Femeia se ridică în capul oaselor pe marginea patului și căută din ochi fereastra pentru a se asigura încă o dată că afară era ziuă. O găsi exact acolo unde o lăsase în urmă cu, nici ea nu mai știa cât timp, și începu să rânjească atunci când razele Soarelui îi mângâiară fața, transmițându-i acea căldură plăcută după care tânjea în fiecare secundă a vieții sale. Ridică mâinile amândouă către pătratul de mici dimensiuni situat la mai bine de doi metri distanță de podea, încercând să prindă în căușul palmelor bulgărele de aur după care, cu o viteză uimitoare, începu să înfulece, bucată cu bucată, LUMINA. O îndesa în gură, ajutându-se de degetele pe care le vâra adânc pe gât în jos asigurându-se că n-avea să piardă nici un grăunte din energia Divină, dându-și peste cap ochii de fiecare dată atunci când, inconștientă, se sufoca cu propriile falange pe care le lingea frenetic, amețită de dulceața razelor prețioase.
Trebuia să se hrănească, trebuia să se hrănească atunci pentru că mai târziu, cândva, nu știa cu exactitate când anume, lumina urma să dispară lăsând locul negurii, acea putreziciune tangibilă care se încăpățâna de fiecare dată să intre în camera ei pe nepregătite, pentru a o supune apoi celor mai teribile atrocități pe care nicio minte umană nu le-ar putea concepe. Negura o poseda cum nimeni și nimic altceva nu o mai făcuse vreodată, penetrând-o adânc, până în cele mai ascunse unghere ale corpului său, pentru a-și depune apoi sămânța infectă înlăuntrul ei.
Acum însă, trebuia să se hrănească, să asimileze suficientă căldură lăuntrică pentru a putea face față beznei, beznei și frigului năpraznic ce venea odată cu ea.
Își dădu capul pe spate și își trecu mâinile amândouă prin părul auriu și încâlcit ce-i ajungea până aproape de mijloc mângâindu-i cămășuța de un alb murdar ce i se prelingea pe trup, până la glezne. Își trecu apoi tandru degetele mâinii drepte peste gâtul cărămiziu asigurându-se că razele soarelui îi cad exact pe pieptul dezvelit. Trupul îi fremăta și începuseră deja să se distingă din loc în loc puncte fosforescente ce sfârăiau atunci când sudoarea le atingea, pentru a se evapora apoi instantaneu, lăsând în urmă doar o pulbere albă, fină. Își rupse cămașa și nasturii săriră undeva în față, lovindu-se fără zgomot de pereții capitonați ai camerei. Rămasă complet goală, se aruncă în genunchi în mijlocul încăperii ridicându-și brațele a rugă prin perdeaua de lumină ce o învăluia ca într-un cocon.
Iar lumina o mângâia și o ridica pe razele ei, la început, la nici două palme de podea, pentru ca mai apoi să atingă cu fruntea tavanul, sfidând legile gravitației.
*
Doctorul Ionescu Mihai își așeză mai bine ochelarii pe nas și se aplecă încă o dată asupra hârtiilor din fața sa studiindu-le cu atenție. După ce reciti paragraful care îl interesa, își mângâie nervos barba albă și deasă, mormăind ceva de neînțeles. Mai sorbi o gură de cafea din ceașca de pe masă și se ridică brusc, îndreptându-se spre biblioteca aflată pe peretele din dreapta sa. Își trecu delicat degetele pe cotoarele cărților de pe al treilea raft și, negăsind ce căuta, se mută cu un etaj mai sus.
La al doisprezecelea volum se opri brusc, scoase cartea de pe raft și începu să o răsfoiască atent. Când găsi ce căuta, se întoarse la birou, sorbind din ochi cuvintele ce se desfășurau în fața sa într-o ordine precisă. Se așeză pe scaun, înhăță un creion din paharul de plastic din dreapta și începu să noteze în grabă câteva aspecte pe care le găsea interesante în textul lecturat. Preț de o jumătate de oră, nu făcu altceva decât să extragă anumite paragrafe sau să schițeze pe hârtie desene complexe ale creierului uman, din profunzimile căruia trăgea tot felul de linii la capătul cărora completa în grabă o serie de date numai de el înțelese. De concentrare, pe frunte începură să-i apară broboane mari de sudoare pe care le îndepărtă însă cu ajutorul unei batiste extrase din buzunarul pantalonilor.
După ce termină, se sprijini de spătarul scaunului și aruncă creionul la întâmplare, pe birou. Mai stătu așa preț de câteva secunde, după care apăsă butonul verde de pe consola aflată lângă el, în dreapta.
− Da, vă rog?! se auzi o voce suavă la capătul celălalt al firului.
− Maria, o cafea!
− Prea bine, domnule. Imediat. Cu lapte sau fără?
− Fără. Mulțumesc!
− Am înțeles!
Doctorul Ionescu întrerupse legătura și, după ce se ridică în picioare, se îndreptă spre fereastra aflată în capătul celălalt al camerei. Trase draperia de două palme și privi plictisit afară, spre curtea Spitalului de Psihiatrie Drăgoești, Vâlcea. Soarele se ridicase bine pe cer și scălda cu razele sale iarba verde și copacii plantați din loc în loc. Undeva, în dreapta, se auzea șoapta suavă a Oltului care, în drumul său spre Dunăre, avea grijă să mângâie bătrânele maluri pierdute în negura timpului. Pe bănci, sub atenta supraveghere a personalului medical, câțiva pacienți purtau discuții cu personaje imaginare sau contemplau mișcarea frunzelor copacilor în bătaia lină a vântului de iunie.
Se trezi brusc din contemplare atunci când trei ciocănituri în ușă îi dădură de știre că Maria sosise.
− Intră! o pofti el politicos și ușa se deschise, permițându-i acesteia să se strecoare înăuntru.
Fata era înaltă, cu un păr negru ca abanosul ce-i mângâia delicat umerii pe jumătate goi. Avea ochii verzi și buze roșii, frumos conturate, ca două petale de trandafir. Purta o bluziță subțire, cu un motiv floral, ce se încăpățâna să-i dezvelească la orice mișcare umerii catifelați, uniform bronzați, bluziță care avea grijă, în același timp, să-i scoată în evidență și sânii obraznici, ca două pere pârguite. Fusta, de un albastru închis, se oprea brusc deasupra genunchilor după ce urma cu delicatețe curbele șoldurilor, pentru a dezveli apoi două gambe sublime la vederea cărora pe orice bărbat l-ar fi trecut fiorii. Purta o pereche de pantofi DeeZee, cu toc înalt, roșii ca floarea de mac din lanurile de grâu.
− Intră, Maria, repetă doctorul Ionescu care roși involuntar la apariția fetei.
Conștientă fiind de frumusețea sa și de efectul pe care îl avea aceasta asupra sexului opus, fata zâmbi larg, iar zâmbetul său aduse în cameră o adiere ușoară de primăvară. După ce așeză pe suportul de pe birou ceașca de cafea aburindă, cu gesturi feminine, o puse pe cealaltă pe tava de argint și, cu aceeași voce suavă, întrebă:
− Mai doriți ceva, domnule?
− Nu, mulțumesc, Maria! Asta este tot.
Domnișoara părăsi camera iar, în urma ei, esența parfumului de mosc avea să dăinuie până seara, târziu.
Doctorul Ionescu zâmbi și, după ce trase de tot jaluzelele ferestrei pentru a lăsa lumina să invadeze camera, se îndreptă spre birou să-și savureze cafeaua. Luă loc pe scaun și sorbi prima gură, apropiindu-și cu delicatețe buzele de marginea ceștii. O așeză apoi la loc, pe farfurioară, și își continuă în liniște cercetarea.
Începuse să se însereze când profesorul termină de studiat toate documentele strânse pe biroul său în decursul întregii zile. Surprins, își dădu seama, dintr-o dată, că lumina din cameră se estompa încet-încet, fapt ce-l determină să consulte ceasul din perete. Se apropia de ora opt seara și realiză că, în afara pauzei de prânz și a celor câteva minute de relaxare pe care și le permisese pe la ora patru (petrecute în parcul din curtea instituției), tot restul timpului îl alocase studiului, o parte pentru lucrarea de doctorat a cărei temă, „Tulburări depresive pe fond imaginativ”, îl supunea zi de zi unei munci titanice, iar cealaltă parte a timpului dedicată studierii dosarelor unor pacienți mai interesanți din punct de vedere speculativ.
Se ridică greoi de la birou, trosnindu-și oasele pentru a se putea relaxa cât de cât. Maria plecase de mult, așa că făcu singur legătura cu camera de gardă pentru a se interesa de starea pacienților. Îl interesa în mod special pacienta de la 0.1 despre care știa că această parte a zilei reprezenta cea mai grea perioadă. Fu informat că totul era în regulă și că, în continuare, urmau să procedeze conform directivelor date de el. Întrebă dacă aveau nevoie de el și, răspunsul fiind unul negativ, decise că este timpul să se retragă. Lăsă biroul exact așa cum era, luându-și de pe el doar teancul de hârtii scrise în decursul întregii zile și pachetul de țigări Camel din sertar, pe care îl vârî în buzunarul de la piept al hainei. Introduse hârtiile în geanta diplomat și ieși în grabă pe ușă, având grijă să încuie broasca răsucind cheia de două ori. Coborî la parter unde îl salută din mers pe Cosmin, paznicul instituției, iar în nici zece minute se afla deja în micuțul lui Wolskvagen Golf în drum spre Drăgășani, orașul natal.
*
Petecul de lumină de pe podea își reducea considerabil dimensiunile cu fiecare minut care se scurgea, anunțând inevitabil sosirea întunericului. Stătu așa, în genunchi, cu palmele împreunate la piept într-o rugăciune fără sorți de izbândă, cu trupul gol, plin de rănile pe care și le provocase singură atunci când lumina încetase să-i mai alimenteze setea de energia divină. Pe măsură ce timpul se scurgea, raza de lumină se subția pentru a ajunge, în final, la dimensiunile unui punct minuscul care, știa cu siguranță, avea să dispară și el brusc din camera ei, pentru a face loc beznei. Mormăia ceva de neînțeles, legănându-se neîncetat înainte și înapoi, într-un dans fără noimă, într-o zbatere fără sens, cu pleoapele lăsate peste ochii ce se roteau haotic în orbite. Când punctul dispăru, simți pur și simplu întunericul care venea valuri-valuri peste ea, asemeni unui ocean de catran, unei mâzgi putrede ce punea stăpânire pe corpul ei, pătrunzându-i prin toate orificiile, posedând-o în mii de feluri. Începu să urle cât o țineau puterile și, după ce se ridică în picioare, se aruncă cu toată forța în peretele capitonat ce-i amortiză lovitura. Amețită, încercă să se ridice, dar picioarele refuzau să o mai asculte și se întinse pe jos, scâncind ca un animal bătut.
*
− Te duci tu la 0.1? întrebă unul dintre supraveghetori în timp ce se chinuia să despartă cu grijă feliile de pizza din cutia de pe masă.
− Mă duc. Au pus și ketchup picant?
− Au pus de toate. Mișcă-te repede că se răcește!
− Am putea să o mai lăsăm așa, câteva minute. Parcă știe cineva ce și cum…
− Aline, du-te dracu‘ la dobitoaca aia, bagă-i doza și mișcă-ți curul încoa‘ cât mai repede, că se răcește!
− Că se răcește pizza, n-ar fi o problemă. Să nu se încălzească berea.
− N-ai tu grijă, că m-am ocupat. Haide, ai venit?!
− Deja am plecat, îi răspunse Alin în timp ce părăsea micuța cameră de control. Știi, Vio…
− Așa!
− Într-una dintre zile va trebui să te mai duci și tu. Eu m-am săturat.
− Ți-am zis că eu nu am încredere în smintita asta. Parcă o apucă strechea când vine noaptea. Avem noroc că i-am prins șpilul. O lăsăm să se dea cu capul de pereți până amețește și după, îi servim doza. Corect?
− Corect.
− Haide, ai venit?
− Am! răspunse bărbatul părăsind încăperea.
Se întoarse însă de la ușă și-l întrebă total dezinteresat:
− Pe camere se vede ceva?
− Se vede pe dracu‘. Nu știi că nu merg!? E singura încăpere unde nu funcționează. Nu am nici cea mai mică idee care-i motivul și, sincer să fiu, nici nu-mi pasă. Ai de gând să te duci sau mai stai pe aici să filozofăm?
− Pfff! Ești insuportabil, îl apostrofă Alin în timp ce părăsea încăperea.
Holul era scăldat într-o lumină difuză, iar ecoul pașilor săi pe pardoseala din beton se propaga în aer, înfiorându-l. Fata era într-o rezervă separată, unde puteai ajunge doar coborând scările de la capătul holului până la subsolul instituției. Camera se afla jumătate în subsol, jumătate la parter pentru a putea asigura astfel cât de cât o lumină naturală pe timpul zilei. După ce coborî scările, dădu de un alt hol, de dimensiuni mai mici, care se termina brusc, la cinci metri în fața lui, printr-o ușă metalică, de dimensiuni apreciabile. Apăsă comutatorul situat la baza scării și, după ce becurile se aprinseră, înaintă cântând o melodie veche, în timp ce pulanul din mâna dreaptă zgâria peretele, depunând pe jos un strat fin de var. Când ajunse în dreptul ușii, porni stația de emisie-recepție și spuse răstit:
− Hei, Vio… Aprinde dracu‘ lumina la 0.1 să văd și eu ce-i înăuntru.
− Gata, tipule, te-am rezolvat!
Se auzi un click urmat de un bâzâit deranjant care îi dădu însă de veste că Viorel se conformase dorinței sale. Alin trase de două degete vizorul dreptunghiular și privi înăuntru. După ce se asigură că fata era întinsă pe podea, în mijlocul camerei, scoase legătura grea de chei și deschise ușa de două palme pentru a-și vârî capul înăuntru. După toate aparențele, pacienta era inconștientă, așa că pătrunse în încăpere având, pentru orice eventualitate, bastonul cu electroșocuri pregătit. Cum fata nu mișca, îngenunche lângă ea, extrase din buzunar seringa hipodermică și i-o injectă în gât administrându-i un tranchilizant puternic.
− După doza asta, o să dormi neîntoarsă până dimineață, spuse el ridicând-o în brațe și așezând-o pe pat. După ce o examină câteva secunde, strâmbă din nas la vederea vânătăilor, culese de pe jos cămășuța și o îmbrăcă la repezeală, având grijă să-i atingă suficient de mult timp triunghiul catifelat.
− Cu altă ocazie, puicuțo, mai spuse bărbatul mustăcind. Cu altă ocazie…
Ieși în grabă afară din cameră și închise ușa răsucind de două ori cheia în broască.
− Stinge la 0.1, strigă el în stație în timp ce se îndrepta spre scări în pas alergător.
*
În timp ce trecea podul peste râul Olt, nu se putu abține să nu arunce o privire către balastiera cândva plină de mașinării și oameni, balastieră care între timp devenise o ruină. O altă realizare a regimului ceaușist de care se alesese praful, la fel ca de multe altele. Pe vremea lui, toată valea Oltului era plină de câmpuri roditoare, cu sisteme de irigații ce puteau transporta apa la zeci de kilometri depărtare alimentând zonele aride pentru a obține astfel cunoscuta producție record la hectar cu care se mândrea toată zona Vâlcii. Acum, toată instalația dispăruse în cuptoarele rromilor iar, de acolo, în lingouri de aluminiu ce luaseră drumul străinătății.
După ce trecu podul, dădu peste vilele impresionante ale acelorași rromi care înlocuiseră peste noapte cocioabele de chirpici sau corturile de pânză. Pe la porți, locul cailor și căruțelor fusese luat de bemveuri scumpe sau merțane ce costau cât un apartament central în București.
− Unii oameni sunt făcuți pentru bani, gândi el cu voce tare. Știu să facă bani și din rahat. Noi, românii, în maxim o sută de ani vom deveni minoritari în propria țară. Dar ne merităm soarta, ne-o merităm din plin.
Când trecu de stadion, făcu dreapta pe lângă primul bloc răsărit în cale. Urcă panta și parcă mașina lângă ghena de gunoi, singurul loc liber la acea oră.
Stătea la etajul unu, într-un apartament cu două camere și un balcon micuț, cochet. Sub el, la parter, era fostul magazin Auto-Moto-Velo, atât de căutat pe timpul Împușcatului și care, acum, se îndrepta cu pași repezi spre faliment. Își aducea aminte cu drag că, în copilărie, de acolo își cumpărase și prima bicicletă, un Pegas nou-nouț pe care reușise să și-l permită după o vară de muncă la bunici, unde își petrecea cu drag toate vacanțele, departe de forfota orașului. Bunica sa, Dumnezeu s-o odihnească, după trei luni de dus cu gâștele la păscut, de prășit la porumbi sau de cărat buturugi cu căruciorul din pădure, îi dăduse la sfârșitul lui august, cum putuse și ea, din pensia ei de la CAP, o brumă de bani să-și cumpere o bicicletă; iar ziua în care făcuse asta, fusese cea mai fericită zi din viața lui. O montase singur în sufragerie, cu cele două chei găsite în portvizitul negru de pe cadrul de metal, sub atenta supraveghere a mamei sale și sub veșnica strâmbătură a tatălui său, care, fără să știe de ce, îl urâse din momentul în care se născuse și până în momentul în care bărbatul plecase în lumea celor drepți în urma unui accident vascular, în urmă cu 30 de ani. Nici măcar nu fusese acasă când se întâmplase evenimentul, în momentul respectiv aflându-se în anul doi de facultate, la Cluj. Dar asta conta mai puțin…
Coborî din mașină și, după ce închise ușile acționând butonul de la cheie, urcă scările încet, sprijinându-se de balustradă.
Avea 62 de ani, iar timpul, greutățile vieții, începuseră să-și pună amprenta pe trupul său, pe trup și pe suflet.
Când deschise ușa de la apartament (pe care, cu siguranță, n-aveau să și-l mai permită mult timp), îl izbi mirosul de ciorbă de porc cu zeamă de varză, completată probabil și cu o porție de felul doi, pentru că distingea cumva în aer și o aromă de tocană.
Își linse involuntar buzele în timp ce se descălța, așezându-și cu grijă pantofii pe suportul de la intare.
− Ai venit? auzi el vocea soției.
− Da, Irina… Am sosit.
− Schimbă-te și vino la masă! Nu uita să te speli pe mâini!
− Cred că mai întâi am să fac un duș. Nu suport mirosul ăsta de spital.
− Bine, atunci. Te aștept în bucătărie.
− OK! În zece minute m-am prezentat. Miroase bine…
− Cred și eu, răspunse soția sa în timp ce ieșea din dormitor, privindu-l pe sub ochelari.
O privi de parcă atunci o vedea pentru prima dată și reuși performanța să se îndrăgostească iarăși de ea, atunci, pe moment. De aceeași vârstă cu el (îi despărțeau doar câteva luni), continuase să rămână aceeași femeie atrăgătoare și după ce timpul își pusese cumva amprenta asupra trupului ei. Avea un păr auriu, buclat care, i se părea lui, miroasea tot timpul a romanița copilăriei sale. Ochii de un albastru profund îl purtau de fiecare dată într-o călătorie pe mările și oceanele lumii fără a părăsi încăperea. Avea impresia că simte chiar și stropii reci ai valurilor ce se spărgeau de coca vasului, atât de pătrunzători erau ochii Irinei.
− Ce faci, iar lucrezi? o întrebă el trecându-și mâna prin părul buclat al femeii.
− Fac la o vestă. Nu am cum să stau degeaba, răspunse femeia sărutându-l tandru pe obraz. Haide! Fuguța…
− Am înțeles, să trăiți! Ordinul… este ordin. Se execută, nu se discută.
Dușul fuse ca o revenire la viață. Niciodată nu se simțea în largul său când venea de la institut, de parcă toată demența de acolo punea cumva stăpânire pe el în cursul zilei, iar lui nu-i rămânea altceva de făcut decât să o care acasă, adus de spate de o povară mult prea grea pentru anii săi. Mâncară în liniște, uitându-se pe furiș unul la altul, neîndrăznind niciunul dintre ei să abordeze vreun subiect. Într-un final, la desert, Irina sparse tăcerea.
− Și, ce mai e nou pe la tine?
− Iri, știi doar că nu pot să-ți ofer detalii despre slujba mea…
− Aha, răspunse femeia ridicându-se în picioare pentru a lua o sticlă de Coca Cola din frigider. Ceva deosebit? continuă ea în timp ce torna licoarea în două pahare pe care le culesese de pe marginea chiuvetei.
− Mmmm… Mă omori tu pe mine…
− Haide, haide… Că doar nu dai un interviu la televiziune. Sunt soția ta, ce naiba.
− Off, Iri…
− ?!
− La naiba… Aș putea probabil să-ți spun… Ne-a venit o pacientă, de curând…
− Așa! Continuă! încercă ea să-l tragă de limbă.
− Este vorba despre o fată.
− Frumoasă?
− Zău, Iri…
− Glumeam! Haide, ascult!
− Este un caz mai aparte. Cum ți-am zis, a venit săptămâna trecută. Am înțeles că ar fi fost găsită pe un drum de țară, undeva printr-o comună din apropierea Vâlcii. Nu o cunoștea însă nimeni. Nu a fost găsită pe nicăieri în nici o bază de date, nu are asigurare socială, nu are absolut nimic. Este vorba despre o femeie cu o formă de schizofrenie avansată.
− Adică?
− Ăăăă! Cum să-ți zic… Prezintă tot felul de halucinații vizuale și tactile. Problema este că nu răspunde la niciun fel de tratament antipsihotic.
− Ah! În ce constă psihoza ei?
− Hm! Ai să râzi… N-am mai întâlnit până acum. Pacienta consideră că noi, oamenii, suntem făcuți în întregime din energie, din lumină. Așa susține ea. Doar că lumina respectivă s-a estompat de-a lungul timpului datorită unor forțe întunecate ce se află peste tot în jurul nostru și care acționează asupra creierului inhibându-l, fapt ce a dus astfel la dispariția la om a unor capacități extrasenzoriale cum ar fi telechinezia, telepatia sau, așa cum susține dumneaei, călătoria într-un univers paralel.
− Teleportarea?!
− Nu știu dacă vorbim neapărat de teleportare. Nu prea poți să înțelegi ce spune. Vorbește incoerent, uneori sare de la un subiect la altul sau folosește fraze fără noimă, uneori într-o limbă care mie, personal, mi se pare ca fiind păsăreasca pe care o foloseam când eram copii. Femeia este pur și simplu… Of! Momentan se află jos, în cușcă. Am fost nevoiți să facem în așa fel încât pe timpul zilei să aibă posibilitatea să ia contact cu lumina Soarelui, iar noaptea…
− Ce se întâmplă noaptea?
− Noaptea o sedăm pur și simplu. În momentul în care vine întunericul devine extrem de violentă.
− Ai să râzi, dar nu o țineți cu becul aprins? Gândesc și eu…
− Lumina artificială nu are niciun efect. Am încercat.
− Mda, interesant. Cred că am văzut cândva un film pe tema asta.
− Adică?
− Un documentar, ceva. Că oamenii ar fi făcuți din energie. Nu știu ce să zic… Nu-mi mai aduc aminte. Ceva cu glanda pineală…
− Cu ce?
− Cu glanda pineală, nu știi? Energia Kundalini… Nu-ți sună clopoțelul?
− M-ai băgat direct în ceață.
− Mda… O să caut documentarul respectiv… În fine, să lăsăm asta. Nu ai luat legătura cu nimeni?
− Ba da. Mâine mă întâlnesc cu un reputat cercetător în domeniul schizofreniei. Este un doctor din capitală care, în urma discuțiilor avute, s-a hotărât să se deplaseze până aici pentru a studia cazul mai în amănunt.
− Îhm! Și zici că vine tocmai din București pentru chestia asta?
− Daaa! Cred că totuși, este ceva important. Și mie mi se pare ieșit din comun cazul…
− Mda! răspunse femeia ridicându-se de la masă. Mai dorești ceva?
− Ohohooo… Mi-a ajuns pe seara asta. Totul a fost la superlativ. Cu fata ai vorbit? întrebă Mihai în timp ce-și căuta pachetul de țigări.
− Da! E-n tura de noapte. Nu știu cum o pun ăștia de la spital numai în tura de noapte. Nu poți să faci nimic în legătură cu chestia asta?
− Cred că e dorința ei. Știi doar că îi place foarte mult să-și petreacă timpul cu pacienții. Nu-i ușor să fii cardiolog.
− Mda, probabil ai și tu dreptate. Numai muncă, muncă și iar muncă. Aș vrea s-o văd și eu la casa ei, măritată, cu copii…
− O să vină și vremea aia, stai liniștită. Acolo, în Cluj, o să-și găsească și ea pe cineva. Știi cumva unde mi-am pus țigările?
− Offf! Sper să ai dreptate. Deși… La cât muncește, nu cred că mai are timp și pentru viața personală. Nu știu! îi răspunse ea la repezeală la întrebare.Vezi dacă sunt în haină. Nu fumezi în casă, bine?
− Bine… Bine… Stai liniștită. Ies pe balcon, răspunse bărbatul ridicându-se de la masă.
Își luă pachetul de Camel din haina agățată în cuier și, după ce înșfăcă o brichetă de lângă aragaz, ieși afară.
Răcoarea serii îl izbi în față înviorându-l pe deplin. De la etajul la care stătea el, avea o vedere perfectă asupra Stadionului Viitorul iar cumva, mult spre orizont, putea distinge și curba fină a Oltului ca o șerpuire neîntreruptă. Se înserase de-a binelea, iar undeva în stânga, spre țigănie, deasupra caselor, timid își făcea apariția Luna. O privi gânditor, punându-și o serie de întrebări legat de rostul omului pe pământ, de viață și de moarte. Zâmbi în timp ce scotea o țigară din pachetul pe jumătate gol. O aprinse și trase un fum lung pe care-l simți adânc în plămâni.
A doua zi, se făcuse deja ora șapte și treizeci de minute când intra pe porțile cele mari ale institutului. Îl salută pe Cosmin ducându-și scurt două degete în dreptul frunții, după care parcă Golful în locul special rezervat lui. Parcurse lejer aleea pietruită admirând în același timp rondurile de flori și iarba deasă, de un verde întunecat. Urcă scările până în hol unde îi zâmbi Mariei, nu înainte de a-i adresa un compliment. Fata îi zâmbi și ea, având grijă să-l informeze în același timp că, pe birou, îl aștepta o ceașcă de cafea aburindă. Îi mulțumi și pătrunse în cameră. Își așeză mai întâi geanta diplomat pe jos, lângă birou, trase draperiile până la jumătate, iar apoi luă loc pe scaun. În timp ce-și aprindea calculatorul, avu grijă să o cheme prin interfon și pe Maria.
− M-ați chemat!
− Ce am pe agenda de azi, Maria?
− Ah! Mai întâi un tur de forță printre pacienți, după aceea ați zis că vreți să verificați bucătăria. Vă interesează dacă se respectă gramajul la fiecare porție. Iar la ora zece vă vin în vizită studenții de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova. E programată de două săptămâni. Ați mai amânat-o o dată…
− Mda! Și nici azi n-am chef de ei. În fine. Vezi tu, să fie totul în ordine, curățenie, liniște… toate cele. Ocupă-te, te rog și de un mic aperitiv, sărățele, o alună, niște suc… știi tu mai bine.
− Da, am înțeles.
− Asta-i tot?
− Nu. Prânzul îl veți lua în compania profesorului Constantinescu de la Carol Davila-București. Vorbeați ceva de un caz aparte… Am făcut deja rezervarea la Restaurantul Rusidava.
− Mda… Mulțumesc. Mai este ceva?
− Deocamdată, nimic.
− Bine, Maria. Mulțumesc încă o dată! Dacă mai apare ceva între timp, îți dau de știre.
− Prea bine, domnule. Vă doresc o zi minunată, mai spuse fata în timp ce părăsea camera.
− O zi frumoasă și ție, Maria!
Profesorul Constantinescu venea special în Drăgășani după ce îi vorbise despre cazul necunoscutei. Simpla discuție telefonică îl convinsese pe acesta că era un caz clar de schizofrenie paranoidă, pacienta prezentând semnele distincte ale acestei boli și anume iluzia că e făcută în întregime din lumină și că menirea ei e aceea de a reveni la forma inițială, energia divină. Considerase că aceasta își pierduse capacitatea de a deosebi realitatea de ficțiune, fapt dovedit și prin halucinațiile pe care le avea, făcând referire la călătoria astrală pentru care afirmase că se pregătea de foarte mult timp.
Toate aceste detalii îl convinseseră pe reputatul cercetător de la Departamentul de Psihiatrie al Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila-București, să se deplaseze până la Drăgoești în vederea cercetării mai în amănunt a respectivului caz. Ori pentru el, doctorul Ionescu Mihai, aceasta reprezenta o mare realizare. Aștepta cu nerăbdare întâlnirea, cu nerăbdare și interes.
Luă o gură din cafea și deschise laptopul pentru a consulta presa online. După ce se amuză copios vizavi de promisiunile fără număr ale guvernanților, mai citi câteva articole din presa sportivă. Echipa de fotbal a României continua să fie la pământ, ca de altfel și toate cluburile fotbalistice din țară, pline de jucători ce nu se țineau bine pe picioare, dar care aveau grijă să se laude singuri cu performanțe despre care nu auzise nimeni nimic, dar pe care le ridicau toți în slăvi. Un sport ridicat la rang înalt de Hagi și ai lui, dar care, între timp, devenise pur și simplu o mare păcăleală, o simplă afacere și atât.
− Bani să iasă, mormăi el singur în timp ce se ridica în picioare.
Deschise ușa și coborî la parter pentru inspecția zilnică.
Începu cu primul etaj, unde se aflau cazurile mai ușoare. Trecu din rezervă în rezervă, vorbind cu pacienții acolo unde era posibil, sau dându-le un sfat folositor asistenților de care, cu siguranță, mare parte dintre ei, nici măcar n-aveau să țină cont. Pentru ei, era o slujbă ca oricare alta. Important era să treacă luna și să vină salariul (unul, de altfel, mizer). Oricum, erau foarte puțini în comparație cu numărul bolnavilor. Uneori, își punea întrebarea cum de reușeau să reziste, să facă față tuturor situațiilor neprevăzute care puteau apărea în orice moment. Era dificil, extrem de dificil, iar el știa asta, doar că nu-i putea ajuta cu absolut nimic. Banii de la guvern erau bătuți în cuie și punct. Trebuiau să se încadreze cumva, în sumă. Altfel riscau să moară de foame cu toții.
După ce termină etajul, trecu la parter, unde se aflau cazurile mai dificile. Le inspectă pe rând, studiind cu atenție fișele și dând indicații de fiecare dată când era necesar sau schimbând medicamentația acolo unde era cazul. Cunoștea foarte bine efectele secundare ale neurolepticelor clasice, așa că era adeptul unui coctail format din antipsihotice de nouă generație cu mai puține efecte adverse și care permiteau, în același timp, o gestionare mai bună a pacientului.
Odată terminat parterul, se îndreptă spre bucătărie, de unde fusese informat că dispăreau zilnic o serie de produse, micșorându-se astfel gramajul fiecărei porții în parte. Îi convocase în sala de mese pe toți, inclusiv magazinerul, unde purtă o discuție amicală cu tot personalul dându-le de înțeles că e la curent situația și că, dacă nu schimbau ceva, urmau măsuri drastice. Îl ascultaseră toți în liniște, mormăiseră ceva nemulțumiți de situația actuală din țară, după care plecaseră fiecare pe la treaba lui. Lucrurile aveau să rămână la fel deoarece erau conștienți, atât el ca director cât și ei ca angajați că, dacă cineva ar fi fost concediat, cu greu s-ar putea găsi o altă persoană care să-i ia locul, iar el nu-și permitea acum să piardă pe nimeni, fie el chiar și bucătar.
Lăsase la final pacienta de la 0.1. În primul rând deoarece reprezenta, în opinia sa, un caz aparte, iar în rândul secund, pentru simplul fapt că se afla la subsol, în așa numita cușcă. Înainte de a coborî scările, se opri pentru câteva minute în camera de control unde îl găsi pe Alin, cu picioarele pe birou, așezate unul peste celălalt. Citea o revistă de umor și se amuza copios analizând o caricatură ce înfățișa un important om politic actual urmărit de un câine. Câinele își vroia ciolanul înapoi și părea în stare de orice pentru a-l recupera.
− Probabil, spuse Alin printre hohote de râs, spun, probabil în numărul următor va apărea o caricatură înfățișând câinele mușcat de politician… Trebuie să recunoașteți că-i haioasă, îl întâmpină el pe director, arătându-i caricatura.
− Numai dacă ești în posesia unui umor extrem de întunecat, îi răspunse acesta. Viorel este?
− Tocmai a plecat. Urmează să apară pe seară. Ne învârtim și noi cum putem. Am stat toată noaptea, domn’ profesor. Nu mai putem nici noi.
− Cred…
− Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el coborându-și picioarele de pe birou.
− Iarăși nu ai imagine la 0.1? întrebă doctorul Ionescu cercetând monitoarele.
− Din nou. Nu știu ce se întâmplă. Din camera de luat vederi nu e, din cabluri nu e. Probabil e ceva din program. Trebuie adus un informatician. Pe mine mă depășește total.
− Înțeleg! O să vedem ce putem face. I-a fost servit micul dejun?
− Acum o jumătate de oră a fost cineva la ea, dar nu se trezise. Oricum, de două zile nu mănâncă nimic. E iarăși într-una din perioadele alea ale ei…
− Mda! Poți, te rog, să mă însoțești până jos, să mă asigur că este totul OK?
− Cum să nu, răspunse Alin. Numai puțin, să iau cheile și sunt al dumneavoastră.
Bărbatul cotrobăi prin sertarul biroului și, într-un final, după ce le găsi, răsuflă ușurat.
− Gata, le-am găsit. Haideți, să mergem!
Coborâră împreună scările și, după ce făcură stânga, ajunseră în dreptul ușii metalice unde doctorul Ionescu îndepărtă vizorul pentru a privi în interiorul camerei. Pacienta era încă pe pat, aflată, după toate aparențele, într-un somn profund. După ce o privi lung, se hotărî să intre și îi ceru lui Alin să deschidă ușa. Acesta se conformă și se dădu doi pași în spate, așteptând supus.
Intră în încăpere și se apropie de pat pentru a se asigura că totul era în regulă. Femeia dormea pur și simplu, iar el o privi lung, asigurându-se că avea o respirație regulată. Întinse mâna să-i aranjeze cămășuța care îi căzuse de pe umărul drept, dar se răzgândi atunci când ea trăsări, de parcă i-ar fi simțit prezența. Încet, se dădu doi pași înapoi întreptându-se către ușă, după care se întoarse brusc și ieși afară.
− Cred că trebuie să-i schimbăm medicația, spuse el în timp ce Alin răsucea de două ori cheia în broască. Nu-i normal să doarmă atât de mult. De obicei se trezea mai devreme, pentru a prinde răsăritul.
− Mda! mormăi ceva bărbatul. Eu nu mă pricep. Dumneavoastră știți mai bine, continuă el evitându-i privirea.
− Cât este ceasul?
− Se apropie de ora nouă.
− Ah, bun! Mă grăbesc… Am o întrunire importantă la 10. Bine atunci! continuă el în timp ce urca scările. Deocamdată, atât pentru astăzi. Dacă intervine ceva, te anunț.
− Prea bine, domnule. O zi bună vă doresc!
− O zi bună și ție, Aline!
La zece fără un sfert se afla în curtea institutului, deoarece fusese deja informat că microbuzul cu studenții din Craiova urma să sosească în maxim cinci minute, așa că se hotărâse să-i aștepte afară, ca o gazdă bună ce era. Nu era foarte încântat de vizită. Avusese în trecut niște experiențe nu tocmai plăcute cu studenții. Aproape în toate grupurile ce veniseră în vizită de-a lungul timpului, existaseră și doi trei derbedei cărora le păsa prea puțin de studiu și mai mult de hârjoneală sau de pipăitul fetelor atunci când nu se credeau observați de către cadrele didactice însoțitoare. Iar el nu se mai afla la vârsta la care să mai aibă o răbdare de fier pentru a putea trece peste momente de genul ăsta.
− Să sperăm că grupul ăsta va fi altfel, îi spuse el uneia dintre asistentele care aștepta împreună cu el microbuzul, microbuz care tocmai parcase în fața institutului. Ah! Au ajuns! Să mergem, Mioara!
− Da, domnule doctor. Să mergem!
*
Se trezise mai târziu decât de obicei și nu reușea să-și aducă aminte cu exactitate ce se întâmplase noaptea trecută. Tot ce conta însă erau razele de lumină ce începuseră să-și facă prezența în camera ei, strecurându-se pe ferestruică. Coborî din pat asemeni unei feline ce își pândește prada, săgetând cu privirea spectacolul de lumini și umbre. În timp ce dădea roată șuvoiului de energie, începu să adulmece, cu nasul în vânt, particulele.
Undeva, în stânga, zări cu coada ochiului farfuria cu mâncare pe care, probabil, cineva i-o pusese lângă ușă. Nu o luă în seamă și se întoarse către coloana de lumină care, între timp, începuse să se mărească în diametru. Ca niciodată, în dimineața aceea, simțea fotonii prin toți porii, de parcă făceau parte din ea, de parcă formau împreună un întreg. Prudentă, întinse mâna dreaptă în față, iar când aceasta se intersectă cu raza de energie, i se păru că devine transparentă, că se face una cu lumina. Se sperie și-și retrase brațul care i se ciuntise cumva din dreptul cotului și privi surprinsă atunci când văzu particulele de energie ce se scurgeau invers, ca un șuvoi neîntrerupt, dinspre raza incandescentă, spre braț, dându-i din nou formă. Își privea avid membrul superior care între timp se întregise, trecându-și limba peste buzele uscate ca nisipul deșertului. Întregul corp îi fu cuprins de o fierbințeală de nedescris și simțea o atracție la nivel celular față de raza ce crescuse acum în volum și care parcă pulsa. Începu să rânjească, iar fața i se transformă căpătând o formă hidoasă, respingătoare. În orbite, ochii i se roteau ca un titirez sfârșind prin a i se da peste cap, lăsând loc liber sclerei de un alb imaculat. Încet, pătrunse în raza de energie, savurând din plin momentul așteptat de atâta timp…
*
Erau în total 30 de persoane, 26 de studenți, trei cadre didactice și șoferul. După ce le prezentase mai întâi curtea instituției, de care fuseseră extrem de încântați, îi invitase în clădire, unde le ținuse un discurs despre istoria Spitalului de Psihiatrie Drăgoești, spital înființat în anul 1978, dar care fusese dat în folosință ca unitate spitalicească încă din anul 1889, ca spital rural al satului unde funcționau mai multe secții (pediatrie, interne și chirurgie). Abia 89 de ani mai târziu acesta se va specializa pe bolile psihice, specializare activă și în zilele noastre.
Maria îi ascultase sfaturile și pregătise un mic aperitiv, cafea și răcoritoare, așa că musafirii lor nu se plictisiseră atunci când le ținuse micul lui discurs istoric. Îi invitase după aceea să viziteze anumiți pacienți, special aleși de către personalul medical pentru a nu crea probleme. Studenții fuseseră încântați, o parte dintre ei având chiar și bloc-notesuri pe care își notau din când în când câte o informație considerată de ei importantă. În jurul orei 13, vizita se apropia de sfârșit și se strânseseră toți în holul principal pentru discuții. Răspunse din politețe la câteva întrebări banale dar, exact când se pregătea să părăsească încăperea, o fată din mulțime se interesă dacă, în unitatea lui spitalicească există un caz mai deosebit din punct de vedere medical.
Doctorul Ionescu, care se pregătea să plece, se opri brusc și o privi pe fată cu un interes deosebit. Nu avea mai mult de 23-24 de ani, de înălțime medie, cu un păr roșu ca focul ale cărui valuri se ondulau frumos pe umeri.
− Nu v-am reținut numele, domnișoară …
− Andreea, numele meu este Andreea. Mă scuzați! Poate sunteți ocupat… Mă întrebam și eu…
Doctorul Ionescu zâmbi în timp ce își trecea mâna dreaptă prin părul cărunt.
− Pentru ce aveți nevoie de această informație, domnișoară?
− Mă iertați… Pentru lucrarea de licență. Intenționez să-mi dau licența pe această temă. Cazuri deosebite în schizofrenia modernă.
− Ah! Înțeleg. Hm…
− Dacă vă grăbiți…
− Nu, e-n regulă! Da, aveți dreptate. Există în unitatea noastră un caz de schizofrenie cu idei delirante paranoide.
− Mai exact? întrebă tânăra în timp ce-și scotea carnețelul pregătindu-se să-și ia câteva notițe.
− Mmmm… Doamna, pentru că este vorba de o pacientă, are o fixație pe raza de lumină, adică este de părere că oamenii sunt făcuți din particule de energie și, din acest motiv, este imperios necesar ca aceasta să intre zilnic în contact cu lumina naturală.
− În caz contrar?
− În caz contrar devine foarte violentă.
− Mmmm… Vă cer prea mult dacă m-ați lăsa să o văd o clipă? Adică… Bineînțeles, dacă asta nu contravine regulilor spitalului dumneavoastră.
− Știu și eu, domnișoară…
− Andreea, Andreea Tanislav.
− Mda…, răspunse profesorul căutând din priviri una dintre asistente. Nu cred că ar putea reprezenta vreun incovenient. Un moment, vă rog… Mioara, Mioara, te rog, i se adresă el asistentei, vezi tu dacă Alin este la post și informează-l că voi face o vizită la 0.1, însoțit de…
Se uită în jur și observă că încă patru persoane își manifestaseră intenția de a i se alătura.
− Da, eu și încă cinci persoane. De fapt, nu-l mai anunța! Mă voi duce personal, acum, mai continuă profesorul și se îndreptă spre încăperea tehnicianului.
Îl găsi pe Alin la post și îi ceru cheia, după ce-și aruncă un ochi pe monitoare. La pacienta necunoscută imaginea era tot încețoșată, fiind practic imposibil de a distinge ceva.
− Trebuie să rezolv chestia asta, își spuse el în gând. Cât mai curând.
Plecă însoțit de trei fete și doi băieți. Restul studenților ieșiră în curtea instituției pentru a se bucura de razele soarelui.
Coborâră scările în tăcere și, odată ajunși la capătul acestora, acționă comutatorul care aprinse lumina pe holul îngust.
− O ținem aici din cauza situației, spuse el observând privirea domnișoarei Andreea. Este singura cameră care corespunde cerințelor speciale.
− Înțeleg!
Din zece pași, ajunseră în fața ușii de metal. Curioși, studenții încercară să tragă cu urechea, dar dinăuntru nu ajungea la ei niciun zgomot.
− Aici este, spuse profesorul. Dacă-mi permiteți… continuă el deschizând larg vizorul. Fata roșcată se apropie de orificiu și privi în interiorul camerei preț de câteva secunde.
− Haideți, domnule profesor, spuse ea întorcându-se către acesta. Pentru ce ne-ați mai adus aici dacă știați că nu este permis studiul unor astfel de pacienți?
− Nu… Nu înțeleg!
− Spuneam că trebuia să ne fi spus încă de sus, din hol, că nu sunteți de acord cu o astfel de vizită. Nu am mai fi pierdut timpul și i-am fi însoțit pe ceilalți în curtea instituției.
− ?!
− Camera e goală…
− Poftim?! întrebă doctorul Ionescu apropiindu-se de vizor.
Privi înăuntru și încremeni. În încăpere nu se afla nimeni!
