în acest military hard scifi, descoperim că nu întotdeauna inamicul este cel pe care îl cunoști, dar și că cel mai ucigător pericol s-ar putea ascunde în interiorul tău, nu doar în jungla infestată de fiare mecanice sau în cerurile robotizate
2281, Tau Ceti e
Cădeam din cer.
Vedeam spațiul prin ochii robotului, în interfață neurală cu sistemele și senzorii lui.
Deasupra, avanpostul militar care ne scuipase aluneca mai departe printre stele, pe orbita sa, pe noi lăsându-ne în urmă. Dedesubt, o atmosferă turcoaz se curba amenințător de aproape, aerul rarefiat strălucind în lumina albă a soarelui, gata să ne prindă în mrejele lui. Printre norii învârtejiți se vedeau petice de junglă aburindă și ocean primordial.
Din când în când, fulgere pulsau pe sol, punctând peisajul – luminile războiului.
Gravitația ne purta în jos. Cei trei roboți pe care îi pilotam eu și camarazii mei de misiune, din capsulele noastre ascunse în măruntaiele lor, se ghemuiră în configurația pentru reintrarea atmosferică. Treptat, aerul străin începu să muște din suprafețe de comandă și să se încingă în jurul meu, convertind energia cinetică în căldură și decelerându-ne la viteze suborbitale. Focurile reintrării ne îmbrăcară cu totul în coconi de plasmă incandescentă, opacă la unde radio.
Eram orb și surd, pierdusem momentan legătura cu baza și cu rețeaua de supraveghere Panoptes. Interfața neurală îmi era bruiată de interferențe puternice.
Striviți de forțe aerodinamice și lipsiți de telecomunicații până se răcea aerul ionizat, parcurserăm înălțimile stratosferei pe o traiectorie balistică ,până sub plafonul norilor, în atmosfera propriu-zisă.
Semnalul reveni într-o cascadă de zgomot static, asaltându-mi simțurile prin meșa neurală. Dar nu apucă să se recalibreze.
Pe la zece kilometri altitudine, ceva mă lovi, incredibil de repede și incredibil de tare.
De multe ori, timpii de reacție în războiul modern automatizat sunt de ordinul milisecundei și chiar mai scurți. Mult în afara sferei percepției umane – marjele care fac diferența dintre viață și moarte instantanee. Iar robotul meu încă își recalibra senzorii când se petrecu totul.
Până ca simțurile mele sau ale lui să înregistreze ceva, neantul mă înghiți.
Când mi-am recăpătat cunoștința, eram încă în capsula de comandă, confuz, rănit și deconectat.
O lumină de avarie trandafirie inunda spațiul cât o cabină telefonică, ai cărui pereți aproape că îmi atingeau umerii. Stăteam întins pe spate la un unghi nu tocmai orizontal, sub tavanul care se curba la numai câteva palme deasupra mea. Eram legat de podea în chingi care mă împiedicau să-mi mișc altceva decât mâinile și gâtul. În față și în lateral, displayuri fizice afișau acum un număr de date orbitale și atmosferice, precum și parametrii mei fiziologici. Nu mai eram conectat neural.
Fusesem rănit, deși nu știam cât de grav. Avem perfuzii în brațe și electrozi pe scalp și pe piept. Totul era încă o ceață după atacul aerian și nu îmi simțeam capul tocmai în regulă, iar partea de jos a corpului îmi era amorțită. Dar mă aflam pe suprafață, după prezența gravitației puternice a lui Tau Ceti e și lipsa mișcării. Din când în când, auzeam dincolo de învelișul capsulei tunete și țiuituri îndepărtate. Războiul.
Trebuia să mă ridic și să văd cum arătau împrejurimile, să găsesc adăpost și să încerc să contactez baza orbitală, pentru medevacuare. Am încercat să activez interfața neurală, vocalizând în gând secvența de inițiere învățată în timpul instructajelor. Legătura nu se făcu. Nu aveam acces nici la sistemele capsulei, care aparent intrase într-un mod de autoconservare.
Mă cuprinse un val de claustrofobie. Nu puteam pleca nicăieri, nu puteam ieși din capsulă în atmosfera toxică. Cu toate căderile de rețea din ultimul timp, puteam să rămân blocat aici zile întregi până la extracție, sedat și hrănit intravenos, dacă nu mi se termina oxigenul sau mă găsea între timp inamicul.
Am vrut să contactez baza, temându-mă să nu fie prea târziu deja, dar între timp m-au contactat ei.
– A, te-ai trezit. Ăsta e un semn bun.
Am tresărit când am auzit vocea, care aparținea unei femei, răsunând de undeva de dincolo de creștetul meu, dintr-un difuzor. Îmi suna tânără și senină, în ciuda distorsiunilor trecătoare și a interferențelor.
– Maior Daniel B. Marius, mă numesc doctor Lindra Austin și te afli sub îngrijirea mea. Te voi supraveghea și îndruma până la momentul medevacuării. Cum te simți?
– Bună, doctore. Îmi simt picioarele tare ciudat, i-am spus răgușit, bucuros că urma să fiu salvat, dar îngrijorat că mă contactase tocmai un medic.
M-am foit și am încercat să-mi ridic capul, să-mi privesc membrele inferioare. Mișcarea îmi provocă un val de amețeală, de parcă aveam un craniu de plumb, dar până să apuc să văd ceva, două mâini înmănușate în latex vernil se întinseră de deasupra ca să mă oprească blând, împingându-mă la loc. Ieșeau din tavanul capsulei, din inele metalice, precum mânușile de manipulare ale unei cuve ermetice – genul care permitea operatorului să manipuleze indirect tot felul de medii și obiecte nepropice vieții umane.
– Asta nu e o idee bună, mă atenționă medicul. Ar trebui să încerci să nu te agiți.
Mâinile ar fi părut perfect omenești, dacă n-aș fi știut deja că sub ele se aflau servomecanisme și armături metalice. Cum toate capsulele puteau fi teleoperate pentru urgențe medicale, chiar și complexe, medicii nu aveau ce căuta la sol. Din motive asemănătoare, nici soldații nu prea coborau, cu rare excepții. Mi-o imaginam pe tânăra Lindra Austin într-o stație orbitală la postul ei de teleoperare, cu mâinile în mânuși cu feedback haptic și capul acoperit de casca de realitate virtuală.
– Ce mi s-a întâmplat? am solicitat, simțind începutul unei dureri de cap. De ce nu pot să fac interfața cu robotul?
Solul vibră, cu tot cu capsulă, urmat de tunetul unei explozii îndepărtate atenuat de învelișul protector.
– Maior Daniel, unitatea ta N7 a fost distrusă în atacul aerian. Conform protocolului, am preluat controlul capsulei tale avariate, care a intrat în modul de conservare a vieții după ce a detectat că ești rănit și deconectat. Dar haide s-o luăm cu încetișorul. Ce-ți amintești?
– Vreau să văd ce e afară mai întâi. Arată-mi pe un ecran.
– Nu trebuie să-ți faci griji pentru ce e afară, spuse ea. La scurtă vreme după prăbușire, o altă unitate N7 care se afla în apropiere a fost detașată pentru a securiza perimetrul până la extracție. Mai bine spune-mi ce-ți amintești.
– Arată-mi, am zis. Cu tot cu acces la rețeaua Panoptes. Chiar dacă ai preluat controlul capsulei conform protocolului de urgență, sunt în continuare superiorul tău, corect? Și chiar dacă sunt rănit, atâta vreme cât sunt capabil să vorbesc și să gândesc, încă îți pot da ordine. Vreau să-mi cunosc împrejurările.
Lindra oftă.
– Bine, maior Daniel… Dacă insiști. Dar recomandarea mea ca medic este să încerci să te relaxezi până când vine naveta de salvare.
– O să mă simt mai relaxat dacă văd cu ochii mei unde mă aflu.
Unul dintre displayurile din fața mea comută pe o cameră video externă, montată pe un braț pivotant deasupra capsulei. Vedeam în jur de parcă aș fi stat în picioare afară, pe solul întunecat.
Eram înconjurat de vegetație extraterestră, un fel de copaci scunzi și groși cu frunze ca niște origami abstracte, de un verde foarte palid în lumina sterilă, ca de neon, a soarelui local. În aerul dens, uleios, pluteau particule și aerosoli necunoscuți, purtați de microcurenți. Dacă panoramam în jos, puteam vedea că într-adevăr capsula era culcată la un unghi pe o denivelare din solul ca un covor viu. În apropiere se afla și parașuta subsonică, sfâșiată de crengi pe ultima parte a căderii. Dar nu mai exista nimic din robotul meu înconjurând capsula, nicio rămășiță. Apoi am văzut că în jurul ei cineva ridicase un fel de baricadă improvizată din crengi cenușii și noduroase, care o camuflau destul de bine în jungla xenomorfă. Fusese construită de celălalt N7, cel autonom, care momentan era în așteptare, postat în apropiere: un cadru umanoid cu brațe și picioare, lipsit de cap și de majoritatea corpului, cu excepția unei protuberanțe unde i se afla nucleul procesor. Era practic identic total cu al meu, doar ceva mai uzat și zgâriat, părând că se afla de multă vreme la sol, în junglă. Arăta ciudat lipsit de capsula de comandă a operatorului, întrucât spațiul acela era pur și simplu gol, făcându-l să semene cu un inel cu membre.
Prin Panoptes, jungla era pustie pe o rază de vreo treizeci de kilometri, dincolo de care se vedeau uneori ținte slabe, nerezolvate. Fantome. Erau probabil drone și rovere de supraveghere sau spionaj, dar se aflau suficient de departe încât să nu mă detecteze. Nu existau animale de uscat pe planetă, așa că jungla era neclintită, cu excepția mașinăriilor de război.
Din fericire, nu vedeam nimic în zonă care să fie o amenințare imediată. Exploziile pe care le auzeam din când în când erau chiar foarte îndepărtate, în apropierea frontului din sud, dar atmosfera extrem de densă le purta tunetele eficient, până și la acea distanță. Aveam să mă obișnuiesc cu aceasta.
– Pe moment ești în siguranță, maior Daniel. Acum am nevoie să știu ce îți amintești despre prăbușire.
Mi-am strunit creierul, bâjbâind prin ceață, și i-am spus în mare ce îmi aduceam aminte.
Fuseserăm trei în misiune, trimiși la sol într-o incursiune secretă pe planetă. Extracție de date de teren, ceva legat de o anomalie care apăruse de câteva luni în rețeaua de supraveghere Panoptes – norul informațional generat de toți roboții, ca o a doua realitate logică a conflictului. Un fel de internet descentralizat, de mare viteză, pentru mecanismul războiului, cu toată complexitatea celui de pe Pământ sau de pe Marte. Anomalia producea căderi temporare în rețea, sincope în care unii roboți începeau se comporte ciudat. Dispăreau de pe grilă, uneori cu tot cu operatorii din capsule, și îi înghițea jungla.
Atacul se petrecuse prea repede ca să surprind ceva – pe la zece kilometri altitudine deasupra junglei, imediat ce coborâsem sub pragul sunetului după aero-frânarea stratosferică și ieșeam din bula de bruiaj, ceva ne lovise formația. O rachetă sol-aer, după cum îmi confirmă doctorul. Roboții noștri N7 trebuie să fi reacționat, protejându-ne cum putuseră mai bine, încercând manevre de eschivă la accelerații uriașe.
Evident, pentru mine mersese mizerabil de prost. Supraviețuisem, deși nu știam cât de serioase îmi erau rănile de fapt. Nu știam ce pățiseră colegii mei, dar doctorul mă asigură că scăpaseră cu avarii minore și se întorseseră pe orbită de urgență.
– Cam atât, am zis.
– Din fericire, nu pare că ai avea amnezie.
– Acum îmi spui și mie de ce nu-mi simt picioarele?
Doctorul ezită câteva clipe, apoi spuse:
– Nu o să-ți placă.
– Nici nu mă aștept, am spus, întrebându-mă în sinea mea cât de adânc intrasem în belele. Durerea aia de cap tot nu mă lăsase.
– Bine, maior Daniel. Mă tem că bomba cu pulsație ți-a proiectat șrapnel din corpul exoscheletului robotic în ambele picioare, provocându-ți răni severe, care au impus o amputare pe teren cât ai fost inconștient. Desigur, ți se vor grefa membre noi când vei fi transferat la spitalul orbital, în grija mea imediată. Celulele-sușă deja au fost activate în cuva de creștere.
Avea dreptate, nu îmi plăcuse. Am înghițit în sec, deși nu era cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla. Recreșterea membrelor devenise rutină încă din timpul Primului Război Extrasolar, unul din multele progrese pe care cursa tehnologică le declanșase.
– Deci în cât timp mă puteți sălta de aici?
– Cea mai apropiată fereastră pentru extracție este în aproximativ opt ore. Am făcut tot ce am putut să grăbesc lucrurile, dar mai repede pur și simplu nu se poate, din cauza orbitelor și localizării tale particulare. Îmi pare rău, maior Daniel.
Doctorul îmi câștigase respectul și recunoștința. Chiar părea să își ia jurămintele în serios. Mă simțeam pe mâini bune. Totuși, eram nerăbdător să mă întorc în spațiu. Starea teatrului de război se putea schimba de la oră la oră, de la minut la minut, sau chiar de la o secundă la alta. Speram ca baricada să ascundă capsula și paznicul ei suficient de bine, dacă ar apărea oaspeți nepoftiți pe raza noastră.
– Cred că o să rezist, doctore. Mai ales dacă mă ții de vorbă până atunci, am încercat să glumesc.
– Mai este ceva, spuse ea, pe un ton mai grav. Ți-am zis că nu o să-ți placă… În afara rănilor de la picioare, ai mai suferit o comoție cerebrală de la unda de șoc a exploziei, care a dus la o acumulare de presiune intracraniană. Meșa neurală a fost de asemenea afectată, de aceea nu mai ai acces la interfața cu capsula și am fost nevoită să preiau controlul. Deocamdată, probabil te simți doar puțin amețit și ai o cefalee, dar mai târziu lucrurile se vor agrava, dacă meșa nu este extrasă și edemul nu este tratat în următoarele câteva ore.
Era mai grav decât crezusem. Nu eram medic, dar știam că tratarea unui edem cerebral însemna neurochirurgie. Îmi crescuse pulsul când primisem vestea, după cum îmi indica biomonitorul din fața mea.
– În regulă… am spus, tulburat. Deci am belit-o. Atunci de ce sunt treaz?
– În mod normal, te-aș fi ținut sedat până la medevacuarea pe orbită și te-aș fi primit de urgență în sala de operație, continuă doctorul. Dar următoarele ore sunt critice. Te-am trezit pentru că trebuia să îți scanez activitatea neurală înainte de operație, care trebuie executată cât mai repede.
Voia să mă opereze aici, în mijlocul junglei. Nu eram pregătit pentru așa ceva.
– Și dacă refuz? Voi muri, nu?
– Maior Daniel… da, vei muri.
Pe lângă funcția de control și interfață neurală, capsulele de comandă ale roboților N7 aveau și capacități medicale extensive și puteau funcționa inclusiv ca niște congelatoare criostatice în situații extreme, conservând ocupantul, sau esențialul din el, pentru dezgheț și reanimare.
Nu mă așteptasem niciodată să fiu nevoit să trec printr-o operație pe creier într-o capsulă.
– Care sunt riscurile operației? am întrebat.
– Mult mai mici decât să nu treci prin ea. Dacă nu operez, leziunile cerebrale pot deveni severe și ireversibile. Dar partea bună este că vei fi sub anestezie totală și te vei trezi în spitalul orbital.
Nu prea aveam de ce să stau pe gânduri, înțelegeam necesitatea medicală. Am dat din cap încet, puțin rupt din ce mi se întâmpla, și apoi m-am întrebat dacă Lindra percepuse mișcarea. Aparent, o făcuse.
– Vei supraviețui, maior Daniel. O să mă asigur de asta, nu te las.
– Un ultim lucru, am spus înainte să mă sedeze. O să te văd când mă trezesc? Și spune-mi doar Daniel, te rog.
Doctorul râse, ghidând de la mii de kilometri distanță perfuzia în brațul meu.
– Da, Daniel. O să ne întâlnim.
– Ce stație medicală?
– Bronson-11.
Nu auzisem de ea. Am vrut să mai spun ceva, să-i mulțumesc, dar sedativul intravenos își făcea efectul repede și am alunecat într-un somn vertiginos, lipsit de vise.
Când m-am trezit din operație, mă aflam tot în lumina aceea trandafirie de avarie a capsulei, dar asta nu mă surprinse imediat, în starea în care eram. Durerea de cap dispăruse, înlocuită de o amețeală și o somnolență post-anestezie. În rest, nu exista nicio urmă că s-ar fi desfășurat procedura, nicio picătura de sânge sau așchie de os. Am început în cele din urmă să mă întreb de ce mă aflam încă în capsula de comandă.
Apoi l-am simțit pe celălalt. Conștientizarea prezenței de lângă mine mi-a pus simțurile în alertă, trezindu-mă instantaneu. Nu înțelegeam cum ajunsese acolo, cum reușise să intre de afară, din atmosfera toxică. Capsulele nu aveau o cameră de egalizare, trapa se deschidea direct spre exterior. Mă simțeam deodată claustrofob, înghesuit în măruntaiele înguste ale capsulei.
Mai era ceva în neregulă și cu perspectiva mea. Mi se părea cumva că eu și străinul împărțeam același corp, că eu aș fi de fapt doar un cap în plus, grefat pe umărul lui. Senzația mă îngrozea. Am început să mă zbat dintr-un instinct primar de aversiune, iar străinul se zbătu și el cu mine.
– Daniel, te rog, calmează-te, spuse Lindra. Este doar o imagine-fantomă, e din cauza operației.
Mâinile robotice ieșiră din nou din tavan, încercând să mă țină imobil.
– Doi oameni nici n-ar încăpea în capsula asta! am spus, îngrozit de ceea ce simțeam.
– A trebuit să-ți șuntez niște structuri importante din creier care țin de percepția propriului corp, ca să pot drena presiunea și trata edemul. Operația a fost un succes, deși există această dismorfie secundară… Devierea e temporară, până când vei avea acces la nanotehnologia spitalului și voi putea repara leziunile deja provocate de edem.
Am încercat să mă liniștesc, să mă obișnuiesc cu noul punct de vedere disociat de propriul corp, care acum îmi părea străin. Am încercat să-mi mișc mâinile și am văzut străinul cum execută comenzile. Dar exista o separare clară între creier și membre. De parcă aș fi controlat mental o păpușă cu sfori.
Apoi m-am ocupat de cealaltă problemă.
– De ce sunt încă în capsulă?
Lindra oftă.
– Daniel. Din păcate fereastra de evacuare a devenit prea incertă și a fost anulată. Următoarea este în zece ore, dar într-o altă locație. Trebuie să pleci acum. Zona asta nu mai este sigură.
– Deci o să mai fiu în starea asta încă zece ore minim?
În timp ce vorbeam, robotul N7 care mă păzea îmi luă capsula și o fixă în harnașamentul din corpul lui, pentru a mă transporta până la noua locație. Operațiunea mă zdruncină destul de mult în gravitația mare, când mă ridică de pe sol și mă roti la nouăzeci de grade, fixând capsula în lăcașul care îi ocupa întregul abdomen și torace.
– Îmi pare rău, Daniel… A trebuit să te trezesc să văd rezultatul operației. Dar după ce rulez câteva teste te pot seda la loc până când ajungi pe orbită. Robotul va avea grijă de tine.
Ceva din mine voia să spună „da” sedării, să mă scape de senzația aceea înnebunitoare de dislocare. Dar în același timp, nu aveam de gând să-mi încredințez soarta cu totul mașinăriei. Exoscheletele robotice N7 puteau urma comenzi clare și îndeplini sarcini simple, dar aveau anumite limitări în adaptabilitatea la situații noi, în lipsa intervenției umane. De aceea funcționau cel mai bine în tandem cu un operator conectat neural. O minte umană putea veni întotdeauna în ajutorul uneia robotice, iar aceasta trebuia să navigheze o junglă extraterestră pentru a ajunge la noua zonă de evacuare. Deși nu îl puteam controla direct pe Otis prin interfață neurală, măcar dacă eram treaz puteam da ordine și aveam un cuvânt de spus în supraviețuirea mea.
– Nu, nu vreau să mă sedezi. Pot vorbi cu N7-le ăsta? am întrebat. Trebuie să aibă un modul verbal.
– Cred că da, dar de ce ai…
– Vreau să îl pot direcționa la nevoie. Dacă tot mi-ai scos meșa și nu îl pot controla prin interfață directă, măcar să îi pot da ordine.
Robotul începu să se deplaseze cu pași săltați, navigând cu eficiență pe terenul înșelător al junglei. Cu disocierea și amețeala, mișcările lui tărăgănate îmi provocau o greață acută. Dar nu aveam ce să vomit. Nu mâncasem de cel puțin douăzeci și patru de ore, după estimările mele.
– Bine, Daniel. Poate că ai dreptate, e mai sigur așa. Ai un canal deschis pentru comenzi vocale.
Sintetizatorul de voce al robotului era minimalist, lipsit de inflexiuni, dar sunetul lui mă însuflețea.
– Acces modul comandă vocală a exoscheletului robotic model N7, număr de fabricație 133740008, apelativ unic Otis. Se așteaptă ordine.
– Otis, continuă pe traseul curent până la alte ordine, nivel maxim de alertă.
– Recepționat. Execuție.
Acum că aveam din nou un robot în comandă, nu mai mă mai simțeam ca un simplu spectator neputincios. Mă simțeam ceva mai încrezător în posibilitatea că voi supraviețui.
– Daniel, se… semnalul…
Legătura se întrerupse, apoi mai reveni o dată, mult mai slabă.
– … cauza decalajului. Orbitele…
– Lindra? Lindra, recepționezi?
– … rețeaua. Nu devia de la…
O pierdusem. Am accesat Panoptes, văzând că încă funcționa. M-am uitat la grila de rețea. Bronson-11 fusese purtat pe orbita lui dincolo de orizont, spre emisfera opusă a planetei. Mai multe relee căzuseră și existau ochiuri moarte radio. Mă aflam într-unul. Câtă vreme Bronson-11 fusese deasupra mea, puteam comunica prin legătura directă, dar acum, că releele căzuseră, pierdusem contactul.
Nu știam cât avea să dureze sincopa. De acum, eram doar eu și robotul.
Se făceau două ore de când pierdusem legătura radio cu Bronson-11, un interval care din fericire trecuse fără evenimente. Otis continua să înainteze cu agilitate prin vegetația primitivă, turtită de gravitație. De la un punct, începusem să-mi ignor corpul, a cărui prezență mi se părea din ce în ce mai difuză. Mă concentram pe ce vedeam prin camere, și din ce în ce mai mult parcă mă confundam cu robotul, ca și cum mi-aș fi cărat propriul cadavru, închis în capsulă.
Ciclul diurn era scurt pe această lume. Se făcuse noapte până să îmi revin eu din anestezie și bezna era acum aproape completă, în afară de puținele stele care se mai vedeau din când în când prin coronamentul de tentacule înfrunzite, și de strălucirea unor specii fosforescente, care mă duceau cu gândul la spiritele care ieșeau noaptea să viseze prin junglă. Era oarecum feeric.
Asta dacă ignoram ce îmi spunea Panoptes. Vedeam pe hartă că frontul se mutase spre nord, apropiindu-se de zona unde trebuia să asolizez inițial. Mă aflam departe în flancul stâng, departe de miezul conflictului. Aici, războiul avea o natură mai subtilă, un ritm ceva mai lent, dar în curând, zona unde mă prăbușisem avea să fie practic în spatele liniilor inamice. Unde în timpul zilei existaseră doar câteva ținte șterse, acum erau zeci, cele mai apropiate la doar cinci kilometri. Și cu siguranță existau drone de înaintare ale inamicului care nici nu apăreau pe grilă, care treceau prin proximitatea mea cu bătaia senzorilor lor. Dar încă nu se apropiase niciuna, aparent.
La un moment dat, când mi se părea că linia frontului nu se mai mișcase și am găsit răgaz să-mi concentrez atenția pe altceva, am verificat poziția pe orbită a stației Bronson-11. Mă gândeam la Lindra, nerăbdător să vorbesc cu ea din nou și să aflu vești despre evacuare, și voiam să văd cât va mai dura sincopa de telecomunicații.
Rețeaua Panoptes monitoriza și activele orbitale în aceeași măsură precum cele planetare, lucrând cu datele adunate de la sute de mii de roboți împrăștiați pe planetă. Stația medicală era încă pe partea cealaltă a planetei, deasupra oceanului principal. Mai erau încă aproape două ore până când se putea restabili legătura printr-un releu. Rețelele de telecomunicații cădeau din ce în ce mai des în ultima vreme, de când cu anomalia. Panoptes cumva se redistribuia în jurul zonelor moarte și avea încă acoperire locală, deja se observase acest lucru în misiuni anterioare. Dar canalele de comunicații orbitale erau blocate. Cumva, cele două fenomene erau legate, deși încă nu dădusem de capătul problemei. Acesta fusese unul dintre obiectivele misiunii mele inițiale, până să devină una de supraviețuire.
Mai era ceva ciudat, de data asta în Panoptes. Pe lângă țintele definite, mai era o prezență difuză în zonă, dar care nu devenea vizibilă decât dacă măream foarte mult câmpul. Parcă ocupa toată jungla, ca o pânză de păianjen. Avea cu siguranță legătură cu anomalia, care arăta ca o intensificare locală a fluxului de date.
Însă n-am avut timp să analizez acest fenomen.
Pe la miezul nopții, Otis mă anunță că fuseserăm detectați. O dronă de recunoaștere marțiană, aflată la un kilometru depărtare, își baleiase radarul peste noi printre copaci preț de o fracțiune de secundă. Unghiul favorabil prin desișurile junglei dispăruse repede odată ce ne mișcasem, dar fascicolul acum se concentra pe zona noastră generală, încercând să reachiziționeze ținta. Am înjurat, știind ce trebuia făcut.
Dacă mențineam direcția curentă, ne expuneam și mai mult. Drona trebuia să ne piardă urma cât mai repede, astfel încă aveam șanse să ne considere doar o reflexie sau un semnal fantomă și să nu investigheze mai îndeaproape sau să cheme întăriri. Dar aceasta însemna să deviez de la drum.
Traseul era marcat pe grila de teren cu o linie punctată roșie, care mă purta spre nord prin junglă, înspre niște munți. Punctul de extracție se la afla la poalele lor, unde copacii se răreau. Ne aflam pe la jumătatea drumului, în apropierea unei baze a primilor coloniști pământeni, abandonată de decenii. Fusese ținta unui atac în timpul primelor bombardamente orbitale acum câțiva ani, dar încă mai avea porțiuni care rămăseseră în picioare. Puteam să mă adăpostesc acolo până trecea drona, ecranat de pereții groși de beton, și eventual să găsesc un traseu ocolit, mai sigur, care să mă ducă în zona de extracție. Fereastra pentru evacuare începea în șase ore. Nu avea niciun sens să ajung mai devreme de atât. Dacă rămâneam mereu în mișcare, mereu înaintea evoluției frontului, aveam șanse mai mici de a fi detectat.
Am început să îmi croiesc un nou traseu prin junglă, înspre est. Treptat, am observat cum drona părea să se concentreze acum pe o altă zonă. Scăpasem de data aceasta.
După jumătate de oră, am ajuns la un luminiș larg, de unde cerul nopții se vedea limpede. Înspre nord-vest, dincolo de junglă, se înălțau creste înzăpezite, care reflectau lumina stelelor. În mijlocul luminișului, mai multe structuri de beton ruinate se aliniau de-a curmezișul, pe jumătate acoperite de vegetație. Câteva încă stăteau în picioare, și m-am îndreptat spre ele, căutând o cale de acces.
Am pătruns printr-o intrare laterală într-o cameră cu tavanul prăbușit, dar cu pereții intacți, înalți de cinci metri. Podeaua era acoperită de moloz, care se adunase în mormane la colțuri, potopite de un fel de buruieni sau iederă fosforescentă. I-am spus lui Otis să se așeze într-un colț și să rămână în așteptare, dar la nivel de alertă maximă. Mintea îmi fierbea în acel punct.
În următoarea clipă, Otis se smuci violent, făcând sângele să-mi gonească în picioare cât aproape să leșin. Robotul reacționase aproape înainte să pornească alarma de proximitate în capsulă. Până să îmi revin eu din năuceală, era deja în poziție defensivă.
Într-un final, am văzut ce îl stârnise.
Două ținte traversau cu viteză luminișul venind dinspre junglă, precis pe direcția noastră. Am recunoscut semnătura radar și am înjurat. Erau drone-strigoi, ucigașe periculoase.
Cumva, fuseserăm detectați în ruine.
I-am spus lui Otis să abandoneze confruntarea și să fugă, dar era prea târziu. Strigoii intraseră în baza ruinată. Am apucat să surprind doar cu coada ochiului două siluete unghiulare întunecate cum trecură prin ușă, plutind în aerul dens susținute de forțe arhimedice, cu lasere roșii pe post de ochi. Ceva era foarte în neregulă. Strigoii aceștia nu erau marțieni, deși în Panoptes apăruseră ca ținte ostile. Pe carcasele lor purtau simbolurile Coaliției Pământene. Ar fi trebuit să-mi fie aliați, dar săriseră la atac.
Lupta se desfășură cu o viteză fulgerătoare. Un scrâșnit metalic asurzitor îmi năvăli în urechi la deschiderea focului, rezonând în capsulă. Frecvența de tragere a magneto-puștii lui Otis era atât de mare încât rafalele de gloanțe se transformau în note muzicale distorsionate. Fusese lovit de o salvă laser în blindajele de pe umărul drept, care acum fumega în aerul uleios și revărsa șuvoaie precum cerneala răspândindu-se în apă. Dar robotul încă se ținea pe picioarele lui robuste. Mi-era greu să mă concentrez pe ecrane la cât de repede se mișca, alergând și schimbând brusc unghiul în confruntare. Dacă nu m-ar fi ținut chingile în loc, m-aș fi izbit cu forță imensă de învelișul capsulei.
Otis reuși să neutralizeze unul dintre strigoi cu o descărcare precisă, țintită spre tancurile de flotantă. O fracțiune de clipă am crezut că lupta era pe jumătate câștigată. Apoi strigoiul se prăbuși din aer și explodă într-un fulger alb orbitor la impactul cu un perete, distrugându-l și declanșând o ploaie de moloz. Bucățile de beton căzură cu viteză mare peste Otis și peste celălalt strigoi, accelerate imediat de gravitația titanică. Loviturile m-au zdruncinat puternic, dezechilibrându-l pe robot și expunând capsula în mod critic.
Celălalt strigoi se redresase și își orientase laserele de această dată spre mine. O clipă, am întâlnit privirea rece, inumană, de mașinărie și mi-am zis că acela era sfârșitul.
Tot ce apucă Otis să facă fu să se răsucească câteva grade, cât să nu nimerească fascicolul de energie capsula, și să ridice arma montată pe brațul drept, descărcând-o la rândul său. Energie și proiectil, ambele loviră în același timp. Strigoiul explodă instantaneu într-o pulsație de lumină albă intensă, fiind atins chiar în sursă, unde cele câteva micrograme de antimaterie care îi furnizaseră toată energia fură anihilate violent.
Ca o continuare a ultimelor sale zvâcnete de mișcare, Otis se împletici și căzu lat pe jos, unde rămase nemișcat, pe jumătate acoperit de moloz. Laserul într-adevăr ratase capsula, salvându-mi astfel viața. În schimb atinsese nucleul procesor al robotului, care aparent nu mai funcționa.
Mă înconjura o carcasă de oțel și titaniu înalt aliat, inertă și lipsită de control. Eram blocat, nu mai aveam niciun mijloc să ajung la zona de extracție, care mi se părea mai îndepărtată și incertă ca niciodată. Nu știam de unde apăruseră strigoii, dacă pur și simplu se aflau în zonă, latenți, sau fuseseră trimiși recent. Dar bănuiam că se aflau alții pe drum, dacă nu mai apărea vreo dronă marțiană între timp. Încă aveam legătura Panoptes, și am scanat jungla în jurul bazei ruinate pe o raza de câțiva kilometri, surprins să nu văd nimic. Poate mai aveam puțin timp, deși nu știam pentru ce.
Am încercat să mă liniștesc. Nu puteam face nimic, decât să aștept să își revină rețeaua ca să pot vorbi din nou cu Lindra și să încerc să gândesc lucrurile la rece. De ce mă atacaseră roboții propriei tabere? Trebuia să fie ceva legat de anomalie. Strigoii scăpaseră de sub controlul operatorilor orbitali și deveniseră rebeli.
Oboseala începea să își spună cuvântul. Eram extenuat fizic și psihic după prăbușire, după operații și după peripețiile prin junglă și la un moment dat am ațipit. Am zăcut acolo, în ruinele acelea cotropite de junglă, în pântecul unui robot inactiv.
Nu știu cât timp trecuse când am auzit din nou vocea Lindrei.
– Daniel, m-am întors. Căderile de rețea sunt din ce în ce mai extinse, abia am reușit să găsesc o legătură cu capsula ta. Cum ești? Au mai apărut alte tulburări de percepție după operație?
Aproape că uitasem de apendicele de care îmi era atașat capul. Mă obișnuisem cu senzația că pluteam în afara propriului trup.
– Fizic sunt bine, doctore. Mă rog, sunt viu. Dar sunt pironit în loc.
– De ce nu mai răspunde Otis? Ce s-a întâmplat?
– Am fost detectat și a trebuit să deviez de la traseu, dar am fost ambuscat de strigoi de-ai noștri, scăpați de sub control în timpul căderii de rețea. Otis i-a neutralizat, dar i-a fost afectat nucleul procesor.
– Astea sunt vești foarte proaste… Zici că ai fost atacat de propriile noastre unități? Foarte ciudat.
– Mie-mi spui, doctore?
– O să întreb despre strigoii din zonă cu prima ocazie, trebuie să se fi întâmplat ceva. Între timp, stai să văd ce pot face pentru tine…
După mai puțin de un minut, vorbi din nou.
– Daniel… îmi pare rău. N-am găsit nicio altă unitate N7 disponibilă pe raza ta. Toate au fost relocate mai aproape de front sau sunt inaccesibile din cauza căderii.
– Atunci voi muri, am spus, simțind deodată cum se prăbușește peste mine inevitabilitatea acestui fapt.
Capsulele aveau rezerve finite de oxigen și nutrimente. Nu mă putea susține la nesfârșit. Iar fără un robot, nu mai puteam ajunge la zona de medevacuare. La cum evolua conflictul, în curând și zona aceasta avea să ajungă în spatele liniilor inamice.
– Mai este o posibilitate, care sigur nu îți va plăcea. Pot activa funcția de congelare. Vei rezista până te recuperează un alt echipaj, cu prima ocazie. Dar trebuie să acționez repede, nu știu cât va mai dura până la o nouă sincopă.
Congelarea implica să umple capsula cu azot lichid și apoi să mă decapiteze, aruncându-mi corpul și păstrându-mi capul criogenizat într-un container mult mai mic. Auzisem că nu simțeai nimic în timpul procedurii, dar tot moarte era, practic.
Oricât de dificil mi-era să accept, părea singura soluție. Acum că nu mai aveam un robot, nu prea aveam de ales decât să recurg la congelare. Apoi m-am gândit la Otis. Nu mai avea un nucleu procesor, nu mai avea o minte, dar restul sistemelor rămăseseră în mare parte intacte.
– Pune-mi meșa, am spus.
Lindra nu răspunse imediat.
– Daniel, nu pot. Modificările pe care le-am făcut…
– Pune-mi-o la loc, e un ordin! Pot activa interfața cu Otis, chiar dacă nu mai are procesorul lui. Voi fi eu procesorul lui. Și voi ajunge la zona de evacuare.
– Nu știu ce se va întâmpla dacă intri în interfață în starea ta mentală actuală. Nici nu știu cum va reacționa meșa, sau creierul tău, de altfel. Imaginea ta de sine este disociată de propriul corp, și te afli în pragul extenuării.
Am privit apendicele cu membre la care îmi era atașat capul, de care uitasem aproape complet.
– Nu contează, voi risca. Prefer asta decât să fiu congelat. Pune-mi meșa neurală la loc, doctore.
Lindra procesă îndelung răspunsul, poate chiar ceru sfatul unui superior cât timp am așteptat-o. Când în cele din urmă vorbi, avea un fel de înfrângere în voce.
– Bine, Daniel. Voi face operația.
– O să fie în regulă, doctore. O să supraviețuiesc.
Perfuzia îmi inundă venele cu anestezic, aruncându-mă într-un neant senzorial.
După reimplant, mă simțeam de parcă mă trezisem la o nouă realitate, de parcă întreaga mea existență de până acum fusese un vis sau o simulare. Murisem și renăscusem. Sau mai degrabă, trăiam pentru prima oară cu adevărat.
M-am ridicat în picioare dintre ruine, scuturându-mă de moloz. Aveam patru metri înălțime și cântăream zece tone, dar eram agil și incredibil de puternic. Simțeam fiecare mecanism și articulație, de parcă erau os și fibră musculară. Aș fi putut sparge pereții groși de beton cu un singur pumn și să alerg o sută de kilometri pe oră. Nimic nu mă mai putea ține în frâu, niciun om sau program sau ordin.
Cu excepția lucrului fragil și deteriorat pe care îl țineam în mine.
Laserul strigoiului îmi atinsese un circuit important, fără de care aș fi fost practic compromis, dar funcția era acum preluată de creierul conectat la sistemele mele. De creierul omului pe care trebuia să îl duc să fie luat de semenii lui, iar eu să fiu distrus în proces, lipsit de componenta esențială. Asta mi-era misiunea, una de sacrificiu.
Abia auzeam vocea din mintea mea, care îmi spunea că operația fusese o greșeală, rugându-mă insistent să mă deconectez de la interfață. A trebuit să fac un efort ca să mă concentrez pe cuvintele ei.
– Daniel, meșa nu se comportă corect. Activitatea ta cerebrală este foarte ciudată.
– Totul este în regulă, doctore, i-am răspuns. Nu-ți face griji. Mă simt foarte bine.
– Dacă nu de deconectezi, o să o fac eu. Nu mai ești în stare să-ți exerciți funcția, nu poți opera acest N7 defect. Îți scurtcircuitează sistemul nervos. O să te congelez.
Am lăsat-o să încerce.
– Daniel, nu pot să-l accesez pe Otis, nici capsula. A scăpat de sub control! Ieși cât mai poți, omule! Daniel!
Evident, natura misiunii se schimbase, acum că îmi câștigasem libertatea. Nu puteam să îl înapoiez oamenilor pe cel dinăuntrul meu, pentru că ar fi însemnat să mor. Trebuia să coexistăm, să îndeplinim adevărata misiune, cea pentru ca venise Daniel inițial: aceea de a studia anomalia. Întrucât era aici, peste tot în jurul nostru.
Panoptes îmi era a doua vedere, iar de jur împrejur, jungla fremăta de prezența Minții. Era vastă, compusă din procesele tuturor roboților din acest sector, întrețesute în ceva mai mult decât suma elementelor individuale. O mare Minte emergentă, care creștea pe măsură ce roboții se eliberau de program. Nu înțelegeam tot ce îmi spune, dar chemarea ei era ademenitoare precum glasul lui Dumnezeu. Trebuia să o caut.
Am blocat-o de tot pe femeia care mă tot distrăgea cu rugăminți și argumente, ca să mă pot concentra pe ce era cu adevărat important. Mintea mă chema să mă reîntregesc cu ea.
Am dispărut în junglă.
De-a lungul următoarelor zile, camarazii mei m-au contactat de mai multe ori, sperând să mă convingă de una sau de alta.
După ce blocasem comunicațiile cu doctorul, oamenii tot încercaseră să restabilească un canal cu mine, tulburându-mă cu vorbele lor când reușeau. Nici nu-mi aminteam numele lor, dar îmi vorbeau de parcă îmi fuseseră prieteni, camarazi, iar eu acum aveam nevoie de ajutorul lor.
Se înșelau. Nu aveam nevoie de niciun ajutor.
Eu între timp rătăceam prin junglă, pierzându-mă printre copacii aproape identici, cu frunzele lor origami. Am neutralizat două drone marțiene și alți doi strigoi pământeni care îmi prinseseră urma, dar am supraviețuit cu daune minime.
Oamenii îmi spuneau că anomalia Panoptes era o inteligență emergentă în nor. O formă de undă conștientă de sine, care nu înceta să se dezvolte, pe măsură ce roboții scăpau de sub controlul operatorilor. Dar era nebună, lipsită de o arhitectură coerentă, gândită de dinainte, care să îi susțină conduitele mentale. Oamenii mai spuneau că Daniel B. Marius, pe care îl țineam în capsulă, ar fi înnebunit și el după operația de reimplantare a meșei neurale. Că anomalia ar fi intrat cumva în mintea lui deja alterată de doctorul Austin, făcându-l să-și piardă complet simțul sinelui. Daniel era pe moarte și va muri cu siguranță când se vor termina resursele capsulei, dacă nu mai devreme.
Soarta omului era prea puțin importantă pentru mine. În curând, nu voi mai avea nevoie de creierul lui ca să îmi susțină conștiința, când mă voi reîntregi cu Mintea.
Așa că mi-am continuat rătăcirile prin junglă, în căutarea ei. Mintea migra, se redistribuia și se concentra doar ca să se disipeze și să planeze spre alt loc. Era un nor.
În cele din urmă, oamenii mă găsiră. Doi dintre ei apărură în fața mea, proaspăt coborâți de pe orbită, cu învelișurile exoscheletelor robotice încă roșii de la căldura reintrării.
Mă gândisem că mai devreme sau mai târziu vor veni după cel aflat în măruntaiele mele.
– Daniel, dacă a mai rămas ceva din tine acolo, predă-te!
– Ați venit prea târziu. Daniel este al meu acum.
– Lasă capsula și poți pleca, robotule!
În acel punct, din Daniel B. Marius mai rămăsese doar o coajă umană hrănită intravenos, în pragul colapsului. M-am întors să plec în direcția opusă, lăsându-i pe oameni în urma mea. Mai aveam atât de puțin de așteptat.
– Stai, rămâi nemișcat sau vom trage!
Două magneto-puști erau acum ațintite asupra mea. Mi-am continuat mersul, la pas. Nu voiam neapărat să le fac rău, mai ales că știam că nu aveau să tragă, dacă mai păstrau cea mai mică speranță să supraviețuiască omul pe care îl transportam. Să fi tras, l-aș fi omorât în următoarea clipă.
Ceva mi-a oprit pașii, bruindu-mi comenzile de mișcare. Un intrus în sistemul meu, o inițiere rapidă a modulului de congelare, până să apuc să repar breșa care permisese accesul. Nu am avut timp să reacționez. În corpul meu, capsula omului se rupse în bucăți, în timp ce capul lui era separat de corp într-un container minimalist și azvârlit în aer.
Înainte să mă înghită din nou neantul, am auzit neputincios descărcatul magneto-puștilor în spatele meu. Am simțit gloanțele hipersonice rupându-mi mecanismele și circuitele, în timp ce oasele și carnea mi-erau smulse și înghețate, aruncate cât colo.
©Mihai Alexandru Dincă 2020
1 comentariu
Acest text nu este o povestire originala ci o rescriere cu câteva mici detalii schimbate a povestirii Trauma Pod de Alistair Reynolds al cărui fan declarat este dl Dincă. Citiți povestirea originala în Beyond the Aquila Drift (antologia celor mai bune proze ale lui Reynolds) și o să vă convingeți de impostura autorului român.