Muritorii de rând știau că există doar un singur pământ, iar nemuritorii știau că există două lumi sau trei, ori chiar mai multe, ascunse toate printre stelele îndepărtate. Pe când jos, pe Pământ, oamenii simpli trăiau în lumea lor obscură și își numărau cu teamă clipele vieții, așteptând finalul, sus printre stele, departe de tot, exista o altă lume: Alavernum – așa fusese numită lumea aceea de către strămoșii săi; o lume unde vuietul aprig al timpului sufla printre brazii din argint, printre văile strălucitoare și peste munții reci din crom.
Acolo, în acea lume de sus, pe un vârf de deal din crom, era situat castelul Penearde cu turnuri ascuțite, clădit din marmură galbenă și înconjurat de ziduri din piatră neagră. Printre clădirile colțuroase, trăiau nemuritorii. Castelul și locuitorii săi erau păziți de un turn cu ghimpi, construit chiar pe o margine de prăpastie.
Domnii cei de sus, fiind nemuritori, ei veșnic se plictiseau de atâta amar de ani, de viață. Și rege peste meleagurile pustii și reci era Cronos. Eternul era cunoscut de către alți nemuritori ca cel ce avea timp destul, dar căruia niciodată nu îi ajungea o zi întreagă, nici un an și nici o mie să își facă toate lucrările și să-și satisfacă numeroasele pofte. Se credea, mai mult din zvonuri, cum că, primordial fiind, nepieritorul Cronos stăpânea timpul, ca rege al stelelor și al unui regat rece și pustiu.
Într-o zi, când soarele trona sus pe cer, domnitorul a chemat cinci meșteri mari care au construit un portal de aștri, iar cu ajutorul unui cititor în stele, ei au sculptat în peretele de lângă portal o hartă a cerului. Și s-au făcut și în lumea cea de jos portaluri din piatră. Astfel, din când în când, Cronos cobora în lumea cea de jos. Uneori mergea la furat de domnițe, alteori colinda prin sate după vin bun, mergea la vânat, sau doar se îmbăia în apa rece și spumoasă a cascadelor.
Demult, într-o zi de neuitat, când luna cobora și soarele urca din nou pe cer, pe o stâncă la margine de munte stătea privind spre vârfurile ascuțite și reci din crom, un fiu de stea. Flăcăul era cunoscut de alte stele ca fiind Onirix, înflăcăratul. Tânăr și plin de curaj, cu o traistă în spate, Onirix stătea mândru pe bucata de stâncă colțuroasă, pregătit pentru aventură.
– Să vină munții! strigase Onirix odată. Cu mult timp în urmă, pe când era doar un tânăr aventurier și umbla peste meleagurile reci de crom, tânărul fiu de stea, neatent de felul lui, căzuse într-o clepsidră – capcană pusă de Cronos care își dorise nespus de mult să captureze regele Cerb pentru a-l pune trofeu în sala adunării. Atunci Onirix fusese prins de un vârtej de timp și aproape înnebunise din cauza aceleiași clipe trăite la nesfârșit. A trecut o vreme până când Cronos a venit să își verifice capcana. De îndată ce l-a văzut pe tânăr prins în capcană, Cronos, intervenind cu a sa putere, l-a prins de braț, dar cu greu l-a scos dinăuntru.
Din acea clipă de mult uitată, fiul de stea sabia și-a închinat-o celui care îi salvase viața. Cronos, fiind stăpân peste eternul timp, i-a oferit lui Onirix titlul de principe, legându-l prin magie ancestrală de luna palidă. Astfel fiul de stea a devenit nemuritorul Prinț al Lunii Blestemate și niciodată nu a mai dormit, fiind veșnic tânăr. Și pentru totdeauna el a rămas străjer între lumea de sus și cea de jos.
***
Cronos, plictisit de-a binelea de anii fără de sfârșit, arareori își pierdea zilele mergând în lumea cea de jos la vânătoare. Atras de frig și aerul curat, mai mult mergea pentru vânat la munte decât la câmpie. Dar nu și într-o altă zi când se trezi mahmur și de îndată îmbrăcă o armură neagră precum cărbunele și grea cât altele zece făurite din fier bătut. Obosit de-a binelea de atâta amar de plictiseală, Cronos își luă din rastelul cu arme halebarda cu mâner scurt încrustat cu inele aurite și porni spre pavilionul nordic unde ieși pe terasa cu priveliște. De acolo vedea mica grădină decorată cu tot felul de flori din sticlă. Distinsul rege nici măcar nu privi spre cei trei salcâmi din bronz unde o ciocănitoare din fier lovea neîncetat, bătând cu scântei într-o creangă mai groasă. Stăpânul timpului, bătrân de-a binelea, căci anii existenței sale nici el nu-i mai știa, mai degrabă mușcă cu poftă dintr-un măr de aur, așteptând ca soarele să răsară și să încarce cu lumină portalul de stele.
Grăbit și tăcut, Prințul Onirix își aranjă din mers părul castaniu. Îmbrăcat în armură de argint cu ghimpi mici de un deget pe spate, la încheieturi și brațe, Prințul traversa nerăbdător un coridor boltit, lung și înalt. Pe urmele sale se ținea un pitic bufon nestatornic din fire, o grozăvie mare care cânta zgomotos o melodie compusă pentru el la o mandolină afurisită. Fiul de stea se simțea împovărat de Cronos și timpul lui trecea încet, prea încet. Și nu doar că îl resimțea, dar se și încrunta nervos – știa că avea să întârzie, deși pornise cu o oră mai devreme.
Nerăbdător, Cronos lovea ritmic cu piciorul în podea, folosindu-și puterea pentru a-l încetini pe fiul de stea. Adevărul era că nu îl voia drept companion pe Onirix. Acesta era prea tânăr și prea gălăgios pentru gustul lui. Fiind un rege bătrân, avea nevoie de mai multă liniște, cel puțin atunci când mergea la vânat. Fuseseră odată împreună și atunci mai multă pagubă făcuse fiul de stea, căci tânărul prinț ucisese, din neatenție, o tânără copilă.
În depărtare se vedea silueta unui om care se apropia. Era Onirix care alerga în armura de argint, scurtând drumul pentru a ajunge cât de repede posibil la portalul de stele. Astfel, trecu peste răsadurile de flori din sticlă, fără să-i pese de prăpădul ce-l făcea, lăsând în urma lui cioburi și clinchete de sticlă spartă. Alergă spre regele care stătea în mijlocul portalului pregătit să treacă în lumea de jos. Timpul era al lui Cronos și, când lumina încărca portalul dintre lumi, colosul trecea în lumea muritorilor.
– Rege Cronos, te rog, așteaptă, nu mă lăsa aici! strigă Onirix.
Prințul, având drept povară luna blestemată, se împiedică și căzu peste un răsad de garoafe cu petale roșii, din sticlă, făcând și mai multă pagubă. Privi cu nervi și întristare cum regele trecea dincolo și își spuse cu un gust amar și nervi de zeu: „Of, iar o zi de plictiseală.”
Se ridică în picioare și urlă spre cer, în timp ce se preschimba în forma sa primordială – o pasăre de foc și fum, cu cioc mare de cioară și ochi de jar.
– Să tune, să tune, să scuipe cu fulgere! se auziră tunete din gura lui blestemată.
În scurt timp, sus în Alavernum, deasupra bătrânului castel Penearde, se adunară nori grei, tulburi și cenușii. În turnul de veghe, un pitic cu mustață imperială stătea de gardă și privea cu teamă cerul, văzând cum, printre nori, Onirix zbura în forma sa primordială, aruncând fulgere ce zgâriau neantul rece, urmate de șuvoaie de tunete ce se revărsau până în depărtare. Așa straniu blestema prințul cu fulgere de foc și tunete atunci când era trist și nervos deopotrivă, pentru că regele Cronos nu îl luase cu el la vânat. Când se liniști, zburătorul coborî pe zidul de apărare din piatră neagră și reveni la forma sa umană, unde, ca de obicei, verifică garda de pază, ca totul să fie în regulă.
***
În lumea cea de jos, Cronos ieși prin portalul de piatră boltit situat la marginea pădurii. Colosul privi în spate unde, nu departe, pe o câmpie cu iarbă deasă, se afla un stejar singuratic. Regele mai fusese acolo și revenea de fiecare dată pentru gustul bun al cărnii de căprioară, mult mai bun decât în alte părți. Colosul Cronos, prins la brâu, peste armură, cu o eșarfă de cașmir roșu, cerceta tiptil prin pădure după vânatul mult dorit. Deodată, ochii tulburi îi luciră de bucurie când văzu două căprioare. Privi mai încruntat, iar timpul acestora se opri în loc. Apropiindu-se de pradă, observă cu coada ochiului cum cineva îl urmărea temător dintr-un tufiș, dar nici că îl interesa. De îndată ce ajunse la prada nemișcată, își scoase halebarda cu tăișul căreia tăie beregata celor două animale.
Un tânăr fiu de pădurar privea din tufiș, cu ochii săi timizi încununați de sprâncene negre, ce lucruri nefirești se petreceau de ziua lui. Abia împlinise optsprezece ani și îi trecu prin gând să-l urmărească pe acel colos îmbrăcat în armură neagră, care trăgea după el cele două căprioare moarte. Îl recunoscuse de mai demult și, mânat de o dorință neîmplinită, tânărul se furișă după el, dar regele habar nu avea cine era și nu îi dădu importanță.
Colosul zăbovi pentru o clipă, gândindu-se, cu mintea lui mahmură, dar tot nu înțelegea de ce tânărul fiu de pădurar se furișa după el printre pomi. Și cum de nu avea pic de frică? Chibzuit de felul lui, tânărul fiu de pădurar se ascunse după un copac mai gros și văzu că nemuritorul se opri la marginea pădurii, în dreptul portalului de piatră, parcă așteptând ceva. Așteptă și el. Și trecură așa două ore, timp în care Cronos stătea neclintit, așteptând cu răbdare ca portalul de stele să se încarce de la lumina soarelui. Opri timpul pentru scurtă vreme. Nemuritor fiind, nu voia să fie văzut de acest tânăr om cum își ștergea transpirația de pe frunte cu eșarfa de cașmir roșu prinsă la brâu.
În pădurea de gorun, Cronos stătea în fața aceluiași portal prin care venise în lumea de jos, privind cu nepăsare spre stejarul din mijlocul câmpului. Aștepta drumul de întoarcere. Când soarele încărcă portalul cu lumină, Cronos trecu în sfârșit dincolo, în lumea lui de sus. Dar tânărul fiu de pădurar, văzând ce se întâmplase, păși curios spre locul faptei unde observă o crestătură ciudată. Se furișă prin ea, alunecând după Cronos printre stele, până într-un loc unde nu mai călcase niciodată fiu de om.
Colosul, urmat de fiul de pădurar, ieși dintr-o peșteră cu inscripții magice. Și doar vântul se auzea precum o baladă ce răsuna peste munții înalți din crom pe lângă care cei doi trecură, acolo unde brazii din argint bătuți de vântul aprig stăteau reci și neclintiți. Iar fiul de pădurar privea cu ochii măriți, plini de uimire, căci vedea pentru prima oară o astfel de lume. Și au mers printr-o vale cu o iarbă zgrunțuroasă, din pirită, pe care fiul de pădurar călca șchiopătând. Și au tot mers, până când au urcat pe dealul de crom în vârful căruia se afla castelul străvechi Penearde.
Poarta de fier se deschise de îndată ce umbra colosului se văzu din depărtare. În interiorul zidurilor negre, Cronos fu întâmpinat de către lordul Aemond, mare dregător, poreclit și „os bătrân”, din cauza înfățișării sale. Înfățișarea lordului era precum a unui mort viu, uitat de timp, cu pielea zbârcită și uscată, încrețită pe oasele firave.
– Rege Cronos, bine ai venit! După cum se vede, a fost o vânătoare îmbelșugată. Dar acest pui de om din lumea de jos ce caută aici?
Cronos zâmbi către lordul Aemond.
– A venit după mine. Lasă-l. Pe înserate, să vii la ospăț.
Cronos traversă curtea mare, privind nepăsător alaiul de pitici care alergau încoace și încolo cu tot felul de treburi gospodărești. Bătut de atâția ani de existență, colosul trase după el alene cele două căprioare, până în camera de ospăț. Nemuritorul puse vânatul pe o masă mare de lemn și despică animalele împreună cu fiul de pădurar. Într-un final, obosit de-a binelea, se trânti într-un fotoliu lângă focul din vatră unde carnea de căprioară se rumenea pe jar. Fiul de pădurar stătea lângă el cu frică, pe un scaun mic de lemn. Avea capul îndesat între umeri și privea timid în stânga și-n dreapta.
Cronos se ridică anevoios din fotoliul comod și luă un pumn de mirodenii dintr-un săculeț ce atârna lângă vatră, pe care le presără peste friptură. Apoi își duse mâna în foc și luă o bucată potrivită din care mușcă cu poftă. Îi dădu o porție și fiului de pădurar și râse, văzând cum acesta sălta bucata fierbinte printre degete, suflând din greu peste ea. După ce colosul mâncă pe săturate, bău un vin roșu sec dintr-un cancioc de argint împodobit cu smaralde și safire, uitând de tot și de toate. Și bău din nou cu poftă, toate secretele universului devenind una cu nemărginitul abis în mintea sa. Când bea vin, vorbea mult și fără noimă, dar celor prezenți, lui Onirix și lordului Aemond nici că le păsau ce spunea stăpânul timpului, plictisiți și ei de propria lor eternitate. Încercau să răzbată de pe o zi pe alta, cu mintea lor obscură, propria existență, pierdută și înecată în oceanul infinit al timpului nemărginit.
Focul mocnea când Cronos opri timpul pentru o clipă, să nu fie văzut de către tânărul muritor de rând cum se șterge pe barbă de resturile de mâncare cu eșarfa de cașmir de la brâu. Când văzuse cât de curajos fusese băiatul, urmărindu-l în lumea sa, nu putea să nu-l îndrăgească pe băiat. Se gândea că aveau să petreacă mulți ani de prietenie. Bucuros că avea un nou companion, și unul chiar din lumea cea de jos, nemuritorul începu să povestească:
– Știi, pământul ăsta pe care am fost, de unde vii tu și de unde am adus aceste două căprioare cu carne atât de fragedă și sălbatică, nu exista la început. Eu am fost din prima clipă, pentru că eu sunt timpul în forma mea primordială. La început număram clipele plictisit de propria mea eternitate. Da! Era doar praf pe care, desculț, călcam ușor să nu strivesc vreo particulă. Țin minte că acestea încă nici nu se legaseră pentru a forma pământul. Omul încă nu exista.
Colosul inspiră adânc aerul umed, după care suflă. Se scărpină la ceafă și continuă să vorbească:
– Doar lumina și întunericul dansau nestingherit, prăbușindu-se printre secundele tăiate și mărunțite de propria mea nebunie. Cronos gesticulă cu degetele ambelor mâini prin aer, ca și cum ar fi fost niște foarfece. Apoi ridică arătătorul mâinii drepte în sus, cerând în continuare atenție. Văzând că băiatul era atent, nemuritorul continuă să vorbească: Abia după ce am tunat eu, s-a format pământul cu toate minunile alea pe care le știți voi și multe altele pe care nici nu le știți. Și probabil că nu o să aflați voi, oamenii, de acele lucruri și nu veți accesa acele cunoștințe niciodată. Ei bine, oricum nu le înțelegi tu pe-astea, și lăsă baltă întreaga povestire pentru că ar fi fost necesar mai mult de o viață de muritor pentru a fi spusă până la capăt. Stăpânul timpului era oricum obosit și știa că tânărul companion nu prea ar fi înțeles multe lucruri.
În aceeași încăpere, Onirix stătea sus, pe marginea unui cadran solar cu un diametru de șase picioare și înalt de unsprezece. Acolo își făcuse un loc comod, pe blănuri groase. Începuse și el să bea dintr-o halbă de cristal, înghițind cu poftă bere cu spumă. Stătea cu picioarele atârnând în gol și pufăia dintr-o pipă îndesată cu praf de stele, suflând fum cu scântei verzi și roșii ce se răsfirau în aerul umed. Onirix îl privea nedumerit pe acest tânăr fiu de pădurar. Undeva, cândva îl mai văzuse…
În încăpere se simțea ca și cum Cronos nu s-ar fi adresat nimănui în mod special și parcă era ascultat de tăcerea profundă a inexistenței întunecate. Doar tânărul fiu de pădurar îl asculta umil, dar oricum multe nu înțelegea din cele spuse de către stăpânul timpului.
Prințul lunii blestemate, plictisit de povestea pe care o auzise de o mie de ori, după ce coborî de pe cadranul solar și se așeză la masa regală plină cu tot felul de bunătăți, se delectă cu caviar galben, hrănit de o tânără domniță cu forme voluptuoase, îmbrăcată sumar și cu părul negru, prins în spic de grâu.
Cronos privi spre lordul Aemond care stătea și el la masa regală alături de Onirix, bând nectar dintr-o cupă de aur. Văzând cât de indiferenți erau cei de lângă el, distinsul rege zise cu părere de rău:
– Da! Îmi pare rău că nimeni nu înțelege cât de mult am nevoie de iubire. Îmi pare atât de rău când văd că nimeni nu are timp să iubească. Zic eu. Cel mai frumos lucru este să taci și să suferi! Zic tot eu… am învățat să nu mai exist și totuși sunt etern. Nimeni nu zice nimic?
Desigur că nimeni din încăpere nu îndrăznea să zică ceva. Stăpânul timpului spuse toate astea sughițând, după care tăcu o vreme, sughițând în continuare. Se gândea ce bine ar fi fost să taie capete ca pe vremuri, dar își aduse aminte că ar fi fost un mare păcat. Se schimbase de când distrusese cu halebarda un întreg pământ. Acum era un alt nemuritor, mai blând, mai iertător, încercând să lege o prietenie cu acest fiu de pădurar din lumea de jos.
– Mai adă vin, zise către un slujitor.
Cronos era obosit de-a binelea de atâta băutură. Mai înghiți niște vin apoi, ridicându-se repede din fotoliu, dădu din mână dezintersat și se îndreptă amețit spre dormitor. Iar când ajunse în patul rece, adormi îndată.
Fiul de pădurar, rămas singur, colindă în taină coridoarele și încăperile castelului, cercetând curios tot felul de minunății, până când ajunse la rastelul cu arme. Atunci o dorință demult stăvilită îi făcu ochii să lucească. Îl urmărise pe Cronos în acel loc cu un scop. Fără ezitare, considerând că atunci era momentul, luă halebarda din rastel.
În acel moment ceva se întâmplă pentru că, în timp ce Cronos dormea, conștiința i se legă de trupul muritorului. Devenise o parte din tânărul fiu de pădurar, trăia odată cu el și nici nemuritorul nu știa dacă era doar un vis sau aievea.
***
Onirix știa mersul lucrurilor, căci el le orânduia pe toate, și lovi într-o tobă ritmic, dând de știre că venise noaptea. O altă noapte din infinitul timp în care el nu dormea, ci colinda în lung și-n lat toate încăperile, să vadă dacă toate erau în ordine și la locul lor, așa cum îi poruncise Cronos.
Trecuse cel puțin o oră de la miezul nopții când prințul Onirix ajunse la rastelul cu arme. Observă că lipsea o armă, cea mai grea și cea mai de temut dintre toate. Colac peste pupază, un pitic gardian, slăbuț și înalt cât un picior, purtând o lance subțire, veni în grabă și îi raportă în poziție de drepți:
– Prințe Onirix! Am venit să-ți dau de înștiințare că musafirul a folosit portalul și a trecut în lumea de jos.
Onirix de îndată înțelese că arma fusese furată și știa că o asemenea fraudă avea să-l coste capul, responabil fiind de tot și de toate. Și chiar de era nemuritor și capul avea să-i crească la loc, nu voia să îndure nici durerea și nici umilința ce va fi să vină. Trebuia să facă în așa fel încât regele să nu afle. Prințul nu era sigur de numele piticului, pentru că toți paznicii semănau între ei. Într-un final, fără să stea mult pe gânduri, ordonă:
– Sclipici, mergi și echipează-te de îndată în haine de vânătoare. Ia arcul lui Harfen și așteaptă-mă la portal. Mergem în lumea de jos după muritorul de rând. A furat distrugătorul de lumi, adăugă înainte de a se despărți.
Paznicul ridică lancea puțin în sus în semn de aprobare, după care plecă în grabă. Prințul lunii blestemate se duse în dormitorul lordului Aemond. Îl prinse de umeri și îl scutură, spunând în șoaptă:
– Trezește-te, os bătrân. Am nevoie de tine.
Lordul Aemond căută cu mâna pe noptieră ceva cu care să îl lovească pe prinț în cap, dar nu găsi nimic de folos.
– Ce pupăză neagră vrei blestematule, nu ai somn?! exclamă acesta înverșunat, trezit dintr-un somn dulce.
– Nu dorm niciodată, asta o știi și tu. Te rog, ajută-mă, trebuie să merg în lumea de jos după muritorul de rând. A furat halebarda lui Cronos.
– Acea halebardă cu care dintr-o singură lovitură a distrus o lume întreagă… Și din acea clipă Cronos s-a căit de toate.
– Exact, precum spui, scrâșni din dinți prințul blestemat.
Lordul, un os bătrân, se frecă la ochi cu pumnii încleștați.
– Dar e imposibil, blestemate prinț! Arma aceea nu poate fi ridicată de către oricine, pe asta o știm amândoi…
Prințul înclină din cap, încruntându-se.
– Și totuși uite că distrugătorul de lumi nu mai e la locul lui. Paznicul mi-a spus că muritorul de rând a trecut dincolo, în lumea de jos. Iar acum, ascultă atent, du-te la clepsidre și oprește timpul până mă întorc. Să nu se facă dimineață, pentru că, dacă se trezește regele și arma nu va fi la locul ei, nici capul meu nu va mai fi pe acest gât.
Umbra lordului nu zâmbi, dar el da. Scuipând prefăcut printre dinții galbeni, zise, fără băgare de seamă:
– Într-o decadă îți va crește la loc capul. Și nici că ai murit.
Prințul Onirix doar se strâmbă, fără să zică ceva. Îi făcu semn cu mâna bătrânului lord, după care părăsi nervos dormitorul lordului Aemond, iar înainte de a ieși pe ușă, zise:
– Grăbește-te! Ce stai pe gânduri?
– Să te scarpine viermii, prințe blestemat.
După ce spuse ce avusese pe limbă, bătrânul lord Aemond, necăjit de o durere de spate, îmbrăcă un halat lung de lână din cuierul de lângă ușă și plecă bolborosind. Coborî scările în spirală până la subsol, trecu printr-o ușă de fier și ajunse într-o cavernă uriașă, acolo unde Cronos construise o mașinărie cu care lucra asupra timpului. Acolo, sute de clepsidre uriașe erau legate unele de altele prin țevi de cupru intersectate și îndoite, alcătuind un labirint complex. Și din țevi se făceau alte conexiuni cu alte clepsidre de dimensiune medie și cu altele tot mai mici. Ceasurile de nisip erau înghesuite și suprapuse, alcătuind o compoziție migăloasă. Unele dintre acestea erau pline cu nisip negru, iar altele cu nisip roșu, alb sau galben. În mijloc se afla o clepsidră din aur și sticlă, ornamentată cu inscripții vechi, legată de toate celelalte. Puțini știau că în acel ceas de nisip se afla timpul infinit, care era o materie întunecată și cleioasă. Bătrânul os nu făcu nimic altceva decât să întoarcă o clepsidră mică așezată în mijlocul unei bucăți rotunde de piatră. Se auzi un clinchet de piatră lovită și, pe rând, cele câteva sute de ceasuri umplute cu nisip au început să se încline până ce au ajuns pe orizontală. Și timpul încetini pretutindeni până când, la un moment dat, se opri. Și tot și toate au rămas nemișcate, pretutindeni în lume.
Onirix a ajuns la portal unde era așteptat de paznicul îmbrăcat acum într-o armură simplă din piele. Purta pe spate o tolbă cu săgeți și în mână arcul fermecat. Văzând că piticul stătea înlemnit, aproape ținându-și respirația, prințul zise în șoaptă:
– Bătrânul os și-a făcut treaba, timpul s-a oprit pentru toți. Se pare că vraja funcționează.
Micul companion stătu așa până când prințul blestemat presără peste el niște praf de stele pe care îl scosese din buzunar. Piticul se trezi apoi numaidecât. Onirix privi peretele pe care se afla harta stelară și văzu unde plecase muritorul. Mișcă pietrele din lăcaș, activând poarta, și așteptă puțin până când aceasta se încărcă din nou de la lumina lunii. Când cei doi trecură dincolo, în lumea de jos, prin poarta din piatră veche, paznicul, amețit de călătorie se împiedică și se lovi de pomul din față. Piticul căzu în zăpada proaspăt așternută și privi în jur uimit. Nu mai văzuse iarna.
– Să mergem, zise prințul blestemat.
Căutară prin pădure câteva ore. Onirix văzu pe o creangă o bufniță cu aripile deschise, ca și cum ar fi fost pregătită să-și ia zborul, dar stătea nemișcată. Timpul se oprise. Nici vântul și nici crengile înghețate ale pomilor de gorun nu se clinteau. Totul era încremenit. Doar ei căutau pe cel care furase distrugătorul de lumi – arma preferată a lui Cronos. În liniștea asurzitoare, cei doi căutători trecură și pe lângă o haită de lupi pregătiți să vâneze o căprioară. Toți împietriseră. Nu se auzea nimic altceva decât pașii celor doi trosnind pe omătul proaspăt. Prințul și însoțitorul său se apropiară de o casă din lemn unde se vedea lumină de foc. Onirix știa că acolo urma să găsească ceea ce căutau.
– Sclipici, pregătește-te.
Speriat de-a binelea, piticul fixă săgeata în arcul fermecat. Liniștea era atât de adâncă, încât dinăuntrul locuinței se auzea focul trosnind în vatră. Prințul lovi cu piciorul în ușa de la intrare și dădu buzna înăuntru, strigând:
– Ce muma mă-sii se petrece aici?!
Niciun zeu nu și-ar fi închipuit că totul era pregătit pentru o ambuscadă. Fiul de pădurar se afla la masă, cu spatele spre ușă, înfulecând liniștit carnea friptă. Nu se sperie deloc. Luă o bărdacă și bău.
Și, deși timpul se oprise pretutindeni în lume, acum că avea în el conștiința lui Cronos, cuputerea minții, îi dezmorți, din somnul neclintirii, pe preaiubiții săi părinți.
Avea părul împletit în spic și chipul senin, dar mama fiului de pădurar nu zâmbea. Ținea în mână două pumnale, pe care le azvârli în sus. Fără să respire, prinse lamele de vârfuri, așteptând momentul să le arunce fără milă spre intrus.
În spatele ușii stătea pregătit pădurarul, un bărbat zdravăn care ținea în mână cu putere un topor. Fără milă, lovi cu el și îl nimeri pe Onirix în mușchiul trapez de lângă umărul stâng. Îl răpuse ca pe o fiară blestemată. Sclipici se pregăti și el de atac. Trase din ușă cu arcul în același timp în care soția pădurarului aruncă cele două pumnale, nimerindu-se reciproc.
Podeaua de lemn scârțâi sub greutatea lui Onirix. Prințul blestemat căzu cu toporul înfipt în el. Din rană îi curgea sânge și în jurul lui se formă o baltă roșie în care i se reflectă, pentru o clipă, adevărata înfățișare. Pădurarul păși în grabă spre soția răpusă drept în inimă de săgeata trasă de însoțitorul lui Onirix și o luă în brațe îndurerat.
Fiul de pădurar zise:
– Prin vene îmi curge timpul.
Pădurarul bărbos și cu plete negre se strâmbă:
– Mi-ai ucis fiica și acum soția. E timpul să mori odată, blestematule!
Fiul de pădurar se ridică de la masă și spuse către Onirix:
– Știi, de îndată ce am văzut colosul că vânează, l-am urmărit, știind că mă va duce la tine. Am vrut să te ucid acolo sus, drept răzbunare pentru că mi-ai ucis sora. Dar nu știu ce s-a întâmplat cu mine, de zici că nu sunt eu. De când am luat această armă în mână, mă simt ca și cum se mai află cineva în mine. Și am venit înapoi, am vânat un porc mistreț care stătea nemișcat, așteptând să îi tai gâtul. Am ajuns acasă și am cerut să mi se facă friptură și am băut vin. Nu îmi place să beau vin, dar am băut. Și simt cum prin vene îmi curge timpul.
Prințul Onirix știa că arma era legată de Cronos prin magie, la fel cum era legată luna de el, dar nu înțelegea cum era posibil să ridice un simplu om acea armă, pentru că doar nemuritorii aveau o asemenea putere. Prințul stătea în propria baltă de sânge, nemișcat și tăcut; ceva încă nu se lega în mintea lui.
Mama rămăsese fără vlagă, iar tatăl, cu lacrimi în ochi, o lăsă culcată lângă perete. După care, năuc de durere, smulse toporul din Onirix și se pregăti să-i dea lovitura în cap. Era prea ușor, Onirix doar se prefăcuse a fi o victimă! Prințul blestemat râse în hohote, plin de sânge. Abia atunci înțelese totul. Și parcă se lumină la față când își aduse aminte de fata pe care o ucisese din greșeală aici în pădure. Se împiedicase și scăpase săgeata din arcul lui Harfen, nimerind-o pe biata copilă în inimă. Înțelegea că era doar o răzbunare ieftină. Stătea cu cotul brațului stâng proptit în podea. Ridică palma în sus, trase de un mecanism cu degetul gros și activă arma secretă de pe braț. O săgeată mică țâșni în capul pădurarului, iar acesta căzu lat pe podea lângă el.
Prințul lunii blestemate se ridică plin de sânge și spuse:
– Ei bine, și acum un singur lucru nu înțeleg, cum ai putut să ridici acea armă, tu un simplu muritor?
Tânărul fiu de pădurar stătea cu spatele spre el, cu halebarda în mână. Se uită la mama moartă, apoi privi peste umăr și își văzu tatăl răpus. Înțelese că pierduse tot ce îi fusese mai scump pe lumea aceasta. Dar acum avea asupra sa o putere veche, de la începuturile timpului. Vorbise ca și cum nici n-ar fi fost el, ci cineva atât de cunoscut lui Onirix, încât prințul abia atunci se dumiri – în trupul acelui muritor tânăr se afla conștiința lui Cronos.
Era Cronos cel care vorbea în somn, prin fiul de pădurar; dormind cu poftă pe patul rece, pentru stăpânul timpului nu era decât un vis. Dar în casa de lemn lucrurile se întâmplau cu adevărat.
– Timpul îmi curge prin vene; fiul de pădurar făcu un pas înapoi și continuă: Timpul celor întâmplate nu mai este, nici nu a fost ceea ce s-a întâmplat. Toate revin la cum au fost până înainte de momentul în care ai dat buzna, musafir nepoftit.
Toate se desfăceau, se descompuneau și mergeau înapoi în timp. Tot ceea ce se întâmplase deja erau neîntâmplate. Întregul eveniment se mișcă înapoi. Timpul lucra chiar și asupra lui Onirix, doar că el era nemuritor și știa tot ceea ce se petrecuse. Se afla în fața ușii de lemn, înainte de a se năpusti înăuntru. Știa ce urma să se întâmple dacă ar fi procedat ca înainte. Înțelese că în fiul de pădurar se afla conștiința lui Cronos. Trebuia să joace altfel.
Onirix clipi nedumerit, ajuns din nou în fața ușii. De data aceea scoase încet din teacă sabia scurtă făurită în stil oriental cu inscripții vechi pe lamă. Era pregătit. Știa că înauntru îl aștepta o ambuscadă. Îi făcu semne lui Sclipici, insistând să sară pe geam după ce dădea el buzna. Se gândi că avea să fie o surpriză binevenită pentru cei dinăuntru. De îndată ce intră pe ușă, se încăieră cu pădurarul. Cei doi erau prinși într-o luptă corp la corp – cine pe cine urmă să răpună?
Sclipici sări prin geamul murdar. Nici că știa să țintească, doar trase cu arcul fermecat care avea în partea de sus, pe partea încovoiată înspre exterior, o harpă mică frumos lucrată. Când întinse coarda și dădu drumul săgeții, muzica răsună din harpă și, ca prin magie, undele sonore direcționară săgeata spre țintă, nimerind, prin spate, direct în inima pădurarului. Cu o altă săgeată trase spre mama fiului de pădurar care și atunci aruncă cele două pumnale, nimerindu-l în piept pe arcașul pitic.
Zarurile fuseseră aruncate. Onirix știa că fiul de pădurar avea în el o putere ca a lui Cronos. Și acum stăteau față în față. După ce trecură câteva clipe de tăcere, glasul fiului de pădurar anunță un deznodământ nu prea fericit. Prințul blestemat văzu că fiul de pădurar ridică halebarda cu ambele mâini deasupra capului și spuse:
– Și aici timpul va lua sfârșit pentru toți și toate, pentru totdeauna.
Un singur fapt nu era decis de către soartă: dacă acel muritor, având în el o putere precum a lui Cronos, avea să despice pământul în două cu distrugătorul de lumi. Onirix închise ochii, spunându-și: lasă sufletul să cânte. Își uni ambele mâini deasupra capului, ținând sabia în sus. Nu ar fi vrut să se arate, dar nu avea de ales. Își desfăcu mâinile cu avânt, precum o pasăre pregătită de zbor, arătându-și adevărata înfățișare: o formă de foc cu aripi cu suflet de fum dezlănțuit, un cioc mare de cioară cu dinți ascuțiți și ochi de jar, răspândind în jur o senzație lugubră și miros de carne putredă. Fiul de pădurar se sperie de moarte văzând bestia monstruoasă care emana o radiație pătrunzătoare. Efectul a fost atât de puternic, încât și Cronos s-a speriat, legat fiind de acel muritor. Regele se ridică în capul oaselor, în miez de noapte, transpirat, și mormăi amețit: e doar un vis nebun. Mai îngăimă câteva vorbe fără noimă, precum timpul tace și face. Și, dezlegat de vrajă, conștiința nemuritorului reveni în propriul corp, iar colosul se culcă înapoi liniștit și lac de sudoare.
În momentul în care fiul de pădurar dădu cu halebarda de pământ, nu se întâmplă nimic, însă din el ieși o flacără violet. Flăcăul căzu în genunchi, îngrozit și palid și, fără să zică sau să mai facă ceva, așteptă finalul.
Trecură câteva clipe tensionate până când Onirix reveni la forma sa umană și zise:
– Să ardă totul în flăcări până va rămâne doar scrum! Și fumul blestemat să se ridice în sus în liniște și pace!
Binecuvântă astfel toată întâmplarea, știind că nu era capabil să facă nimic altceva decât să lase totul să se piardă.
Prințul Onirix abia atunci înțelese totul, când văzu ieșind din trupul fiului de pădurar un spirit ca o flacără violet care nu avea ochi, gură și nici urechi. Spiritul era o formă primordială de foc. O făptură mitică ce intra în corpul oricărui muritor de rând fără ca persoana respectivă să-și dea seama. Visul de a-și răzbuna sora ucisă a acelui tânăr fusese într-atât de arzătoare, încât atrăsese cu ușurință acest spirit violet. Acesta, odată intrat în tânărul fiu de pădurar, îndemna gazda să își ducă la bun sfârșit dorința vie de a-și îndeplini visul. Astfel făptura reușea să i-l fure – din acest motiv era și numit hoțul de vise de către cei care știau de existența acestui spirit. Odată intrat în corpul băiatului, spiritul îl înzestrase cu putere. De aceea tânărul fiu de pădurar reușise să ridice arma din rastel, fără să știe însă că halebarda era legată de Cronos prin magie. Din acel moment, conștiința regelui se legase de cea a fiului de pădurar. Făptura primordială nu știa dacă era bine sau rău ceea ce făcea, ea doar se atașa de cei care aveau un vis neîmplinit. Spiritul ajuta cu voință și curaj, îndemnându-și gazda să îl ducă la bun sfârșit. Odată împlinit, visul îl fura, iar odată furat, totul se uita. Doar că nu toate visele se îndeplinesc.
Onirix vorbi cu spiritul, dar nu primi niciun răspuns.
– Ești un hoț de vise, zise Onirix în timp ce își aranjă părul cu degetele răsfirate, din obișnuință. Recunoscuse făptura pe care o mai văzuse cândva, undeva.
După ce luă halebarda, Onirix privi spre micul companion și vru să zică: „Sclipici, să mergem”, dar înțelese că cele două pumnale îl răniseră grav și nu mai avea mult de trăit. Prințul dădu din cap cu părere de rău. Companionul făcu semn, cum că voia să-i împărtășească un ultim gând.
– Prințe Onirix, numele meu este Saftan.
Desigur, Onirix îl confundase, pentru el toți gardienii semănau între ei. Se întoarse spre ușă, mai zăbovi puțin și, înainte ca micul companion să își dea ultima suflare, prințul îi răspunse:
– Ei bine, Saftan, îmi pare rău că n-ai fost atent și ai căzut răpus. Mi-ai fost de mare ajutor.
Onirix, prințul lunii blestemate, ieși afară în timp ce focul se răspândea în grabă. Tânărul fiu de pădurar ardea de viu, urlând de durere, știind că visul lui se pierdea pentru totdeauna. Într-un final zâmbi prefăcut, pentru ultima dată, probabil crezând că se afla în iad. Lângă el, hoțul de vise stătea nemișcat – era un spirit de flacără violet ce ardea neîncetat.
***
După ce trecu în lumea de sus, Onirix ieși în grabă din peștera cu inscripții magice, făcând cale întoarsă pe drumul spre castel. Fiul de stea mergea cu pași vioi. În depărtare, prin întuneric, printre brazi din argint, văzu cerbul rege cu coarne și blană de aur învăluit de o aură ce strălucea vag. Dar nu îi dădu prea mare atenție. Avea alte treburi urgente și importante de dus la bun sfârșit. În drum spre casă Onirix se gândi ce să îi zică lui Cronos despre Saftan. Dacă era cazul avea să inventeze o poveste simplă: „Paznicul acesta, Saftan, băuse în timp ce stătea de gardă și a căzut de pe turn în prăpastie.” Și muritorul? „A vrut să se întoarcă înapoi la casa lui și l-am lăsat să plece.” Astfel putea scăpa cu basmaua curată. Iar cu lordul Aemond avea să rezolve el cumva – era timp de toate și pentru toate.
Ajuns înapoi, prințul blestemat puse distrugătorul de lumi la loc, în rastelul cu arme. După ce presără praf de stele peste un slujitor pitic din apropiere și îl trezi din neclintirea timpului, trimise vorbă lordului Aemond să dea drum timpului, să curgă mai departe. Acesta din urmă, nervos, întoarse la loc clepsidra din cerc, pornind mecanismul. Și toate porniră pretutindeni în lume ca și cum nimic nu se întâmplase. Lordul Aemond se gândi că se pierduse mult timp și că devenise complice, iar dacă afla Cronos, probabil urma să rămână fără cap. Nu îi plăcuse deloc jocul lui Onirix, dar știa un lucru: îl avea la mână pe prinț și nu se știa când avea nevoie de el.
Se făcu dimineață și, de îndată ce se trezi, Cronos luă pe el un halat lung împodobit cu pene de aur. De obicei mergea direct la fântână, să se spele cu apă rece pe față, dar de data aceasta trecu prima dată pe la rastelul cu arme și se uită la halebardă. Se frecă pe creștetul capului, spunându-și în gând că fusese doar un vis. Oftă adânc, aducându-și aminte că avea în față o nouă zi plictisitoare.
