Negru întuneric, albă e zăpada(timp de citire: 29 minute)

Pe vremea Marelui Crăpău din ’49, la ceasul amiezii, într-una din acele zile în care se auzeau pietrele crăpînd de ger cu țipete cînd disperate, cînd resemnate, Policarp Mamvelov intră pe ușa hanului Două fleici și trei sarmale. Toate luminile se stinseră, vinul îngheță în pahare, căci da, Policarp era un munte de om și era nevoie de multe clipe pînă ce trupul lui burduhănos să pătrundă cu totul în sala mare.

A, și lui Gogu Mărieș îi plesniră ochelarii. Iar Hortensiei Șaramet îi pocni fofoloanca ce tocmai se umezise sub dezmierdările degetelor băgărețe ale lui Herman Strumpor, sasul, moment în care toate privirile se întoarseră pe dată de la Policarp spre Hora (că așa-i ziceau Hortensiei, rîzînd gros și nădușit), fiind acela un zgomot cu care mușteriii hanului se obișnuiseră an după an, de crăpău, de te și întrebi ce înțelegeau ei prin crăpău.

—Ce? zise cadîna; zîna; păgîna. Ce-ați rămas așa? Am crăpat. N-ați mai auzit femeie crăpînd?

Apoi rămase cu privirea în aer străbătînd încăperea, de la masa ei spre ușă, de la bărbatul care era la capătul mîinii care era la capătul degetelor care erau prizoniere în închisoarea ei umedă și moale pe dinăuntru, înghețată, uscată, bățoasă, lemnoasă, de piatră pe dinafară, pînă la uriașul care înțepenise într-un gest, în două mai bine zis, cel de a închide ușa în urma lui și cel de a se holba la Hortensia, la fața ei, la gîtul ei ce încă mai păstra urmele strînsorii degetelor lui Alexandru Mavrocordat Alungatul, zărghitul ăla care sugrumase ceva femei la viața lui și, fără doar și poate, Hortensia ar fi sfîrșit și ea în felul acela dacă n-ar fi copilărit în mahalalele Brăilei, unde fetele învățau de mici să iubească și să supraviețuiască.

Policarp Mamvelov îi citi fața, gîtul de pe care se desprinse și urma urmei degetelor Mavrocordatului, de rămăsese Hortensia cu un gît alb, subțire și fin cum nu mai avusese ea de la doișpe ani, de cînd i se strepezise pielea îmbăloșată de buzele groase și lipicioase ca niște cîrnați prospăt trași în maț ale lui Dumitru Cavaleru, spărgătorul de buci, dezvirginatorul cartierului, zvirgonistul, Zvirgo, cum i se zicea, călărețul de iepșoare, spaima, durerea și apoi visul fecioarelor din mahala și amintirea șmirghelată de după a zvirginatelor, apoi își coborî privirea din ce în ce mai lacomă, mai hulpavă și mai grăbită peste pieptul ei generos-îmbietor, moale-și-umflat, pulsînd în ritmul respirației și tare s-ar mai fi dus privirea aia în jos, tot mai în jos, spre mijlocul ei care nu stătea locului, bîțîindu-se ca al unei dansatoare din buric și poate chiar asta făcea Hortensia, dansa din buricul ăla al ei care domnea peste ținutul dintre fustă și bluză, despărțindu-le și unindu-le în același timp, pentru el dansa din buric, pentru Mamvelov dansa ea, cu degetele sasului Herman Strumpor încă ascunse în cămara cu bunătăți, în beciul cu licori, în potirul cu apă sfințită din care tare ar fi vrut să soarbă și el, să se adape, să-și ostoiască setea, setea de viață, setea de femei, setea de Hortensia Șaramet, cea pe care o voiau toți bărbații de cum li se ivea în fața ochilor, de la cei ce își căutau coaiele ca să se convingă că le au, că le-au crescut suficient cît să îndrăznească a le arăta muierilor care-i băgau în seamă, pînă la cei care de-abia și le trăgeau după ei, grele de așteptare, grele de dorință, de abținere ori de boala coaielor de piatră cum se zice că mai aveau cîte unii, ori de coibîh dacă începeau să bîhlească.

Se vedea pe fața lui Mamvelov că privirea lui nu ajungea pînă unde și-ar fi dorit el să ajungă, prea era sub masă lucrul acela, prea era ascuns, prea era doar pentru alții. Preferă să-și spună că în acel moment, doar în acel moment, lucrul dorit, presupus dorit, era doar pentru bucuria altora și întinse o mînă în spate, trase ușa după el, abia acum o trase, apoi fu martorul găleșirii tuturor celor cărora, în astea trei clipe cît dură tot ce am povestit pînă acum, eu cu gura, voi cu urechile, le înghețaseră mustățile și bărbile sau, după caz, li se sumețiseră sînii și li se întăriră cururile cu tot ce era prin preajmă.

Cînd înmuierea mesenilor era pe terminate, cînd vocile începură a da semne de viață, mai întîi împleticite, apoi ușoare și încete, ca pînă la urmă să se transforme în șuierături, și gemete, și oftări, că erau ele de plăcere, că erau ele de necaz, în țipete și urlete, de invidie ori de țanțoșire, dacă nu chiar răcnete victorioase de parcă l-ar fi mușcat de cur pe Împăratul însuși ori pe nevastă-sa, da, mai bine pe nevastă-sa, sigur mai bine pe nevastă-sa, atunci, de-abia atunci Policarp Mamvelov își băgă mîna în sîn și scoase de acolo o pisică. O pisică-pisică. Pisicuță? Mică de-i încăpea în palmă. Dar în palma lui încăpea și harbuzul murat de pe masa lui Gheorghe Amotoriței, încăpea și capul băiatului care ștergea mesele cu o cîrpă udă și murdară cum numai nădragii lui mai erau, și acum vorbesc despre Mișu Papacioc, micul machidon rătăcit prin părțile astea cu vreo doi ani în urmă, tot la vremea Crăpăului, de încă se mai întreabă lumea cum de-a supraviețuit, cum de-a nimerit hanul, deși lăsase unul o vorbă în urmă cum că hanul l-a nimerit pe el, dar era așa sucită vorba aia, încît nimeni n-o înțelesese, așa că nu-și mai bătuseră mintea de-atunci și o uitaseră, dar asta este o altă poveste, pe care, cu siguranță, o vom spune cîndva, cînd va fi vreme de stat la gura sobei, băut vin și spus povești uitate. Și mai încăpeau în palma lui Mamvelov țîțele Clavecinei, amîndouă, vestite prin părțile astea și ghici de ce. Ghici de ce.

— Cum o cheamă pe persoana? întrebă Hortensia Șaramet, îndrăzneață, cu privirile lui Mamvelov prelingîndu-i-se pe față ca atunci cînd… dar mai bine ne abținem să zicem ce și cînd și cum, din respect pentru Hortensia, pentru viața și talentul ei, care-o fi ăla.

— Vai, dar cum nu o cheamă? răspunse Mamvelov, cu pipota umflîndu-se-n el și poate nu numai pipota, la auzul vocii Hortensiei, vocii ei catifelate și chemătoare, promițătoare, îndatoritoare, acaparatoare și… și… Dar cum nu o cheamă? Pepa, de la Penelopa, Dili de la… refuz să spun de la ce. NasQiurete, Fifi Nebuna, Mița, Pița, Pitica, Zăpăcita, Panarama, Zănatica…

— Cu accent pe i?

— Vezi bine!

— Și toate numele astea pentru ea?

— Pentru ea, doar pentru ea… mai zise Policarp Mamvelov ca și cînd ar fi recitat un poem de dragoste.

Ca și cînd i-ar fi făcut cine știe ce declarații de amor Hortensiei, cea cu degetele sasului încă în ea, că așa-l prinse pe-ăla înghețul, dezghețul și înmuierea, dar numai el nu se înmuiase, sas, de!, și de-abia atunci femeia păru că înțelese ce se întîmpla, ce nu se terminase de întîmplat, și se trase îndărăt cu o mișcare care-l lăsă mofluz, trist, orfan și cu niște degete în plus pe Strumpor, dar îl excită la culme pe Mamvelov și nu numai pe el, ci și pe alți cîțiva care urmăriseră totul de la început, încă de cînd degete sasului se strecuraseră sub fustele Șarametei, iar ale lor în prohaburile propriilor pantaloni. Sau ale altora.

Frînturi de poem recitate într-un han pe vremea Marelui Crăpău. Nu era nimic neobișnuit în asta, înăuntru focul duduia în vetre, în cuptoare se coceau pîini, pe plite se țineau sarmalele în oale de lut, să șopotească unele cu altele, sau se prăjeau fleicile și sfîrîiau feliile de ceafă de porc, vocile mesenilor zumzăiau, se mai auzea din cînd în cînd cîte un icnet pe la mese sau din camerele de sus, camerele cu „pat cald” pentru drumeții singuratici, prinși de Crăpău prin ținuturile astea și doborîți de urît și de plictis, se mai auzea cîte un lătrat sau un mieunat, că oamenii locului nu trăiau chiar singuri pe-aici, se mai auzea cîte un strigăt în cuhniile ascunse unde roboteau femei, dar și bărbați, și bărbați, și una peste alta era o atmosferă de sărbătoare în fiecare zi și poate asta devenise Crăpăul, o sărbătoare pentru toți cei prinși la han, care erau obligați să stea acolo pînă la sfîrșit, pînă ce vremea de-afară se îndura de ei și îi lăsa să plece la treburile lor, care pe la familii, care pe la muncile unde erau tocmiți, care rămînînd pe loc, la mese, fiind ei de meserie mușterii. Că pînă și treaba asta trebuie făcută cu drag, cu spor și cu suflet.

Asta înăuntru, în han. Afară… Ei, afară nu era nimic. Nimeni. Doar întunericul negru și zăpada albă. Și între ele vîntul, care ducea negrul în alb și albul în negru. Sau poate invers. Urlînd. Vîjîind. Băgînd spaima în nesăbuiții care s-ar fi încumetat să iasă din case. Care case? Că nu se vedea nimic. Nu case, nu colibe, nici o tufă măcar. În toată lumea nu exista decît întunericul, zăpada și hanul, acolo unde astea două se întîlneau.

Se spune că hanul Două fleici și trei sarmale nici nu exista, de fapt. Că apărea așa, din întunalb, doar cîteva zile pe an, în vremea Marelui Crăpău, și exista acolo, între întuneric și alb, fix cît ținea Crăpăul. Iar pe oamenii de acolo nu-i mai vedea nimeni nici înainte, nici după. Doar cei rătăciți pe care-i prindea crăpăul pe drumul Buzăului, cum îl prinsese pe Policarp Mamvelov. Așa că de unde să știe el de Hortensia Șaramet și de Herman Strumpor, de Mișu Papacioc ori de Clavecina și care or mai fi fost pe-acolo?

Dar uite că ăia erau, Hortensia, și Herman, și Alexandru, și Mișu, și Clavecina, erau în carne și oase, și vin, și bere, și fleici, și sarmale, erau acolo și se uitau la el. Iar el era încă lîngă ușă, nu se clintise de-acolo în tot acest timp, căutînd poate pe cineva dintr-o amintire de cîndva, de pe vremea unui alt Crăpău, cînd mai rătăcise drumul sau drumul îl rătăcise pe el, și avea el ceva în minte, ceva sau pe cineva, cumva, dar ce? Pe cine?

Poate căuta un motiv pentru care era acolo, că doar nu credea că se rătăcise pur și simplu, că el rătăcise drumul, el care umblase lumea asta în lung și în lat și-n curmeziș, de-i știa toate coclaurile, și potecile, și cărările, suișurile și coborîșurile, aleile, străzile și bulevardele și ce-a mai inventat omul pentru a ajunge acolo unde-l trage ața, soarta, destinul, interesul. Nu, nu rătăcise nimic, era aproape convins că toate celelalte se rătăciseră și îi tăiaseră lui calea. Aproape. Că nu e bine niciodată să nu lași loc de întors, să nu lași o urmă de îndoială, să pretinzi că le-ai văzut pe toate, că le știi pe toate, că nu mai ai ce învăța. Că, dacă le ai pe toate, la ce mai trăiești? La ce?

Așa că lui Policarp Mamvelov i se părea normal ca universul să se fi pliat pe gîndurile lui, pe dorințele lui și să-i cotrobăie prin amintiri, prin cele mai infime și intime urme de gînd, ca să-l facă să-și dea seama ce vrea de la viață și să facă dracului ceva pentru asta, să se împlinească, să ajungă om adevărat.

Băgă pisica la loc în sîn, în buzunarul croit anume pentru ea, cuprinse din priviri toată încăperea, fixă ochii celor de-acolo, om cu om, asta după ce cotrobăi prin fiecare cotlon, prin fiecare urmă de loc care ar fi putut fi în afara a ceea ce se vedea cu ochiul liber, și puse întrebarea pentru care se pregătise de atîta vreme, că nici nu mai știa cîtă, întrebarea pentru care se avîntase în pustie deși știa cum va fi vremea. Și întrebarea era asta:

— Băi, mai știți ceva de Klara Hammarström?

Jumătate din mușterii nici măcar nu știau toate sunetele pe care tocmai le auziseră. Jumătate din cealaltă jumătate nu știau că ceea ce auziseră era un nume de om, de femeie. Iar jumătate din jumătatea jumătății nu auziseră de acea Klara Hammarström.

Și totuși o tăcere înghețată se lăsă în han plutind peste mese și printre ele, făcîndu-i pe oameni să se zgribulească, să se ia în brațe de unii singuri, doar-doar or minți înghețul și pe Mamvelov deopotrivă, chiar dacă mulți habar n-aveau de ce fac asta, de ce ar trebui să-l mintă, dar de cînd minciuna trebuie să aibă vreun rost, vreo întrebuințare dincîndîncîndă? Minciuna e minciună pur și simplu. Pură și simplă. Minciuna e mereie. E-n noi. Pe ea sînt înfășurate oasele noastre, ea ne ține drepți, bățoși, erecți. Fără minciună am fi niște rîme, tîrîtoare năuce care n-ar ști de stînga și dreapta, de înainte și înapoi, de sus și jos.

Da. O tăcere înghețată, ca aia de-afară. Doar că fără vînt, fără zăpadă. Deși nici pe-asta n-o știau mușteriii, că de unde să știe ei cum era afară? De unde să știe ei vîntul, zăpada? Cine să le spună de întuneric și de alb, cine să-i învețe, cine?

Și în tăcerea aia înghețată se auzi un glas. Un glas de femeie. Nu tînără, nici bătrînă. După glas nu părea frumoasă, nici urîtă. Dacă poți să vezi sunetele. Și dacă frumusețea și urîțenia au vreun rost acolo unde întunericul se îngînă cu zăpada. Sau dacă au vreun rost în general.

Și femeia aceea întrebă:

— Dar de unde știi tu de Klara Hammarström? Cine ești tu de întrebi de Klara Hammarström?

Și spuse asta, numele ăsta, într-un fel aparte, altfel, altcumva, altcumfel. De parcă s-ar fi jucat cu sunetele, inventînd sunete pe care nimeni nu le mai auzise pînă atunci. De parcă s-ar fi jucat cu silabele, cu accentele, spunînd numele ăsta așa cum nimeni dintre cei ai locului nu l-ar fi spus. Ham-mar-ström. Kla-ra Ham-mar-ström.

Și atunci Fufi, de la masa ei, unde ședea întotdeauna singură și nu vorbea cu nimeni, dar răspundea întotdeauna cînd era întrebată „ce faci?”, răspundea „ce fă fac? iaca fufăr” și nimeni nu știa de ce fuferă, că doar atîta spunea ea, fufăr, și de aceea îi zicea toată lumea Fuferica, adică Fufi, și spuse atunci Fufi cuvintele astea, de care nimeni n-avea habar că le știe ea, că le auzise vreodată în viața ei, că avusese de la cine să le învețe, unde, cînd și de ce:

— Cum cine e? Nu vezi, toanto, e Policarp Mamvelov, ăla după care fufăr io.

Și mai rea decît înghețul, mai rea decît Crăpăul, Marele Crăpău, fu tăcerea care se lăsă în han. Altă tăcere. Altfel. Altcumfel. Nu se mai auzea nici focul în vetre. Nici halbele ciocnindu-se. Nici berea gîlgîind în gîtlejuri gîl-gîl-gîl (sau glup-glup-glup, depinde de căderea fiecăruia). Nici fustele foșnind de emoție ori de nerăbdare. Nici deștele dezmorțindu-se, nici limbile plescăind, nici privirile țopăind de la unii la alții, de la unii la altele. Nici gîndurile învîrtindu-se în tărtăcuțe, scurgîndu-se în limbi, în dește ori în buze. Nimic. Nimic nu mai mișca, nimic nu mai respira, nimic nu mai dădea semne de viață. Parcă în clipa în care din gura lui Fufi ieșiseră vorbele alea, totul murise, totul se uscase, totul încremenise. Înlemnise. Împietrise. Întăcuse. Pînă și întunericul de-afară, și zăpada, și vîntul. Și dacă negru nu e, și alb nu e, și nici vînt să le amestece, atuncea ce mai e? Nimica. Decît povestea asta, care merge mai departe.

— Cine a spus asta? întrebă Klara Hammarström, căci ea era femeia aceea nici tînără și nici bătrînă, nici frumoasă, nici urîtă, așa cum înțeleseseră toți de-abia acum, de-abia acum…

Adică atunci.

— Io, Fuferica, spuse Fufi.

— Nu tu, mă, nu tu, zise Policarp. Ailaltă.

— Nu tu, mă, nu tu. Ăla… zise Klara.

Mușteriii alergau cu privirile de colo-colo, de la Policarp la Klara, de la Klara la Policarp, pe Fufi nimeni nu adăsta, nimeni n-o vedea, nimeni nu mai știa de ea, nimeni n-o mai trăia în viața lui, nici pe ea și nici pe masa ei singuratică, așa cum fusese întotdeauna, de parcă nici n-a fost vreodată, nici ea și nici povestea ei.

Dar ăia doi, el, Policarp, și Klara, ea… Din ce străfund de vreme, de gînd, de amintire apăruseră și ei? Cum de toată lumea știa – ȘTIA! – totul despre ei într-o clipită, cum de totul revenise în mintea lor pe dată, așa cum și vijelia de afară se auzi din nou, așa cum și întunericul, zăpada și Marele Crăpău deodată existau din nou, erau loctimpul în care și ei erau, fără de care nici ei nu ar fi fost.

Și ce-și amintiră toți? Ce știură deodată Hortensia Șaramet, și Herman Strumpor, și Mișu Papacioc, și Fufi-Fuferica, și toți ceilalți?

Păi, asta:

Era într-o noapte. Sau zi? Sau dimineață? Nu e prea clar. Dar vîntul vuia, zăpada zăpădea, întunericul întunericea, adică fiecare și orice își făcea treaba pentru care exista. Nu se știa de Marele Crăpău pe atunci. Nici de vreunul mai mic. Crăpăul nici nu era un cuvînt. Și dacă nu era un cuvînt, nu exista.

Și, cum stătau ei așa, acolo, împrăștiați pe la mese în hanul Două fleici și trei sarmale, odată ce se deschise ușa și toți fură cu ochii lipiți acolo, de clanță, de canat, de pragul de jos și de pragul de sus, de aerul dezlocuit. Lipiți de ușa unde stătea un zdrahon cu zăpadă prin păr, cu țurțuri atîrnîndu-i în barbă, cu o manta stînd roată în jurul lui ca zidurile unei cetăți, cu niște cizme enorme și numai Hortensia Șaramet, copila venită nu de mult de la Brăila, știa ce-i cu zîmbetul care înflorise brusc pe fața ei, Hortensia care, după seara cînd se iubise cu cinci băieți deodată își căpătă numele de alint Hora, numai ea știa, și ar fi știut și prietenele ei brăilence dacă ar fi fost de față, văzînd cizmele enorme ale uriașului ce încă stătea în pragul ușii.

Și, cum stătea el așa, acolo, nici înăuntru, nici afară, nici îmbrăcat și nici dezbrăcat, că doar ce începuse să-și scoată mantaua de pe el, odată se stîrni vijelia și vîjjj, vîjjj, parcă ceva se străduia să lipească negrul întunericului de albul zăpezii și ai fi zis că treaba asta scotea, nu se știe de unde, un aer din ce în ce mai rece și mai rece, tot mai rece, pînă începură să se audă pietrele crăpînd, și grinzile trosnind, și vinul făcîndu-se una cu paharele. Și atunci uriașul din ușă spuse:

— Al dracu crăpău! Mai bine să-nchid ușa.

Atunci fu prima dată cînd se auzi acolo de crăpău, atunci se născu acel cuvînt și așa numiră localnicii toate nopțile de felul ăsta care urmară. Dar gerul din acea noapte rămăsese cu numele de Marele Crăpău, singurul, unicul. Pînă acum.

Atunci uriașul închise ușa și totul reveni la normal. Hortensia Șaramet își văzu mai departe de bijboceala ei cu Tănase Figueroa, marinarul portughez născut la Galați, lîngă Făgăraș, unde păștea oile pe deal uitîndu-se de acolo la cetatea Doamnei Stanca fără să-i treacă prin cap că toată viața, cînd va fi întrebat de unde e și el va răspunde că din Galați, lumea o să dea din cap știutoare șoptind „deci ești marinar” de va ajunge și el să creadă că a înfruntat la viața lui mările și oceanele lumii, și chiar așa se va și prezenta: Tănase Figueroa, marinar din Galați. Dar atunci el o căuta pe sub fuste pe Hora Șaramet de parcă voia să-i dezlege toate parîmele și să-i lase toate velele, el, marinarul despre care se zicea că ține timona doar cu două dește, fix alea care-o făceau să tremure de fiecare dată pe șarametă, alea de care știau toate fetele, femeile și babele cale de nouă sate la miazăzi și miazănoapte, la răsărit și la apus, că de-aia bărbații mai auzeau cîteodată, cînd își iubeau femeile: mă, tu ai dește de marinar, dar ei nu știau de ce ziceau ele asta, iar ele nu voiau să spuie.

La altă masă, Dimitrie Zglobiul se întinsese la povești cu ăla micu al lui Petrișor Lungu, cel care avea mereu la îndemînă un scăunel pe care se aburca dacă voia să vorbească cu oamenii, că de-acolo i se trăgea numele de Lungu, așa, în batjocură, cum se fac toate prin ținuturile astea, și ce-i zicea Zglobiul celui mic? Asta îi zicea:

— Păi, știi tu, mă, cum se fac copiii?

— Da, nene. Cu efort susținut și ejaculări repetate.

— Și de unde știi tu, mă, asta?

— Ei, mi-a zis și mie un unchieș.

— Și ți-a zis unchieșul ăla și ce e aia ejaculare?

— Nu știu, nene, ce e aia, dar pare importantă, că are multe litere.

Iar alături, lîngă perete, la loc întunecos, stătea fătuca aia înaltă și blondă, cu picioare mari, de ziceai că a luat încălțările lui taică-su, care-o fi fost ăla, ca să fugă de-acasă, o fătucă apărută la han nu se mai știa cînd și nu știa nimeni nici de unde, așa, într-o seară, vorbind, spunînd cuvinte bolovănoase într-o limbă pe care nimeni n-o visase, nici Visulete, ăla de visa orice, dar nu numai că n-o visase, nici unul dintre meseni nu mai auzise vreodată așa ceva, nici măcar Mihalache Neamțu, ăl de fusese la Berlin Alexanderplaț, orașul unde se trezise după ce, beat fiind și mort de somn, se aruncase într-un cufăr din sala mare a hanului, care se dovedise a fi al unor negustori hanseatici ce terminaseră de vîndut toate săbiile Hattori Hanzo pe care le aduseseră cu ei din Japonia Imperială și trăseseră la han a odihnă și veselire, dar care plecaseră în zorii acelei zile mai mult veseliți decît odihniți, și o ținură drept așa, cu caleașca…

— Cu faetonul, mă completează Marusia Iasnaia Poliana.

— Cu diligența, zice și Armando Clopoțel, bietul de el.

— Cu trenul, mai zice și Păun Anghel-Nucșoara, om deștept, adică tare-n dește, dar nu ca marinarul de mai devreme, ci tare-tare, om valabil, bazat conversațional, scris-citit, și nu numai el, nu numai el.

— Cu trenul, spuse într-un glas cu Păun și Dănilă Parpalac, dar ăsta chiar nu contează cine era.

…pînă ce ajunseră la Berlin, într-o piață, Alexanderplatz pe numele ei, unde aveau sediul Hansei de Săbii, făcînd ei pe șmecherii, refuzînd să se așeze într-un oraș-port, precum celelalte hanse, iar Mihalache fusese vai de curul lui cum trăise el un an și-o vară pe străzi și prin parcuri, pe sub gardurile oamenilor, învățînd cum să ceară pe limba lor de mîncare, de băut și de futut pînă se hotărî într-o dimineață, cînd nu mai primise nici de una, nici de alta, că de ailaltă nu mai fusese vorba cam de multișor, să se întoarcă acasă, că nu mai era de trăit cu nemții ăștia și de-aia, cînd ajunsese acasă i s-a spus Mihalache Neamțu.

Și cum dădu cu ochii de fătuca aia blondă, lungă, lată și cu talpa mare, voinicul din ușă spuse:

— Hur mår du?

— Jag mår bra nu.

Și așa se cunoscură Policarp Mamvelov, căci el era voinicul de intrase atunci la han aducînd cu el Marele Crăpău, și Klara Hammarström. Iar ce-a urmat a fost poveste, o poveste pe care și-o amintiră toți. Toți, chiar și cei care nu erau în han în prima zi de Mare Crăpău, chiar și cei nenăscuți la vremea aceea, ca Mișu Papacioc de pildă.

— Nu interefează pe nimeni, nu? Toată fuferința mea. Și tot ce mi-a făcut mie omul ăfta. Și femeia afta. Nu interefează. Lăfați-o pe Fuferica fă fufere fingură. Din nou. Iar și iar.

Dar pe cine să intereseze suferința lui Fufi, cînd năvăliră peste ei anii de suferință ai lui Policarp și ai Klarei, ani în care-și lipsiseră unul altuia, ani pe care-i știau toți, pe care-i trăiseră toți?

Cum s-au iubit ei, cum umblau ei prin locul acela de parcă erau lipiți unul de altul, lipiți de la umăr pîn’ la gleznă, că nici unul nu putea să-și țină mîinile acasă cînd mergeau alături ori cînd stăteau la masă ori cînd… cînd… ei, asta-i acuma, cînd! Și așa tare ce s-au iubit, că odată ce dispăru Mamvelov al nost, ca cînd nici n-ar fi fost. Nu-l văzu nimeni plecînd, nu-și luă rămas-bun de la nimeni, n-o văzu nimeni pe Klara fluturînd din batic sau din mînă ori din buze… Într-o zi – urîtă zi! – Policarp Mamvelov dispăru de parcă-l înghițise întunericul. Sau zăpada. Și-acum, după atîția ani… să apară acolo, la han, și tot de ziua Marelui Crăpău… măi, măi!

— Am crezut că e vorba despre noi în viețile noastre, dar nu e așa. Pentru că, de fapt, e vorba mereu despre ele. Mereu e vorba despre ele. Pînă și în viețile noastre e vorba despre ele. Doar despre ele, zise Policarp Mamvelov uitîndu-se la Klara Hammarström, dar vorbind pentru ceilalți, neștiind de ce le spune toate astea sau poate că da, știa foarte bine, le clocise de mult, le pregătise, le repetase, pentru că trebuia ca ei să știe toate astea ca să aibă un înțeles totul, un rost, o noimă, un ceva. Sau poate altceva.

Dar ei știau că se apropie Roxanaliile, sărbătoarea foștilor iubiți, erau obișnuiți cu străini care veneau la han căutîndu-și perechea pierdută de mult, hanul era un loc în care oamenii care s-au iubit cîndva se căutau unii pe alții, nici ei neștiind ce caută de fapt, o aducere aminte, o înviere, un sfîrșit.

Iubirile trebuie să se încheie într-un fel, ele nu pot rămîne suspendate… Suspendate unde? Între ce? Între a fi și a nu fi? Între a fost și n-a fost? Între ce vrem, ce avem și ce ne dorim? Și ne dorim cînd? Acum? Pentru azi? Azi și mîine? Pentru toată viața? Păi, nu pentru toată viața am și început să iubim? Se îndrăgostește cineva pentru o zi sau două? Dar despre îndrăgosteală e vorba aici sau despre iubire? Cînd se transformă îndrăgosteala în iubire? Cînd își pierde iubirea îndrăgosteala? Ce e iubirea fără îndrăgosteală?

Pentru asta existau Roxanaliile, ca bărbații și femeile să-și întîlnească fostele și foștii, să afle ce și cum, și mai ales de ce, să încheie sau să descheie ori să rencheie lucruri, stări, sentimente care rămăseseră în aer neterminate, neîmplinite și nu-i lăsau să doarmă, să mănînce, să iubească, nu le dădeau pace pînă nu înțelegeau, nu înțelegeau sensul vieții lor, pînă-ntr-o zi. O zi în care aveau revelația pe care tocmai o dezvăluise Policarp Mamvelov, aia că toată viața e despre ele, despre femeile din viața lui, care trebuiau puse fiecare în vitrina ei pentru a fi în stare să meargă mai departe, dar nu putea face asta decît după ce fiecare poveste se rotunjea și căpăta un sens. Și ăsta era înțelesul pe care voia Mamvelov să-l cuprindă ceilalți și de-aia vorbise pentru ei.

Dar nu numai pentru ei, ci și pentru Klara. Numai că pentru Klara avu alte cuvinte, cuvinte care erau numai ale ei, numai pentru ea, cuvinte renăscute, inventate sau reinventate acolo pe loc, scoase la suprafață din adîncurile păzite cu strășnicie, cu trudă și suferință. Iar cuvintele erau astea:

— Te-am iubit tot timpul și te-aș fi iubit în fiecare zi, îi spuse Mamvelov Klarei.

— Jag älskar dig hela tiden och jag skulle älska dig varje dag, îi zise Klara lui Mamvelov și nimeni nu mai auzi asta, poate pentru că erau cuvinte spuse într-o limbă inventată de ei doi, pentru ei și auzită numai de ei, pentru că acolo, la hanul Două fleici și trei sarmale, limba aceea nu exista, era o limbă șarlică, vorbită doar de bărbați cu femeile lor și de femei cu bărbații lor, doar ei între ei o auzeau și o înțelegeau, așa că toți ceilalți auziră și înțeleseră doar cuvintele pe care le recunoșteau: „Te iubesc tot timpul și te-aș iubi în fiecare zi”.

Și întrebările se ridicară în aer, deasupra tuturor, iar răspunsurile veniră și ele, prinzîndu-se în aer cu întrebările, dansînd cu ele, întrepătrunzîndu-se, penetrîndu-se, asudîndu-se, alunecîndu-se: Ce este mai frumos? Ce este mai frumos pe lume? Crăpăul, Marele Crăpău? Zăpada și întunericul? Unirea dintre ele? Sau poate dezlipirea… Lumea în care există toate astea? Cuvintele care fac ca totul să existe? Sau felul în care se uită ăștia doi unul la altul? Felul în care își vorbesc. Felul în care își respiră. Sau cum se mîngîie. Fără să știe nimeni, fără să se atingă, fără să se audă sunetul scos de piele pe piele, fără să miște, fără să clipească, fără să pară că ar fi vii, că ar fi altceva decît niște statui puse de cineva în mijlocul hanului spre aducere aminte, spre avertizare și spre neuitare. Ce este mai frumos pe lume? Cuvîntul? Trupul? Gestul? Gîndul?

Nu există întoarceri. Nu există timp inversat. Nu există învieri sau delacapuri. Sîntem alții decît am fost, alții decît vom fi. Policarp și Klara o știau prea bine. Atunci, ca mai-nainte, și și-mai-nainte, ca întotdeauna. Dar cînd ești într-un fel, cum te poți gîndi că într-o zi vei ajunge să fii altfel? Cum te poți gîndi că felul ăla se va termina și după-aia va fi… ce va fi? Ce dracu poate fi cînd lucrul cel bun se termină? Ce fiire poate fi nefiirea? Că nefiire este a nu fi. A nu mai fi. Iar nefiirea… Nu e. Nimic nu e.

Atît de triști îi erau ochii cînd spuse vorbele astea, atît de triste mîna, gura, cînd înțelesul lor rămase plutind greu prin sala hanului după ce vorbele plecaseră deja din urechile celor care le auziseră, dar mai adăstau încă în urechile Klarei și în ale lui, ca o ceară adunată acolo strat peste strat în ani și ani de lipsă și de singurătate, încît Policarp Mamvelov era tot numai o privire, o durere, un suspin.

Klara la fel. Suspin, durere și privire. Neființă. Nefiire. Tîrziu. Tîrziu. Tîrziu.