Imagine realizată de FirmBee
Pufni în râs auzind partea introductivă de la Jingle Bells și începu să cânte cu frenezie primele versuri ale colindei.
– Camelia, fata Moșului, o întrerupse Irina de la Vânzări întinzându-i un ornament, resemnează-te cu gândul că asta e colinda zilei și o vei mai asculta de peste cincizeci de ori până la terminarea programului.
Irina râse, iar Camelia se strâmbă la ea. Se aplecă spre bradul de plastic, ținându-se cu o mână de scară și fixă steaua roșie cu sclipici argintiu în vârful pomului. Apoi se întoarse și coborî, refuzând ajutorul lui Viorel de la Recepția mecanică.
Camelia iubea sărbătorile de iarnă, dar detesta colindele difuzate la nesfârșit de Radioul lui Moș Crăciun. Și se bucura că nu era singura nemulțumită de avalanșa de reni cu nas roșu, sănii cu copii veseli, zurgălăi și fulgi de nea. In dimineața aceea auzise pe alt post de radio cum ascultătorii intrați în direct se lăudau că au reușit să evite colindele în primele zile ale lunii și prezentatorul îi provoca pe ceilalți ascultători să facă același lucru.
Însă în showroomul lor se schimba radioul pe acea frecvență imediat după Ziua Națională și acolo se lăsa toată luna decembrie. Și, cum bradul tocmai ce fusese împodobit, iar peste tot mirosea a coji de portocale, era extrem de greu să nu intre și ea în spiritul Sărbătorilor.
Acasă era bine, nici o melodie zglobie nu o deranja înainte de Ajun; tot atunci obișnuia să facă cumpărăturile pentru ea și pentru prietenul ei.
Eliza de la curățenie strânse cu padul acele de brad și resturile de ornament căzute, iar administratorul, domnul Pavel, aprinse luminițele în pom, în ovațiile tuturor. Gata, nu mai era cale de întoarcere.
Camelia își trase în jos rochia neagră care se încăpățâna să se electrizeze, deși folosise deodorant, cum văzuse ea pe Youtube, apoi se întoarse spre recepție. Dar Alina de la Vânzări îi chemă pe toți cinci înapoi.
– Nu facem un selfie cu bradul, se poate? se milogi ea.
Irina, Viorel și Dana de la brokeri se așezară cuminți în fața bradului, dar Camelia refuză.
– Oh, nu. Eu nu fac poze, se apără femeia ridicând palmele defensiv.
Însă Dana o trase lângă ea și Alina îi aranjă pentru pozat. Apoi, se așeză în fața lor, cu telefonul în mână.
–Say cheeese!
–By the way, să nu uităm să comandăm de mâncare, spuse Viorel, îndreptându-se spre biroul lui, după ce terminară.
Camelia se întoarse la Recepția clienți și trase scaunul ca să se așeze. Alina i se alătură uitându-se în telefon. Îi întinse aparatul să-i arate pozele făcute. Rochia roșie tricotată cu model de Crăciun a Irinei atrăgea imediat privirea, dar ei i se părea exagerat să te îmbraci astfel când nu venise nici Moș Nicolae.
– Mda, frumos, zise ea cu jumătate de gură. Auzi, te rog și eu ceva. Poate editezi și mă scoți din poză înainte de a posta undeva, da? Uite, sunt în margine, poți să mă ștergi.
– Hai, iubita, vorbești serios? Nu vezi ce bine arăți în poza asta? și-i arătă din nou una dintre poze. Hai să-ți dau tag, că celorlalți le-am dat deja, dar pe tine nu te găsesc.
– Eu nu am Facebook, chicoti Camelia.
– Pe bune?? Imediat îți fac eu un cont. Îl ai pe cel de mail, e simplu.
– Mă lași cu „fața bucilor” ? râse ea. Eu nu am nevoie să apar pe internet. Dacă nu-mi trebuia mailul ca să primesc teste de la colegii de master, nici nu-mi făceam contul yahoo. Pe urmă, am uitat să-l mai șterg.
De altfel, își amintea că nu era prima persoană care-i vorbise de asta și refuzase toate ofertele de acel gen. Ciudat, nu se mai gândise de ani buni la fata aceea, care îi fusese prietenă bună în copilărie.
– Eh, oricum, îți făceai unul aici pentru serviciu. Așa că chill, fată, că-ți fac eu contul în doi pași.
Degeaba insistă Camelia că nu avea nevoie de aplicație, că Alina îi luă telefonul de pe birou și nu i-l dădu înapoi decât după vreun sfert de oră, timp în care colegii deja o felicitau pentru apariția ei pe facebook.
– Hai, fată, te superi fără rost, îi zise Alina, văzând că femeia o ignoră. Îi întinse telefonul cu poza lor pe display. Uite câte like-uri ai primit de la colegi la prima ta postare!
Camelia nu suferea persoanele care încercau să-i controleze viața, deci era hotărâtă s-o țină la distanță pe cealaltă de-atunci încolo. Așa îi făcuse și fata aceea, Angelica, cu romanul ei de debut pe care voia să i-l bage cu forța pe gât, când ea îi spusese că nu avea timp de citit. Și de ea scăpase în cele din urmă, blocându-i numărul.
Își luă înapoi telefonul, fără să-i răspundă Alinei. După ce aceasta plecă, Camelia se deconectă de la facebook și aruncă aparatul pe birou, nervoasă. Își masă tâmplele și se întoarse la munca ei, nu înainte de a mârâi o înjurătură, că începuse iar Jingle bells la radio.
*
Cameliei îi plăcea zăpada, dar, după cum îi obișnuise vremea din ultimii ani, avea să ningă peste o lună sau două. Și-i părea rău să vadă bradul imens de la intrarea magazinului pentru materiale de construcții de peste drum de stația de autobuz și instalațiile aprinse amenajate de primărie, dar niciun fulg de nea.
Vehiculul apăru curând, dar era aglomerat la acea oră a serii. Se apropie de a doua ușă și așteptă să coboare călătorii ce reușeau să se strecoare printre cei din dreptul ușii și care nu voiau să le facă loc. Totuși, nu coborâră suficienți ca să se elibereze puțin mașina. Urcară o femeie cu un copil plângăcios că voia nu știu ce jucărie și o alta plinuță, pe care Camelia o împinse ca să nu rămână în stradă.
Își făcu loc prin oameni și ajunse cu greu să se prindă de bara pe care era fixat aparatul de validat carduri. Autobuzul porni, iar femeia oftă, uitându-se pe geamul mașinii la luminițele ce împodobeau clădirile de pe marginea drumului.
Se gândi să-l sune pe Mihai să-l întrebe ce vrea să mănânce la cină și să se oprească la hipermarketul de lângă casă. Ar fi optat pentru ceva semipreparat, că era prea obosită să gătească, dar ”domnul ei” alegea meniul în serile de joi, așa că nu avea de ales.
Introduse mâna în buzunarul paltonului după telefonul mobil, dar, mai înainte de a-l găsi, auzi notificarea de mesaj nou. Scoase aparatul și văzu că mesajul era de la un număr de trei cifre, probabil al unei companii de telefonie.
Îl deschise și se încruntă fiindcă textul era destul de mărișor. Trebuie să fi fost vreo reclamă, ofereau vreun bonus de Sărbători clienților fideli sau cine știe ce altă ofertă. Cel de față părea în genul reclamelor de la televizor, cu Ți s-a întâmplat vreodată să… și se încheia cu De asta, trebuie să vii la noi, bla bla. Exact de ce nu avea ea chef atunci. Dacă îi mai trimiteau multe din astea, n-ar fi ezitat să renunțe la abonament.
Oftă și începu să citească:
Un om avea un hamster. Într-o noapte, bărbatul aude interfonul. Întreabă cine este și, cum nu-i răspunde nimeni, merge înapoi la culcare. Dar, mai înainte de a ajunge în pat, bate cineva la ușă. Întreabă din nou cine este și i se răspunde că e Moartea. Omul începe să râdă și se uită pe vizor. Într-adevăr, vede un om înveșmântat în negru cu o coasă în mâna dreaptă. Stai liniștit, am venit după hamster, spune el. Deschide-mi, te rog!
Camelia se opri ușor amuzată. Mai auzise bancul acela, dar parcă era mai scurt, pe când acolo era doar începutul textului. Derulă în jos și citi finalul:
Dar ai spus că ai venit pentru hamster! strigă bărbatul îngrozit. Uitându-se în spatele lor, văzu că totul era cuprins de flăcări. Bun venit în iad! râse omul cu coasa.
Nu știa ce să creadă. Care era oferta? Și ce fel de reclamă primise? Începea să creadă că nu era numărul unei companii de telefonie, ci al unuia care-și bătea joc de ea.
De altfel, textul acela îi părea cunoscut. Poate era subiectul unui film. Ba nu, era altceva… Una dintre ideile Angelei povestite la telefon, una din multele pe care ea doar le spunea, dar nu le scria niciodată. De asta nici nu crezuse că acea carte de avea să existe și, la momentul acela, nici nu-i păsase.
Dar înțelegea ceva. Văzând că-i blocase numărul, ea găsise cumva o modalitate de a o contacta. Că fata aceea nu ducea lipsă de imaginație când venea vorba să sâcâie pe cineva. Bine că locuiau în orașe diferite și Angela nu putea călători, că altfel ar fi trebuit să ceară vreun ordin de restricție contra ei. Râse. Ar fi motivat că femeia o plictisea de moarte și de asta necesita să stea departe de ea.
Trecuseră trei ani.
Pe atunci, mama ei trăia; locuiau împreună într-un apartament cu igrasie. Ea nu lucra, iar mama ei se pensionase de câțiva ani. Nopțile nu puteau dormi de miros, așa că o făceau ziua, spre uimirea Angelei care obișnuia s-o deranjeze săptămânal cu apelurile ei. Nici măcar nu le respecta; odată o sunase dimineața, trezind-o pe bătrână, care și așa se chinuia cu crizele de astm.
Nu mai era de tolerat și i-o spusese. Dar Angela trebuia să discute cu cineva ideile ei tâmpite și credea că, dacă ea nu lucra, nu avea altceva mai bun de făcut decât s-o asculte. Și chiar avea. Cumpărăturile, plimbările, vizionarea documentarelor sau învățarea limbii japoneze.
Zâmbi amintindu-și că, după dispoziție, o mai alinta pe femeie AngiKanji, după semnele alfabetului japonez. Odată, primise un mail de la ea în care fata îi spunea simplu: Lui AngiKanji îi e dor de Cami. Îl ignorase.
Și uite că era a doua oară în acea zi când își amintea de Angela. Dar nu putea să fie ea, sigur era tot o ofertă de telefonie. Și avea să afle ce era cu ea.
O apelă pe Irina și-i comunică rapid numărul, dar femeia nu știa de unde primise sms-ul. Singura soluție era să meargă a doua zi la compania de telefonie să se plângă tipei de la ghișeu.
*
Spre bucuria ei, Mihai nu voia mâncare gătită în seara aceea. Camelia scoase pizza din cutie, o așeză pe o farfurie, o băgă în cuptorul cu microunde și setă aparatul la cinci minute.
Mihai turnă vin alb în două pahare. Se apropie de ea, o sărută ușor pe gât, apoi se trânti pe unul dintre scaunele de la masă, cu paharul în mână. O studia întrebător.
Ea căută mesajul primit în autobuz și-i înmână telefonul. Apoi, își luă vinul și se așeză pe scaunul de lângă el.
– Ei, ce zici de asta?
El citi primele rânduri.
– Eh, cineva îți joacă o farsă. Astea nu vin de la companii, se vede clar că nu e ofertă la ceva, ci un simplu sms cu o povestioară.
În clipa aceea, se auzi o altă notificare de mesaj.
– Ia, fii antenă! Ți-a mai trimis una!
El deschise mesajul și-i arătă displayul Cameliei. Ea se încruntă.
– I-auzi: În viitor, oameni și vampirii trăiesc împreună. Există organizații care se ocupă de vampiri să-i umanizeze, mai ales pe cei bătrâni. Ele îi consideră niște bătrânei simpatici, nu monștri. Una dintre organizații are contract cu o pensiune numită Phonix și tipa care e administrator acolo primește pe un vampir de care se îndrăgostește…
Camelia își trecu mâinile prin pletele cafenii. Cunoștea și povestea asta, altă idee de-a Angelei. Zicea că pe acesta ar fi scris-o, dar pierduse fișierul. Ce naiba se întâmpla?
Mihai se amuză.
– Să citesc mai departe sau știi continuarea?… Citesc finalul? Poftim: Văzându-și fiica moartă, mama acesteia îl omoară pe vampir. Așa era și povestea Angelei tale?
– Râzi ca prostul! Fata asta mă exaspera de-a binelea. Și uite că acum a găsit alt mod de a mă stresa. De fapt, e același. Când mă gândesc cât am încercat să scap de ea, încă din copilărie și mama nu mă lăsa. Îi era milă. Eu mă purtam mereu frumos cu ea. Și atunci, când am venit la ea în București; dacă mi-a dactilografiat lucrarea de master, am plătit-o, nu a muncit degeaba, i-am adus cadouri. Eu nu m-am folosit de ea. Odată, am făcut o poză împreună, că îmi luase tata un aparat foto și voiam să-l încerc, dar n-am apucat să le developez, că am pierdut filmul.
– Păi, dacă v-ați înțeles bine, de ce ai renunțat la ea?
– Era o prietenă toxică, nu vezi, nu înțelegi??
Camelia se ridică de pe scaun și merse la fereastră, cu spatele la el. Bărbatul veni și-o mângâie pe umăr. Apoi, se întoarse și se așeză la masă în fața laptopului lăsat în stand-by.
– Și ziceai că Alina ți-a făcut pagină de Facebook?
Camelia îi dădu datele de cont la insistențele lui. Apoi, se ocupă să porționeze pizza.
– Și pe fata aia cum o cheamă? Ziceai că ea avea pagină demult.
Ea tăcu.
– Cami, eu îmi amintesc o chestie, zise el deodată. Eu cred că ai mai primit povești din astea pe sms. Nu mai știi? Anul trecut, când eram în parcul unde ne-am cunoscut, când ți-am propus să ne mutăm împreună… Parcă ai primit un sms asemănător.
Femeia îl privi cu uimire. Era adevărat. De Crăciun se făcea un an de când erau împreună. Și da, primisese un mesaj asemănător. Foarte ciudat!
–Vai, tu, ai o grămadă de cereri de prietenie… Sunt și mulți tipi! Să le răspund?… Ai și o cerere de AngiKanji. Ea e?
Camelia lăsă farfuria cu pizza pe masă și întoarse laptopul spre ea. Nu era deloc surprinsă. Poza de profil era a Angelei, același chip plăcut, păr scurt castaniu, ochi căprui. Probabil că-și schimbase numele paginii în ”memoria prieteniei lor”. Jalnică ființă!
Se întoarse la mâncare.
– Îi dau accept?
Ea săltă din umeri.
– Auzi, mă, dar fata asta e moartă…
Camelia tresări.
– Uite aici, ultima postare. O poză cu ea și la comentarii îi scriu unii condoleanțe. Cred că ți-a dat administratorul paginii cererea. Avea și alte prietene?
– Are destule, virtuale. Refuza să creadă că Angela murise. Hai, mă, pe bune? Asta e regina dramei. Sigur a postat așa în glumă, glume din alea sadice ca să primească like-uri, să impresioneze lumea. Așa e ea. Făcu o pauză să respire. Hai, să vedem ce vrea!
Camelia reveni la calculator și apăsă butonul de confirmare. În clipa următoare, apăru un mesaj nou de la femeie. Îi făcu semn lui Mihai, care se amuză. Căută în lista de prieteni a Angelei și deschise caseta de mesaj către o anume Bianca.
CamiRami: Bună. Voiam să te întreb care e problema cu Angela.
Bianca22: Bună, fată. Cum nu știi?? Ah, tu n-ai fost la înmormântare… Îmi pare rău. S-a sinucis anul trecut…
Camelia rânji. Nu era așa ușor de păcălit. Dar în câteva cuvinte, Bianca îi povesti cum se petrecuse totul. Cum Angela urmase un curs de make up artist și era visul ei, cum picase testul final, că părinții n-o consolaseră văzând-o plângând și ea trăsese o masă în fața geamului, iar de pe ea sărise în gol de la etajul șase al blocului unde locuia.
Femeia nu știuse ca Angela iubea arta machiajului, poate că devenise o pasiune nouă, după ce nu mai vorbise cu ea. Părea ireal.
CamiRami: Și cine administrează pagina ei?
Bianca22: Cum adică?… Nimeni, e închisă.
Tocmai voia s-o întrebe cine îi scrisese, în situația asta, dar preferă să deschidă mesajul.
Nu erau decât un salut și o întrebare simplă…
AngiKanji: Ave! Ce mai faci?
– Răspunde-i! Să vedem cine folosește contul ei, îi sugeră Mihai, mușcând din felia de pizza.
În momentul următor, se auzi soneria mobilului. Camelia aproape îl smulse de pe masă. Pe display scria numele Angelei, deși ea îi blocase numărul.
AngiKanji typing…
AngiKanji sent a photo
Fără să răspundă, Camelia deschise poza. În imagine erau două fete, ambele brunete, una cu părul scurt, cealaltă cu plete ondulate pe umeri.
Era poza de pe filmul care nu fusese developat, desigur. Camelia scăpă mobilul pe podea.
