă necoaptă și te-ai speriat, dar ai înțeles acum ce-ai pierdut… Greșesc?
‒‒ Oh, nici nu știi cât de mult…
Se opriră sub un felinar. Erau lângă biserica din vârful dealului, deasupra orașului. În fața lor, cimitirul întunecat și copacii care șopteau.
‒‒ Ai idee cine sunt eu? întrebă ea, apăsând cuvintele și privindu-l în ochi.
Deodată cu vorbele, ridică mâna cu inelul la piept, în lumină. Printre firele de argint, rubinul în formă de gheară de dragon sticli sângeriu.
‒‒ Bineînțeles că știu, draga mea Orsolya. Chiar eu ți-am spus-o atunci, ai uitat? Dar ar trebui să înțelegi acum că nu e mare lucru să te tragi dintr-un Bathory. Chiar dacă este vorba de acea Bathory. Împarți sângele ei cu jumătate din populația Europei. Ce te face să crezi că tu ești specială?
‒‒ E foarte amuzant că îmi spui asta tocmai tu, Ladislau Basarab Dragwlia… Te-am surprins încercând să-i sfâșii gâtul acelei fetițe, ca să demonstrezi că ești demnul urmaș al lui Țepeș cel însetat de sânge, nu-i așa…? Dar nu despre asta vorbesc.
Îl simți nervos, încordat.
‒‒ Știi bine de ce am vrut să o fac.
‒‒ N-ar fi mers, îl atenționă ea. Ar fi sfârșit și ea făcută bucăți, în vreun tomberon. La fel ca toate celelalte.
‒‒ Cu ea ar fi mers, șopti el. La fel cum ar fi mers și cu tine, dacă ai fi rămas. Eram în locul perfect, la momentul perfect, perechea perfectă; descendenții unor familii ca Basarab-Dragwlya și Bathory, cele mai răsunătoare nume din Evul Mediu est-european, împreună pentru veșnicie. Tu însă ai ales să fugi atunci… Nu ai idee cât de rănit am fost, cât de mult mă durea să știu că te îngrozeam. Nemurirea devine o povară cumplită, când o trăiești de unul singur… Tu nu ai de unde să știi asta. Ani întregi am pășit pe urmele tale, am zăcut în umbra ta, sperând că mă vei primi din nou în gând. Te-am iubit, Orsolya, dar nu te puteam lua cu forța; nu funcționează așa, știi bine; trebuie să-ți dorești tu asta. A trebuit să mă îndepărtez de tine, de teamă să nu te rănesc. Iar acum… Ești mai frumoasă ca oricând, trebuie să recunosc, dar nu mai simt nimic, absolut nimic pentru tine.
‒‒ Iubire, murmură Lya. Oare iubire se cheamă ceea ce faci tu, Ladi? Mie îmi seamănă mai mult a viol.
Își ținea și acum mâna strânsă la piept, ca pentru a-și stăpâni bătăile repezi ale inimii, dar chipul i se întunecă, amenințător.
‒‒ Probabil îmi vei spune că și pe fetele ucise le-ai iubit. Că o iubești și pe asta mică, și te iubește și ea pe tine ca o nebună, deși, după felul în care a rupt-o la fugă mai devreme, când în sfârșit s-a trezit, cred că știm amândoi ce părere are acum despre întreaga afacere…
O mișcare în noapte le atrase atenția; din umbră se desprinse silueta unui bărbat înalt, în pardesiu negru și cu pălăria trasă pe ochi. Mark Sullivan venea către ei încet, calculat, ținând o țigară între degete. Ladislau se dădu înapoi, cu mișcări de prădător; ochii îi străluceau ca două flăcări albastre, colții i se dezveliră într-un rânjet înfiorător. O prinse pe Lya de braț pentru a o trage înapoi, însă ea se întoarse către el, zâmbind liniștită.
Abia atunci văzu crucea în flăcări a Ordinului Dragonului, atârnându-i la gât de un șnur de catifea. Și pistolul cu gloanțe de argint din mâna ei.
‒‒ Strămoșii noștri luptau cândva pentru a-i apăra pe cei slabi, pe cei orfani și oropsiți. Își etalau blazoanele cu dragoni la lumina zilei, pentru a fi văzuți și cunoscuți de toată lumea. Noi, cei de azi, existăm în umbră, dar continuăm să ucidem monștri. Tu nu ai de unde să știi, strămoșii tăi au trădat Ordinul. Povestea asta s-a întins deja prea mult, Dragwlya… Se va încheia acum.
*
Nu știa cum ajunsese înapoi la pensiune.
Se apropie împleticindu-se de cabană; avea hainele în dezordine, părul ciufulit, iar pe gât și pe piept i se vedeau urme de zgârieturi, ca și cum ar fi ținut în brațe o pisică năbădăioasă.
Marisa și băieții, care încă jucau cărți pe verandă, săriră în picioare la apariția ei.
‒‒ Unde naiba ai fost? strigară ei. De ce n-ai răspuns la telefon? Ne-am făcut griji cu toții!… Fir-ar să fie, ăla e sânge?!
Ea nu le răspunse. Își trase un scaun, se trânti pe el picior peste picior, apoi își aprinse o țigară. Era foarte palidă, cu privirile pierdute în gol. Mâinile îi tremurau.
‒‒ Aveți coniac acolo? întrebă, arătând cu degetul către o sticlă de pe masă. Turnați-mi și mie.
Luă paharul și îl dădu peste cap, fără să respire.
‒‒ Mai vreau.
Bău trei pahare astfel, în vreme ce tinerii se strânseră în jurul ei, încercând din răsputeri să o tragă de limbă. Fata însă refuza să răspundă la întrebări. Orice i se întâmplase, o zdruncinase rău și nu se îndura să vorbească despre asta.
Abia într-un târziu, ridică ochii și se uită pe rând la fiecare dintre ei, ca și cum atunci îi vedea pentru prima dată. Izbucni deodată în râs.
‒‒ Ce fețe ați făcut toți! strigă ea cu veselie. Arătați ca dracu’!
Râdea, râdea isteric, tremurând din tot corpul, cu țigara într-o mână și paharul de coniac în cealaltă, cu lacrimi șiroindu-i pe față. Apoi, hohotele de râs se preschimbară în hohote de plâns – prelungi, nestăpânite.
‒‒ Asta-i. A înnebunit fetița, comentă Marisa, oftând.
Roger îi luă paharul și țigara din mâini. Madison tresări. Nu mai râdea, nu mai plângea; doar respira sacadat, cu unghiile înfipte în carne. Criza părea să fi trecut.
‒‒ Rahat, sunt beată, zise în sfârșit, ridicându-se greoi. Mă duc să mă culc.
Se mai opri o dată în pragul dormitorului, sprijinită de tocul ușii.
‒‒ Să-l ia dracu’ pe Siegel, mormăi ca pentru sine.
Trânti ușa în urma ei. Cei trei rămaseră în picioare, înmărmuriți, privind unii la alții.
‒‒ Al naibii să fiu dacă înțeleg ceva, comentă Mark.
‒‒ V-am spus de la început că asta o să ne aducă necazuri dacă vine cu noi, zise cu ciudă Marisa. Cine știe în ce bucluc a intrat… Sper doar să nu ne trezim dimineața cu poliția pe cap.
Dădu să se așeze la loc, peste măsură de supărată, apoi se răzgândi și se repezi după Madison, cu o înjurătură spartă între dinți, pentru a se asigura că fata era bine.
‒‒ O singură nelămurire am, făcu Roger, gânditor. Cine dracu’ e Siegel?!
Un murmur de mirare, o ridicare din umeri, gesturi plictisite.
‒‒ În sfârșit, se scutură el. Unde am rămas?… Fă cărțile, Mark!
*
Se lumina de ziuă când Lya și Sullivan coborau din Cetate, încruntați, destul de șifonați și ținând încă pistoalele în mâini. Pe hainele lor se vedeau stropi de sânge.
Ladislau singur rămăsese în urmă. Primele raze de soare îl găsiră sprijinit de poarta bisericii, înfipt într-un țăruș gros ce îl țintuia de lemnul vechi. Ochii lui deschiși priveau către răsărit; șuvițele negre îi fluturau în vântul rece al dimineții. Un fum subțire prinse a se ridica alene din trupul nemișcat către cerul senin, de un albastru pur.
Jos, în vale, florile de magnolie ardeau purpuriu în lumina aurie de primăvară…
©Cătălina Fometici 2020
