Era o zi de marți tristă. Pe cer navigau primii nori plumburii ai toamnei când am ieșit pe poarta spitalului și m-am prăbușit pe prima bancă. Mi-am aprins o țigară, mi-am întors fața în sus, înspre norii printre care, copil fiind, am încercat deseori să observ mâna lui Dumnezeu storcând apa din ei. Nu am reușit niciodată să-l întrezăresc, că-mi nimerea ochii cu câte o picătură exact în momentul când simțeam că urma să-l văd.
La fel a fost și în acea zi tristă de marți, când ea a plecat. Mi-a zâmbit pentru ultima dată, împuținată de boala care o ducea încet tot mai departe, doar ochii îi mai erau așa cum îi știam, mari, de un albastru aproape mov; mi-a zâmbit, mi-a strâns pentru ultima dată mâna cu mânuța ei, mi-a șoptit că ne revedem dincolo de nori și m-a lăsat singur. Iar eu am plecat împleticindu-mă, deși nu stiu de ce.Oricum nu mai conta nimic și nimeni. Singur? Am zis că m-a lăsat singur? Puțin spus, senzația mea nu era că nu mai am pe nimeni, ci că nu mai există nimeni în afara mea. Ceilalți nu păreau reali, erau doar umbre care se învârteau în jurul meu într-un grotesc dans penibil, scoteau sunete, vorbeau, dar nimic din ce ziceau nu avea sens, era doar gălăgie. Noroc cu norii plumburii și cu ploaia care s-a pornit, așa s-au retras toate umbrele la adăpost și am rămas doar eu, nederanjat, sub norii grei. Imagine fidelă a sufletului meu, căci îmi pluteau nori de lacrimi pe deasupra inimii și am binecuvântat cerul că m-a ajutat să-mi ascund lacrimile de toate umbrele care mă priveau curioase de sub adăpostul acoperișului.
M-am ridicat într-un târziu de pe bancă, m-am uitat în jur doar cât să văd că mi-a rămas Pământul prea mic, golit de orice conținut și de orice sens, apoi am plecat spre sediu. Am luat o decizie ușoară, căci nu lăsam nimic în urma mea și nu luam nimic cu mine în afară de amintiri ascuțite, adânc înfipte în propria-mi carne.
Când am ajuns în fața clădirii care adăpostea sediul, undeva departe, a început să bată un clopot. M-am oprit să ascult cum bătea în ritmul inimii mele; pentru fiecare bătaie interioară primeam un dangăt nou, ca un ecou amplificat. Ori poate inima mea ajunsese un slab ecou al clopotului care își rostogolea în ploaia rece a toamnei sunetele înspre mine?
Unde ești, tu Blaga? Ai plecat demult și tu și n-am apucat să-ți zic că-ți înțeleg durerea. Să-ți fi spus măcar că și eu, de o viață „ în limpezi depărtări, aud din pieptul unui turn, cum bate ca o inimă un clopot”!
Înăuntru, în sediu, doar alte umbre. Dar astea măcar erau umbre tăcute, scufundate în irealitatea lor. M-am așezat în fața computerului și am deschis fișierul cu misiunile pentru care se căutau încă voluntari. N-a trebuit să caut deloc, alegerea evidentă mă aștepta chiar pe prima pagină. Planeta se numea Bell, se rotea în jurul unei stele numite Thunder, din constelația Micul Nor a lui Magellan. Atmosfera era respirabilă, gravitația de nouă zecimi din gravitația Pământului, o planetă acoperită complet de un ocean, fără nici măcar o singură insulă și fără calotă glaciară la poli. O planetă caldă, acoperită în permanență de straturi suprapuse de nori, cu ploi abundente permanente. Un ciclu al apei puțin neobișnuit, cu evaporare continuă, accelerată, cu ploi permanente și furtuni tropicale. Nori grei, plumburii și nori impresionanți, de un verde viu, nori înalți, roz pe margine de la lumina Soarelui local și de un roșu sângeriu în mijloc. Nori albaștri, adânci ca cerul Pământului vara, nori albaștri, aproape mov, ca ochii iubitei mele.
Am căutat dosarul și am semnat contractul fără să citesc măcar ce aveam de făcut acolo. Nu conta, eram dispus să fac orice, doar să fiu departe de toți și de toate, să fiu singur cu amintirile mele.
Era o zi de marți când am fost lăsat la bordul dirijabilului și țin minte că pentru întâia oară, după mulți ani, am zâmbit la gândul că e marți! Pe o planetă întreagă, fără uscat, unde anul dura doar 200 de zile, pe o planetă pe care eram singurul om, pe o planetă aflată la aproximativ 30 de ani lumină de Pământ, unde ziua era de 16 ore, nu de 24, era marți! Am zâmbit, am rupt calendarul de pe perete, m-am așezat la calculator și mi-am imprimat propriul calendar, cu 200 de zile de marți pe an. Toate zilele mi-au devenit marți pentru că așa am decis eu și nu era nimeni să mă contrazică ori să mă împiedice. Nimeni. Doar cine ar fi putut să fie? Omenirea s-a răspândit printre stele, dar degeaba, viață inteligentă n-am găsit nicăieri, doar forme de viață rudimentare, cam fără strălucire, dar extrem de rare și acestea. Iar omenirea a descoperit că noi, oamenii, suntem foarte puțini; am găsit metode să ajungem oriunde, dar nu prea mai aveam de ce s-o mai facem, erau atât de multe stele și atât de multe planete încât fiecărui om îi reveneau peste 20.000 de planete să le exploreze ori să se stabilească pe ele, dacă îi plăcea vreuna.
Mie îmi plăcea Bell, era exact ca sufletul meu, în permanență acoperit de nori, cu ploaie eternă, tunete, fulgere și vânturi teribile. Nu la nivelul la care navigam eu cu dirijabilul, dar erau prezente. Le puteam admira de deasupra, uneori chiar le și înregistram ca să le adaug la datele de monitorizare a meteorologiei locale și să le expediez spre Terra. Nu-mi făceam iluzii că le-ar citi vreodată cineva, ori că s-ar uita la înregistrările făcute și altcineva decât computerul semi-inteligent care stoca toate informațiile de peste tot.
Nu aveam nimic de făcut, doar să fiu acolo și, odată la 30 de zile, să scot înregistrările din computerul dirijabilului și să le expediez. Aveam timp berechet să citesc, să mă uit la zeci, sute și mii de filme, de piese de teatru, de documentare, dar nimic din toate astea nu mă atrăgea. Fusese cândva o vreme când îmi doream toate astea, dar ea, cu plecarea ei, a luat tot din mine, am rămas o coajă dezinteresată, prezentă încă în lume nu că mi-aș mai fi dorit viața, ci doar pentru că nu mi-am întâlnit încă moartea.
Aveam programul unui pustnic. Dimineața îmi făceam cafeaua, ieșeam pe platforma exterioară a dirijabilului și-mi petreceam câteva ore fumând și privind norii. Era ceva fascinant cum își schimbau formele, cum se contopeau, cum se separau uneori ca jumătate de nor să se înalțe, iar cealaltă jumătate să coboare, era un spectacol cum își schimbau culorile de la o clipă la alta și nu o dată am cochetat cu gândul de a merge la margine și de a face un salt în mijlocul lor, să cad printre ele, să devin parte a jocului lor, să uit de tot ce mă doare. Doar gândeam asta, n-aș fi făcut-o niciodată, pentru că eram singurul om care își mai amintea de ea, singurul care i-am cunoscut gustul buzelor, singurul care s-a înecat în apele adânci ale ochilor ei, eram singurul care o păstram încă vie prin amintirile mele despre ea, cu ea. Nu aș fi făcut asta niciodată, dar făceam ceva la fel de nebunesc. Mergeam deseori la marginea platformei și recitam norilor poeme aduse cu mine. Și eram deja suficient de nebun în singurătatea și în durerea mea, cât să am, uneori, senzația că norii mă ascultau și mă înțelegeau.
Într-o zi le-am citit una de Blaga, doar un fragment:
„Ieșise să scape de norul din ușă,
de noaptea căzută din munte cu foc.
Dar cânele, scurt răsucindu-se-n loc,
se stinse rânjind și mușcând din cenușă.
Te văd Dumnezeule – plumb, scrum și nor –
odată venind peste mine prin ușă,
din muntele cerului, cotropitor.”
Nu mă aștept să înțelegeți, dar credeți-mă că Blaga a fost un zeu, căzut întâmplator de undeva din cer în lume și purta în el înțelegeriși dureri la un nivel deja neomenesc.
Apoi, în altă zi, când într-un nor de culoarea pajiștii am văzut răsărind formațiuni negre, ca niște cruci, mi-am amintit de :
”De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri
și din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?
Tu, inimă, ești liniștită-acum!
Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineață
și-o suferință veche-n orișice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?
Un stânjen doar deasupra mea-I lumină.
Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aș întinde mâna și le-aș strange într-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.
Gândul meu și veșnicia seamănă
ca niște gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie pașii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă și ea
de sute și de mii de ani?
Să fie pașii mici și guralivi ai ei,
sau poate pe pământ e toamnă
și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?”
Recunosc, l-am recitat plângând pentru că ea a plecat și nu mai erau flori în lume. La sfârșit, doar mi-am șters ochii și am plecat rușinat, având undeva în adâncul minții o senzație cum că m-am făcut de râs în fața norilor. Dar asta nu m-a împiedicat ca a doua zi, era tot o zi de marți, firesc, să le povestesc despre ea. De ziua când am zărit-o pentru prima oară, într-o mare de oameni. De ziua când i-am auzit pentru întâia oară sunetul vocii, cântec pentru urechi, durere pentru inimă.
Știți voi, norilor, noi, oamenii, suntem nebuni. Unii pornesc războaie și ucid în numele unor idei tâmpite, pe când alții visează frumos. Eu cu ea am fost ca Nichita, un alt visător, asemănător lui Blaga.
„Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar așa, de tristețea amurgurilor.
Ori poate de drag
și de blândețe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam”
Voi sunteți doar niște nori, pe voi nu vă doare niciodată o absență, voi nu obosiți niciodată, voi nu stiți cum e să te întinzi lângă vocea cuiva și să-ți dorești să moară timpul, să încremenească totul, pentru eternitate, doar ca să puteți rămâne pe vecie acolo. Voi nu știți cum e să trăiești doar în ochii albaștri, aproape mov, ai cuiva.
Prea multe aduceri aminte, prea multă durere, iar eu doar un urlet nesemnificativ pierdut în zbieretul unei furtuni dezlănțuite, parcă, din senin. Dar am rămas acolo pe platformă. Am lipsit doar cât să-mi aduc o sticlă de coniac și un alt pachet de țigări, să mă îmbăt într-un hal fără de hal și să urlu când urlau și vânturile, să mă iau la întrecere cu tunetele până am oboist și am adormit în hamacul atârnat între doi stâlpi.
A doua zi, o altă zi de marți, ca cea în care ea a plecat, mi-am băut cafeaua afară, lângă nori, ca de obicei. Apoi m-am dus la marginea platformei, am urlat din toți rărunchii că ajunge, că nu mai vreau, că dincolo de nori mă așteaptă ea și nu mai am ce căuta pe lumea asta, apoi am sărit în gol.
Dar m-am pomenit că-s doar o frunză în vânt; o rafală bruscă mi-a încetinit căderea, apoi o mini-tornadă m-a aruncat înapoi pe platformă. Norul gri din fața mea s-a despicat și, prin ruptură, am văzut ochii ei. Apoi buzele, linia umerilor, buclele-i castanii și i-am auzit râsul, cel de cândva, cel de dinaintea cancerului. Mâinile mi s-au încleștat pe balustradă și-mi era teamă chiar și să respir, ca nu cumva să se risipească vraja, ca nu cumva s-o poarte norii departe. Dar nu, ea a rămas, a venit plutind, s-a oprit în fața mea și mi-a zâmbit.
Apoi a zis:
„La obârșie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârșie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”
Lângă vocea ei m-am culcat și îmi era bine. Norii s-au adunat în jurul nostru, s-au așezat ca niște movilițe de pâclă, iar cel mai întunecat dintre ei ne-a zis:
„Stați cu noi. Suntem și noi visători ce se pierd uneori în războaie… Dar lumea toată-i doar un vis. Ajutați-ne, învățăți-ne să fim nu doar nor, vrem să fim lacrimă și cântec, blândețe și amurg, stoluri vrem să fim și doruri!”
Am rămas aici. Cu ea. Cu ei. Omenirea a uitat de noi, dar eu…
„Eu sunt aici, cu frații mei în jur,
Cu ei mărșăluiesc și râd și-njur”
Poate aș fi anunțat omenirea că am descoperit forme de viață inteligentă, dar norii mei nu vor să cunoască omenirea reală. Sunt visători cu adevărat, prefer să-și păstreze o imagine idealizată, bazată doar pe poezii și cântece.
