În acest horror psihologic (sau paranormal?), descoperim că spaimele cele mai mari se ascund în mintea proprie, nu în alte lumi – sau poate că tocmai invers; dar și că visurile și visele nu sunt neapărat același lucru – iar cel puțin unul dintre acestea este… înfometat.
Râsetele, totul începuse cu râsetele…
Balta era chiar la picioarele ei, dar mai mult ca sigur ar fi plecat fără ca măcar s-o observe și numai acest gând era suficient să-i trimită fiori de spaimă pe șira spinării. Pe de altă parte, de ce să se fi uitat într-o baltă? Ce motive ar fi avut orice om normal să se uite într-o baltă?
Dar râsetele, sunetele acelea răutăcioase, lipsite de orice compasiune, chicotelile încărcate de uluire și dezgust, ce izbucniseră brusc în fața băncii pe care stătea așezată, o făcuseră să iasă din starea indusă de cartea deschisă pe genunchi și să-și dea seama cât de expusă, de vulnerabilă era în fața privirilor aruncate în direcția ei.
Nu… nu… te rog… nu astăzi…
Dacă râsetele ar fi fost de femeie, poate ar fi trecut mai ușor peste ele, însă erau râsete de bărbați, de bărbați tineri, iar acest lucru o rănea mult mai tare, pentru că lovea exact la rădăcina celor mai intime dorințe ale ei. Nu se putuse împotrivi, trebuise să ridice privirea – îi văzuse cum treceau prin fața ei, doi tineri de douăzeci – douăzeci și cinci de ani, dându-și coate, cu fețele înroșite de râs, făcând semne obscene pe când se îndepărtau pe alee și o studiau fără nicio jenă.
Își strânsese imediat umerii și se ghemuise pe bancă. Erau râsete pe care le cunoștea bine. Le auzise foarte des, într-o formă sau alta, în cei trei ani de când începuse să-și piardă greutatea de sub control. Reușeau să-i distrugă echilibrul de fiecare dată când le auzea – deși în nenumărate rânduri le judecase la rece, obiectiv, în momentele de liniște, și reușise să le dizloce mecanismele superficiale bucată cu bucată.
Mintea ei ceda totuși întotdeauna – pur și simplu nu se putea obișnui cu privirile, chicotelile oamenilor de pe stradă, iar lucrurile se înrăutățiseră mai mult în ultima perioadă. Știa că luase în greutate, știa că era grasă – în ultimul an, peste cele 120 de kilograme mai pusese încă cincisprezece – așa că, în momentul acela, sensibilă sub ochii celor doi bărbați, înfășurată în rochia ei înflorată care i se mula pe formele revărsate pe banca de la umbra arbuștilor de hibiscus, făcuse ceea ce făcea întotdeauna în astfel de momente – încercase să dispară, să se facă nevăzută.
Pe stradă, un astfel de punct ar fi putut însemna orice. Vitrina unui magazin. Afișul colorat al unui film de la cinematograf. Geamul unei mașini. Aici, așa cum stătea așezată, își lăsă ochii să alunece la piciorul băncii, unde, presărată pe margini cu câteva frunze și cu un chiștoc de țigară umflat la unul din capete, ca un debarcader în miniatură, sclipea o baltă de vreo treizeci de centimetri, adunată într-o adâncitură a asfaltului.
…Plecați, plecați, plecați…
Râsetele îi răsunau puternic în urechi, deși bărbații se îndepărtau. Fixă mica întindere de apă, își plimbă privirea peste marginile neregulate presărate cu resturi vegetale. În adâncul ei unduiau insesizabil crengile teilor de deasupra și, printre ele, se vedea, departe, un petec senin de cer.
Un nou pufnet răutăcios îi strânse inima. Doamne, ce și-ar fi dorit ca în momente ca acela să i se îngăduie accesul către o zonă magică, o zonă de forță care să-i ofere curajul să ridice privirea către cei care râdeau de ea, să le spună clar, „da, puteți face asta acum, dar eu de fapt nu sunt așa, nu m-ați judeca dacă ați înțelege cum am ajuns în starea asta” și astfel să-și ofere satisfacția demnității, revanșei!
Dar ea căuta întotdeauna refugii, mereu refugii. Vizuini unde să se ascundă și să aștepte pericolul să treacă. Iar acum avea balta asta. O baltă. Ciudat că lucruri de genul ăsta i se întâmplau numai pe stradă. La serviciu reușea să le facă față în alt mod. Avea destui ani de vechime și experiență ca să impună respect datorită eficienței sale, iar colegii de muncă îi treceau mai ușor cu vederea aspectul. Aici, afară, era însă vulnerabilă, o femeie obeză pe o bancă în parc, cu rochia suflecată peste gambele ca niște butuci, iar sufletul ei nu avea nicio putere să îndure.
Miron, unde ești? Unde ești când am atâta nevoie de tine?
Balta îi absorbi privirea și gândurile.
Râsetele se disipară în jurul ei ca un abur toxic, zăvorâte dincolo de zidul pe care mintea învățase fără voie să-l înalțe ori de câte ori era nevoită să se apere. Zulufii ei, scăpați din pieptănătura neglijentă, se iviră în centrul micii întinderi de apă, apoi își văzu și chipul, la început neclar, acoperind petecul de cer, apoi tot mai limpede, pe măsură ce râsetele se îndepărtau.
La început nu-și dădu seama la ce se uita – pentru că nu se aștepta să-și vadă altceva decât fața.
După ce trecură câteva secunde – una, două trei – și privirea cuprinse detaliile reflexiei din baltă – patru, cinci, șase – gura i se deschise fără voie și din piept îi țâșni un suspin adânc de surpriză, însoțit de-un junghi ce-i traversă pieptul de la stânga la dreapta, făcând-o să se lipească speriată de spătarul băncii.
Se uită în jur. Era din nou singură. Bărbații dispăruseră. Stătea pitită pe băncuța dintre tufele de hibiscus, soarele se strecura printre frunzele teilor din parc, desenând pete tremurătoare pe asfalt, păsările ciripeau pe ramuri și, de undeva departe, înfundat și monoton, se deslușea murmurul traficului din centrul orașului.
Iar balta sclipea chiar acolo, la douăzeci de centimetri de piciorul ei drept, iar în adâncul ei… se scutură înfiorată, cu vaga durere lăsată de junghi încă jenându-i respirația. Trebuie să fi fost o iluzie optică. Altă explicație nu există. Râsetele o smulseseră prea brusc din starea indusă de lectură, bătea puțin vântul, balta făcea mereu vălurele, asemenea unei mări în miniatură, iar asta te putea înșela destul de ușor. Destul de ușor, într-adevăr.
Căută în poșetă, scoase un baton de ciocolată și până nu-l termină, nu mai aruncă nicio privire la piciorul băncii. În tot acest timp se strădui să nu se gândească la nimic. Abia după ce mototoli ambalajul și se șterse la gură, își lăsă din nou ochii să alunece către petecul de apă.
De data asta icnetul care-i țâșni din gât fu puternic și sonor – slavă Domnului că nu era nimeni prin preajmă – și-o mână îi țâșni involuntar la gură, încercând să-l înăbușe.
Ce naiba mai e și asta?
Își mușcă buzele, apoi coborî mâna și-o lăsă să se odihnească pe sâni.
Chipul reflectat acolo era, fără îndoială, al ei. Amănuntele care-o făcuseră să tresară erau însă și ele în continuare acolo. În loc de fața unei femei obeze, cu gușă și obraji puhavi, cu gura ca o tăietură într-o bucată de aluat, o privea un chip pe care nu-l mai văzuse de foarte multă vreme. Un chip aproape uitat, un chip îngropat sub sute de amintiri și regrete, pe care îl mai putea găsi doar în pozele ce-i rămăseseră de când făcuse facultatea – chipul încrezător al unei fete de douăzeci și trei – douăzeci și patru de ani, cu o privire ușor zeflemitoare, pomeți ascuțiți și o gură cu buze groase, întredeschise într-un surâs asortat perfect căutăturii ironice. O tânără ce clipea odată cu ea, cu zulufii părului cârlionțat zbârliți în toate părțile, cu o mână ridicată la piept, peste sâni, exact ca ea.
Acolo, în baltă, se vedea chipul unei tinere frumoase, cu viața scăpărând în priviri – fața ei de la douăzeci și trei de ani.
Bătăile inimii îi urcară în gât, dar de această dată reuși să rămână nemișcată, cercetând fix reflexia. Mintea îi plutea într-un abur ușor, umed, iar urechile începuseră să-i ardă.
― Cum naiba, murmură în barbă, aiurez? M-am tâmpit de tot…
Buzele femeii din baltă se strâmbară și pronunțară aceleași cuvinte. Clara simți iarăși junghiul din piept. Încercă să-și regleze ritmul respirației. O adevărată nebunie. Ce putea să însemne?
După o secundă se aplecă din nou.
Tânăra era bineînțeles acolo. Zâmbea și avea în ochi o lucire hipnotică. Aerul din jur deveni brusc fierbinte, dificil de respirat. Rămase o vreme cu ochii în baltă, fără a reuși să se gândească la nimic concret, apoi, dintr-un ungher umbrit al minții, îi răsări o idee.
Scotoci prin poșetă, scoase telefonul și și-l lipi de obraz, cu ecranul în jos. Tânăra din apă procedă la fel. Clara făcu o poză și privi rezultatul. Nu ieșise foarte bine. Chiar așa cum era însă, în fotografie se găseau destule detalii ce te făceau să-ți dai seama de conformația chipului oglindit în apă. Iar de sub buclele alea cârlionțate zâmbea într-adevăr o femeie tânără, o femeie care era și nu era ea… așadar nu putea fi vorba de o simplă iluzie. Ce se vedea în baltă, reflexia total neobișnuită, se dovedea a fi un fapt real. Real, Doamne-Dumezeule, dar cum să fie posibil? Astfel de lucruri nu se întâmplă, e de-a dreptul absurd.
Sufletul ei acceptase însă pe jumătate ideea și o căldură plăcută îi invadă dintr-o dată vintrele, însoțită de furnicături excitante, o senzație ce mai că semăna cu un început de orgasm. Strecură telefonul în poșetă, apoi se aplecă iarăși deasupra bălții. Femeia îi zâmbi, iar furnicăturile din abdomen deveniră mai intense.
― Cine ești? murmură Clara. Hmm?… Cum ai ajuns acolo?
Versiunea ei mai tânără își mișcă buzele în același ritm cu ea, punându-i aceleași întrebări imposibil de răspuns.
Reflexia era tânără. Reflexia era frumoasă. Reflexia era ea.
Tulburată, urmări conturul buzelor, linia nasului, încercă să ghicească după sclipirea ochilor ceva care să ofere o justificare acelei apariții ciudate, pe urmă ridică mâna și-și dădu cârlionții blonzi după ureche, studiind mișcarea mâinii delicate a femeii din baltă, care făcu același lucru, deși parcă mai încet și mai grijuliu, ca și cum ar fi îndemnat-o să-i privească cât mai atent chipul.
Iar Clara Teodorescu o privi.
O jumătate de oră mai târziu, stătea în aceeași poziție. Nemișcată, complet absorbită, cu palmele transpirate pe materialul rochiei întins pe genunchi, transfigurată de starea de bine pe care i-o transmitea reflexia. Și probabil ar fi stat așa încă multă vreme dacă n-ar fi făcut-o să tresară un sunet, un sunet foarte bine cunoscut, ce anunța sosirea celui mai aprig dușman al ei.
Gruuuurrr… orchhhh…
Se îndreptă amorțită și își mângâie abdomenul.
Stomacul îi chiorăi din nou, mai tare, un sunet urât, prozaic, și foamea începu s-o roadă cu dinți ei mici și strâmbi undeva în adâncurile pântecului. Încercă s-o ignore pentru o secundă, deși știa bine că nu se putea împotrivi multă vreme. Aruncă ochii pe telefon, la ceas, și se încruntă.
Venise în parc pe la ora zece. Citise vreo oră, apoi trecuseră prin fața băncii bărbații aceia – își amintea că înainte de venirea lor strecurase un ochi pe telefon și era unsprezece fără cinci, iar acum trecuse de ora unu. Cum naiba? Se uita în balta aia de două ore? Ar fi jurat că nu trecuseră mai mult de zece minute. De fapt, simțea că nu trecuseră mai mult de zece minute. Atunci?
Își mângâie iarăși abdomenul, apoi băgă într-o doară mâna în geantă, scotocind după vreun sandviș ori vreo ciocolată rătăcită, înainte de a se apleca către chipul de la piciorul băncii.
― Încă nu mi-ai spus nimic, șopti foarte încet. Cine te-a adus acolo? Hmmm…? Nu vrei să-mi răspunzi? O să te găsesc aici când mă întorc? Promiți că n-o să dispari?
Ești o proastă, veni un gând brusc.
Se îndreptă de spate.
Nu sunt proastă, își răspunse singură. Vreau doar să mai aștept puțin, atâta tot.
Știa că nu acesta era adevărul. Pur și simplu îi era frică să plece. Îi era teamă că, odată ce s-ar fi ridicat de pe bancă și s-ar fi îndepărtat câțiva pași, năluca ascunsă pe fundul bălții ar fi dispărut pentru totdeauna, și cu toate că această temere era la fel de irațională ca și imaginea care-o alimenta, nu-și putea reprima sentimentul de panică.
Stomacul îi chiorăi încă o dată – monstrul începea să-și piardă răbdarea, pornise să se foiască în culcușul său, zgâria cu colții pereții vizuinei în care stătuse pitit până atunci și nu putea face nimic altceva decât să-i asculte chemările. Clara își cuprinse cu privirea corpul mătăhălos, revărsat pe bancă, apoi scrâșni din dinți, furioasă, își vârî degetele în papuci și se ridică cu un icnet de efort.
― Ufff, hai, fată…
Lucru ciudat, când își dezlipi trupul de lemnul băncii, încercă o foarte curioasă senzație fizică. De parcă ceva s-ar fi desprins de pe corpul ei, de parcă s-ar fi dedublat cumva și o mică, dar credincioasă parte a ei – poate cea a cărei reflecție strălucea în ochiul de apă – ar fi rămas în continuare în acel loc ca să vegheze asupra lucrului care-o făcuse să simtă primul fior adevărat de bucurie în mai bine de trei ani de zile.
Sentimentul, deși bizar, o liniști.
Zâmbi fără să vrea în timp ce-și dezlipea, prin rochie, chiloții de fesele asudate.
Porni greoaie în șlapii ei roz, iar când ajunse la capătul aleii, întoarse capul – banca era la locul ei, lunguiață, scundă, protejată de tufele de hibiscus, iar jos, pe ciment, balta strălucea apărată în adâncitura ei înconjurată de frunze, oferind acelui spațiu o aură de protecție aproape magică – ca și cum ar fi fost intrarea în teritoriile unei lumi pline de promisiuni și de revanșă.
Clara zâmbi din nou, apoi porni mai departe.
*
„… bărbatul fusese condamnat pentru propagandă teroristă și ieșise din închisoare în urmă cu o săptămână. După ce a înjunghiat pe stradă mai multe persoane, aparent la întâmplare, a fost împușcat de polițiști și… ”
Clara închise televizorul, cu palmele lipicioase de brânză. Își supse degetele, cu farfuria plină de firimituri așezată pe burtă. Alte două farfurii mânjite de resturi de mâncare se aflau puse una peste alta în apropierea ei, pe canapea și, ca întotdeauna în astfel de momente, imediat ce înghiți ultima bucată de mâncare, iar fălcile i se opriră din mestecat, simți un acut sentiment de frustrare și vinovăție ce se așeză deasupra senzației de sațietate, oferindu-i o stare generală de îngrijorare melancolică, de cele mai multe ori foarte greu de suportat.
Din fericire, nu dură mult.
Îi cunoștea mecanismele, felul de funcționare. Așteptă liniștită, respirând cu gura deschisă, cu ochii pironiți în dreptunghiul negru al televizorului, în vreme ce prin fereastra deschisă pătrundea cu adieri moi vântul călduț al începutului de septembrie. Monstrul se domolise, în sfârșit. Dormea încolăcit în adâncul trupului ei, cu ghearele lungi băgate sub el și coada înfășurată în jurul corpului, satisfăcut de cele două porții de spaghete și de jumătatea de pizza rămasă de dimineață.
După câteva clipe, Clara se simți, în mod ciudat, chiar mulțumită, deși acest moment de după mese era, de obicei, foarte delicat. Dar ziua aceasta avea ceva special, nu? Avea ceva în plus. Nu conta cât mâncase, ori cât avea să mai mănânce până seara, era bucuroasă, și chiar dacă acest sentiment fusese creat de-o halucinație, adevărul imprimat de aceasta în memoria ei era mai mult decât satisfăcător.
Luă farfuria de pe burtă și-o puse peste celelalte, apoi se uită încântată în jur. Apartamentul părea atât de luminos! Pereții, tavanul, mobila, ușile, toate erau inundate de-o secretă irizație transparentă ce le făcea parcă să se miște și să respire în ritmul răsuflării sale.
Adună cu palma căuș firimiturile de pe bluză, luă farfuriile, se duse la bucătărie și le puse în chiuvetă, peste cele rămase de dimineață. O să spăl totul diseară, se hotărî în timp ce deschidea frigiderul și lua o sticlă de acolo, cercetându-i conținutul, oricum o să se mai adune până atunci – pe urmă căută un pahar, îl umplu până la jumătate și puse votca la loc pe raft.
Alcoolul îi căzu în stomac ca o săgeată.
Își trecu o palmă peste subsuorile asudate. Rochia i se lipise de burtă și de sâni. De obicei, în weekend, după ce mânca la prânz, obișnuia să se întindă, doar în chiloți, pe canapeaua din camera de zi și să doarmă o oră-două, înainte de a ieși mai pe seară la o plimbare scurtă, însă acum era mult prea surescitată.
Votca îi înnoda gândurile. Apartamentul devenise acum mai luminos. Până și parchetul strălucea.
Se duse în dormitor, își trase din mers rochia transpirată peste cap și-o aruncă pe pat. Căută în șifonier o bluză printre cele așezate aiurea pe umerașe, apoi se aplecă și scotoci într-un sertar după o pereche de chiloți. Le puse pe toate pe pat, pe urmă se îndreptă, răsuflând cu dificultate. Se mișcase prea repede și obosise. Se simțea totuși bine, impregnată de-o energie bizară, cum nu mai experimentase demult, dar se părea că trupul ei nu era de acord cu starea transmisă de creier și îi amintea fără nicio milă de piedicile puse de propria greutate.
Încet, fată, încet…
Suspină, cu ochii îndreptați către peretele pe care se afla ușa dormitorului. Acolo, străjuită de-un dulăpior pe care se găseau mai multe bibelouri și o mică bibliotecă cu patru etajere, se afla o oglindă înaltă până aproape de tavan, în care se reflecta cea mai mare parte a camerei – patul nefăcut din spatele ei, șifonierul și o poză mare, alb-negru, înrămată și fixată pe perete, lângă noptiera din dreapta patului.
Se obișnuise atât de mult cu acest decor, încât corpul ei, conturat chiar pe mijlocul oglinzii, din cap până-n picioare, părea doar un prieten intim, pe care avea nevoie să-l întâlnească din când în când ca să se consoleze ori să-și descarce sufletul.
Știa că majoritatea persoanelor obeze detestau oglinzile și se fereau să-și studieze propria reflecție, însă ea avea nevoie să se privească uneori cu atenție, nu pentru că i-ar fi plăcut ceea ce vedea, ci mai ales pentru a căuta sprijin moral în imaginea aia grotescă, a femeii cu coapsele noduroase și pântecul revărsat. Deoarece ea nu era creatura aceea, știa că e mai mult și putea fi mai mult, iar nepotrivirea dintre ceea ce simțea și ceea ce reflecta oglinda, impertinența propriului trup, nesimțirea cu care se eliberase de controlul ei, o îndreptățeau să spere – oricât de absurd era acest sentiment uneori – că odată și odată, acea persoană care fusese avea să se întoarcă ca să distrugă pentru totdeauna reflecția morbidă din cadrul oglinzii. Iar astăzi se întâmplase un lucru ce-i apărea ca o confirmare și-o încurajare și-n acest caz, totul urma să fie…
Râsetele celor doi bărbați din parc se întoarseră în memoria ei ca un vânt funebru, și se proiectară prin ochii ei asupra imaginii din oglindă, mânjind-o cu emanațiile lor puturoase. Se scutură de amintirea dezagreabilă, apoi se răsuci, astfel încât să-și poată privi din profil pântecul și curbele noduroase ale feselor.
― Bună, murmură, aproape fără să-și desfacă buzele.
Pentru prima oară de când începuse să se îngrașe, formele acelea nu i se mai păreau hidoase, ci promițătoare și proaspete, ascunzând nebănuite resurse de frumusețe ce abia așteptau să iasă la iveală. Suprapus peste al ei, chipul din baltă plutea eterat, agățat de conturul propriei fețe, vălurind ușor, ca un semn al unei sperate și mult așteptate victorii.
Își mângâie cele două rânduri de burți de sub care chiloții nici măcar nu se vedeau, dând impresia că e cu desăvârșire goală, apoi rămase cu ochii fixați pe fotografia alb-negru de la capul patului.
Da, ceea ce văzuse în parc putea fi o iluzie. O halucinație. O materializare a dorințelor ei ascunse. A nevoilor ei. Dar trebuia să fie mai mult?
Tu ai făcut asta, Miron? gândi.
― Tu mă vrei iarăși frumoasă? continuă, de această dată cu voce tare.
Ideea o atrăgea, dar formulată în cuvinte suna aberant.
Fotografia înfățișa un bărbat cu bărbia lată și obrajii supți – urechile clăpăuge îi dădeau un aer jovial, însă ochii pierduți în orbite se alimentau dintr-o tristețe dulce-amăruie greu de plasat, ce dădea ansamblului o impresie de mare în reflux, de portal către o dimensiune ascunsă, greu de conceput. Probabil, cine l-ar fi văzut pe stradă, și-ar fi zis că are o față interesantă, fără a se gândi prea mult la asta, dar pentru Clara, acolo se afla imaginea fericirii ei pierdute. Atât mai rămăsese. O poză ce proiecta în prezent o frântură de timp moartă ca și bărbatul pe care-l înfățișa, păstrată doar de memoria ei și de nimic altceva.
Oare de câte ori plânsese îngenuncheată în fața fotografiei, de câte ori nu țipase furioasă cerându-i să se întoarcă, doar ca să se masturbeze apoi zeci de minute în șir, amintindu-și clipele petrecute împreună, dorindu-și cu o ardoare dementă să-i simtă din nou greutatea trupului, zvâcnetele bazinului împins în ea – la urma urmei, era o femeie tânără încă, inima îi ardea de dorință, de nevoia de dragoste și totul se terminase înainte ca el să construiască întreaga dimensiune a fericirii pe care și-o imagina pentru amândoi. Trăise alături de el cei mai frumoși ani din viață, iar când Miron murise în accidentul acela groaznic pe Oituz, simțise, pur și simplu, că putrezește pe dinăuntru. La aflarea veștii picase într-un scaun, într-o stare de semi-leșin, și rămăsese acolo minute în șir fără să-și poată clinti măcar pleoapele.
Se cunoscuseră într-un început de vară, începutul de vară în care ea împlinise douăzeci și patru de ani. Tocmai se angajase la departamentul de contabilitate al unei firme de electrocasnice. El lucra acolo ca șofer și intraseră fără voie în contact de mai multe ori.
Legătura se înfiripase natural, fără ca vreunul dintre ei să plănuiască ceva – practic, sufletele lor se conectaseră și-și dăduseră frâu liber instinctelor fără întrebări, de parcă ar fi fost doi vechi parteneri ce s-ar fi întâlnit din întâmplare și ar fi continuat o relație care, din cine știe ce motiv, nu ajunsese la punctul în care trebuia să ajungă pentru a deveni importantă ori decisivă. Ea avea pe atunci aproape optzeci de kilograme, dar arăta mai degrabă ca o femeie impunătoare decât ca una grasă. O femeie zdravănă, cu un echivoc aer de superioritate întipărit pe figură, aer ce-și trăgea seva mai degrabă dintr-o naivitate aproape adolescentină, decât din îngâmfare. El, un bărbat înalt, nu prea arătos, cu puțină școală și principii simple – avea totuși un grozav simț al umorului și răspundea, în cel mai deplin fel posibil, tuturor nevoilor ei de afecțiune.
Nu durase mult până să descopere că aveau pur și simplu nevoie unul de altul – și asta nu pentru că se completau neapărat, ci mai degrabă pentru că fiecare era o confirmare, o justificare a gândurilor și impulsurilor celuilalt. Nu conta ce făceau împreună – se plimbau, vorbeau, povesteau despre locurile unde copilăriseră, luau masa ori înșirau banalități – se simțeau extraordinar de bine unul în compania celuilalt.
Începuseră să facă dragoste la fel de firesc precum intraseră în vorbă, se mutaseră într-un apartament închiriat aproape de firma unde lucrau și se căsătoriseră după nici opt luni de relație, fără ca vreunul dintre ei să-și contacteze rudele sau prietenii.
Ani uimitori, ireali, crescuți dintr-o realitate ce existase dintotdeauna înăuntrul lor și care găsise posibilitatea să se materializeze datorită simplului fapt că avuseseră norocul să se întâlnească. Nu prea mulți oameni de pe lume puteau spune așa ceva.
După înmormântare rămăsese o lună închisă în casă, neagră pe dinăuntru, lipicioasă, putredă, fără să poată lua nicio decizie, cu damful împuțit al morții împresurând-o din toate părțile. Trecutul rupt de ea, rostogolit departe, fără putință de întoarcere și prezentul ca o scară șubredă ce încerca să urce spre un viitor ce se prăbușea deja asupra ei, ca un imens plafon întunecat ce amenința să strivească tot ce-i aparținea. Nici nu mai avea lacrimi să plângă, se ofilise.
Începuse să mănânce ca să-și alunge oboseala și spaima. Începuse să mănânce de teamă, de vinovăție. Începuse să mănânce ca să simtă că face ceva, să se miște, începuse să mănânce ca să alunge miasma morții din jur.
Nu se gândise nicio clipă serios să-și ia viața, constituția sufletească nu-i permitea așa ceva, dar se gândise cum avea să găsească resursele pentru a merge mai departe fără Miron. Bărbatul pe care-l iubise putrezea în pământ, făcut bucăți de camionul care-i strivise mașina. Nimic nu-l mai putea aduce înapoi. Ajunsese astfel să îngrijească, să hrănească monstrul ce-i dădea oricum de mult târcoale, și găsise în mâncare forța de a se opune spaimei, depresiei, puterea de a deschide ochii în fiecare dimineață, fără a realiza capcana în care aluneca inexorabil, fără a-și da seama că durerea ei era doar frontiera ce-o trecea într-o altă zonă de suferință, pe care nici n-o presimțea măcar.
Până în momentul în care, încet-încet, începuse să scoată din nou capul în lume, când îndrăznise să se întoarcă la serviciu, era deja prea târziu.
Durerile ei – de orice fel – deveniseră strâns conectate cu senzația de foame, și la cel mai mic semn de disconfort, alerga imediat la frigider. Fusese nevoită să-și schimbe garderoba, obiceiurile, și de unde până atunci nu dăduse nicio atenție părerilor celorlalți, privirile oamenilor care treceau acum pe lângă ea pe stradă, îi distruseseră complet încrederea în sine, îi corupseseră toate ideile pe care le construise despre valoarea propriei persoane.
Cu toate astea, nu se putea opri. Mânca încontinuu.
La serviciu, pe stradă, se scula noaptea de două-trei ori. Pofta era de nepotolit. Se gândise în nenumărate rânduri să-și adune curajul să înfrunte monstrul care devenea tot mai autoritar cu fiecare zi ce trecea, însă ori de câte ori se încuraja să găsească metode să-l doboare, era oprită de gândul viclean că avea totuși destule motive să-i fie și recunoscătoare – o ajutase până la urmă să supraviețuiască, să treacă peste moartea lui Miron și poate că prețul plătit nu era chiar atât de mare.
Iar acum întâmplarea asta ciudată din parc… Ce putea să însemne? Părea răspunsul unei mai vechi dorințe a ei, pe care nici măcar nu avusese curajul s-o scoată în față, s-o analizeze, totuși… Miron murise și poate că… suferise destul.
Simți o ușoară presiune în tâmple, ca și cum spațiul camerei se strângea în jurul ei, apoi se răsuci ca să se uite iarăși în oglindă. Da, fusese o femeie frumoasă… Odată, demult… dar putea fi din nou frumoasă. Putea, sigur putea. Iar dacă imaginea din parc fusese o halucinație, o iluzie optică provocată de împrejurări nefavorabile, poate că era totuși un semn, o alarmă pornită de mintea ei pentru a-i arăta exact în ce moment delicat al existenței ajunsese.
Cum rămânea atunci cu poza de pe telefon?
O căută și-o cercetă din nou. Părea acum mai întunecată. Trăsăturile nu se distingeau foarte bine, fața era negricioasă, ambiguă. Tot privind-o, o cuprinse neliniștea. Lăsă telefonul din mână și se învârti o vreme prin casă. Nu realiză când începu să se îmbrace. Se trezi trăgându-și o rochie peste cap, apoi picioarele o conduseră la bucătărie unde îndesă într-un rucsac o caserolă cu mai multe bucăți de friptură de pui, câteva batoane de ciocolată și o sticlă cu apă.
Trebuia să se întoarcă acolo.
Să experimenteze din nou sentimentul pe care-l avusese când privise reflexia din apă; voia să se cufunde iarăși în acea atmosferă vindecătoare oferită de propriul chip întinerit – iar dacă totul fusese doar o impresie, ei bine, trebuia să afle și asta…
― Gata, își spuse încet. Liniștește-te. Totul e cum nu se poate mai bine.
Ezită o clipă, luă o sticlă de suc de un sfert, o goli în chiuvetă, deschise frigiderul, scoase votca, umplu sticluța și-o puse în rucsac, lângă cea cu apă.
Cinci minute mai târziu, ieșea din bloc și-o lua către parc.
*
Se încălzise și era puțină lume pe străzi la ora aceea, iar acest lucru o făcu să se simtă foarte bine. Nu dorea să atragă atenția. Până în apropierea parcului merse destul de repede, însă chiar la intrare se opri, săgetată de-un gând neplăcut. Se vedeau câțiva oameni pe alei – unii se plimbau, alții se jucau cu copiii – dacă în acea clipă unul se afla așezat pe banca… ei? Uitându-se în balta în care privise mai devreme?
Inima începu să-i bată mai repede. O arsură îi traversă stomacul și broboane de transpirație îi pudrară instantaneu fruntea. Se clătină, cu rucsacul agățat neglijent pe umăr brusc foarte greu, de parcă ar fi avut pietre înăuntru și o năpădi un val de spaimă irațională, de gelozie și de teamă, ca și cum i se furase ceva la care ținea enorm. Se simți nedreptățită, înșelată, iar ochii i se umplură de lacrimi, asta până ce făcu involuntar un pas, intrând în umbra copacilor, iar teama o părăsi dintr-o dată, împreună cu gândul care o generase, ca și cum ar fi trecut printr-un filtru gigantic ce-i curățase brusc toate reziduurile din minte. Trebuie să te liniștești, Clara. O iei razna. Nu e nimeni acolo. Iar dacă este… ei bine, o să aștepți până pleacă. Dar nu e nimeni, auzi? Nu e nimeni.
Imediat ce intră pe alee, răsuflă ușurată. Banca era goală. Jumătate în soare, jumătate în umbră. Balta sclipea pe partea cu soare. Scotoci în rucsac, scoase sticluța cu votcă, trase un gât, apoi înaintă cu pași hotărâți.
Sclipirea apei o hipnotiza. Se juca, ai fi zis, cu privirea ei.
Banca se afla pe o alee micuță, ce făcea legătura între alte două mai lungi, traversând în semicerc o porțiune cu mai mulți tei și arbuști, fiind ascunsă între câteva tufe de hibiscus, astfel încât rareori era ocupată. Razele de soare cădeau oblic printre ramurile copacilor, jucând pe scândurile vopsite în verde, și Clara trecu repede, cu capul sus, privind balta cu coada ochiului în timp ce se așeza pe partea umbrită, cu rucsacul alături și înghițea o altă gură de lichid din sticluța de suc.
Nu bătea niciun fir de vânt. Aerul era încremenit. Totuși, apa sclipitoare părea să facă vălurele și depresiuni ciudate, ce se uneau și se topeau unele în altele, fiind agitată de-un straniu freamăt intern, până ce Clara își puse sticla la loc în rucsac și rămase nemișcată, cu ochii asupra ei. Inima i se liniștise. Spaima sufocantă de mai înainte se distilase într-un fel de abur cald ce-i cobora spre stomac și se simțea ușor amețită din cauza sentimentului eteric de fericire care-o învăluise dintr-o dată, trimițându-i furnicături plăcute în toate extremitățile corpului.
― Ia să te vedem. Ce mai ascunzi acum?
Se uită în baltă.
Chipul era tot acolo. Surâzător, proaspăt ca înainte, încadrat între marginile murdare ale ochiului de apă, cu ramurile teilor și petecul de cer deasupra. Părea și mai luminos acum, mai atrăgător. De pe buzele desfăcute picurau minusculi stropi strălucitori, ce se uneau într-un șirag sub bărbie, împrumutând trăsăturilor feței o luminiscență stranie ce-l făcea să pară și mai real, ca și cum scufundat în acel loc ar fi fost capul unei persoane adevărate și nu o simplă reflexie.
Clara analiză încântată, timp de mai multe minute, năluca, apoi se încruntă. Miji ochii, coborî capul. I se părea, ori balta se micșorase? Oare? Din câte-și amintea, cu câteva ore-n urmă arăta un pic altfel. Privi din nou. Nu, nu se înșela. Acolo unde balta legănase chiștocul de țigară ce închipuia un micuț debarcader, apăruse un fel de spumă alburie ce se zvânta pe asfalt. Același lucru se vedea și-n partea de jos, aproape de bărbia imaginii – ceea ce însemna că apa se evapora. Tresări. Nu se gândise la asta.
Întinse degetele către ochiul de apă, gata să-l atingă, apoi se retrase, mușcându-și buzele. Nu se simțea pregătită să abandoneze acel miraj. Încă nu-i absorbise toate ramificațiile, existau atâtea lucruri pe care dorea să le… Nu… Nu trebuia să lase reflexia să dispară. Cel puțin pentru o vreme. Acum că se convinsese că nu era doar o nălucire, avea nevoie de ea mai mult ca niciodată. Șovăi, mușcându-și mereu buzele, apoi îi veni o idee.
Deschise fermoarul rucsacului, scoase sticla cu apă, îi deșurubă capacul și, cu mare grijă, turnă din ea pe-o margine a ochiului de apă, un fir străveziu de lichid. Chipul din baltă începu să se tulbure, să facă valuri. Surâsul se transformă într-o grimasă morbidă, reluată la nesfârșit între încrețiturile fine ale peliculei superficiale de apă, se încreți, se deformă, apoi se arătă din nou, decupat perfect între marginile înnegrite ale adânciturii din asfalt.
Balta își recăpătase dimensiunile.
Clara râse, cu o palmă presată peste sânii uriași, mai fericită decât își amintea să fi fost vreodată. Încremeni pe bancă, într-o contemplație mută, cu lumina soarelui jucându-i pe coapse și pe umăr.
Seara o prinse în același loc. Transpirată, cu gâtul uscat, cu junghiuri în spate, mișcându-se instinctiv de pe-o fesă pe alta ca să nu amorțească de tot, incapabilă să-și desprindă ochii de pe imaginea care i se părea tot mai mult o proiecție a propriului viitor, un semn, o încurajare, un punct vital ce se lega de-o hotărâre ce urma să-i afecteze întreg cursul vieții. Nu întâmplător apăruse tocmai când auzise râsetele bărbaților dimineață. Ceva se petrecuse atunci, se declanșase ceva, un fenomen cu semnificații mai adânci decât își putea da seama. Iar dacă totul se desfășura numai în mintea ei, nu era acesta un lucru suficient, nu era oare destul dacă însăși ființa ei intimă hotărâse că este vremea pentru o schimbare și alesese o astfel de manifestare pentru a-și face înțeles mesajul?
Clara rămase pe bancă. Tot foamea fu cea care o făcu să ridice, în sfârșit, capul și să se uite în jur. Foamea, plus constatarea amară că mâncase cam tot ce-și luase în rucsac și nici măcar nu știa când. Numai gândul că a doua zi era duminică o convinse pe deplin să-și adune ideile risipite – gândul că avea o zi întreagă la dispoziție să se bucure de reprezentarea viitoarei sale fericiri. Aproape începuse să se însereze când o luă din loc, tot întorcând cu regret capul la fiecare doi pași, iar când coti la dreapta, un fir de vânt ridică un norișor de praf și de mici frunze uscate, acoperind cu totul intrarea pe alee, ca și cum o cortină magică bloca acum accesul către ceva ce nimeni nu mai trebuia să vadă.
*
Se culcă devreme, după ce înfulecă o porție uriașă de lasagna rece, de la frigider, fără să mai facă duș, tocmai în ideea de a trece mai repede peste perioada incomodă a nopții, care-i ridica nerăbdarea la cote de nesuportat. Dormi însă foarte prost. Se trezi aproape din oră-n oră.
Sări la un moment dat din pat transpirată, gemând, cu o spaimă neagră în inimă. Cămașa de noapte i se lipise de corp. O aruncă și se întinse la loc goală, dar cerșafurile începuseră s-o ardă, s-o mănânce, iar când le aruncă și pe acestea, plonjă cu capul înainte, timp de-o oră, într-un somn adânc, întunecat ca o baltă de păcură, care aproape o sufocă până când deschise iarăși ochii – numai pentru a aluneca într-o serie de episoade de somn dantelate de coșmaruri și reflexii macabre.
Niciuna nu semăna cu cealaltă, toate aveau forme ori străluciri proprii, precum și traiectorii absolut diferite, totuși se succedau într-un fel ce crea impresia că erau legate cumva.
Iar din drumul lor haotic, din ciocnirile lor fulgerătoare, se dovedi până la urmă că așa și era – pentru că sfârșiră prin a țese de jur-împrejurul lor nenumărate aure spinoase de iridescențe care se împletiră unele cu altele, apoi explodară legate împreună într-un coșmar luminos și trist ce-o înconjură din toate părțile, scăldând-o în strălucirea lui sumbră.
Și ea plutea, plutea în acest coșmar, plutea și se legăna pe-o mare nesfârșită, lungită în patul ei, goală, revărsată peste cearșafuri, iar la capul patului, pe tăblie, stătea suspendată poza lui Miron, vălurind în aerul greu, Miron cu fața lui lungă și ochii melancolici, cu gura strâmbată de efort, pentru că-i spunea ceva, niște cuvinte pe care abia le auzea…
Când se ridică pe coate ca să le deslușească mai bine, cuvintele se revărsară, calde și moi în atmosfera leșioasă, iar Miron spunea mereu „poți fi din nou frumoasă, Clara, poți fi din nou frumoasă”, spunea asta întruna, pe un ton egal, în ritm cu legănările mării, ca pe-o incantație străveche, misterioasă, privind-o cu ochii lui adânciți în fundul orbitelor de culoarea noroiului, din care picurau din când în când stropi negri ce se spărgeau de tăblia patului.
Iar când se ridică de-a binelea în fund și se uită în jur, observă că marea era formată toată din mici chipuri umane, nu mai mari decât o monedă, mici chipuri surâzătoare, vesele, și toate ale ei, și fețele acestea minuscule clipoceau și-i spuneau „poți fi din nou frumoasă, Clara, poți fi din nou frumoasă”. Până să se dezmeticească cu totul se uniră într-un chip imens, într-o față întinsă cât marea și poate dincolo de ea și chipul râse, susură, iar când ajunse în dreptul gurii lui îi zise „frumoasă Clara”, apoi o înghiți dintr-o sorbitură.
Se trezi asudată, urlând, dar uită imediat visul care-o deșteptase pentru că era deja duminică dimineață și își închipuia că are toate motivele să fie fericită.
*
Următoarea săptămână se scurse într-un mod foarte ciudat.
Unele zile fură atât de lungi, încât Clara avu impresia că nu o să se sfârșească niciodată, altele se terminară într-o clipită, iar altele se dovediră a fi alcătuite din mici secvențe independente, separate, fiecare cu conținutul și sensul ei propriu, îndrumate într-o singură direcție doar de eforturile ei de a se deplasa din cadrul uneia în cel al următoarei. Episoade și momente ce duceau însă invariabil în același loc – la intrarea aleii unde se afla băncuța înconjurată de tufe de hibiscus.
Duminică fusese o zi perfectă.
Rămăsese în parc toată ziua, de dimineață până seara, ridicându-se de pe bancă doar din când în când, să facă câțiva pași și să se scuture de amorțeală, mereu cu ochii la petecul negru din adâncitura asfaltului, mestecând dintr-un sandviș sau dintr-o bucată de ciocolată. Orele treceau fără ca măcar să-și dea seama. Nu depășise încă momentele de fascinație trezite de descoperirea sa. Stătea minute lungi cu ochii pironiți asupra reflecției surâzătoare, apoi se ridica, ieșea de pe alee ca să cerceteze cu privirea cuprinsul parcului, ca în eventualitatea în care cineva ar fi apucat-o în direcția ei, să se întoarcă și să arate că băncuța aceea era ocupată, că îi aparținea, după care se ducea să se așeze, numărându-și bucuroasă pașii, respirațiile, de parcă ar fi urmat etapele unui ritual la capătul căruia ar fi așteptat-o o răsplată demult promisă și îndelung dorită.
Cu mare greutate se convinse luni să se îmbrace și să se ducă la serviciu. Impulsul inițial fusese să ceară câteva zile libere – dar o minusculă parte lucidă a minții îi șopti că n-avea niciun rost, că trebuia să-și cântărească pașii cu grijă, așa că, până la urmă, făcu duș, se îmbrăcă și se duse. După program sări într-un taxi și plecă imediat în parc – era o zi senină, caldă de septembrie, iar balta era tot acolo, cu tot ce era în ea, iar acest lucru o liniști atât de mult, încât plânse de fericire la marginea ei, adăugând lacrimile la apa din sticluța pe care-o folosea ca să redea bălții dimensiunile de înainte.
În pofida senzației că timpul trecea într-un mod atât de dezordonat, după acea zi totul deveni mult mai ușor. Treptat pătrunse într-o altă zonă, unde imaginea aceea, a propriei vitalități, care-i domina toate senzațiile, crescu atât de mult încât îi permise să-și regăsească și partea rațională, cea care-i îngădui într-un final să pună un pic de distanță între gânduri și să chibzuiască atent la ipotezele ce-i apăreau rând pe rând în minte. În acest fel, după alte câteva zile, reuși să-și creeze un ritm, să integreze în el orele greu suportabile de la serviciu, să le ajusteze pe neastâmpărul plin de promisiuni, pe fericirea ce-o aștepta la sfârșitul fiecărei zile.
Și, bineînțeles, începu să-și facă tot felul de planuri.
Încă nu avea nicio explicație pentru apariția efectivă a feței din baltă. Acest lucru nu o deranja totuși, pentru că demult nu se mai gândise la propria persoană fără să simtă nicio durere, ci dimpotrivă, doar speranță și încredere. Devenise supraponderală din cauza suferinței, dar dacă dorința ei subconștientă de a fi din nou prețuită și iubită, așa cum fusese de soțul ei, crease acest îndemn, reflexia uimitoare a unei viitoare fericiri, era de-ajuns s-o pună la treabă pentru îndeplinirea visului ei.
Pe de altă parte, Miron o îndemna să meargă mai departe. N-avea nicio îndoială. Îi spunea clar să-și vadă de viață și, cu toate că îl iubea în continuare din tot sufletul, avea nevoie să fie strânsă în brațe, alintată, alinată, și asta nu doar în amintirea unor clipe ce n-aveau cum să se mai întoarcă.
Așadar era momentul unor decizii noi. A unor iubiri noi. Iar pentru asta… trebuia să fie din nou frumoasă. Trebuia să obțină din nou acel chip, așa cum i se înfățișa printre undele sclipitoare și resturile de frunze veștede. Și o să-l am, își spunea hotărâtă, zi după zi.
poți fi din nou frumoasă, Clara, poți fi din nou frumoasă
Până la urmă reuși să-și găsească noi preocupări chiar în timpul orelor de serviciu. În momentele mai libere începu să intre pe net și să caute tot felul de rețete și diete, idei pentru mâncăruri care slăbesc, pastile minune, pachete de slăbire, rețete de slăbire fără înfometare și tot felul de alte lucruri de acest fel, diete pe zile, diete sănătoase, diete ușoare, cu puține calorii – le compara, le tria, încerca să-și dea seama care e cea mai potrivită pentru felul ei de apetit. Pentru că nu se putea întâmpla totul peste noapte, nu?
Treptat începu să-i vorbească reflexiei din baltă despre aceste lucruri, precum și despre multe altele. Inițial ezitant, simțind o anumită jenă față de ea însăși, apoi tot mai relaxată și încrezătoare.
Balta o privea, zâmbea, își încrețea undele. Clara îi vorbea mereu. Simțea ceva din vechea ei încredere în viață întorcându-se bucățică cu bucățică în fiecare zi și deja privirile celor din jur nu o mai deranjau atât de mult. Imaginea femeii uriașe, cu hainele fâlfâind pe corp, rostogolindu-se de-a lungul trotuarelor, cu fața luminată de-un surâs grotesc, trezea trecătorilor grimase care ricoșau acum din ochii ei ca niște săgeți abătute de-un scut uriaș – balta îi dădea putere, speranță, o determina să se gândească la ea ca la persoana ce urma să devină și nu la cea care era acum. Uneori chiar își imagina că, următoarea dată când avea să se privească în oglindă, urma să vadă exact ceea ce-și închipuia că trebuie să vadă.
Luna septembrie și-o bună parte din octombrie, trecură suprapuse peste aceste noi senzații și preocupări.
Nu aduse nicio schimbare în dietă, nici în alte obiceiuri alimentare, dimpotrivă în acest timp luă în greutate încă opt sau zece kilograme din cauza freneziei cu care mânca în timpul petrecut în parc, dar acest lucru nu o îngrijora absolut deloc. Mai întâi mintea trebuie convinsă, apoi trupul o va asculta, își zicea când, pierdută în examinarea viitoarelor bucurii, uita de prezent și se complăcea în contemplarea momentelor de fericire ce aveau să vină. Da, da, mânca mai mult ca niciodată, însă în mintea ei acest lucru constituia doar o fază de care creierul avea nevoie pentru a se ajusta pe noile idei de dorință, iubire și fericire, iar apoi, decizia finală și hotărârea de-a o duce la îndeplinire, urmau să vină firesc, fără niciun efort.
Până atunci ronțăia biscuiți și ciocolată și turna în baltă apă din sticluță pentru a păstra prospețimea reflexiei.
…frumoasă…
Până la jumătatea lunii octombrie vremea s-a menținut caldă, mult mai caldă decât ar fi fost firesc în acea perioadă, însă după 15 veniră câteva zile foarte reci, cu vânturi puternice. La buletinele meteo au fost anunțate ninsori pentru sfârșitul lunii, dar Clara habar n-avea de toate astea, pentru că urmărea foarte rar știrile și continua să se ducă zi de zi în parc, fără să-i pese de vreme ori de capriciile ei.
Într-o seară, pentru că-i era un pic cam greață după ce înfulecase o porție uriașă de fettuccini cu sos de roșii și-o pizza întreagă, se așeză pe canapeaua din camera de zi, cu un pahar de vin alb în mână, ca să urmărească reluarea la tv a unui love-story pe care nu avusese răbdare să-l vizioneze până la capăt cu o seară înainte. Aproape ațipise, cu picioarele desfăcute pe fotoliul tras în fața canapelei, când o deșteptă un foșnet ciudat, ce venea parcă din direcția ferestrei. Fâșșș – fâșșș – fâșșș, fââșș – fâșșș – un sunet slab, anonim, pe care-l confundă la început cu propria respirație. Chiar se gândi că adormise și începuse să viseze, când un bufnet scurt izbi geamurile – o rafală de vânt probabil – și Clara deschise larg ochii, vărsând ultimul strop din paharul cu vin pe cămașa de noapte.
Se dezmetici, căscă amorțită, apoi își rostogoli trupul pe-o parte. Se sculă și se duse la fereastră. Îndepărtă draperia. În prima clipă văzu doar strălucirile portocalii ale becurilor de pe marginea străzii, apoi mici străfulgerări îi curentară câmpul vizual și clipi buimacă, cu nasul aproape lipit de geamul rece. Lumina becurilor era tăiată de rapide săgeți sclipitoare, ce se învârtejeau și zburau, înainte de-a dispărea în întunericul străzii.
Afară începuse să ningă.
Ningea.
Aleile din fața blocurilor erau deja albe, ca și capotele mașinilor din parcare și ramurile desfrunzite ale teilor. Ningea tot mai abundent și-un strat subțire, alb, începuse să se aștearnă pe pervazul ferestrei chiar în timp ce se uita afară. Priveliștea îi provocă o scurtă strângere de inimă, deși nu-și dădea prea bine seama de ce. Foarte bine, ningea. Și ce? N-avea prea mare importanță. Doar mai ninsese și altă dată, nu? Iar a doua zi era sâmbătă, venise weekendul și avea astfel două zile întregi la dispoziție ca să..
Cu un geamăt se retrase de la fereastră, iar carnea de pe brațe începu să-i zvâcnească, agitată de niște spasme inexplicabile.
Se strădui să-și păstreze cumpătul, dar spaima începuse deja să urle în ea și nu găsea niciun motiv justificat pentru a-i potoli țipetele. Balta, ce-avea să se întâmple cu balta? Dacă ningea ce-avea să se întâmple cu balta ei? Putea îngheța, putea să se amestece cu zăpada, să fie spulberată de vânt, putea… Nu te prosti, încercă din răsputeri să se calmeze, dacă o să fie acoperită, zăpada o să se topească și o vei găsi tot acolo. Nu va fi absolut nicio diferență, te agiți degeaba.
Carnea brațelor continua să-i zvâcnească – era vorba de viitorul, de fericirea ei, trebuia să facă ceva, oricât de inutil ar fi fost gestul, trebuia să se asigure că totul rămânea așa cum fusese și până acum.
Haide, haide odată. Mișcă-te.
Cu inima-n gât, se duse la cuierul din hol, trase pe ea o pereche de blugi, încălță cizmele, își îmbrăcă pardesiul, luă din poșetă o sticluță cu apă, apoi se duse la cămară și alese de-acolo un castron din plastic pe care-l strecură la piept. O s-o acopăr și gata, își spuse copilărește. O s-o acopăr și totul o să fie bine.
Zece minute mai târziu, alerga pe aleile parcului, gâfâind, trăgând în plămâni, odată cu aerul înghețat, fulgi mari de zăpadă, ținând piept rafalelor vântului cu bărbia vârâtă în gulerul pardesiului și mâinile întinse înainte, într-un efort de a-și cumpăni mai bine greutatea corpului. Nu mai ieșise niciodată noaptea în parc. Nu se vedea țipenie de om, vântul îi șuiera în urechi, totul părea îndepărtat, străin, iar luminile felinarelor scânteiau răutăcios printre vârtejurile de fulgi care, însuflețiți de-o voință sinistră, îi căutau cu obstinație nasul și gura, îi acopereau ochii, făcând parcă tot ce le stătea în putere s-o oprească din drum.
Castronul i se mișca în palton, ridicat pe sâni odată cu răsuflarea pripită. Junghiuri fierbinți îi străbăteau membrele în timp ce alerga pe alei – o siluetă stranie, cu părul ud ridicat în lațe lungi și brațele orbecăind, cu tălpile cizmelor bufnind pe asfaltul pe care se învolbura zăpada pe jumătate topită.
Reuși până la urmă să se orienteze. După ce se împiedică de câteva ori pentru că încercase să meargă cu spatele ca să-și poată ține ochii deschiși mai multă vreme, intră pe aleea cu băncuța.
Totul era acoperit de zăpadă.
Scoase castronul de la piept, îl aruncă jos, apoi se puse în genunchi și începu să sape plângând la piciorul băncii. Împingea zăpada cu palmele, râcâia cu degetele și-n curând unghiile ei se opriră în crăpăturile adânciturii care delimita micul ochi de apă. Acolo, în adânc, sclipea ceva, sclipea ceva nelămurit, lăptos și fantomatic, așa că începu să arunce zăpada tot mai repede și mai repede, gâfâind, plângând disperată, iar când se aplecă în sfârșit ca să deslușească mai bine ce anume strălucea acolo jos, văzu…
*
… râsetele, râsetele acelea… totul începuse cu râsetele…
*
Felix P. nu era un bărbat prea simpatic.
Viața nu-i oferise multe șanse, iar pe cele care se iviseră le distrusese din cauza egoismului ori pur și simplu a nepăsării. Nu-l interesau deloc problemele altora, era ultimul om de la care te-ai fi așteptat să primești ajutor. Disprețuia societatea, cu toate regulile și principiile ei, ura religia, istoria, știrile și singurul motiv pentru care mergea la slujbă zilnic, era ca să se asigure că are cu ce să-și bea mințile seară de seară. De aceea, când auzi geamătul venind de pe-o alee din apropiere, nici măcar nu întoarse capul. Vreun vagabond…
Ninsese toată noaptea, dar soarele se arătase încă de dimineață. Zăpada se topea deja, curgând în pârâie sclipitoare printre dalele aleilor, iar Felix mergea cu capul în pământ, cum îi era obiceiul, mahmur și într-o dispoziție foarte proastă. Ghetele îi plescăiau în bălțile proaspete și singurul lui gând era îndreptat către cutiile de bere pe care le mai avea acasă în frigider.
Abia când geamătul se auzi pentru a doua oară încremeni, pentru că sunetul acela conținea ceva ce te silea să te oprești – nici măcar nu era un geamăt propriu-zis, ci mai degrabă un suspin – și cuprindea atâta nedumerire, atâta absență și rătăcire, încât îl trecură fiori pe șira spinării și se întoarse uimit, căutându-i sursa.
Puțin mai în stânga era o alee. Felix traversa parcul de aproape cincisprezece ani dimineața în drum spre serviciu și niciodată nu o observase – îngustă, mărginită de tufe înalte de hibiscus – probabil făcea legătura cu cea care ducea către ieșirea dinspre Est a parcului. De acolo se auzise sunetul, fără îndoială.
Se răsuci, nesigur. Ghetele îi străluciră, umezite de zăpadă. Făcu doi pași, ezită, apoi intră pe alee.
În fața lui se afla o bancă. Iar pe bancă, zgribulită și privindu-l fix, stătea o fată. O femeie. Părea să aibă douăzeci și cinci – treizeci de ani – ochi mari, albaștri, părul blond în dezordine, foarte frumoasă și cu o piele atât de albă, încât crea senzația de transparență. Se uita la el fără să clipească și stătea așezată acolo, înfofolită într-un amestec haotic de haine largi – un pardesiu descheiat de sub care se vedeau volanele unei cămăși de noapte, blugi albaștri ce-i atârnau lălâi pe coapse, iar picioarele, cu ciorapi roșii cu floricele, atârnau în fleșcăiala de pe jos. Lângă ea, pe bancă, se vedea un castron de plastic care se umpluse de zăpadă.
Felix înghiți, întinse mâna cu un gest reflex, ca pentru a testa fibrele realității ce susțineau acea apariție, pe urmă rămase prostit, uitându-se la fată și la hainele ei, fără a se putea hotărî dacă să mai facă un pas ori să se retragă, dornic parcă să scape de imaginea aceea, dar să o și mențină exact așa cum era, și asta dintr-o pornire care-i contrazicea toate instinctele.
E o hoață, nu-ți dai seama? gândi el. O escroacă. Te-a atras aici și, din clipă-n clipă, prietenii ei or să sară din tufe și…
Dar nu, nu era așa.
Ceva foarte ciudat se întâmplase acolo. Simțea asta. Fata nu părea rănită ori agresată, nici foarte speriată, dar hainele cu care era îmbrăcată și culoarea feței, complet neomenească, în pofida trăsăturilor plăcute, o făceau să pară desprinsă de realitate, ca și cum ar fi fost doar o manifestare suprapusă peste ceea ce putea fi considerată de obicei lumea normală. Și aerul, aerul vibra… vibra încetișor în jurul ei, delimitându-i conturul trupului cu o precizie neliniștitoare… ca și cum s-ar fi reflectat în apă. Chiar poziția ei arăta nefiresc, așa cum stătea cu brațele încurcate în pardesiul imens și corpul răsucit, părând că suportă cu mare greutate constrângerile impuse de propriul trup. Felix își retrase mâna și înghiți din nou.
― Ce-i cu tine aici?… murmură. Te-ai rătăcit? Cum te cheamă?
Fata nu răspunse. Suspină doar și sunetul acela venea dintr-un loc atât de îndepărtat, încât se dovedi a fi mai mult decât bărbatul putu îndura. Scoase imediat telefonul și sună la poliție. Măcar atât putea face.
Un echipaj sosi în parc în mai puțin de cincisprezece minute. Felix încercă să le explice polițiștilor cât putu mai bine situația, abținându-se totuși să le împărtășească impresiile pe care acele cincisprezece minute petrecute în apropierea fetei le produseseră asupra lui, și fu de acord să-i însoțească la secție pentru o declarație. Urcă în mașină împreună cu fata. O oră mai târziu, în timp ce se ducea către locul de muncă, ieșit de sub influența exercitată de prezența stranie a femeii, incidentul i se șterse aproape cu totul din minte, ca și cum creierul lui nu ar fi fost capabil să găsească componentele necesare pentru a-l menține în memorie – se topi ca un fum, ca un strop de apă prelins pe perete, iar până seara abia își mai putea aduce aminte câteva frânturi din întreaga întâmplare.
La secție, fata refuză să răspundă întrebărilor polițiștilor. Ori, mai degrabă, nu reuși.
Imediat ce se așezase pe scaun, luase aceeași poziție pe care-o avusese pe banca din parc, cu brațele încurcate în pardesiu, corpul răsucit, și cu toate că la întrebările agenților părea într-adevăr dornică să răspundă, pur și simplu nu putea deschide gura. Ca și cum, în spatele acelor buze ce fugeau uneori într-un zâmbet brusc, asemănător mai degrabă cu un spasm, nu s-ar fi aflat absolut nimic, nici dinți, nici limbă, nici coarde vocale, ci doar ceva întunecat și impenetrabil, lipsit de forța de a se face auzit.
Asupra ei nu avea niciun act – nici portofel, nici bani, absolut nimic. Polițiștii au încercat toată dimineața să-i afle măcar numele, dar femeia dădea doar ușor din cap și zâmbea. S-a avansat ipoteza unei răpiri, apoi s-a vorbit despre sechestrare îndelungată – fata nu prezenta niciun fel de urme de violență, nu părea nici în stare de șoc, nici foarte neliniștită, dar felul în care se uita la lucrurile din jur, felul în care le cerceta sau le cântărea din priviri, întărea impresia că-i erau cu totul nefamiliare.
Surpriza cea mare a fost când s-a constatat că nu avea nici măcar amprente digitale – mâinile îi erau complet albe, lipsite de orice cută ori încrețitură în jurul articulațiilor falangelor, de parcă ar fi fost mâinile unui manechin și asta i-a împins pe oamenii legii la tot felul de presupuneri absurde, deși era foarte firesc ca ea să aibă astfel de mâini, pentru că exista, la urma urmei, doar ca manifestarea efemeră a dorințelor unei femei nefericite la care nu se gândea nimeni în clipa aceea.
… frumoasă… din nou frumoasă…
Către prânz, fata a fost condusă într-un birou să se odihnească. Un agent s-a oferit să se ducă să-i cumpere ceva de mâncare. Când s-a întors, a ciocănit la ușă, apoi a intrat. Fata nu se mai afla acolo. În scaunul unde se așezase imediat ce pășise în birou se aflau doar hainele largi și mototolite în care fusese găsită, iar pe parchet se lățea o baltă mare de apă pe unde pluteau niște firișoare negre, greu identificabile, ce se agitau ca niște viermișori retezați.
După ce alergase în seara aceea furtunoasă în parc, Clara Teodorescu dispăruse cu desăvârșire. Cei de la serviciu i-au dat câteva telefoane, o colegă de birou s-a dus până la ea acasă, a ciocănit în ușa apartamentului, nu a răspuns nimeni, a întrebat un vecin care ieșise pe palier dacă știe ceva, omul a ridicat din umeri și, cum femeia nu avea prieteni, iar la locul de muncă îi erau cunoscute ciudățeniile și comportamentul, au trecut mai multe zile până ca cineva să-și facă cu adevărat griji în privința ei.
Asta a fost tot.
În acest timp, Felix P. a continuat să străbată parcul în fiecare dimineață în drum spre serviciu și, în fiecare dimineață se oprea în dreptul unei alei mărginite de tufe de hibiscus și stătea acolo preocupat câteva secunde, chinuit de-o imagine vagă pe care încerca din răsputeri s-o cheme în memorie. Uneori se simțea tentat să se așeze pe băncuța pe care-o știa pierdută între tufe, dar nu îndrăznea să facă niciun pas în direcția ei. Dacă ar fi făcut acest lucru – el sau oricine altcineva, oricum pe acea alee rar trecea cineva – poate ar fi observat micuța baltă adunată într-o adâncitură a asfaltului, înconjurată de sfărâmături de frunze veștede și mici gunoaie aduse de vânt. Probabil s-ar fi așezat acolo și-și tragă sufletul ori să se gândească un pic la imaginea aceea rătăcită în cap și poate, într-un moment de visare, s-ar fi uitat în baltă. Și și-ar fi văzut propria reflexie.
Ori poate altceva.
Ar fi văzut chipul răvășit de spaimă al unei femei masive, cu obraji puhavi și buze răsfrânte, urlând înnebunită, fără a scoate un sunet, sub pelicula superficială de apă, agitându-se cu fața descompusă de groază, ridicând brațele rugător, schimonosindu-și gura în încercarea de a se face auzită, deși doar vântul fluiera ușor peste reflexia ei tremurătoare.
Ar fi văzut-o pe Clara Teodorescu, cum ținea în mână o sticluță de apă.
Ar fi văzut că părul îi era în dezordine, iar ochii aproape îi ieșiseră din orbite din cauza urletelor continue. Gușile îi tresăltau spasmodic sub bărbie, din nas îi țâșniseră bule de muci și dârele de lacrimi scurse pe obraji sclipeau între undele tremurate ale ochiului de apă de lângă piciorul băncii. Dar Felix P. nu a îndrăznit niciodată să intre pe alee, iar cei care au trecut pe acolo, visători ori preocupați, grăbiți ori pierduți în gânduri, nici măcar nu au observat mica adâncitură ce adăpostea oglinda-de-apă.
După acel sfârșit foarte rece de octombrie, vremea s-a îmbunătățit, iar noiembrie a început cu câteva zile foarte calde. Soarele strălucea, razele măturau aleile parcului, vântul abia adia și pe cer nu se vedea niciun nor. Balta a început să-și reducă dimensiunile – apa s-a evaporat încetul cu încetul și mai întâi frunzele de pe margini au rămas să se clatine veștede în mijlocul dârelor aproape uscate de murdărie, apoi contururile adânciturii s-au uscat și s-au albit, pe urmă câteva vrăbii au coborât acolo să bea și să se scalde, împrăștiind mare parte din conținutul nămolos.
Prizonieră acum între lucirile noroioase ale unui minuscul petec jilav, cuibărit între două pietricele colțuroase, Clara Teodorescu urla neauzită, turnând din sticluță puțina apă care-i mai rămăsese, încercând să mențină vie inima lichidă a bălții. Când ultimul ochi umed a clipit și s-a stins, iar pământul s-a zvântat, un scrâșnet s-a auzit de lângă piciorul băncii, asfaltul s-a umflat ca de la o respirație, iar din adâncuri a urcat un suspin sfâșietor, atât de puternic, încât a făcut frunzele copacilor din jur să se scuture. Cimentul s-a crăpat, iar de jur-împrejurul adânciturii ce adăpostea balta, s-au lățit câteva dâre alburii, care s-au intersectat și-au șerpuit, creând rapid conturul unui chip – un chip cu părul ridicat, ochi holbați și gura căscată într-un ultim răcnet mut de disperare, groază și moarte.
… totul începuse cu râsetele, cu râsetele acelea…
Balta se uscase.
A doua zi a început să plouă.
© 2020 by Robert Gion