Matricea(timp de citire: 5 minute)

Am copilărit pe Bulevardul Karl Marx, fost Carol, din Municipiul Brăila. Stăteam într-unbloc cu zece etaje, plus unul tehnic, botezat de autorități Blocul Turn. Era unul dintre cele trei din oraș cu acest nume. Acest bloc a fost dat în folosință în 1974 și se zice despre el că e pe role, asemenea multor alte construcții ce par înalte din România. Acest lucru poate nu este adevărat, dar Blocul Turn de la numărul 54 a rezistat la trei cutremure importante până acum. Despre el povestea nașul meu de Botez că poate suporta greutatea tuturor oamenilor care s-ar putea așeza pe orice plan orizontal al lui. Asta pentru mine înseamnă mult. Iar nașul meu a trăit până a ajuns directorul Întreprinderii de Construcții și Montaj Județene din Brăila.

Alături de părinții mei, printre primii locatari ai acestui bloc, a fost și familia Uaciovschi. De origine poloneză, aveau doi băieți pe care îi chema Laurențiu și Andrei. Deși Laurențiu era mai mare cu doi ani și jumătate decât Andrei, cei doi erau nedespărțiți. Se zicea că toate năzbâtiile copilăriei le făceau împreună. Fiecare sărea în apărarea celuilalt și lua asupra lui orice vină. De aceea lumea le zicea mai mult Frații Uaciovschi, decât să îi numească separat.

Tatăl lor, Morfeuz, era ceasornicar. Aveau un automobil Moskvitch pe care noi, copiii mai mici de la bloc, îl botezasem Nabucodonosor, pentru că nu știam că cel mai bătrân om din Biblie se numea Matusalem. Îi ziceam Nabucodonosor pentru că părea cel mai vechi lucru din univers. Acea mașină era ruda foarte zbârcită a tuturor celorlalte din jur. Părea că singurele drumuri pe care le făcuse fuseseră spre învelișurile adânci ale pământului, unde presiunile mari și gazele nocive îi măcinaseră forma și conținutul asemenea unui sculptor nebun de dorința de a modela frenetic și haotic orice bulgăre de lut coerent. DeșiMorfeuz era ceasornicar, mecanismul acesta sovietic era prea mult pentru el. Puteai să ai încredere că îți repară un ceas sau îți dă un sfat bun, dar mașina lui nu îi făcea cinste.

Când eu eram copil atât de mare cât să îmi amintesc de asta, frații Uaciovschi erau deja tineri vânjoși. Se întorseseră din armată. Tot timpul erau prin fața blocului urmărind aprovizionarea de la Alimentara, de la Aprozar și de la Măcelăria de la parterul blocului. La aceste magazine nu se găsea mai nimic, așa că aveau mult timp să se amestece în jocurile noastre de copii. Cu sechele de cătane întârziate ne opreau jocurile, ne aliniau ca la instrucție și ne dădeau diverse ordine stupide. Cine nu era rapid în executarea lor își lua palme după ceafă sau șuturi în fund. Uneori ne luau mingea cu care ne jucam și o șutau la mare depărtare. Alteori, dacă aveam vreo jucărie ce li se părea interesantă, ne-o trânteau de asfalt zicând că vor să vadă dacă rezistă. Eram obișnuiți cu ei, dar eu mi-aș fi dorit să nu-i fi întâlnit vreodată. Singur nu avem curaj să-i înfrunt. M-am plâns la ai mei. Ai mei au vorbit cu Morfeuz. Morfeuz i-a pocnit cu o lingură mare de ciorbă după ceafă. Mare lucru nu s-a schimbat.

Odată mi-au zis:

– Blondule, noi credem că ascunzi ceva de noi.

Nu îndrăzneam să le răspund nimic. De la balcon, Morfeuz țipa la ei:

– Trântorilor, vreți să vă bat iar cu lingura?

Ca să scap de ei, am început să ies mai rar afară. Am început să ies la ore ciudate. Dar ei erau mereu acolo. Vegheau Alimentara, și Aprozarul, și Măcelăria. Poate apărea ceva și ar fi fost primii la coadă. Era greu să găsești ceva de mâncare. De aceea trebuiau să stea de pază.

Într-o zi de iarnă ninsese o spoială rece de zăpadă peste betoanele gri. Era atât de frig că fularul înghețat de aburii respirației îmi zgâria buzele. Frații Uaciovschi fumau zgribuliți lângă vitrina Alimentarei.

– Ia, zi bă! Tu ce crezi de viața asta?

Albul zăpezii răzlețe mă deruta. Parcă ceva mânjea fără sens coaja fragilă a lucrurilor din jur. Atunci am simțit că locul meu nu era în lumea aia, în Brăila anilor ’80. Și înainte mă întrebam dacă sunt treaz sau continui să visez viața de zi cu zi. De multe ori mi se păruse că ar trebui să mai fac un efort să mă trezesc din acest ultim vis. Îmi plăcea să ascult mereu Alis în Țara Minunilor la pickupul polonez UNITRA, fără să realizez de ce îmi plăcea acest lucru. Asemenea Alisei, nu puteam fi sigur unde era orizontul, punctele cardinale, adevărata măsură cu care să apreciez realitatea. Atunci, la întrebarea fraților Uaciovschi, mi s-a părut că văd aceeași pisică ascunzându-se sub o mașină de două ori. Totul părea o iluzie și, dacă puteam conștientiza cât mai mult asta, puteam fi invincibil.

Am mușcat cu putere din fularul înghețat ce îmi acoperea gura. I-am privit superior, calm, și le-am zis:

– Eu cred că nu există nicio lingură!

De uimire, frații nu au găsit puterea nici măcar să râdă. I-am lăsat acolo, lângă vitrina Alimentarei. Nu m-au mai oprit niciodată.

După ’89, frații Uaciovschi au plecat în America.

Restul e în manualele de istorie.