La intrarea în orașul Harleen, apăru un călător ostenit. Bărbatul, între două vârste, îmbrăcat într-o salopetă albastră, murdară de vopsea, purtând o pălărie ponosită și-o traistă în spinare, mergea încet, târșâindu-și picioarele. Cizmele prăfuite erau numai zgârieturi, mâinile bătătorite arătau ca ale unui muncitor oarecare, iar fruntea ridată devenise martora multor ceasuri petrecute în bătaia soarelui verde, lucrând din greu.
Portarul cel durduliu făcu semne, oprindu-l. Călătorul se proțăpi în fața lui, cu mâna pe traistă.
– Venetic?
Împricinatul încuviință, apoi își frecă încurcat fruntea asudată.
– Numele?
– Imer, locuitor al Dealului Răsfropilor.
– Mai există răsfropi în ziua de azi?
– Casele trebuie zugrăvite, altfel apar crăpături. Apoi, mai sunt oameni care vor alte culori, îngână Imer.
– Nobilii, adică. Legile sunt făcute pentru toți, nu doar pentru unii, mormăi portarul, înciudat. Casele trebuie zugrăvite, da, dar într-o singură culoare, nu după cum are poftă fiecare.
Veneticul tăcu.
– Haide, intră. Să nu rămâi în oraș după asfințit.
Călătorul duse mâna la pălărie, salutându-l, și zâmbi stingherit, sleit. Poarta scârțâi, urându-i bun venit. O auzi cum se trântește, dar nu se întoarse.
Păși alene, urmărind pietrișul. Răsuflă adânc, dădu pălăria spre ceafă și admiră priveliștea. Clădiri pitorești, drumuri întortocheate cenușii, un râuleț care împărțea orașul în două, iar în depărtare, dealurile scunde și marea de iarbă mătăsoasă, alcătuită din spice verzi: Lanul.
Pierdut în gânduri, aproape fu lovit de o căruță. Sări în dreapta, nimerind cu cizma într-o piatră. Căruțașul sudui, apoi dădu bice. Imer nu mai admirase de mult zindri.
Animalele trecură greoi pe lângă el, mugind nemulțumite. Coarnele răsucite țineau între ele globuri sidefate, care-i arătau căruțașului unde trebuia să ajungă, dinainte să ajungă. Văzuse asemenea globuri în piețele de vechituri; cele mai multe erau falsuri grosolane. Greșeau direcția și mulți naivi sfârșeau în prăpăstii din pricina lor.
Imer ajunse lângă frizerie. Vizita acest loc aproape săptămânal, în copilărie, însoțit de taică-su. După ce cumpărau una-alta din târg, veneau aici. Şedea pe un scăunel și privea, nemișcat, uimit, arta bărbierului. Acesta mânuia briciul cântând încetișor, iar tatăl îi făcea cu ochiul.
Vechea frizerie devenise măcelărie. Galantarele erau pline ochi. Ca de obicei, bucăți de piciorung și de burzud. Cumpărătorii gălăgioși, chelioși, desculți și plini de avânt, așezau marfă în vehiculele cu trei roți, sporovăind. Se întreceau apoi până acasă, împingând roabele, spre amuzamentul trecătorilor.
Imer se strecură printre trăsurile-cochilie care părăseau orașul. Niciun venetic nu știa ce transportau. Nici el nu se gândise vreodată să întrebe. Venea de două ori pe an în Harleen, de ce i-ar fi păsat? Ajunse lângă piață. Tarabele puțeau îngrozitor. Pește uscat, pește conservat, pește proaspăt prins și spintecat în văzul mușteriilor.
– Poftiți la mâncărică, poftiți la mâncărică!
Imer nu păru impresionat. Mâncărica arăta scârbos, te puteai trezi cu vedenii din pricina ei.
De altfel, Harleenul era vestit pentru bucatele ciudate: tăieței sărați, murături puse în zemuri dubioase, dulcețuri zaharisite și prăjituri slinoase, toate făcute de mâna babelor pe jumătate oarbe, meștere în aproape orice.
Pe trotuar, trecură nevestele nobililor, purtând peruci elegante, rujate strident, arătând precum sorcovele. Mătăsarii care-și făceau veacul prin piață țeseau portrete acestor doamne năsoase, apoi le vindeau doritorilor.
Nobilimea se preumbla, vânzătorii vindeau, vizitatorii treceau mai departe, niciunul nu înnopta acolo. Imer mustăci la acest gând. Locuitorii urâcioși, în frunte cu primarul, nu permiteau pripășirea străinilor în prețiosul lor oraș. Nici n-ar fi bătut atâta drum, dar Vetusa, nevastă-sa, ținuse morțiș. I-ar fi plăcut să vină iarna. Atunci chiar ai ce vedea. Concursurile Ghețoșilor, întrecerile săniilor, bătăile cu țurțuri, Festivalul Degeraților. Vara nu-i plăcuse niciodată. Cărnuri râncede prin piețe, care duhneau, zeamă de legume pe trotuare, praf peste tot și căldură înăbușitoare.
Pe jumătate despuiate, legănându-și sânii vlăguiți peste balcoane, nevestele Harleenului făceau semne deocheate străinilor arătoși. Dacă nu erau salutate cum trebuia, scuturau așternuturile prăfoase în capul nefericiților, ori le aruncau spălături în pantofi.
Imer nu le putea condamna. Bărbații lor mustăcioși, ghiftuiți până peste poate, nu erau o priveliște plăcută ochiului. Își purtau osânzele strânse în legături, iar picioarele umflate arătau precum butucii din Pădurea Părămidei.
Imer tresări, auzind un glas. O bătrână îl cerceta cu singurul ochi bun, și acela acoperit de-o ușoară albeață.
– Ouă vrei?
Gustase mai demult ouăle unor păsări bizare, considerate delicatese locale, la curtea unuia dintre mai-marii Portocalii. Mai târziu, aflând ce mâncase, jurase că n-avea să mai calce vreodată în Metropolă.
– Nu-mi plac ouăle, maică.
Ochiul bătrânei părea ușor umed. Văzând-o așa amărâtă, încercă s-o dreagă.
– Uite, sunt doar în trecere.
– În trecere? De ce n-ai zis așa? se stropși baba, schimbându-se la față. Crezi c-aș fi dat bunătate de ouă pe mâna unui venetic, să-și bucure burdihanul? Nerușinatule!
Imer căscă ochii, dar nu zise nimic. Câțiva vânzători, ascultând spusele babei, începură să-l ocolească.
Lehămețit, îngândurat, plecă mai departe. Dibui în cele din urmă merceria, care arăta așa cum și-o amintea. Tabla spânzurată deasupra acoperișului înfățișa o foarfecă, un mosor și-un nasture uriaș.
Trase clopoțelul, așteptând să răsară cineva din spatele obloanelor. Avea limba uscată și pielea friptă. Soarele verde înveșmânta orașul într-o pătură sufocantă.
Ușa se deschise, invitându-l într-un locșor umbrit, ceva mai răcoros, care mirosea a vopsea veche, a sârmă ruginită și a lemn lăcuit.
– Lumina verde cu tine, până la capătul Lanului! dădu el binețe, respectuos.
Vânzătoarea roșcovană nu-i răspunse la salut. Strâmbă din nasul borcănat, își scărpină obrazul, apoi i-o trânti:
– Ce vă trebuie?
– Gheme de crup. O duzină, dacă-aveți.
– Pentru?
– Pentru căciuli apărătoare, adăugă zugravul, rușinat.
– Stați cu spaima-n sân de câte ori apare monstrul răpitor de copii? bombăni roșcovana, pe un ton disprețuitor.
– Eu nu cred în superstiții, mormăi Imer, da’ nevastă-mea e topită după bazaconii. Oricum, e mai bine s-o știu acasă, liniștită, tricotând căciuli, decât brambura prin oraș.
Vânzătoarea cotrobăi prin cutii, apoi aduse pe tejghea o îmbârligătură metalică care sclipea roșiatic. Imer pipăi neîncrezător ghemele cu degetele noduroase, apoi le înghesui în traistă.
Odată treaba făcută, părăsi ceva mai sprinten prăvălia, pornind spre poarta a doua, situată la marginea orașului. Casele se răriră, apărură potecile, aerul fierbinte se răcori.
Undeva în depărtare, neatins de mână omenească, Lanul făcea vălurele. Ozu, planta veghetoare, fusese smulsă doar o dată de-a lungul istoriei Harleenului, pe vremea Războiului Vegetal. Bărbați și femei s-au ridicat atunci împotriva ciupercăriei care le cotropise lumea. Babele oarbe i-au pregătit, ungându-i cu zeama ozului, securile au retezat ciupercile umblărețe, iar sporii otrăvitori s-au împrăștiat peste tot. Locuitorii s-au îmbolnăvit.
Tot planta sfântă i-a salvat. Tincturi, ceaiuri, sucuri din frunze zdrobite, fiecare a făcut ce-a știut. Mare sărbătoare a fost, după ce-au pierit ciupercile. Primarul a răsplătit luptătorii dându-le snopuri verzi ce niciodată nu-și pierd culoarea, care stau și-acum agățate de ușile urmașilor urmașilor lor. Lanul fusese salvatorul, Lanul urma să le fie judecător la Stingere.
Nimeni nu știa precis ce-avea să se întâmpl, nici măcar babele profet. Se vorbea de oameni-snopi, orașe cufundate, prefacerea lumii în verde, câte și mai câte.
Imer urcă delușorul presărat cu flori galbene. Acum putea vedea întreg Harleenul, ca-n palmă. Râul, canalele, piața, tarabele, măcelăria și vestitul magazin de pălării.
Imer surâse nostalgic, amintindu-și lucruri pe care le crezuse uitate. Magazinul buclucaș. Nevestele Harleenului, din nobilime sau de rând, îi treceau pragul necontenit. Rafturile încărcate aproape se prăbușeau sub greutatea mărfurilor: pălării-umbrelă fanteziste, pălării-horn țuguiate, pălării-bărcuță modeste, pentru femeile cuminți, într-un sfârșit, pălării plate precum o clătită, pentru doamnele serioase.
Când era tânăr și voia s-o bucure pe Vetusa, cumpăra bărcuța, modelul cel mai ieftin, și înveselea boneta cu șnur și pene colorate. Nevastă-sa n-a aflat niciodată că pălăriile primite cadou erau îmbunătățite de mâna lui.
Coborî dealul fără grabă, zărind casele bogaților, construite în apropierea mării verzi. Văzu câțiva tineri culcați în iarbă, care pictau spornic. Sute de tablouri făcute de-a lungul timpului, care reprezentau același lucru: Lanul. Primarul, obsedat fiind de imaginea ozului, avea toate colecțiile, îngrămădite în numeroasele odăi ale vilei sale. Odată, un artist oarecare a pictat Lanul altfel, renunțând la culoarea sacră. Furios, primarul l-a alungat din oraș.
Se lăsase liniștea. Doar vânticelul călduț fluiera ușor peste poteci. Imer trecu pe lângă o casă impunătoare, care avea cerdacul împodobit cu ghivece de flori. Omul se opri, admirând arhitectura, întrebându-se ce minunății s-or ascunde înăuntru. Undeva la mijloc, gardul era spart. Curios, chircit, el privi prin crăpătură. Curte bine întreținută, piatră lustruită, o fântână. Din loc în loc, statui reprezentând păzitori ai pământului. Harleenii nu foarte înstăriți aveau doar unul, în vreme ce bogații își umpleau curțile și grădinile cu mici armate de fauri.
Ochii lui Imer întâlniră o pereche de ochi galbeni, abia apăruți prin spărtură. Descumpănit, bărbatul căzu pe spate. Creatura mârâi, gardul se zgâlțâi. Înțelegând ce urma, veneticul își luă picioarele la spinare. Bestia ieșise prin spărtură și alerga furioasă după el.
Imer asudase, gâfâia, inima îi bătea sălbatic, picioarele deveniseră niște cârpe. Pe de altă parte, monstrul, zdravăn, bine hrănit și proaspăt eliberat, câștiga teren. Nu strigă după ajutor. Părăsise poteca, încălcând proprietatea harleenilor. Neîndoielnic, dacă animalul l-ar fi prins, ticăloșii l-ar fi lăsat să fie hărtănit.
Omul vedea spinarea păroasă a bestiei dansând deasupra ierbii. Perii zburliți, ochii turbați, lătratul asurzitor, toate îl îngrozeau. Curând, foarte curând, avea s-o pățească. În stânga lui, Lanul.
Nici nu-și dăduse seama când ajunsese acolo. Spicele foșneau misterios. Nu păreau amenințătoare. Străinul făcu încă un pas, temător. Cizmele striviră primele fire, culcându-le la pământ. Arătându-și colții, bestia se năpusti asupra lui. Nu mai avu de ales. Când animalul sări, Imer dispăru în marea verzuie.
Ce cântec straniu! Spicele foșneau puternic, povestindu-și secretele. Erau acolo de la început și văzuseră lumi apărând și murind. Lanul era mai înalt decât el. Nu putu vedea încotro o luase arătarea. Degetele veneticului treceau ușurel peste fire, brațele croiau cale dreaptă prin oz. Firele înălțau iarăși vârful spre cer, chiar dacă abia fuseseră călcate în picioare.
Imer mergea, neștiind că urmele lui se ștergeau. Închise ochii, apoi ceru iertare Lanului.
Nu știa ce va fi. Gândul i se duse la familie. Parcă auzea chiotele copiilor, bucuroși să-l vadă acasă, parcă vedea scăfârlia nevestei, mereu rasă, lucioasă, o minunăție de creștet, pe care l-ai putea săruta oricât, fără să obosești. Nu era vreo frumusețe Vetusa lui, dar când își ungea creștetul cu alifii parfumate și purta mărgele albe, parcă îi părea altfel.
Verdele înainta, cotropind picioarele profanatorului. Spicele cereau obol. Verdele curgea, acoperindu-i trunchiul, brațele, îmbrăcând gâtul într-un șuvoi, urcând șerpuit spre urechi. Imer se simțea, în sfârșit, bine, se simțea răcorit.
Dintr-o dată, fără vreo înștiințare, veneticul se trezi de partea cealaltă a Lanului, în fața unei pajiști. Câmpia era plină de copii zglobii. Tații mustăcioși îi aburcau pe umeri, ori îi îndemnau să alerge după fluturi. Mamele pudrate și rujate povesteau. Un copil părăsi joaca, arătându-l cu degetul.
– Mamă, mamă, uite!
Dar ea nu-l asculta, fiind ocupată cu desfăcutul coșurilor pentru picnic. Speriat, copilul o trase de fustă.
– Mamă, mamă, monstrul!
În cele din urmă, femeia îl văzu. Rămase țeapănă, mută și galbenă. Imer zâmbi tâmp, arătându-și dinții verzi, iar ea urlă. Mustăcioșii veniră într-un suflet, atrași de strigăte, prietenele o întrebară ce s-a întâmplat. Pajiștea fremăta. Cu toții priviră spre Lan.
Bărbații ascunseră copiii. Câteva femei leșinară. Altele, scoțându-și pălăriile, căzură cu fruntea la pământ, într-un soi de stranie închinăciune, bolborosind nebunii și plângând. Scăfârlii palide peste tot, țipete și groază. Veneticul, uimit, se pipăia, neînțelegând pricina zarvei. Arăta la fel ca întotdeauna. Nu mai simțea nici foame, nici sete, nici căldură.
Imer n-avea ochi să vadă culoarea, dar harleenii o vedeau. Piele verde, păr verde, pupile verzi. Omul Verde, vestitorul Stingerii.
