Eleni se opri brusc la marginea patului, cu pilota în mâini. Se aplecă și-și înăbuși strănutul, în timp ce un junghi de durere îi trecea prin piept. Rămase așa câteva secunde, respiră adânc, își trase nasul, apoi strănută puternic, fără să se poată abține de această dată. Urechile i se înfundară și simți cum pielea i se face de găină pe brațe și pe umeri. Naiba s-o ia de primăvară, se gândi, ștergându-și nasul cu antebrațul. „Iar mă pândește vreo răceală… Trebuie să mai trec câteva comprimate pe listă, n-o să-mi ajungă ce am până se duce din nou băiatul în oraș.”
Termină de strâns pilota, bătu perna cu palmele, apoi își trecu degetele peste un monitor de pe perete, iar patul dispăru silențios în zid, înlocuit de o reproducere după Girafa în flăcări a lui Dali, combinată cu Noaptea înstelată a lui Van Gogh, tablouri ce se mulară unduind pe toată suprafața peretelui dintre fereastră și ușa camerei, începând să susure și să-și etaleze nuanțele vii, trimițând șerpi fosforescenți de culoare prin toată încăperea. Spoturile ascunse în tavan își micșorară brusc intensitatea, iar Eleni se opri respirând adânc, cu mâinile în șolduri, îmbrăcată în tricoul de noapte, uitându-se pe geamul prin care se contura colțul grădinii de zarzavat.
Se lumina de ziuă.
Iarba din curte strălucea slab, acoperită de roua programată. Dincolo de perimetrul fermei, dunele deșertului se umflau adormite, ca niște șerpi îngropați pe jumătate în sol, de un gri-murdar între sclipirile înșelătoare ale dimineții. În casă era foarte cald, 29 de grade, aparatele de aer condiționat fâșâiau silențios, dar Eleni simți că o ia din nou cu frig. Ștergându-și nasul, se duse la dulapul cu haine, luă de acolo o bluză veche, largă, cu mâneci lungi, și o trase peste tricou. Bluza îi trecea de jumătatea coapselor și se zgribuli în ea, inspirându-i mirosul plăcut de lăcrămioare, apoi merse la bucătărie. Cafeaua cu lapte o aștepta pe masă, încă fierbinte, și imediat ce intră, spoturile mobile reglară în mod corespunzător intensitatea luminii, iar dintr-o boxă mascată se auzi vocea lui Paul Stanley de la Kiss, cântând „I Was Made For Lovin You”. Melodii vechi, foarte vechi, dar care o făceau să se simtă întotdeauna bine dimineața.
Bău cafeaua fredonând încet, fals, verifică integritatea scutului exterior, apoi, după ce luă un hanorac ponosit din cuierul de la intrare și-l trase peste tot ce avea pe ea, deschise ușa și ieși în curte. Încă era întuneric. Mirosea a iarbă umedă și a balegă – automatul din grajd rămăsese de vreo trei zile fără baterii și neglijase curățenia acolo. Nu-i nimic, își zise, e abia ora șase, băiatul o să vină curând și se rezolvă toate.
Înaintă câțiva pași prin întuneric. Cerul începea să se lumineze încet, la orizont se vedeau zdrențele prelungi ale unor nori uriași deja tiviți în partea de jos cu o dungă trandafirie; peste ei se profilau crengile măslinilor de la marginea proprietății, așa că-i era foarte ușor să se orienteze. În plus, venea puțină lumină și prin fereastra bucătăriei.
Eleni își trase gluga hanoracului peste pletele blonde, își cuprinse coatele cu palmele, apoi fâșâi cu cizmele prin iarba udă, ocolind grădina de zarzavat, mergând, printre două grămezi de țevi și diverse alte materiale vechi de construcție, către zona din dreapta casei, unde se aflau, într-un perimetru delimitat de-un gard de plasă, grajdul și depozitul cu provizii.
Ambele clădiri, din beton, identice, aflate aproape ușă-n ușă, își înălțau spinările rotunde pe fondul cerului albastru de-acum – soarele răsărea cu repeziciune, dar era frig, încă foarte frig – deși, probabil, în câteva zeci de minute temperatura avea să sară de treizeci de grade.
Eleni privi mulțumită în jur, casa, grădina, grajdul, fulgerele vagi ale scutului exterior, ocoli încă o gramadă de resturi inutile și zâmbi, coborându-și nasul în gulerul murdar al hanoracului. Răsuflă adânc, expiră și își sorbi apoi propria respirație fierbinte, cu iz de cafea. Îi plăceau foarte mult momentele acestea ale zilei. Îi dădeau senzația că e singură pe lume, dar în același timp că tot ce făcea ori gândea avea o importanță capitală, de parcă fiecare lucru din jur ar fi depins de percepția, de puterea ei de a-l accepta ca fiind real. O senzație extrem de plăcută, de prețioasă, pentru că imediat ce răsărea de-a binelea soarele, încărcând totul cu povara sa arzătoare, duritatea mediului în care se afla îi readucea cu rapiditate sentimentele la adevărata dimensiune.
Nu că acesta era până la urmă un lucru rău – în deșert, sentimentele se șlefuiau, străine de balast și de reziduuri, simțeai clar și distinct fiecare lucru, fără a-l amesteca cu altceva, deveneai uneori prizonierul unei emoții, sau al unei senzații, până ce-și consuma întregul înțeles – ori forța. Iar chestia asta, își dăduse seama, se accentua odată cu vârsta.
Hai, fată, dă-o-ncolo, își zise cu vocea interioară superior-amuzată pe care o folosea întotdeauna ca să se admonesteze. La patruștrei de ani nu cred deloc că ai de ce să-ți faci griji. Mai bine du-te la grajd să vezi de animale și apoi verifică din nou lista, că acum se face ora zece.
Femeia surâse iarăși noii dimineți, cu nasul încă înfundat în gulerul hanoracului. Continuă să traverseze curtea pe diagonală, ocolind mormanele de materiale împrăștiate. La ușa grajdului se opri, ascultă, pe urmă deschise și intră.
Alpacalele o întâmpinară cu țipete subțirele, bulucindu-se toate la marginea țarcului, împingându-se una pe alta, plecându-și capetele. Fornăiră și scârțâiră, iar femeia intră în mijlocul lor și le cuprinse în brațe gâturile lungi și calde, închizând ochii sub răsuflările lor fierbinți. Animalele se înghesuiră în ea, se foiră și o înconjurară, iar ea le sărută pe rând pe nas, pe ochi, trecându-și palmele de-a lungul gâturilor pufoase.
― Ce fac fetele mele, ce fac? le îmbrățișă Eleni cu dragoste. Ați avut o noapte bună, așa e? Dragele mamii, cum v-a fost vouă dor de mine, cum v-a fost?… Îi arătați lui mami cum v-a fost…
Alpacalele scânciră bucuroase, o împinseră cu boturile, iar ea le sărută din nou și din nou.
― Dragele mele… iubitele… uite așa… blănițele mele moi…
Le mai dezmierdă o vreme, le vorbi, le strânse în brațe, apoi le umplu tăvițele pentru mâncare cu concentrate și se apucă de curățenie. Timp de-o oră, cât se ocupă cu asta și cu alte câteva treburi prin grajd, reuși să nu se gândească la nimic, deși începea să se îngrijoreze, însă imediat ce termină și văzu că se făcuse șapte și douăzeci, stâlci o înjurătură între buze și se opri cu o mână sprijinită de poarta țarcului, în vreme ce, cu cealaltă, își ștergea transpirația adunată în sprâncene.
Își scosese hanoracul, iar acum smulse de pe ea și bluza jilavă. Rămase doar în tricoul lălâi și decolorat cu care dormise. Avea să fie o zi grea, știa prea bine – detesta norii mai mult decât orice altceva, iar ăsta trebuia să fie unul mare, mare de tot – amănunt ce trezea în ea o panică albă, melancolică, mai ales din cauza lucrurilor acelora la care asistase în tinerețe. Acum însă era mai ales îngrijorată din cauza băiatului și ar fi vrut să-l știe deja acolo, să verifice totul fără nicio presiune, cu toate că, probabil, ticălosul avea de gând să facă iarăși vreo tâmpenie sinistră, cum îi era obiceiul. Te puteai baza pe el, nu-i vorbă, cuvântul lui era cuvânt, dar prea era dispus să-și asume riscuri, să alerge pe marginile prăpastiei.
Pe de altă parte, n-ai ce să-i faci, își zise femeia, ștergându-se de sudoare, așa gândesc tinerii acum, așa s-au adaptat. Tu ești din vechea generație, fată, ai îmbătrânit, în ei pericolul se amestecă cu sângele. Lumea asta i-a crescut într-un anumit fel. Tu a trebuit să te schimbi, să înveți, ei s-au născut în mijlocul schimbării. Nu ai cum să ignori așa ceva.
Eleni privi în jur – alpacalele se uitară la ea cu ochi mari, scânciră pe rând, ea mângâie gâtul uneia dintre ele, apoi ieși din grajd, în timp ce animalele o petreceau cu țipete firave.
Afară studie orizontul. Totul era calm deocamdată. Trebuia să verifice lista, să se asigure că totul era în ordine, că nu ratase nimic, pentru că singurătatea te putea face paranoic, însă deșertul nu ierta, așa că aveai dreptul să fii un pic mai atent cu detaliile.
Se apropie de ușa depozitului. Deblocă o ușiță din zid, tastă un cod și ușa de oțel se deschise cu un pufnet scurt. Eleni intră, se uită în spate, apoi apăsă timp de trei secunde unghia degetului mare de la mâna stângă și imediat în palmă i se configurară inserțiile unui ecran albastru. Căută în meniu, accesă notițele, găsi lista, apoi își aminti de antibiotice. Le trecu pe listă și pe acestea, după aceea merse de-a lungul rafturilor din depozit, verificând cutiile așezate acolo în ordine, numerotate și cu etichete, oprindu-se în dreptul fiecăreia, murmurând, pe urmă mergând mai departe. Totul era în regulă, nu uitase nimic. Trebuia doar să treacă ora zece și apoi… Iar băiatul tot nu apăruse.
Drace…
Ieși. Se duse la grădina de zarzavat, porni umidificatoarele, mări un pic forța scutului, pentru că soarele aflat sus pe cer ardea deja fără cruțare și, după ce mai aruncă un ochi peste dunele de nisip, arcuite către linia orizontului, intră în casă. Își pregăti un mic dejun consistent, cu praf concentrat de ouă și lapte de alpaca, un desert cu mult zahăr – era preocupată – și mâncă uitându-se pe geam, spre ușa grajdului. Apoi îi veni să se ducă la baie.
Stătu zece minute acolo. Se deranjase un pic. Probabil tot din cauza gândurilor.
Mama mă-sii de treabă… Aș vrea să vină odată.
Se făcuse nouă. În timp ce punea vasele din care mâncase în mașina de curățat, se gândi din nou la lista cu provizii. Nu cumva uitase să verifice ultimul raft de la perete – cel din stânga? Uitase, bineînțeles. La dracu… Și totuși își amintea distinct că trecuse prin fața lui. Ai verificat. Acolo sunt și cuburile. Le-ai notat. Sigur le-ai notat. Sunt prea importante.
Iisuse, oprește-te!
Dar…
Le-ai notat.
Fir-ar să fie de treabă…
Eleni își cuprinse tâmplele între degete. Se masă respirând repede, de parcă în acest fel ar fi putut să-și limpezească gândurile, să le trimită în direcția corectă. Filmul deteriorat al unei amintiri i se derulă la suprafața memoriei, prea înnegrit și vechi să-l poată identifica, așa că rămase cu o senzație de deja-vu dureros, anonim și continuă să-și frece tâmplele, în timp ce închidea și deschidea încet ochii. În fața ei, pe perete, se afla prinsă o oglindă mare, cu rama aurită. Reflexia din oglindă își freca și ea tâmplele, dar o făcea parcă mai încet, mai ezitant, degetele se încurcau în șuvițele părului, trăgeau de ele, iar fața femeii de acolo părea tristă și descurajată.
La nouă și jumătate, Eleni se plimba prin curte, ca un animal în cușcă. Ochii îi fugeau când la grajd, când la depozit, când la panoul de control al scutului. Cerul căpătase o nuanță vinețiu-gălbuie, absolut neobișnuită și pornise să bată un vânt abraziv, uscat. O pasăre îi trecu pe deasupra capului, un fulger negru, imposibil de rapid, care pică în spatele grajdului și dispăru.
O pasăre-sobol.
Poate s-a gândit să vină după ce-o trece norul, își zise, mușcându-și buzele. Sau Croitorul are vreo defecțiune. Să-l sun – nu, nu, iarăși o să-mi râdă în nas ticălosul, o să creadă că sunt o babă paranoică. A promis că vine înainte de zece, o să vină. Probabil că deja e pe-aproape. Dar unde naiba, că e fără un sfert.
Se opri, cu degetul deasupra unghiei. Cerul gălbui, cu aspect de vânătaie, începuse să facă valuri-valuri, să tremure ca o foaie de polietilenă atinsă de flăcări.
Gata – acuma ajunge…
Scutul pârâi scurt. O descărcare roșiatică îi tăie suprafața, ca un fulger de vară în zilele de demult. Era la ultimul cub. Trebuie să reziste, gândi Eleni. Apoi încremeni. Un sunet fin îi atinse urechea. Încetă, se repetă.
Și brusc, de parcă cineva ar fi apăsat un întrerupător, se auzi din nou, tare, însoțit de-un declic, chemând imediat și alte sunete foarte diferite – foșnete, țiuituri, un pârâit precum cel al unei sarcini electrice, diverse bâzâituri, și totul pe fondul unui zumzet ritmat, sec, asemănător unei melodii insensibile, fără început și fără capăt.
Sunetele crescură în intensitate, se amestecară, se luptară unele cu altele pe linia acelui bâzâit cadențat, pe urmă părură să-și găsească locul în cadrul lui – piuituri, țiuituri, mici pocnete și foșnete, în vreme ce orizontul era împuns de niște puncte negre, tremurătoare în apriga căldură a dimineții. Asta doar pentru o singură secundă nesfârșită, pentru că punctele se uniră imediat și se înălțară desupra dunelor deșertului într-o pânză uriașă, plină de găuri, prin care se vedea galbenul inexpresiv al cerului, iar pânza se înnegri, se destrămă pe toată linia vizibilă a orizontului, apoi se adună și se lungi în aer, doar ca să se rostogolească imensă deasupra nisipului, bolovănoasă, acompaniată de sunetele ce vibrau acum la o intensitate greu de suportat, pe linii și durate derutante.
Vântul îi zgârie fața lui Eleni ca un deget mare, plin de nisip.
Era deja lângă panoul scutului. Privea cu ochi dilatați rostogolirile zdrențuite ale norului – era mare, la fel de mare precum cel din urmă cu doi ani, gândi, numai că părea ceva mai compact, mai întunecat și venea repede, spărgându-se deasupra dunelor, atât de uriaș încât părea mai degrabă un miraj, un efect special creat pe computer, precum cele din filmele pe care obișnuia să le vadă demult-demult, în copilărie.
Totuși, oricât de repede înainta – exista ceva ce se apropia și mai repede. O mică siluetă albicioasă ce sărea peste dune, le ocolea, profita de înălțimea și de dispunerea lor pentru a câștiga viteză, iar în vacarmul de piuituri și foșnete, de bâzâituri și trosnete, avea propriul sunet – o notă ascuțită, entuziasmată, un chiot distorsionat, înspăimântător pe măsură ce punctul albicios devenea din ce în ce mai vizibil, mai clar pe fondul deșertului strivit de căldură.
Ticălosule… ticălos mic și dement…
Eleni începu să tremure și-și apăsă pieptul cu palmele. Sfârcurile sânilor îi împunseră rigide bumbacul tricoului, ca niște vârfuri de cuțit. Cerul se întunecase, alpacalele țipau în grajd, vântul se zdrobise de sol, se târa pe la picioare ca un animal bolnav în căutare de mângâiere, iar ea respira scurt, chinuit, fără a reuși să se gândească la nimic altceva decât la punctul alb ce năvălea în direcția ei peste dune.
Ticălos… ticălos îngâmfat… nu-mi vine să cred că faci asta…
Mica pernă-croitor se vedea foarte bine acum. Eleni distingea precis toate detaliile în pofida vitezei cu care se deplasa – aripile argintii, întinse perfect de-a lungul trupului fusiform, botul cu antenele telescopice ce pipăiau nisipul, identificând fără greș cel mai potrivit traseu pentru a ușura deplasarea câștigând viteză, și cabina bombată, ca un ochi translucid, în care stătea ghemuit băiatul, înfășurat în hainele lui cenușii, concentrat, cu fața ca o monedă strălucitoare. Rânjea în direcția ei, era sigură, avea un rânjet imens pe față, se tăia clar pe materialul semitransparent al cabinei, rânjea și venea către ea. Iar înapoia lui norul înghițise deja tot cerul și deșertul, lumina și vântul, aerul și căldura.
― Tâmpitule, urlă Eleni din toate puterile, fără să-și audă însă glasul. Ar trebui să-l închid chiar acum, să te las acolo, nenorocit mic și căcăcios! Dracu să te ia!
Degetele i se încordară, arcuite ca niște gheare lângă panoul principal al scutului, gata să-l ridice la intensitate maximă imediat ce acest lucru avea să fie posibil. Perna-croitor se deplasa cu o viteză neverosimilă, antenele ei articulate șerpuiau arcuite deasupra nisipului, iar în spate se ridica un zid viermuitor de ochi bulbucați, fără strălucire, care-și schimbau în permanență locul, urmând trasee zigzagate în interiorul norului din care făceau parte, un milion de ochi inexpresivi sub care clămpăneau mandibule enorme…
Trecu o secundă, apoi încă una și încă una – unu-doi-trei – iar, la sfârșitul celei de-a treia, Croitorul vâjâi pe lângă ea ca o răsuflare fierbinte și, cu toți mușchii înmuiați de anticipare, cu gura uscată și creierul gol, dar cu un mărunt fir de luciditate ce-i susținea întreg trupul vlăguit, Eleni acționă sursele scutului, apoi căzu direct în fund pe iarba rară din curte.
Închise pleoapele. Le strânse puternic.
Scutul gemu.
Fu singurul sunet distinct înainte ca totul să se amestece într-un vacarm îngrozitor. Bufnetele a mii de trupuri izbind cupola suprasolicitată, scrâșnetul a mii de picioare, pocnetul mandibulelor încleștate în gol, zumzetele și bâzâiturile, loviturile furioase, repetate, înfometate – și ea căzută pe spate, cu capul între mâini, cu pielea cuprinsă toată de mâncărimi, anticipând contactul grețos și sutele de mușcături, sfâșierea cărnii, poate ultima imagine a unui cap ascuțit, cu ochi bulbucați mușcând din pieptul ei…
Trecu un minut. Scutul pârâia, dar rezista.
Eleni deschise ochii. Domul ce proteja casa și grădina, mica ei oază din mijlocul deșertului, se făcuse, din roșiatic, roz pal și mult mai transparent, însă micile săgeți gradate ce înfloreau de la baza lui și-și punctau traseul către vârf, indicau că totul funcționa fără nicio problemă.
Femeia își regăsi mințile, ideile, trupul, se ridică în coate, apoi în fund. Insectele mișunau pe toată suprafața scutului, izbeau, mușcau înnebunite, și negăsind altceva mai bun de făcut, se năpusteau una asupra alteia, devorându-se, rupându-se în bucăți, în timp ce norul, întârziat câteva minute, se ridica treptat, lăsând mai multe cadavre înșirate de-a lungul perimetrului exterior al scutului.
Lăcuste, le spusese Eleni întotdeauna, deși erau mai mult decât atât. Insecte gigantice, de jumătate de metru, cu corp alungit, pietros, cu aripi ca de libelulă și capete de rădașcă – norul trecea deja și doar coada lui mai izbea puternic cupola roz, suprasolicitată. Scăpase. Scăpase cu bine. Dar aproape își pierduse mințile din cauza căcăciosului ăluia încrezut…
Căscă gura de câteva ori, își masă maxilarul. Urechile i se înfundaseră. Un timp auzi numai ecoul zumzetelor și-al bufniturilor insectelor, apoi desluși dincolo de ele niște țipete jalnice și se sculă îngrijorată în fund, cu inima bătându-i în stern ca un pumn furios – alpacalele zbierau înnebunite în grajd, însă norul trecea, trecuse deja, zbura în spirale imense către vest, către oraș, iar cei de acolo aveau destule resurse să-i facă față, destule, destule…
Eleni icni și se ridică în picioare. Umbra i se lungi pe pământ. Pentru un scurt moment avu impresia că era materială și atât de grea încât o împiedica să se scoale. Merse către panoul de control, reduse forța domului, apoi observă Croitorul oprit lângă peretele din dreapta al casei, lângă grădina de zarzavat, prăfuit, dar intact, și zări și o siluetă îngenuncheată lângă el, ce părea să-i verifice antenele. O luă într-acolo, masându-și în continuare maxilarul, până auzul îi reveni complet iar ochii i se limpeziră. Bătăile inimii îi reveneau la normal.
Alpacalele tăcuseră. Eleni ajunse lângă Croitor. Silueta îngenuncheată sări repede în picioare.
― Bună dimineața, kyria Eleni, spuse un glas vesel. E zece și un sfert, puțin cam târziu, dar sunt aici, așa cum am promis. O să fie o zi tare frumoasă. Ai gata lista cu tot ce trebuie?
Stătea acolo, în fața ei, cu chipul deschis și tânăr, ca și cum nu se întâmplase nimic, uniforma cenușie i se mula pe corp și o privea cu niște ochi atât de clari, încât păreau niște cioburi sparte dintr-un pahar cu picior.
― Nemernicule, murmură ea încet.
― Cum?… Ce-ai spus, kyria Eleni?
― Ești țicnit, știi asta? Într-o bună zi, norocul ăsta, în care te încrezi atât, o să-ți facă o surpriză tare urâtă.
― Dar nu știu despre ce vorbești, kyria Eleni.
― Tu… Ai impresia că…
Eleni își duse mânioasă pumnul la gură, își mușcă un deget, apoi răsuflă adânc de câteva ori în interiorul palmei, simțindu-și răsuflarea acră. N-avea niciun rost să discute. N-avea cu cine. Băiatul nu era în toate mințile, dar ajutorul lui îi era de-un vital folos, scutind-o de-o mulțime de drumuri pe care nu dorea să le facă în oraș, astfel că trebuia să accepte pur și simplu lucrurile așa cum erau. Nu avea nici resurse, nici dispoziție ca să se consume pentru ceva ce nu o privea la urma urmei – dacă băiatul voia să vină de-acum încolo și călare pe-o lăcustă, în fundul gol, era treaba lui. Numai să nu-i pună ei viața în pericol.
Eleni luă pumnul de la gură, își îndreptă privirea către cer, ca să se calmeze, apoi își coborî fruntea și se uită în ochii lui ciobiți. Și-și dădu seama că ticălosul se holba fără vreo jenă la sânii ei, cu sfârcurile încă întărite de spaimă, împungând pânza tricoului ca două țepușe.
― Știi ceva, nu-mi pasă ce prostii îți trec ție prin cap, îi spuse răstit. Numai să nu mai îndrăznești să mă pui și pe mine în pericol. Poartă-ți nebuniile prin alte părți. La mine să vii la ora stabilită, altfel nu mai vezi niciun cent. Ai înțeles?
― Înțeles, kyria Eleni.
Râdea acum, își scutura părul ciufulit. Cu ochii tot pe sânii ei, așa că femeia ridică un braț și îi ascunse, făcându-se că se scarpină după ureche, apoi își apăsă unghia și cercetă în grabă lista. Băiatul se apropie de ea, își deschise dispozitivul din palmă, își trecu repede degetele peste ecranul albastru.
― Gata? întrebă Eleni.
― Gata.
― Ai primit?
― Da. Totul e-n regulă. Dacă-mi permiți să-ți spun, kyria Eleni, ar trebui să te gândești la un alt implant. Al dumitale e antic, raza de acoperire e infimă. Am văzut data trecută în oraș niște oferte…
― Mă simt bine cu el așa. N-am nevoie de altul. Și nici nu cred că m-aș descurca cu altceva.
― De fapt, nu mă gândeam că o să accepți, kyria Eleni. Făceam doar conversație. Dumneata știi bine ce vrei.
― Aici ai dreptate… Stai puțin…
― Da, kyria.
― Trece pe listă încă un cub de energie. Vremea a fost schimbătoare în ultima perioadă și nu cred că mă descurc doar cu trei. Deși… nu, lasă… lasă. Pune doar încă un sac de concentrat pentru alpacale.
― Bine, kyria.
Băiatul operă modificările, apoi se uită din nou la ea, iar ochii îi străluceau ca două bucăți umede de sticlă ce începuseră să se usuce la soare. Își trecu mâna prin păr, îi surâse, pe urmă se mută de pe-un picior pe altul, cu o mână pe una dintre antenele Croitorului, înainte de a se apleca puțin înainte, cu aerul că mai voia să spună ceva.
― Ei, întrebă Eleni, cam enervată. Ce mai e? N-ar trebui să pleci? Am nevoie să te întorci până cel târziu mâine dimineață.
― Am destul timp, kyria, nu-ți face griji, spuse băiatul. Te-am dezamăgit eu pe dumneata?
― Să zicem că nu. Dar m-am săturat de aroganțele astea ale tale – capul femeii se îndreptă zvâcnit spre cadavrele înnegrite ale lăcustelor ce înconjurau scutul. În fiecare lună e ceva nou. Acuma zi, ce vrei?
― Un pahar cu lapte, kyria. Te rog… Nicăieri nu poți bea un lapte de alpaca atât de bun ca aici, la dumneata. Un pahar cu lapte, kyria…
Femeia ezită o secundă, apoi încuviință.
― Bine. Așteaptă o clipă.
Se duse către ușa casei, conștientă că băiatul se uita după ea. Intră pe hol, apoi la bucătărie, scoase o sticlă plină din frigider, o deschise, umplu un pahar înalt până la buză, îl puse pe-o farfurie plată ca să-l poată duce fără să-l verse și ieși din nou în curte. Băiatul așteptă ca ea să-l ia de pe farfurie și să i-l întindă, iar când făcu asta îi atinse ușor degetele, mulțumind.
― De ce stai singură aici, kyria Eleni? întrebă el după câteva înghițituri. De când am început să umblu pe picioarele mele, tot aici te știu. E păcat de dumneata, atât de pricepută și de frumoasă – sunt sigur că la oraș te-ai descurca mult mai bine decât singură-singurică în tot pustiul ăsta.
Femeia râse.
― Și ce? Orașul nu e tot în pustiu?
― Ba da, sigur că e…, se încurcă băiatul, voiam doar să spun…
― Știu bine ce vrei să spui. Am motive serioase pentru care vreau să rămân aici. Motive care nu te privesc. Iar de oameni m-am săturat până-n gât de multă-multă vreme. Nu-i vreau în jurul meu, mă împovărează. Anii nu mă iartă, îmbătrânesc și vreau să mor aici, unde am crescut. Oricum, omenirea n-o mai duce mult.
Se auzi un mormăit. Pasărea sobol țâșni în aer și dispăru după casă, împrăștiind un arc de nisip.
― Nu vorbi așa, kyria Eleni.
― De ce? Planeta asta a suportat multe extincții. A supraviețuit. Doar n-om fi noi mai cu moț. O să apară altceva în locul nostru, o creatură în stare să se îngrijească de pământ așa cum trebuie. Noi am avut șansa asta și nu ne-a păsat. Fără noi planeta o să se vindece, o să se scuture de întreaga specie ca de-o boală rea, o să se însănătoșească și-o să creeze o formă tânără de viață care s-o merite.
― Dar…
― Tu ai doar grijă pe acolo, prin oraș. Totul e o iluzie, te poate corupe fără să-ți dai seama.
― Știu să fiu atent, kyria Eleni. Eu mă gândesc să mă mut acolo… într-o bună zi, după ce s-o duce bătrâna, cred. O să vând totul, găsesc un loc să stau, ceva decent de lucru, niște priorități, viața-i mult mai ușoară acolo, deși lucrurile se înrăutățesc mereu, de la un an la altul. Cum zici și dumneata.
― Da, poți face asta. Probabil. Mă gândesc. Până una-alta să-mi aduci repede tot ce am nevoie. Banii ți-i transfer imediat ce te întorci.
Băiatul termină laptele și îi întinse paharul. Femeia îl luă.
― Știi, kyria, rânji el, aș putea accepta doar jumătate din sumă dacă… ai vrea dumneata…
― Doamne-Dumnezeule, iar începi? izbucni femeia. Nu te-ai plictisit de chestia asta?
― Păi ce, asta e chestie de plictisit? Ești o femeie foarte frumoasă, kyria Eleni. Încă tânără. Și descurcăreață. Și o să-mi cedezi într-o bună zi, așteaptă numai. Văd în ochii dumitale că ți-s drag.
― Marș de-aici, ticălosule!
Băiatul râse tare, deschis, iar prin ochii lui limpezi se mișcă ceva îndepărtat, strălucitor, în timp ce și-i plimba cu nerușinare peste corpul robust al femeii, de la sâni până la picioare și înapoi. Tot râzând se întoarse, urcă în Croitor, îl porni și, pe când perna se ridica, îi făcu semn cu mâna femeii care rămăsese semeață, cu mâinile în șolduri, uitându-se la el încruntată, dar cu un zâmbet aproape imperceptibil în colțul gurii. Croitorul se răsuci, zvâcni și, după doar câteva secunde, se îndepărtase, zburând în zig-zag printre dune, către oraș.
Ticălosule… Prizărit ticălos și nerușinat…
Eleni își șterse fruntea cu palmele, apoi verifică ora.
Se făcuse aproape doisprezece. Putea jura că nu trecuseră mai mult de zece minute de la venirea norului și acum, iată, trebuia să facă curat în jurul curții, apoi să se îngrijească de animale. O și pornise către depozit, studiind cadavrele carbonizate ale lăcustelor de lângă scut când, brusc, bătăile inimii i se intensificară și i se păru că lumina soarelui slăbește și începe să fileze ca un bec gata să se ardă. Bâjbâi repede în palmă, deschise transmițătorul, formă codul băiatului. Poate nu se îndepărtase atât de mult.
Dură câteva secunde, însă apoi ecranul se lumină și chipul rotund al tânărului se contură printre paraziți, ascuns în spatele măștii de protecție transparente.
― Ce s-a întâmplat, kyria Eleni? se auzi glasul lui distorsionat. Ai uitat să-mi spui ceva?
― Da, ezită femeia. Mă gândeam că ar fi bine…
― Dacă vrei, eu pot ajunge până diseară înapoi și vin direct la dumneata, kyria, zise băiatul. Să nu mai înnoptez în oraș. Să dau banii degeaba. Trebuie doar să-mi spui și vin repede.
― Nu asta, nemernicule! Mă gândeam că ar fi bine, totuși, să-mi mai iei un cub de energie. Nu mă descurc cu trei luna asta – o presimțire, nu-mi dau seama. Iar de bani fac eu rost… cumva. Tu doar să-l iei, ai înțeles?
― Sigur că da, kyria Eleni. Am înțeles. Mă pot întoarce repede, să știi, și am putea să ne…
― Măgarule!
Eleni închise transmițătorul, expiră lent de câteva ori, apoi trase aer în piept cu gura deschisă. Fiorul inexplicabil de panică dispăru încet-încet, lumina soarelui redeveni intensă, strivitoare, și după ce-și trecu mâinile pe sub subsuorile transpirate, femeia porni cu pași mici, absenți, către depozit, în timp ce asculta cu o ureche fornăitul neîntrerupt al alpacalelor din grajd.
Îmbătrânesc, asta e. Îmbătrânesc…
Ușa glisă, iar ea intră. O vreme căută sub un morman de vechituri, aruncându-le într-o parte și-n alta, apoi își aminti ceva, se duse spre un raft aflat aproape de nivelul podelei, trase de acolo o cutie mare și, din ea, dintre alte câteva aparate, scoase afară un incinerator uzat, portabil. Era mort, dar soarele avea să-l încarce în doar câteva minute. Îl cercetă un pic de pe-o parte pe alta, verifică încărcătorul, fantele, îl șterse de praf cu o cârpă, apoi ieși iarăși în curte, cu el în brațe.
― Aș putea veni repede, kyria, zise ea în barbă, maimuțărind glasul băiatului. Aș putea accepta chiar și mai puțini bani… Dacă spui dumneata. Ticălos încrezut! Merse până la marginea curții, coborî scutul la cea mai joasă treaptă și puse incineratorul pe nisip. Trebuie doar să-mi spui și vin repede. Da, da, repede. Chiar diseară, dacă mă grăbesc puțin…
Femeia oftă.
N-avea niciun rost să se enerveze.
Ce să-i facă? Era un băiat bun. Cu capul în nori, repezit, îndrăzneț, așa cum erau toți cei din noua generație – crescuți pe repede-înainte, fără răbdare, fără viitor, acceptând lumea așa cum o găsiseră, pentru că nu mai era nimic de făcut, ori de reparat. Absolut nimic. Ce rezolva ea dacă-și bătea capul degeaba? Știa bine că până la urmă avea să cedeze și să-l cheme într-o zi – să vină mai repede, da, probabil, dar nu în seara aceea. Nu în seara aceea, însă cu siguranță data viitoare. Da, da, da. Chiar nu era nimic rău dacă reușea astfel să mai economisească niște bani…
Își dădu capul pe spate, privi soarele cât putu de mult, până-i dădură lacrimile, apoi, cu ochii umezi, porni incineratorul și începu să arunce în el, fără grabă, resturile pârlite ale lăcustelor. Vântul sufla încetișor, fornăind – ori erau doar alpacalele? – și, fără să știe prea bine de ce, înghenuncheată pe nisip, cu incineratorul bâzâind alături, Eleni izbucni în râs, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji.