„Am început să-i fac curte uneia dintre îngrijitoare. M-a privit cu suspiciune la început, dar, timp de șase luni, am fost foarte insistent. Îmi pare rău de ceea ce i-am făcut bietei femei, de cum am amăgit-o, dar aveam nevoie de această bucățică de hârtie și de un om care să mă ajute să trimit o scrisoare. Am privit-o ca pe ultima mea șansă…”
Femeii îi căzu hârtia din mână și se prăbuși în genunchi, dărâmând un raft întreg de găleți, perii și tot felul de alte obiecte din magazia în care se ascunsese să citească biletul. Se gândise să deschidă scrisoarea înainte să o ducă la adresa de pe plic, deși promisese, în repetate rânduri, că nu trebuia să facă asta. Voia să știe dacă, și mai ales ce scrisese despre ea. Înțelesese. Nu o iubea. Începu să-și dea cu pumnii în cap și să suspine bolborosind ceva numai de ea înțeles. Zgomotul produs se dovedi suficient pentru a aduna tot personalul de pe nivelul doi al spitalului în fața ușii magaziei.
– E cineva înăuntru? Deschide imediat! Ai pățit ceva? se auzeau vocile celor strânși, ca la circ.
Începură să hâțâne ușa cu putere, trăgând de clanță în fel și chip. Până la urmă, ușa cedă. Personalul medical intră buluc în spațiul strâmt, înțepenindu-se și nemaiputând face nimic.
– Dați-vă la o parte! Ce dracu’ s-a întâmplat? se auzi vocea inconfundabilă a lui Manolescu.
Ieșiră toți, unul câte unul, rușinați cumva că se îmbulziseră ca oile și îi făcură loc doctorului Manolescu, directorul ospiciului. Acesta rămăsese mască văzând raftul și toate materialele de curățenie făcute morman peste îngrijitoare.
– Ce dracu’… cine dracu’…, întreba Manolescu în timp ce încerca să tragă de raftul căzut. Să mă ajute cineva, ordonă el, și toți săriră, înghesuindu-se și rămânând din nou înțepeniți.
*
– Ce făceai, Maricico, sub ditamai raftul? Ce căutai în magazia aia cu detergenții-n cap? întrebă Manolescu, îndesat în scaunul din piele neagră din biroul său. Recunoaște, voiai să furi ceva, ha? continuă el vorbind apăsat, dar încercând să-și păstreze calmul.
Femeia stătea în fața lui, pe un scaun simplu, din lemn, cu picioarele strâns lipite unul de celălalt, plângând în hohote și nefiind în stare să spună absolut nimic. Se purta ca și cum lumea se terminase pentru ea. Nu vedea nimic în jur. Nu observă nici când intră Blondu’, băiatul bun la toate, umbra slujitoare a domnului doctor. Acesta puse pe masă o hârtie mototolită și un plic. Se aplecă și șopti câteva informații prețioase în urechea lui Manolescu, care făcu ochii din ce în ce mai mari. Scrisoarea fusese găsită. Doctorul o luă și începu să o citească în gând. „După ce am fost adus aici, am fost anunțat că voi avea parte de terapie cu un psiholog, ca să-mi revin, și că o să-mi dea drumul repede, imediat ce mă simt mai bine. Psihologul, practic, m-a supus unui interogatoriu. Mi s-a părut ciudat că doctorul Manolescu i-a răspuns la un moment dat cu Da, să trăiți!. Atunci am înțeles că psihologul avea ceva grade și evalua cât de multe știu eu și cât de sigur sunt de ce-am văzut. Am încercat de nenumărate ori să îi explic directorului Manolescu că nu sunt bolnav și că lucrurile chiar așa s-au întâmplat. În cele din urmă, am renunțat să vorbesc cu el, pentru că, de fiecare dată, îmi creștea doza sau îmi adăuga un medicament nou…”
– Nu pot să cred c-ai făcut asta! sări dintr-o dată Manolescu, speriind-o de moarte pe Maricica. Chiar ai pus botul, nu? Ești și vreo frumusețe, proasta dracu’! Îți dai seama ce-ai făcut? Ce putea să se întâmple? continuă el, învârtindu-se în jurul femeii ca un leu în jurul prăzii. Puteai să închizi spitalul, să ne arunci în stradă… sau… mai rău! Tu știi la ce adresă voia să-l trimită? strigă el în continuare, aproape băgându-i plicul în ochi. La „Carp”, fă! Ai auzit, inteligență sclipitoare? La „Carp”! Cel mai citit ziar. Nu pot să cred că era să pierd tot din cauza unei… unei… Nuuu… Lucrurile n-o să rămână așa!
Se ridică, luă telefonul, hârtia și plicul. Ieși nervos din încăpere în timp ce femeia începu să plângă și mai tare.
– Să nu cumva să se miște d-aci! îi porunci Blondu’lui în timp ce ieșea din birou, tremurând de nervi sau frică (nici el nu mai știa), pentru a vorbi la telefon.
– Alo! Alo! Să trăiți, domnule General! Avem un caz zero. În 10 minute? Să trăiți! spuse directorul.
Cele 10 minute trecură foarte greu pentru Manolescu, care mai citi de câteva ori scrisoarea. Nu știa exact la ce să se aștepte și își construia temător în cap un scenariu explicativ, care să invoce o grămadă de cauze independente de el.
Generalul intră val-vârtej în încăperea în care se refugiase Manolescu, fără să spună niciun cuvânt. Directorul sări speriat, așa cum făcuse și Maricica mai devreme, și își salută ca la carte superiorul, după care îi întinse bucata de hârtie.
„Abia mă întorsesem din Italia, unde plecasem cu doi ani în urmă, și eram bucuros să revăd mahalaua în care crescusem. În timp ce treceam pe lângă casa de pe colț a profesorului Slavnovici, la intersecția străzilor Precupeții Vechi cu Făinari, observ pe peretele ei, proaspăt montată, o placă strălucitoare. M-am apropiat și am văzut că acesta murise chiar în acel an și îi puseseră o ditamai placa comemorativă, din bronz. Primul gând care mi-a venit a fost să mă întorc noaptea, s-o fur. La cât era de mare, scoteam ceva bani pe ea. „
– Manolescule, sunt sigur că-ți dai seama de gravitatea situației, spuse superiorul fără să ridice ochii din hârtie.
„Casa părea părăsită, avea storurile trase și prăfuite, lucru care m-a bucurat, dar când am trecut pe lângă intrarea principală am zărit într-o oală niște flori proaspăt culese. M-am dezumflat la gândul că încă mai stătea cineva acolo. Am ocolit și am ajuns pe cealaltă latură a casei. Aici am văzut o altă ușă. Era veche, jumate lemn, jumate sticlă, cu câteva bare minuțios lucrate, din fier forjat, peste care era un grilaj metalic, d-ăsta din zilele noastre. Avea un lacăt mic – o glumă, îl puteam desface pe loc chiar și cu o scobitoare, dar m-am potolit la gândul c-o să revin în noaptea ce urma.”
– Cine dracu’ a mai văzut-o? întrebă Generalul împăturind cu degetele-i boante scrisoarea.
– Păi… Eu și Maricica.
– Și Blondu’, nu? întrebă Generalul scurt.
– Și…, dar el e de încredere!
– Păi, Maricica asta nu era? întrebă ironic. Ai pus un om care nu era de încredere să se învârtă pe lângă subiectul-hoț?
– Nu asta am vrut să spun, dar Blondu’ e… e…
– Chiar așa, cine e?
– El… El chiar este de încredere.
– Am înțeles asta, dar cine e??
Manolescu își dădu seama că Generalul începea să-și piardă răbdarea.
– Nu am spus nimănui până acum, e fiul meu, spuse el oftând.
– Dar cum e posibil așa ceva? Știam că nu ești însurat, că nu ai copii, întrebă Generalul, uimit de răspuns.
– E posibil…. Acum 25 de ani, într-unul din saloanele de la parter, era ooo… ooo… pe ultima sută de metri, practic…
– Așa, și? spuse Generalul zâmbind cu înțeles.
– Credeam că nu o mai duce o lună, dar a dus-o nouă. După ce a născut, a și murit, dar nu înainte de a-mi spune că, dacă nu am grijă de copil, o să se întoarcă și o să mă sugrume. În somn.
– Ha! Ha! Ha! râse Generalul cu poftă.
– Mi-a tras o privire de-am vomitat o săptămână și am visat-o urmărindu-mă cu o funie, ani buni dup-aceea, prinse Manolescu un pic de curaj.
– Trebuie să cureți terenul, spuse Generalul tăios, schimbând brusc direcția în care o luase conversația, îndesându-și hârtia și plicul în buzunar. Știi ce ai de făcut! O să primești instrucțiuni noi.
– Să trăiți! răspunse Manolescu.
Generalul plecă la fel de repede cum venise, iar doctorul se duse șnur în biroul său, unde o lăsase pe Maricica.
– Du-o Piticu’lui la 46, ai înțeles? îi șopti Blondu’lui la ureche, ridicându-se pe vârfuri.
– Da, șefu’! răspunse acesta suflecându-și mânecile și luând femeia în spate ca pe un sac de cartofi, dar nu înainte de a o adormi cu un dos de palmă bine plasat. Se învârti cu ea de câteva ori, se apropie și deschise o ușă care părea să ducă într-o debara. Se strecură în cămăruță dând-o pe femeie – fără să vrea – cu capul de toți pereții și, închizând ușa cu grijă în spatele lui, se făcu nevăzut.
*
„Mă numesc Tony Zăbaru – zis și Tito Zaru – și sunt , fără voia mea și fără să fiu bolnav, internat în ospiciul Măgurele. Am fost închis aici doar pentru a nu afla nimeni cum mi-am pierdut mâna dreaptă. MI-A FOST MÂNCATĂ!”
– Interesant cum începe această scrisoare. N-a vrut să-l plictisească pe cel ce-o citește. De unde o ai, bă? întrebă Piticu’, mușcându-și buzele de emoție.
– Am găsit-o și am tras-o la xerox, se făli Blondu’. Totul e adevărat, continuă el în timp ce se îngrijea de Maricica, îmbrăcând-o în cămașa de forță. Văzuse că o pocnise cam tare pentru că era vânătă și nu dădea semne de trezire, dar se consolă repede cu gândul că, oricum, femeia nu mai avea mult de trăit și n-avea s-o mai vadă nimeni niciodată.
Piticu’ se sui cu fundul pe dulăpiorul de metal din fața patului și continuă să citească.
„M-am întâlnit cu băieții, am băut câteva beri și, așa cum mi-am propus, m-am întors în toiul nopții. N-am spus nimănui ce vreau să fac. Gândul îmi era la ușa aceea pe care o știam de mic. Deși de multe ori m-am întrebat unde ducea, nu am îndrăznit să intru niciodată, pentru că pe la moș se perindau tot felul de caralii.
Așa cum am zis, lacătul era mic, d’ăla chinezesc. L-am deschis, am dat grilajul la o parte. Ușa avea și ea o încuietoare – vai de mama ei. Am deschis-o cu briceagul. M-am strecurat înăuntru, în beznă. Am închis în urma mea, încet, pe interior, și grilajul, și ușa. Mi-am pus lanterna la șapcă și am văzut că acea intrare nu ducea în casă, ci într-un subsol. Am coborât pe vârfuri și m-am trezit într-o încăpere mică, goală. Deja mă gândeam că e țeapă și c-ar fi bine să ies și să fur măcar placa din bronz, să nu mă întorc cu mâna goală. Când dau să plec, văd o încăpere în spatele scărilor. Intru și mă împiedic de un fel de cufăr, destul de mare. Era din metal, prăfuit, exact ce îmi doream să găsesc. Cred că i-am dat târcoale o oră, dacă nu mai mult. Am încercat să-l desfac în fel și chip. Deja mă gândeam că trebuie să mă întorc cu alte scule din arsenalul meu. Mi se părea prea mare prada ca să o las acolo. M-am mai uitat o dată la încuietoare – căci avea una – și, pentru că nu vedeam prea bine, am suflat cu putere. În acel moment s-a auzit un «clanc». M-am speriat foarte tare și am rupt-o la fugă.”
– Trebuie să fie înduioșătoare suferința umană, adaugă Piticu’ transfigurat, lipind scrisoarea de piept, dându-și ochii peste cap. Păi, măi Blondu’le, tu știi cine a fost profesorul ăsta? A lucrat pentru armată. A fost trimis din… ăăă… să-și facă experimentele în România. Era prea periculos ce descoperise. Doamne, Dumnezeule, ce palpitant este! exclamă acesta uitându-se în tavan, fâlfâind mâna dreaptă în semn de cruce.
Apoi oftă cu zgomot și își continuă lectura.
„Nu am putut să îmi scot din cap cufărul ăla, așa că a doua noapte, deși mă hotărâsem să nu o mai fac, m-am furișat din nou în subsol, dar de data asta cu niște scule mai serioase. Am coborât încet scările, ciulindu-mi urechile. Era liniște. Am ajuns la cutie, mi-am scos cel mai bun instrument al meu și, când să-l înfig în încuietoare, capacul a sărit de parcă-l dinamitase cineva și eu m-am simțit trântit pe spate, sub un obiect greu, rece. Am vrut să sar în picioare și să fug, dar mi-am dat seama că obiectul era, de fapt, o ființă vie. Nu înțelegeam de ce nu puteam să mă mișc. În timp ce mă forțam, încercând să scap, am simțit o durere de neimaginat. Sângele a început să țâșnească din umărul meu drept. Imediat după aceea m-am simțit eliberat. Am fugit. Îmi smulsese, cu dinții, mâna dreaptă. Eu am obsevat că nu o mai am abia când am încercat să mă țin de pereți și am căzut. Cu greu, am ajuns în stradă și am început să strig după ajutor.”
– Profesorul readusese la viață o creatură descoperită în Siberia care, prin ’60, a dispărut și uite unde era. A fost mare scandal. Au venit și rușii și americanii… Era așa de importantă treaba, că ăștia lucrau împreună, continuă Piticu’, neștiind de fapt exact cine venise și ce făcuse.
– A fost criogenată, adaugă Blondu’ pe neașteptate, potrivindu-i perna Maricicăi care începuse să sforăie.
– Pe bune? De unde știi, mă? întrebă Piticu’ ofticat că el nu avea informațiile astea.
– Iar hoțul, Tito ăsta, a suflat în încuietoarea care se deschidea automat când intra în contact cu ADN uman. Ca să aibă ce să pape făptura când se trezește, adăugă Blondu’ rânjind.
– Ahaaa… Hoțul a suflat praful de pe cutie și pac! S-a deschis. Cu ADN din scuipat… Ce chestie!
– Profu’ nu a putut distruge creatura, o iubea prea tare.
– A spus că este o specie extraterestră, adaptată vieții pe Pământ. Carnivoră, după cum se vede. Răpitoare, după cum se știe și foarte, foarte inteligentă după cum ne arată de fiecare dată. Adică, mă-nțelegi, superioară nouă. Este genială, dar eu o domin, continuă Piticu’l umflându-și pieptul, luând un aer de luptător.
– Nimeni nu s-a gândit să caute la prof acasă. Era clar că și el era suspect. A murit și n-a spus nimănui marele secret. Ce tâmpit!
– Lasă, că e mai bine așa. Dacă se întâmpla altfel, nu aveam noi acum această comoară. Abia aștept instrucțiunile! spuse Piticu’ în timp ce lovea cu călcâiele în dulăpiorul pe care stătea.
Văzându-l cum se însuflețea citind scrisoarea, Blondu’ tresări la gândul că poate nu a făcuse bine să i-o dea și lui. Mai ales că Piticu’ apăruse de nicăieri, în urmă cu 6 luni, odată cu extraterestrul și era diagnosticat cu autism încă de la 2 ani. Era singurul care se putea apropia de creatura extraterestră. Monstrul comunica telepatic, dar Piticu’lui nu putea să-i intre-n minte.
– Și el așteaptă noua întrebare, spuse Piticu’l după ce se dădu jos de pe dulăpior. Îmi place cum salivează, cum îi cad balele pe ciment. Îmi place și când bag apa cu presiune și îl spăl pe împuțit. Îmi pun căștile și dau mai tare și apa, și muzica, continuă acesta, râzând cu poftă.
Blondu’ avu iar sentimentul acela, că nu făcuse bine să stea de vorbă cu el, mai ales să-i dea scrisoarea. Ar fi vrut și el să vadă extraterestrul, dar știa că ar fi fost ultimul lucru pe l-ar fi privit în această viață. Half îți intra în minte și, pentru a se răzbuna pentru suferința lui de prizonier, te influența telepatic să te rănești în cele mai cumplite feluri. Îi ura cu-adevarat pe oameni pentru ceea ce-i făceau.
– Hai, te duci să verifici dacă au venit instrucțiunile, Blondu’le? Abia aștept să fac schimbul.
Blondu’ se ridică fără chef și dispăru pe culoar.
*
Maricica se trezi văitându-se, cu o migrenă greu de suportat. Piticu’ era lângă ea. Îi luă capul în mâna lui mică, îi dădu un pumn de pastile și un pahar cu apă.
– Acum, toate durerile vor dispărea. Cele fizice și, mai ales, cele psihice. Știu că ai fost trădată în iubire. Așa se întâmplă tot timpul. Am citit un banc tare cu una care, după ce a murit, ajungând în fața lui Dumnezeu, a întrebat: „Aici e Raiul?” Răspunsul primit a fost: „Raiul este acolo de unde ai venit, cucoană…” Deci, să ne mulțumim cu ce avem, zic…
Piticu’l începuse să râdă exagerat de tare de propria glumă, iar femeia își dădu seama că ceva era în neregulă cu el. Îl privi cu atenție. Părea că nu are mai mult de 15 ani, părul îi era negru, vâlvoi, iar ochii rătăciți. Dar ei nu-i mai păsa. Când fu întrebată dacă vrea s-o lase mai lejeră, să-i mai dea drumul din chingi, dădu din umeri fără să zică nimic.
– Știi, apropo de Rai…. spuse Maricica din senin. Eu vreau să mor.
– Asta e bine! spuse Piticu’ voios.
– Vorbesc serios!
– Și eu. Se va întâmpla curând. Poate chiar mâine. Trebuie să recunosc, ești primul pacient care spune asta.
Femeia se uită la el încercând să se asigure că Piticu’ a înțeles ce își dorea și, ca să nu mai fie niciun dubiu, continuă:
– Dacă ești așa de sincer cu mine, poți să-mi spui și cum o să se întâmple? Oricum ar fi, tot o să-mi doresc moartea. Din tot sufletul, îl asigură ea.
– Daaa… Cred că aș putea. N-am mai făcut asta. Ce să zic? Oricum, nu prea mai contează dac-o să mai vrei sau nu, după ce-o să afli.
Piticu’ începu să i-l descrie cu lux de amănunte pe Half, gesticulând larg pentru a da amploare poveștii. Cu toate astea, ocolea intenționat subiectul care o interesa cel mai tare pe femeie, făcând-o să-și piardă răbdarea. Se uita la copilul bolnav din fața ei și se gândea că, dacă i-ar fi fost frică – dar nu îi era – clar i-ar fi fost de el, nu de Half.
– Bine, bine… Am înțeles! Și e carnivor și îi dați să mănânce oameni? Ce, altă carne nu-i place? întrebă tăios femeia, întrerupându-l.
Piticu’l se simți luat peste picior. Credea că ea îl asculta fascinată și lăsase intenționat descrierea morții ei la sfârșit. Nu ca să n-o sperie – el nu putea să simtă compasiune pentru cineva – ci doar ca povestea să fie mai palpitantă.
– Vei fi dată la schimb, madam, spuse Piticu’l cu aroganță. Noi îi cerem ceva și tu ești recompensa. El ne dă soluția și noi îl răsplătim. Așa de mult „iubește” oamenii, încât simte nevoia din când în când să sfâșie câte unul. Nu de foame, de plăcere! încheie el cu satisfacție în glas.
– Aha! Abia aștept! răspunse obraznic Maricica, aflându-se sub influența medicamentelor înghițite mai devreme. Aș întreba și ce dracu’ vă dă așa de valoros încât vă măcelăriți semenii, dar știu că habar n-ai tu d-astea, continuă ea enervându-l și mai tare. Ești doar un … un… un chelner! Îi duci de mâncare.
*
Half fusese criogenat și pus la păstrat într-o cutie inventată de profesor. Ar fi putut să mai doarmă acolo mult și bine dacă Tito nu ar fi vrut să-i fure conținutul. Dar se pare că, de fapt, asta își dorea și profesorul, ca Half să nu stea prea mult congelat. Când a fost găsită în beci, după ce îl atacase pe hoț, creatura extraterestră era sleită de puteri. Era vulnerabilă, nu-și revenise complet pentru că mâncase prea puțin – doar o mână – cazând astfel din nou pradă oamenilor.
Profesorul lăsase instrucțiuni din timpul vieții, astfel încât cei care l-au recuperat pe Half știau exact ce aveau de făcut. Oricum, și pe interiorul capacului cutiei scrisese câteva rânduri: „Această ființă este de origine extraterestră și i-am dat numele de Half, datorită înfățișării ei. După ce se va trezi, va face tot posibilul să fugă. Urăște să stea în captivitate. Deține informații despre tehnologii avansate și, dacă reușiti să îi dați ceea ce își doreste, o să vi le ofere la schimb. Atenție! Este o creatură carnivoră. De asemenea, foarte important! Este telepată și mârșavă. Singurele persoane care pot sta în preajma ei sunt cele diagnosticate cu tulburări pervazive de dezvoltare, deoarece nu le poate controla telepatic. Din fericire, eu am putut să mă apropii de ea și este cea mai interesantă ființă pe care am văzut-o în viața mea. Îi doresc noroc!”
Half fusese adus în mare secret în corpul B, o clădire secundară a ospiciului, cu 3 niveluri. Era astfel construit încât nu se vedea din exterior, indiferent de unde priveai ospiciul. Accesul se făcea doar prin biroul lui Manolescu, prin acea debara care funcționa ca un perete dublu. De sus până jos se înșira, înghesuită, o scară metalică, portocalie, roasă ici-colo de rugină. Blondu’ înjura de toți sfinții când venea cu câte un pacient. După ce că în debaraua lui Manolescu abia avea loc singur – d’apăi cu câte cineva în spinare – era nevoit să ia la pas scările acelea prea strâmte pentru statura lui, cu trepte prea scurte pentru tălpile lui. Se temea ca nu cumva să se împiedice într-o zi, să se prăvălească și să ajungă până jos la Half, lucru care-l făcea să-și scuipe-n sân și să invoce protecția divină. Nici lumina nu-l ajuta. Era un singur bec atârnat de tavan, pe care-l lovea destul de des cu căpățâna.
Din biroul directorului ajungeai la nivelul 3 al clădirii secrete, în camera Piticu’lui. Dacă mai coborai un nivel, ajungeai la camera 46, care era un soi de laborator de preparare a mâncării lui Half. Pe ușă scria de fapt 49, pentru că lui șase îi căzuse cu ceva timp în urmă un cuișor și, astfel, cifra se rotea de fiecare dată când intra sau ieșea câte cineva, frecând ușa în formă de semicerc, ca un pendul dezaxat. La ultimul nivel, deși aproape în beznă, se întrezărea totuși o ușă cu vopseaua scorojită: închisoarea lui Half.
Blondu’ primise noile instrucțiuni și se grăbea să i le aducă Piticu’lui. Coborî cu grijă, deschise ușa și intră pe vârfuri.
– Au venit întrebările pentru Half, spuse în șoaptă, înmânându-i cu grijă Piticu’lui o cutie neagră, lucioasă, cât o casetă de bijuterii.
– Asta înseamnă că, în câteva ore, trebuie să te pregătesc de proțap, spuse Piticu’ frecându-și mâinile de nerăbdare, întorcând capul către Maricica.
Femeia se ridicase în capul oaselor și analiza încăperea în detaliu. Văzu cele două congelatoare pline cu pungi de carne crudă aranjate milimetric una sub alta, masa lată, din inox, colecția de cuțite ascuțite, lipite pe o bară magnetică pe perete, cântarul alb, la fel de lustruit și dulăpiorul cu medicamente care știa foarte bine la ce folosesc, făcând-o încrezătoare că avea să moară fericită, fără să simtă nimic. Ochii îi rămăseseră fixați pe fața Blondu’lui, care arăta ca o statuie cu mâna întinsă și cu gura căscată după ce auzise cuvântul „proțap”.
– I-ai… I-ai spus doamnei?
– Despre Half? Da! se răsti Piticu’. Ce? Vrea să moară. Singură a zis că nu contează cum și unde, așa că i-am povestit, și tot obraznică e! continuă el, pipăind cutia fină cu mâinile, așa cum face un orb cu un obiect nemaiîntâlnit.
Blondu’, neștiind ce să facă, se uită la femeia care începuse să zâmbească disprețuitor, apoi la Piticu’ așezat tot pe dulapiorul de metal (cu ușa îndoită de câte ori se dăduse cu călcâiele în ea), făcu stânga-mprejur și plecă mergând pe vârfuri, așa cum venise.
– Revin.
*
Piticu’ era fericit. Se asigură, cu mișcari rapide, că Maricica era legată bine de pat, luă cutia cu grijă și coborî entuziasmat la ultimul nivel, țopăind pe scara metalică. Aplecat de spate, se chinui să bage cheia în încuietoarea ruginită. După ce o deschise cu chiu, cu vai, se îndreptă și privi spre următoarea ușă. De această dată, lucrurile se schimbară. Își poziționă ochii în dreptul unui ecran care se lumină imediat și pupilele îi fură scanate. Piticu’ se prezentă într-un microfon dregându-și vocea, apoi ușa glisă fără zgomot în peretele lateral.
Păși în interiorul închisorii lui Half, total diferită de tot ospiciul. Exista o anticameră cu un panou de comandă, de unde Piticu’ regla tot ce însemna habitatul prizonierului, de la lumini, instalația de aer condiționat și presiunea apei cu care îl spăla pe extraterestru, la computerul și ecranul virtual cu care comunica cu el. Între această anticameră și camera lui Half era un geam mare, securizat, prevăzut cu o ușă de transfer unde i se punea mâncarea. Când se încuia ușa securizată, spațiul de transfer se deschidea automat pe partea cealaltă, iar Half avea acces la ceea ce i se aducea.
Piticu’ intră, se așeză la pupitru, deschise cu grație cutia adusă, iar apoi formă un cod pe o laterală și scoase din interiorul ei un obiect transparent, de formă elicoidală. Îl privi de aproape, în lumină, ca pe un glob de Crăciun, și îl poziționă într-un spațiu special din mijlocul pupitrului. În încăperea lui Half apăru un ecran virtual, albastru semitransparent, și începură să ruleze cu viteză, de jos în sus, sute de ideograme.
Half, care în tot acest timp nu se mișcase din colțul opus ecranului, începu să se apropie încet, interesat de informațiile derulate. Le privi preț de doar câteva secunde, după care scoase un sunet grav, ca de hienă, așezându-se înapoi, în locul de unde se ridicase, cu spatele la ecran.
*
– Nu vrea să răspundă, jegosul… Înțelegi? strigă Piticu’’ întrând furios la 46, după două ore de așteptare.
– Mă lași?! exclamă Blondu’, care se întorsese, vrând să fie de folos.
– Ha! Ha! Ha! Ce penibil! articulă femeia, distrându-se copios.
– Așa ceva nu s-a mai întâmplat… niciodată! Ni-cio-da-tă! continuă Piticu’.
Ea râdea isteric, fără să știe exact de ce, de fața Piticu’lui sau din cauza pastilelor înghițite mai devreme.
– Dar, de data asta, o să-i dau recompensa chiar și fără să răspundă la întrebări. Tu chiar meriți să mori azi! spuse Piticu’, isterizat de atitudinea femeii.
– N-ar trebui să… raportăm? spuse Blondu’ cu vocea sugrumată.
– Raportăm mai târziu, handicapaților! strigă femeia, speriindu-i pe amândoi.
Piticu’ îi mai făcu rapid o injecție în braț și, când ea începu să aiureze, se repezi s-o elibereze din toate chingile.
– Îmi cer scuze, spuse acesta calmându-se din senin, va trebui să te dezbrac. Știi, e imposibil să recuperez gunoaiele din camera lui Half…
Îi aranjă părul, o luă încet de mână și continuă:
– Să ne imaginăm că ești o prințesă care va fi sacrificată pentru poporul ei, eu voi fi călăul tău, iar Half doar o secure bine ascuțită.
Blondu’ se dăduse la o parte ca să nu întrerupă spectacolul, pregătit totuși să intervină dacă era cazul. Îi plăcea cum suna povestea și ar fi vrut să primească și el un rol, dar se întristă la gândul că nu era posibil.
„Prințesa” fu condusă delicat, pe scări în jos. Piticu’ intră, după ce deschise toate mecanismele de siguranță, împingând-o ușor pe femeie în față, spre închisoarea extraterestrului.
Maricica își imagina că o caleașcă de fildeș o aducea în fața castelului. Mai avea de coborât două, trei trepte și era sigură că va pătrunde într-un salon de bal luminat de o mulțime de candelabre. Văzu ușa metalică și i se păru foarte înaltă, văzu geamul securizat și i se păru o cascadă cu apă cristalină. Se trezi împinsă în ea dar, în loc să simtă apa răcoritoare, mirosind a piatră udă, începu să miroasă a hoit. Spațiul devenise strâmt. Auzi în spate cum se închiseseră toate zăvoarele și înțelese că nu mai era cale de întoarcere.
Păcat că avea să moară, se gândi ea. Îi părea rău că fusese trădată, dar se liniști, spunându-și că toate astea vor rămâne în urmă și ea nu va mai fi. Chiar nu merita să mai trăiască. Nu mai avea pentru ce.
Începu să se învârtă, cu ochii în tavan, așa cum făcea când era mică și se juca, dorindu-și să amețească. Se simți prinsă de umeri și ridicată în aer. Închise ochii. Acum. Gata. Dorința i se va împlini. Va muri. Auzi în ureche cum era adulmecată de ceva care părea un animal sălbatic, simți cum îi cade și se prelinge pe picioare ceva lipicios, în picături mari. Deschise ochii. Ceea ce simțea era saliva lui Half.
Îl privi fix în ochii lui mici, cu iris alb, marmorat, înfipți în orbite. Se retrase, arcuindu-și spatele ca să-l vadă mai bine. Semăna destul de bine cu oamenii. Pielea era neagră, acoperită cu un păr scurt, lucios și negru care, atunci când se mișca, se transforma într-o mantie țepoasă. Înțelese în sfârșit de ce i se spunea Half: jumătate de față era albă, transparentă, cu vene albastre vizibile, în timp ce cealaltă jumătate, de sub ochi în jos, era de culoare neagră. Buza de sus era secționată pe mijloc, iar dinții îi ieșeau albi și ascuțiți de sub ea. Mirosea puternic a putrefacție și femeia nu-și putu da seama dacă era de la respirația lui sau de la camera în care era ținut prizonier.
– Haide, Half! Smulge-i mâna dreaptă! Știu că-ți place! se auzi tare, în difuzor, vocea Piticu’lui, întrerupându-i din contemplarea reciprocă.
Femeia reveni la gândurile ei și începu să se roage în gând să fie ucisă cât mai repede. Stând acolo, atârnată, în strânsoarea extraterestrului, repeta în gând ceea ce spusese Piticu’. „Haide, Half! Haide!” dar, în loc să fie atacată, începu să afle dintr-o dată, de la Half, fără ca acesta să-i vorbească, lucruri îngrozitoare. O făcu să simtă nefericirea lui, iar Maricica izbucni în plâns, nemaiputând să suporte atâta durere. Suferința ei i se părea acum floare la ureche și simțea nevoia să îl ajute. Îi spunea că oamenii nu știu ce fac, îi povestea cum i-a ajutat și le-a oferit din cunoașterea lui și cum nu poate să mai continue, pentru că ei, oamenii, ar distruge totul în inconștiența lor, mai mult decât propria planetă.
În timp ce Piticu’ urla în difuzor neînțelegând de ce ființa extraterestră nu s-a repezit, ca de obicei, asupra prăzii, aceasta o puse pe femeie jos, cu grijă, și, așezându-se cu spatele la geamul securizat, îi strecură acesteia în mână un os tăios ca o lamă de cuțit. Îi transmise că în spatele lui exista un loc – i-l descrise cu exactitate – și îi spuse înfigă obiectul acolo. Îi mai promise că, dacă va face asta, o va ajuta și el, pentru că înțelesese că nu-și mai dorea să trăiască, și că va avea parte de o moarte rapidă, fără durere.
Femeia strânse în mână obiectul și, fără să gândească deloc, îl ocoli pe Half și îl înfipse, conform celor transmise, în spatele lui. Dar, în loc ca acesta să se țină de cuvânt și să se ocupe și de ea, îi căzu ca o halcă de carne la picioare.
Murise.
Maricica începu să urle de durere, simțindu-se, încă o dată, trădată. Smulse osul din spatele extraterestrului și începu să-l înjunghie ca o apucată, înjurându-l în fel și chip. Sărise deasupra lui și, atacându-l ca o pasăre de pradă, nu se opri până când bucăți de carne începură să sară peste tot în jurul ei.
Piticu’, năucit de situația creată, deschise ușa de la intrare urlând după Blond să-i sară-n ajutor. Apoi deschise și ușa de transfer și se năpusti asupra Maricicăi, încercând s-o oprească.
Blondu’ intră timid pe ușa deschisă de Pitic.
– Oprește-o p-asta! Ia-o de aici! L-a ucis! Doamne! L-a ucis! Curva dracu’!
Acesta sări și o smulse pe femeie, care era făcută sandviș între cei doi și o aruncă în cârcă dintr-o mișcare. Ca să o țină mai bine, să nu o scape pe scări, îi băgă brațul musculos între picioare și, simtind-o călduță și transpirată, uită de tragedia creată si gândi că nu e chiar așa de urâtă cum zisese șeful. O zbughi pe scări, prin debara, în biroul lui Manolescu.
Piticu’ rămase plângând în hohote, sincer, pe cadavrul măcelarit al lui Half.
*
Manolescu se uita mut cum Maricica stătea pe scaunul din fața lui, vânătă, goală, picior peste picior, arătând ca după o luptă în noroi. Cu toate astea, își aranja părul lipit de cap, dându-l dintr-o parte în alta cu o atitudine de femeie fatală.
– Piticu’ o călărea pe Maricica și Half era mort sub ei, spuse Blondu’.
Directorul se făcuse mic de tot în scaunul lui de lux. Nu știa cum avea să explice toate astea. Liniștea fu întreruptă de femeie.
– Vreau sa vorbesc cu Tito, spuse ea strângând în palma ei mică, în secret, osul dat de Half.
Lui Manolescu i se lăsară colțurile gurii în jos.
– Ăla e mort și ăsteia îi arde de coțăială, spuse el fără vlagă, după care se gândi că n-ar fi fost o idee prea rea să-i ducă lui Tito femeia în cameră, să-l pedepsească pentru tot ce făcuse.
