Cornul s-a înfipt în pata neagră de la picioarele lui şi Krul a tresărit, simţind parcă durerea umbrei. Rinocerul s-a dat înapoi. Ultima izbitură cutremurase stânca – încă una şi l-ar fi zvârlit la pământ.
Krul aştepta, ţinându-şi răsuflarea, dar tropotul răsuna tot mai slab, mai îndepărtat. Într-un târziu a coborât; rinocerul nu se mai zărea, soarele începuse să dogorească şi crăpătura care despica de-a curmezişul câmpia părea să nu aibă capăt. Hogaii îi pomeniseră de ea, ca şi de cele trei râuri.
Hogaii… A dus mâna la amuletă – îl scăpase din nou! – şi, pipăind rotunjimea fără cusur a pietrei, amintirea s-a ivit nechemată: şerpii de fum ce încolăceau chipurile zbârcite ale hogailor, mâinile întinzându-i amuleta, buzele lor rostind vorbe pe care el nu le putea pricepe… De douăzeci de răsărituri străbătea ţinutul acela, unde privirea nu avea de ce să se agaţe, unde cerul era prea înalt; încă o dată pe atâta şi Noa va fi a lui.
Dacă se va întoarce, cu shuna.
Câmpia urca, se umpluse de trunchiuri ce zdrenţuiau văzduhul asemeni unor mâini schilodite. Copacii trăgeau să moară. Pretutindeni gropi, rădăcini scoase din adâncuri, dar nicio frunză, nicio ramură cu muguri. Urmele erau proaspete: din lemnul rupt încă mai picura seva, o negură se topea în zarea de miazăzi.
Mamuţi. Cândva, veniseră şi-n valea lor – un colţ gros, împlântat în mijlocul peşterii, era tot ce rămăsese din hăituiala aceea străveche… Krul a închis ochii şi stâlpul alb s-a ivit din bezna de sub pleoape. Lucea în lumina torţelor, la fel ca trupul scăldat în sudoare al fetei-ispită. Când Noa s-a înălţat pe vârfuri, încolăcindu-l, când braţele şi picioarele i s-au înnodat peste fildeşul şlefuit de atâtea atingeri, din sutele de piepturi a izbucnit o singură răsuflare. O unduire, încă una, apoi tobele au prins să bubuie sălbatic, iar zvâcnetul sânilor striviţi de stâlp s-a repetat la nesfârşit în privirile tuturor. Noa se rotea tot mai repede, abia atingând pământul, pletele i se învârtejeau, avea gura căscată, poate ţipa, dar nu-şi dădea drumul şi pata cafenie a cărnii ei îmbrăca fildeşul asemeni unui veşmânt. Era a treia oară şi Krul simţea pornirea clocotind în el, ar fi vrut să o aibă chiar atunci, se ridica mereu şi ghearele hogailor i se îngropau în umeri, silindu-l să se prăvălească la loc, iar şoaptele îi răsunau în sânge:
„Când te vei întoarce…“
Şi-a trecut mâna peste frunte – peştera, Noa, erau doar năluciri. Adevărate rămâneau câmpia şi oboseala; şi lacul, revărsare de jar în lumina asfinţitului. Aidoma Gheţarului. Şi el îşi schimba culoarea, uneori de la o clipă la alta. Lucea roşu în zori, albastru sub cerul amiezii, iarăşi roşu la apus. Cum arăta miezul Gheţarului nu văzuse decât o dată, la căderea unui fulger în noapte: străveziu, limpede ca izvoarele.
Apa şi gheaţa. Începutul şi sfârşitul, pentru el, pentru trib.
A luat-o spre stâncile de pe mal; când a găsit ce căuta s-a oprit, a răsuflat adânc. Spinul se mişca iarăşi, rănindu-i gâtlejul – îl mai simţise, înainte de a primi amuleta. Şi tot ca atunci nu voia, dar avea să se ducă.
O scobitură între steiurile cenuşii, nici peşteră, nici colibă, mai curând vizuină. Şi-a lăsat lancea în prag, semn că venea cu gânduri bune. Nu era de ajuns adevăr în asta, însă hogaii nu alegeau întotdeauna calea dreaptă – iar el… nu era decât o armă.
A dat la o parte blana ce ascundea intrarea şi a păşit înăuntru, temător.
Shuna privea flăcările din vatră. Krul i-a văzut doar părul argintiu, curgând de-a lungul spinării; apoi, femeia s-a ridicat. Nu era bătrână, cum crezuse el. Chipul, cu ochii prea mari pentru obrazul îngust, părea al unei fetiţe. Trupul îi rămăsese firav, neîmplinit. Dar shunele se năşteau cu mintea bătrână de tot ce ştiuseră cele dinaintea lor, de câte n-aveau să afle vreodată alţi oameni… Nu-l întreba nimic şi Krul s-a ferit să spună ceva, era doar un străin în sălaşul ei, la vreme târzie. Câţi veniseră astfel, în mare nevoie, schilodiţi de vreo fiară, mânaţi de foame, de spaimă? Cine îi călca pragul cu alt gând decât să ceară – un leac, un semn, o îmbărbătare?
Iar ea, Dhana, îi întorsese pe hogai fără răspuns.
Era cald în încăperea de pământ şi piatră. Prea cald… Mâna shunei, ridicându-se, făcând semnul tăcerii, trosnetul flăcărilor lângă care ea aşternea nişte piei, amorţeala ce i s-a strecurat în minte, când aştepta să îi vină somnul. Şi, dincolo de lumina unduitoare, femeia care îşi lepăda veşmântul, firesc, ca şi cum ar fi fost singură.
*
Penumbră, răcoare, sălaşul gol. Krul a sărit în picioare, amintindu-şi vorbele hogailor: „Lucrurile, jivinele, oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par să fie.“ Pe ei, shuna îi ascultase măcar… A apucat amuleta – o să o găsească şi ea îşi va împlini menirea, chiar fără voie! Altfel, tribul, Noa nu mai aveau mult.
Afară, soarele orbea.
Krul a pornit de-a lungul malului, năduşind în văzduhul încins – şi ziua era abia la început… În vale, răsuflarea gheţarului se simţea chiar şi la amiază; doar în peşteră n-avea putere, iar tribul trăise acolo de când se ştia, fără grijă. Până într-o zi, când muntele străveziu a prins să se mişte, să alunece între pereţii de stâncă.
Krul intrase în a zecea vară, când un trosnet cumplit şi tremurul pământului îl goniseră afară, în miez de noapte, împreună cu ceilalţi: crezuseră că peştera se năruia. Abia în zori au văzut gheţarul mai aproape, de parcă, la adăpostul întunericului, se furişase un pas spre ei… Iarna, muntele dormea. Pornea iarăşi odată cu dezgheţul, la răstimpuri pe care hogaii nu izbuteau să le desluşească şi, curând, avea să astupe gura peşterii.
Numai o shună l-ar fi putut opri.
Dhana nu era departe. S-a tras repede în umbră, dar ea nu vedea decât lucrul pe care îl ţinea în palmă. Spatele, umerii îi păreau striviţi de o povară prea grea şi, când s-a întors, Krul a tresărit. Ochii femeii erau ai cuiva care privise în moarte. S-a lipit de o stâncă, însă shuna se uita dincolo de el; a lăsat ceva să cadă, şi-a trecut degetele prin păr, apoi s-a ridicat.
Krul i-a urmărit paşii poticniţi, căznindu-se să înţeleagă. Luase piatra cea străvezie de pe jos: era galbenă, caldă şi, în lumină, se întrezărea înăuntru o gâză cu aripile desfăcute în ultima-i zbatere. O lacrimă de răşină întărită – erau destule pe lângă râuri. Ce văzuse shuna sub feţele netede, rotunjite?
A intrat îndată după ea, dar femeia nu s-a mirat. Nici când a scos muflonul de fildeş, semnul tribului, nici când a vorbit. L-a ascultat cu pleoapele pe jumătate coborâte; după ce Krul a tăcut, s-a aşezat lângă vatră, ghemuindu-se, şi de sub valul de păr argintiu ce îi ascundea chipul, bărbatul a auzit vorbele de care se temuse toată vremea. Nimeni nu putea stăvili gheţarul, cum nu putea opri ploaia să cadă din înalturi, soarele să apună. Tribul trebuia să plece, le spusese asta hogailor şi…
Mai mult, Krul n-a răbdat.
Uitate erau amuleta, praful alb pe care i-l dăduseră hogaii. S-a năpustit asupra femeii, a cuprins-o, a trecut pragul din două salturi, luând-o la fugă. O strângea atât de tare că îl dureau braţele şi alerga aplecat înainte, de parcă aştepta ca din vizuină să ţâşnească o fiară nemaivăzută care să îl sfârtece, să îşi scape stăpâna.
Abia târziu şi-a dat seama că shuna nu se zbătuse – atârna moale, fără alt semn de viaţă decât zvâcnetul inimii.
*
Mirosul: de răşină, blănuri jilave, fum, sudoare. Un plânset de copil, un oftat, o tuse. Umbre lunecând pe pereţii peşterii. Şi Noa, întinsă în culcuşul de piei, mâinile lui frământând carnea tânără, geamătul femeii care tremura de aceeaşi nerăbdare. Şi, ca de atâtea nopţi, cu neistovită uimire, o afla mereu alta, supusă ori zvârcolindu-se ca o sălbăticiune, primindu-l şi dăruindu-i-se iarăşi şi iarăşi până ce se despărţeau abia suflând; atunci, când zăcea în culcuşul răvăşit, împletind pe degete o şuviţă neagră, Krul ştia că ea nu era a lui doar din vrerea hogailor, a tribului. Atunci, ca şi ziua erau o singură simţire şi-un singur trup, de parcă aşa fuseseră dintotdeauna.
După o vreme, toate s-au potolit în jur: murmurele, foiala, până şi răsuflarea femeii de alături. Tribul dormea somnul dinaintea zorilor. Numai din mijlocul peşterii se auzea, la răstimpuri, câte un foşnet.
Krul s-a răsucit într-acolo. Duhoarea nu ajungea până la el, dar căpăţâna de muflon putrezise şi, din găvanele goale, dintre fălcile căscate, din blană, viermii albi, graşi, ieşeau momiţi de tăcere. Urcau pe coapsele dezgolite, pe veşmântul Dhanei, i se încurcau în păr. Când şi când, un fior trecea prin trupul rezemat de stâncă. Aşezată cu picioarele încrucişate sub ea, shuna privea hârca din poale – de douăsprezece zile, de douăsprezece nopţi. Nu se clintise, nu rostea o vorbă. Nici când o rugau femeile cu prunci în braţe, nici dacă o blestemau bărbaţii, nici la ţipetele hogailor.
Hogaii… Chirciţi, cu nările sângerânde şi pleoapele umflate de la fumul pe care îl trăgeau în piept fără contenire, ca să li se arate calea. Câte unul se ducea la femeia legată, o smucea de plete, se apleca peste ea; uneori zăbovea mai mult, alteori doar o clipă.
Ceilalţi azvârleau ierburi în vatră, fumul ascundea piatra şi nimeni nu mai zărea nimic. Pe urmă, shuna era tot acolo, cu buzele strânse, hogaii lângă foc, iar Krul îşi amintea de drumul prin câmpie, de soarele ce preschimba în flăcări şuviţele argintii, de serile când îi răsucea braţele la spate, înnodând frânghia, când, dincolo de foc, ochii verzi păreau două stele căzute în iarbă, simţea din nou spaima dimineţii în care nu mai găsise amuleta şi crezuse că s-a sfârşit cu el, cu tribul. Însă zilele veneau una după alta, iar Dhana nu-l supunea, nu l-a răpus.
Apoi, intrarea în vale, strigătele celorlalţi, Noa.
Trosnetul de-afară a răsunat ca şi cum pământul s-ar fi rupt până-n străfunduri. Au izbucnit ţipete, tânguiri. Oamenii se căutau, se chemau prin năuceala somnului, de pretutindeni tribul năvălea spre gura peşterii, cu torţe şi crengi aprinse. Krul a ajuns printre primii şi mâna îi tremura când a înălţat flacăra. Spre cerul negru, spuzit cu stele, nu către peretele de gheaţă: moartea nu sosise încă şi, rând pe rând, cu paşi grei, s-au întors în sălaş.
Un răstimp s-au mai auzit scâncete domoale, sfârâitul răşinii, şoaptele mamelor care îşi potoleau pruncii. Apoi, tăcere – silnică, mai rea decât orice strigăt. Câte un vânător se uita la hogai, la shună, fără să cuteze a curma liniştea apăsătoare. Până ce, întâi câţiva, apoi tot mai mulţi, oamenii au pornit spre piatra cea mare, iar Krul s-a pomenit mergând cu ei. S-au oprit înaintea hogailor, strângându-se unii într-alţii pentru a-şi da tărie. O femeie a rostit ceva şi prin mulţime a trecut un murmur ca un ecou care, în loc să se stingă, creştea, până ce glasurile au devenit ameninţătoare.
Bătrânii nu păreau să îi vadă. Se ridicaseră şi umbrele li se arcuiau peste mulţime, iar când au vorbit, parcă tot focului, în peşteră s-a lăsat din nou tăcerea. Ce voia tribul? Ca Muntele-ce-vine să încremenească, să nu îngroape sălaşul?
Oamenii i-au privit cu sfială. Îşi uitaseră mânia. Nu mai doreau decât să asculte, să se supună. Ca părinţii lor şi părinţii părinţilor lor. Hogaii ştiau, hogaii puteau… Iar acum, hogaii îi îndemnau pe ei să aleagă – vorbele picurau una câte una şi în zadar încercau să nu le audă, ele rămâneau să plutească în văzduh, răsunau în minţile înfricoşate.
Târziu, un urlet a izbucnit din piepturi, cutremurând bolta de piatră. Era voia lor, a tuturor. Hogaii ştiau, hogaii puteau! Iar shuna va opri Muntele-ce-vine; pentru totdeauna.
Femeia îşi lăsase capul în piept – cu ochii închişi, părea că doarme. N-a tresărit când i-au tăiat legăturile, când au săltat-o. Dar, în vreme ce o târau spre ieşire, dinăuntrul făpturii cu nenumărate chipuri, numai al ei, orb, era netemător. Apoi, când răsăritul a iscat scânteieri în pletele lungi şi oamenii au pornit spre gheţar, pleoapele Dhanei s-au zbătut.
De câteva ori, ca aripile unui fluture aruncat în flacără.
*
Chipuri, lănci, trupuri ivindu-se şi pierind în tremurarea văzduhului prea plin de lumină. Krul o trăgea pe Noa după el, însă de la un timp lunecau mereu, amândoi: poteca pierise şi păşeau printr-o apă înşelătoare, de raze. Ajunşi pe creastă, toţi s-au oprit, învălmăşiţi; curând au răsunat primele loviri de secure şi plesnetul gheţii.
Scobitura s-a adâncit repede. Cei dinăuntru s-au cufundat până la genunchi, până la umeri, au dispărut. Soarele ardea creştete, topea cruste, sloiuri – aici nu fusese niciodată frig… Krul şi-a simţit tâmplele străpunse de gândul-tăiş: soarele mişca Muntele-ce-vine şi nimeni nu avea cum să îi pună stavilă. Dar hogaii ştiau asta – la fel ca shunele.
Atunci?…
Când bărbaţii s-au săltat pe marginea gropii, tribul rânduise mormanele de crengi. Întâiul bătrân a zvârlit spre cer muflonul de fildeş şi Krul l-a văzut arătând spre femeie, a văzut ochii verzi lărgindu-se, mâinile ce apucau, smuceau fâşii de blană, şuviţe argintii; până ce ultima zdreanţă a dispărut şi Dhana a rămas despuiată, aşa cum intrase în lumea oamenilor. Trupul alb, pletele fluturând, degetele unui hogai scrijelind vântul, un obraz încreţit de râsul rău… Şi ceilalţi, cu răsuflări iuţite, cu ochi de jar, aşteptând.
Krul a făcut un pas înainte, dar era prea târziu. Un vârf de cremene s-a încrustat între coastele femeii-jertfă, braţele ei au bătut albastrul bolţii, apoi ţipătul scurt, singurul, s-a curmat într-o bufnitură. Un bolovan străveziu a urmat-o, încă unul, strigătele mulţimii au zguduit muntele şi Krul a căzut în genunchi, frângând lemnul lăncii ca pe o surcea. De ce făceau asta? De ce nu voiau să priceapă?
Shuna nu mai mişca, ţintuită sub movila de gheaţă.
De jur-împrejurul gropii, bărbaţi şi femei hrăneau focurile, aruncau crengi peste vetrele care se adânceau sfârâind, până ce pereţii au prins să se topească şi apa a răbufnit, umplând mormântul… Brusc, trupul shunei a zvâcnit, făcându-şi loc printre spărturi şi unde, iar lupta pentru viaţă a început. Împingând cu tălpile, cu genunchii, cu palmele, sfredelind cu înverşunare, Dhana urca, urca, hogaii urlau însă nimeni nu îi lua în seamă, tribul uitase de focuri, de armele din mâini… Deodată, ceva a oprit-o, ca un zid nevăzut – apa de deasupra se închegase. Mormântul era închis, apa şi gheaţa se înfruntau pentru făptura încă vie şi, între ele, shuna se împotrivea tot mai slab.
Krul s-a năpustit, îmbrâncind în dreapta şi-n stânga, dar n-a ajuns la groapă: o piatră l-a izbit în umăr, pumnii plouau din toate părţile. S-a încovoiat, chipurile se amestecau, loviturile îi amorţiseră carnea – până când una l-a năruit, aducându-i scântei sub pleoape. A mai zărit-o pe Noa smulgând o lance, deschizându-şi drum prin mulţime. Când a înfipt-o în pieptul unui hogai, sângele a răbufnit gros, negru, iar al doilea a pornit spre ea cu braţele ridicate. Însă femeia s-a răsucit fulgerător, străpungându-l şi a sărit spre ultimul, ce o privea încremenit. Ceilalţi s-au tras înapoi cu strigăte de spaimă; pe urmă au venit întunericul, gânduri nedesluşite – Dhana, Noa, gheţarul.
*
Când a deschis ochii, soarele revărsa valuri de sânge peste lumea pustie. Focurile abia mai pâlpâiau, o boare îngheţată urca din adâncul Muntelui-ce-vine, iar bărbatul a văzut iarăşi lacrima de răşină, făptura strivită înăuntru. Amintirea l-a izbit cu pietre-urlete ce se rostogoleau în tăcere, loveau, crăpându-i ţeasta: de ce venise Dhana cu el, de ce nu-i spusese?
S-a scuturat de trecut, privind în jur. Leşurile hogailor, lănci şi securi presărate ca o dâră de oase pe drumul spre peşteră, zăpada răvăşită în goana nebună a celor care se grăbeau să îşi întreacă spaima… Şi, pe marginea mormântului căscat din nou, între spărturile parcă ţâşnite dinăuntru şi vetrele de jar, Noa.
A păşit spre trupul ascuns de mantia-blană ce fusese a unuia dintre hogai. Noa era arcuită nefiresc, cu genunchii strânşi spre pântece, de parcă voia să ocrotească, să ascundă – ce? Cu gâtul încleştat de o mână nevăzută, Krul s-a aplecat, dând la o parte blana de urs şi… Noa a întors capul – era nebunie, era altceva în privirea ei? – apoi, încet, cu grijă, a dezvelit ce strângea, încălzea în braţe.
Plete argintii, jilave, trup vrâstat cu pete vinete, ochi de culoarea ierbii ivite de sub zăpezi: Dhana. Şi, dincolo de orice uimire, bărbatul a slobozit, odată cu răsuflarea, povara care îl apăsa de atâta vreme, mai grea decât muntele de gheaţă. Într-un târziu, a venit şi înţelegerea: Noa îi scăpase. Pe el, pe shună, răpunând minciuna celor ce nu au ştiut şi n-au putut nimic, niciodată. Iar tribul… alesese fuga în altă minciună, altă supunere – cea dinaintea sorţii.
S-a lăsat lângă trupurile îngemănate în osteneală şi durere, a mângâiat umărul femeii lui, de care se lipiseră şuviţe negre. Noa şi-a coborât pleoapele… dar cealaltă i-a încleştat mâna, îl strângea cu degete arzătoare şi bărbatul a auzit zvon de furtună, glasuri care şopteau ceva, tunete umplând zarea – apoi a văzut:
Erau în văgăuna dintre steiurile cenuşii, nici peşteră, nici colibă, iar trupul Dhanei lucea în lumina flăcărilor aidoma unui stâlp de fildeş. Noa l-a încolăcit – o unduire, zvâcnetul sânilor striviţi –, acum şerpuia în jurul femeii-jertfă, pletele i se învârtejeau şi… Krul simţea pornirea clocotindu-i în vine. Se ridicase, când trosnetul, zguduitura l-au aruncat la pământ şi urlete cumplite au răsunat din viermuiala de trupuri ce se luptau să ajungă la peretele de gheaţă, mai negru decât noaptea de afară… Nu, tribul nu era acolo, ci se stingea odată cu ultimele torţe în peştera-mormânt. Ei aleseseră viaţa, două glasuri îl chemau: „Krul… Krul…“
– Krul!
Noa îl zgâlţâia, Dhana îi încălzea mâinile amorţite, văzduhul era rece ca stelele cărora gheţarul le întorcea lumina. Însă zările rămâneau deschise, atâtea pământuri sub acelaşi cer şi, păşind în apa lucirilor argintii, niciunul nu a privit în urmă.
Vremea jertfei trecuse – cea a luptei cu soarta abia începea.
Povestirea face parte din volumul „Amurgul elkilor“ apărut la Editura Creator din Braşov. Cartea poate fi găsită pe site-ul:
