Simt un miros dulceag. Parcă am mai simțit, cu puțin timp în urmă, acest miros familiar. Chiar așa îl pot descrie. Totuși, cu cât îl adulmec mai mult, o imagine prinde contur în mintea mea.
Sunt în curte. Încet, lovesc mingea cu piciorul, așteptând să mi-o paseze cineva înapoi, dar nu e nimeni. Sunt doar eu. Rup o frunză din copac. Mă uit lung la ea, de parcă n-am mai văzut una. Nu-mi vine în cap nimic altceva în afară de imaginea bunicii care îmi spunea cu maximă seriozitate: „Să nu rupi, Micuța, flori, nici frunze sau crenguțe. Ele au viață, ca și noi de altfel.” Mă simt vinovată că am rupt frunza, așa că o pun deasupra alteia, în același copac. Mai dau un șut în minge și urc treptele. Fundalul e îmbibat în cântecele păsărilor și în cotcodăcitul găinilor vecinului din vale. Niciodată nu tac, afurisite găini! Se aud în grădinile vecine țipete de copii care se joacă. Se aude televizorul de afară care turuie toată ziua. Mă uit la cușca celor doi câini, șoricari. Mereu se agită când trec pe lângă ei. Întind mâna să-l mângâi pe Bic; e un scump, chiar dacă e cam ramolit. Probabil are și ceva purici, fiindcă se tot scarpină de la o vreme. Continui să urc treptele și mă uit împrejur cât mă plimb fără sens prin curte, de parcă aș căuta pe cineva anume.
În foișor e Bicu, citește ziarul și servește cafeaua, alături de desertul lui preferat, prăjitura indiană.
– Micuța, gata joaca? întreabă Bicu.
Dau din cap în semn că „da” și mă îndrept spre ușă, întrând în bucătărie.
– Micuța! Chiar de tine aveam nevoie! Fugi până în cămară și adu-mi zahărul-pudră! îmi zice Bica.
Oftez adânc și-i aduc zahărul. La televizor încep știrile de după-amiază.
– E gata imediat! Am terminat desertul! Vino și ia trei farfurii, trei lingurițe și pune-le pe masă, apoi cheamă-l și pe Bicu.
Pun vesela pe masă și-mi chem bunicul, pe urmă mă așez pe scăunel și aștept.
– Ce-ai făcut aici de miroase așa bine? întreabă Bicu, cu un zambet cald pe față.
– Ei, nu mai întreba și așteaptă cuminte acolo, că aduc imediat. Eu aș mai fi lăsat-o să se răcească, dar v-o dau așa, zice Bica.
Vine plăcinta. E de mere, preferata mea. Eram sigură că e de mere, mi-am dat seama după miros.
– Uau, ce bine arată! spun.
– Să nu mănânci încă, lași la Bica să sufle puțin, e fierbinte tare, că, ferească Dumnezeu, ți se lipește de stomac, îmi zice Bica.
După ce se răcește bucata de plăcintă, gust din ea. Același gust, de care n-aș putea să mă satur vreodată, același miros, de care nu pot scăpa fără să-mi evoce amintiri. Un miros dulceag.
Mănânc plăcinta și beau un pahar de apă . Stau la masă și mă uit în gol.
– Să-ți spun, Aida, vecinu’ ăsta de lângă noi, e de groază, spuse molfăind Bicu.
– Vai, ce a mai făcut? întreabă Bica.
De aici, filmul meu se taie, căci încep din nou să aibă discuții de oameni mari. Ce plictiseală! Nici nu pot să plec de la masă, pentru că sunt așezată fix între ei, captivă unei discuții la care sunt foarte sigură că nu vreau să particip, dar m-am resemnat. Mi se întâmplă, aproape zilnic să devin captiva unui dialog obositor, la care nu aș vrea să particip, realizat fiind între niște voci. Cred că se numeau gânduri, așa am auzit. Nu se opresc niciodată din troncănit, precum găinile gălăgioase din vale. Numai de-aș putea să le opresc, să se facă odată liniște!
– Dupa ce strânge Bica astea de pe masă, mergem să dormim două ore, să ne odihnim, că apoi să te pregătești de spectacol, zise Bica trebăluind.
– E recital, Bica! o corectez.
– Da, da, cum îi mai spune…
Bunica se ridică de la masă, spală vasele și apoi merg cu ea să dormim. Totuși, de data asta nu mi-e somn. Încerc să adorm, dar nu pot, ceva mă împiedică.
Televizorul din camera bunicii, care mereu turuie, dintr-o dată se oprește. Aud prin perete însă, televizorul bunicului care de asemenea se oprește. Acum e liniște în cameră. Totuși și afară e liniște, poate chiar prea multă liniște pentru o zi de vară târzie. Nici un copil nu se aude, nici un cotcodăcit de găină, nimic. Până și dialogul continuu al gândurilor mele s-a oprit, ca și cum timpul ar fi înghețat.
Simt ca vreau să ies din casă, repede, cât mai repede. Mă ridic încet din pat, să n-o trezesc pe Bica și pășesc blând, cu picioarele goale pe podeaua rece. Ies din dormitor. Iau o pereche de șoșoni de-ai lui Bicu, pentru că fac mai puțin zgomot decât șlapii mei, și ies din casă. Rămân în fața ușii și privesc în foișor la Pătata, o pisicuță vagaboandă, care mai trece pe la noi să-i dăm de mâncare. O adiere de vânt îmi provoacă fiori. Parcă cineva îmi șoptește: „Fugi!”.
De mai multe ori am pățit asta, să vreau să fug, dar mereu gândurile mă opreau pentru că se certau în capul meu, prea tare ca să mai pot face altceva în afară de a le asculta.
De ce să fug totuși? Am tot ce am nevoie, ba chiar mai mult! Nimic nu îmi lipsește și, cu toate acestea, vocea aceea, care îmi spune să fug, nu-mi dă niciodată pace…
Simt din nou mirosul dulce al tartei de mere, parcă mă cheamă înapoi în casă. „Oricum nu voi fugi, deci, de ce mai stau aici…doar pierd vremea ?” îmi spun, apoi revin în casă.
Bucătăria e mai întunecată decât atunci când am trecut prin ea, mai devreme, și plăcinta arată mai delicioasă decât arăta pe când a scos-o Bica din cuptor. Mă îndrept spre ea, purtată de mireasmă.
Din plăcintă pare a ieși un abur, care dobândește treptat o formă ciudată de mână cu gheare. Apoi se zărește o altă mână, rămânând așa, una lângă alta, de parcă ar fi fost doi copii certați, puși să stea la colț.
Întind degetele să le ating, dar dintr-odată zvâcnesc și mă prind zdravăn de gât. Încerc să țip, dar nu pot. Mă zbat din răsputeri și, într-un final, îmi dau drumul.
– BICAAA! BICUUU! AJUTOR! urlu cât mă ține vocea.
Nu vine însă nimeni. Încerc să fug înapoi în cameră, s-o trezesc pe Bica. Trântesc ușa dormitorului și descopăr că Bica nu mai doarme în pat, nu mai e deloc, de fapt. O caut la baie, nu e nici acolo. Trântesc ușa dormitorului lui Bicu și același lucru, lipsește de asemenea și el. Alerg și îi caut pe amândoi prin casă, dar nu-i găsesc.
Mă întorc în bucătărie și văd în fața mea o Plăcintă- Femeie sau o femeie-plăcintă. Este atât de înaltă, că ajunge până în tavan, un pic turtită.
– Unde sunt bunicii mei? o întreb.
Femeia nu-mi spune nimic, doar mă ia de mână și mă scoate din casă. Pare nerăbdătoare, parcă ar fi așteptat ziua asta, toată viața ei. Are mâna caldă, prea caldă, aproape că mă frige. Mă duce apoi pe treptele din curte, trec pe lângă cușca câinilor, dar nici ei nu sunt. E liniște. Ajungem în capătul curții, care de data asta parcă era mult mai îndepărtat decât îl știam.
Acolo găsesc un scaun și o masă, pe care se află doar o farfurie goală, un pahar gol și o linguriță. Mă așază pe scaun, apoi urcă înapoi treptele spre casă, și în trecerea ei, cade frunza pe care am rupt-o mai devreme.
Aștept ceva timp, dar gândurile îmi tac, numai când am nevoie de ele nu spun nimic. Mă uit împrejur. Văd mingea murdară, stând singură în colțul gardului. Găinile tac, nu se mai aude nici una. Totuși, aud înfundat vocea care spune: „Fugi!”, dar de data asta se aude foarte încet, aproape deloc. Oricum mi-e prea frică, să-mi mișc și un deget, cum să mai și fug?
Femeia-Placintă nu mai vine sau, în fine, Plăcinta-femeie, ce o fi. Poate doar m-a adus aici și a plecat.
Mă ridic de pe scaun și încerc să scap, dar o văd pe femeie ieșind din casă, cu ceva în mâini. Mă așez repede înapoi pe scaun și mă prefac că n-am făcut nimic. O aștept.
Plăcinta-Femeie vine cu două tăvi în mâini. Le pune pe masă și apoi pleacă. Pe capacele lor scrie „Poftă Bună!”. Amândouă sunt acoperite, nu văd ce e înăuntru și, sincer, simt o teamă să mă uit.
Tăvile sunt fierbinți, nu le pot atinge. Mai aștept să se răcească, apoi le deschid. Privesc atent încercând să-mi dau seama dacă e ceea ce cred eu că e….
Vocile, numite gânduri, încep din nou să turuie în capul meu, păsările ciripesc tare și sunt agitate, găinile vecinului cotcodăcesc, iar copiii se aud cum se joacă în curțile alăturate. Câinii reapar în cușcă și fac tot posibilul să latre, să se zbuciume. Televizorul turuie cu toată forța lui.
Ce poftă ai putea avea, când îți vezi bunicii făcuți plăcinte?
Privesc în zare, spre cer. Deasupra mea, umbrindu-mă, Plăcinta-Femeie se uită spre mine.
Vrea să mănânc tot din farfurie !
Dar știe că NU POT.
Și, fără să mai stau pe gânduri, le alung și întorc farfuria.
Pe spatele ei, se ascundea tasta SHUT DOWN.
Apăs cu putere.
Într-o fracțiune de secundă, mirosul dulceag dispare, răpit de o adiere de vânt.
Odată cu el, și toate amintirile.
