Paloare(timp de citire: 55 minute)

1

Era o antichitate. Se privi în ea și un alt sine al lui îi întoarse privirea, mai palid, mai uscat, parcă mai sumbru. Paul se încruntă, iar reflexia lui se încruntă la rândul ei. Când își relaxă fața, sosia din oglindă se relaxă, la rândul ei.

– Știți, îi zise ghidul muzeal, oglinda aceasta are un renume destul de neobișnuit. Nu știu dacă doriți să îi aflați povestea. De obicei nu o spun. Dar acum, că sunteți numai dumneavoastră… știți, lumea se arată interesată de astfel de istorisiri. Da, într-adevăr, așa e! Doar că nu le spun, de obicei, cu voce tare! Nu se poate asta!

Paul se întoarse înspre el, fiindu-i, parcă, greu să-și desprindă ochii de suprafața oglinzii, și îi făcu semn ghidului că da, poate să istorisească povestea, să-i spună de ce avea obiectul aceea un ”renume”.

– A aparținut Anei Marghiloianu…

Ochii lui Paul alunecară în sus, pe perete, unde se găsea portretul doamnei cu pricina; era expus într-un locșor din muzeu care era aranjat așa cum fusese, pe vremuri, amenajat dormitorul doamnei Marghiloianu. Lampa cu gaz de pe noptieră, desigur, nu ardea, însă becurile de perete, lungi precum niște lumânări, cu abajururi de sticlă în formă de flăcări de lumânare, dădeau destulă lumină, deși, se gândea Paul, acestea nu erau foarte autentice; pe vremea Anei probabil că nu existase electricitate.

– A fost oglinda ei toată viața, a ținut-o până ce a murit. Și se spune… ei bine, se spune că a murit chiar în fața oglinzii, privindu-și reflexia. Se spune că oglinda e bântuită.

Ghidul muzeal – Florin, după cum scria pe insigna lui – povestea aceste lucruri ținându-și mâinile la spate și, deși vorbea pe un ton foarte serios, aproape grav, chicoti la ultimele cuvinte.

– De fapt, se spune că a fost bântuită chiar înainte să ajungă în mâinile ei. Cel care a fabricat-o s-a sinucis. Se pare că, în ultimii ani de viață, crezuse că era urmărit de ființe demonice. A avut ceea ce astăzi s-ar numi un episod psihotic. Oricum, a fabricat această oglindă pentru familia Marghiloianu, oglinda a ajuns în dormitorul Anei, iar el s-a sinucis la scurt timp. Despre adevărul acestor fapte nu prea încape îndoială. Totul este documentat, atestat foarte sigur.

Și de atunci a rămas legenda că oglinda e bântuită, că nu a fost creată de el, ci de ființele demonice despre care credea că îl urmăresc și, mă rog, poate că legenda ar fi rămas doar o povestioară, o anecdotă oarecare, poate – cine știe? – ar fi fost și uitată, dacă nu ar fi urmat evenimentele de mai târziu, care au întărit-o și i-au dat amploare, ca să nu spun că au confirmat-o.

Paul îi făcu semn să continue, însă Florin îi dădu de înțeles că trebuia să aibă răbdare; era evident că îi făcea plăcere să povestească, îi făcea plăcere mai ales să povestească acele ”anecdote”, acele ”povestioare” pe care, de obicei, nu își permitea să le istorisească și care, poate, pentru el, tocmai de aceea aveau acest farmec deosebit. Paul se simțea ca la ora de istorie, când fusese școlar, însă nu îi displăcea deloc să se afle în poziția aceasta. Când fusese școlar, îi plăcuseră orele de istorie, mai ales că profesorul fusese indulgent, dădea numai note bune, trecea pe oricine, era cam ramolit, cam paralel cu realitatea, cam inconștient de faptul că elevii pur și simplu nu erau interesați de subiectele pe care el le considera fascinante, nu realiza că metodele lui de predare erau învechite, însă avea acea plăcere de a povesti, de a dezbate, de a reînvia trecutul care pur și simplu fascina, nu pe toată lumea, însă pe Paul, da.

– Vedeți, continuă Florin, după moartea Anei, oglinda a rămas în podul casei Marghiloianu, și a purtat, de atunci încolo, numele primei sale deținătoare. Totuși, se pare că au mai fost ocazii în care aceasta a fost scoasă, pentru puțin timp, din pod, cel puțin două ocazii atestate și, de fiecare dată, noul proprietar al oglinzii a fost găsit mort în fața ei. Prima dată s-a petrecut la cumpăna secolelor, și a fost vorba de un bătrân locuitor al conacului, pe nume Sebastian. Adusese oglinda în camera lui, deși era o oglindă pentru femei și, deși era destul de vârstnic la momentul acela, nu s-a găsit nicio cauză pentru moartea lui. De fapt, se ținuse foarte bine toată viața. Numai în ultimele luni înainte de deces se comportase neobișnuit, de fapt, s-ar cuveni să spun foarte neobișnuit, cum, se spune, s-a comportat și Ana înainte de moarte. Și amândoi au fost găsiți cu bărbia sprijinită de măsuța din fața oglinzii, privindu-și reflexia, privindu-se ochi-în-ochi pe ei înșiși.

Florin făcu o pauză, Paul neputând să-și dea seama dacă pentru a trage aer în piept, ori pentru a crește efectul dramatic al istorisirii. Era un bărbat de vârstă mijlocie, însă cu capul complet încărunțit, avea o burtă rotunjită, deși nu se putea spune că era gras, iar ochii, care înainte fuseseră plictisiți, începuseră acum, de când depăna trista istorie a oglinzii, să scapere în spatele ochelarilor demodați, cu rame metalice. Purta un pulover de lână, sub care se vedea cămașa cam demodată, pantaloni de stofă cenușie și pantofi curați, însă tociți de vreme.

– A doua ocazie a fost și mai neobișnuită, deoarece respectivul era în floarea vârstei, un bărbat tânăr, logodit care, de asemenea, din motive neștiute, a scos oglinda din dulap și a dus-o în camera lui, cu câteva luni înainte de moarte. Acum vorbim de perioada interbelică. Camil Marghiloianu, la fel ca Ana și Sebastian, s-a comportat ciudat, inexplicabil, în ultimele luni de viață, și a fost găsit mort, cu ochii larg deschiși, privindu-se în oglindă; după incidentul acesta, au dosit-o bine în pod, unde a și rămas până când a fost scoasă pentru a fi donată muzeului.

– Asta e toată povestea? șopti Paul.

– Ei, nu chiar! Știți, știți că e normal să circule tot felul de legende, atunci când un obiect are o astfel de istorie. Așa e omul. Pe lângă faptele reale, se născocesc fel de fel de zvonuri și anecdote, imaginare sau având o bază în realitate, însă prezentate complet deformat și scoase din context, și se creează un haos, o harababură de trăncăneli care nici nu merită luate în seamă, însă, în cazul acesta, există într-adevăr câteva incidente care pot fi atestate.

Ascultătorul își mări ochii; se simțea atât de ciudat, și, totuși, atât de bine, în faptul serii, în clădirea veche, pustie și plină cu camere și coridoare largi a muzeului, unde fiecare ecou prindea parcă viață și răsuna cu mult după ce zgomotul care îl cauzase se stinsese, cu acel ins care era, după câte se vedea, după câte putea înțelege, cultivat și documentat. Nu știa ce îl apucase să vină la muzeu tocmai în acea zi. Oricum, decorul acela, care reînvia atmosfera secolelor revolute, avea darul de a-l pune într-o stare aparte.

Patul larg, cu așternuturi verzi, era, probabil, acela în care dormise Ana; tablourile de pe pereți erau antichități autentice. Tapetul era, probabil, fals, însă o imitație a celui de pe vremuri. Lămpile de pereți, imitând lumânările, care aveau dedesubtul lor țesături de fier forjat de care atârnau prisme și mărgele de sticlă, creau o atmosferă frumoasă. Covoarele sigur nu erau autentice, însă păreau îndeajuns de vechi și demodate încât, dacă nu să contribuie, măcar să nu contrasteze, să nu strice atmosfera din jur. Secretaire-rul era original, la fel și dulapurile, comoda și biblioteca pe ale cărei rafturi de odihneau volume care, poate, aparținuseră chiar Anei Marghiloianu.

– Vedeți, pe lângă aceste două cazuri din interiorul familiei, și care pot fi puse foarte clar în legătură cu oglinda, se pot găsi alte exemple de persoane care s-au comportat neobișnuit, aproape psihotic, după ce au văzut Oglinda Anei, și care au murit la scurt timp. Este vorba de prieteni apropiați ai familiei Marghiloianu care au intrat, dintr-un motiv sau altul, în pod și au văzut-o. Unii dintre ei au fost găsiți morți chiar în fața unei oglinzi, desigur, nu în fața aceleia despre care se spunea că le furase sufletul, dar, oricum, a unei oglinzi. Da, da, chiar așa e, oricât ar părea de neplauzibil, este așa cum vă spun!

– Să le fure sufletul? făcu Paul.

– Da, pentru că asta se spune despre oglindă. De aceea nu au scos-o Marghiloieștii din pod. Desigur, știți foarte bine, știe toată lumea, ce zvonuri circulă în orașul nostru legate de familia Marghiloianu. Sunt foarte multe întâmplări supranaturale care se pun pe seama lor și a conacului în care locuiesc. Însă câteva pot fi puse în legătură numai și numai cu Oglinda Anei. Se spune că forțele care l-au stăpânit pe creatorul ei – care l-au hăituit și care în cele din urmă l-au luat în stăpânire, obligându-l, se spune, să creeze oglinda – încă mai locuiesc în ea, sau că oglinda este ea însăși vie, că este însuflețită de o prezență care, poate, este o progenitură a acelor ființe demonice, sau chiar o prelungire spirituală a lor, sau, mă rog, care oricum au, într-un fel sau în altul, legătură cu ele. Și că această prezență, această entitate din oglindă are o putere, are o influență nefastă asupra omului. Că se hrănește cu el.

– Dar de când este în muzeu… mii de oameni au trecut prin fața ei și nu a murit nimeni. Nu a murit nimeni, nu?

– Păi, ba da, asta e, mulți oameni mor, și unii dintre cei care au murit au fost pe la muzeu, și unii dintre ei au etalat un comportament ciudat, chiar acel comportament care se pune pe seama celor ce au căzut ”victime” oglinzii, chiar după ce au părăsit muzeul. Și unii au fost găsiți morți în fața unei oglinzi, alții nu, însă au avut parte de decese foarte misterioase, neașteptate și aș spune chiar ”spectaculoase”, dacă nu aș părea cinic folosind acest adjectiv!

– Bine, dar nu au murit toți! Nu toți!

– Da, asta e adevărat. Însă, dacă țineți minte, nici cât timp Oglinda Anei a fost încuiată în pod, ținută departe de lume, departe de oameni, nici atunci nu au murit toți care au văzut-o. Legenda spune că oglinda te ”alege” înainte să-ți ia sufletul. Că trebuie să ai un anumit tip de personalitate, o anumită sensibilitate, ba chiar o predispoziție, aș spune, pentru a cădea ”victimă”, oglinzii, pentru ca aceasta să-ți ”vrea” sufletul.

Uimit, bărbatul nu se putu abține și își mută încă o dată privirile la oglindă, la ovalul ce îl reflecta perfect, de la brâu în sus, încadrat într-o ramă de mahon și ținut de doi stâlpi de lemn sculptat. Oglindirea lui i se părea șocantă, aproape inacceptabilă.

– Mă rog, asta e doar o speculație.

– Da, desigur! Desigur că așa e! Însă așa spune legenda pentru a justifica tiparul în care se spune că se încadrează oglinda. Și mai e ceva. Cât timp a fost închisă în pod, prăfuită, uitată, Oglinda Anei a fost ținută ”înfometată”, ca să mă exprim așa. Acum, când zeci de oameni trec zilnic prin fața ei, poate să-și aleagă mai bine victimele.

– Dar e aburd! bombăni Paul așa, de formă. Doar nu credeți în așa ceva!

– Domnule, domnule! făcu Florin, obosit după tirada, după discursul pe care tocmai îl ținuse. Am niște rude care cunosc o doamnă în satul lor, o practicantă a spiritismului. Am fost și eu odată la o ședință! Și vă jur pe ce vreți, am văzut cu ochii mei cum se ridică masa în aer! Nu vreau să intru în amănunte, dar văr jur că am văzut cu ochii mei!

– Deci e posibil?

– Da, e posibil! Există forțe în lumea aceasta pe care nici nu le bănuim, poate chiar entități, ființe, ce conviețuiesc cu noi, și pe care nici nu le bănuim!

Mintea lui Paul alunecă, fără ca acesta să vrea, la o poveste de groază care îl speriase de moarte în copilărie; și acum se cutremura când se gândea la ea. Se făcea, îi spusese un văr mai mare de-al lui, după ce îl asigurase că e numai o poveste cu stafii, nimic mai mult, și că nu conține nimic adevărat, dar că ”poate, nimeni nu știe, poate are și ceva adevărat”, se făcea că, de fapt, atunci când nu privești o oglindă, reflexia ta nu dispare, ci rămâne acolo, înăuntru, și te pândește.

Că toate reflexiile tuturor oamenilor trăiesc în oglinzi și îi pândesc de pe lumea cealaltă; că, atunci când nu sunt privite de nimeni, când nu sunt filmate și când Oamenii din Oglinzi sunt convinși că nici nu e probabil să vină cineva și să surprindă faptul acesta, lumea din oglinzi se poate schimba. Că reflexiile, umbrele oamenilor, mută obiectele după cum vor, dar că le pun, grijulii, la loc, pe când se întorc indivizii din carne și oase în camere, astfel încât ”spectacolul” să nu se strice, astfel încât oamenii vii să creadă că oglinzile nu fac decât să reflecte realitatea și nimic mai mult, astfel încât nimic ”din culise” să nu transpară cunoștinței celor vii. Dar că, uneori, și Oamenii din Oglinzi greșeau, că, din când în când, un om în carne și oase vedea o schimbare în oglindă, ori prindea, cu coada ochiului, reflexia cum se mișcă cu de la sine putere, sau cum în oglindă intră o reflexie care nu are corespondent niciun obiect fizic. Și vai de omul acela, care întrezărea adevărul, care ajungea să bănuiască cumplita realitate a Oamenilor din Oglindă, a lumii reflectate! Căci reflexiile nu doreau să se afle despre ele că au viață și voință și, într-o anumită măsură, putere. Nu se știe de ce nu voiau asta, așa cum nu se știe aproape nimic despre viețile lor sau modul lor de gândire, însă ei aveau să prindă ciudă pe cel care le descoperise secretul. Și aveau să-l nimicească, ori să-l fure în lumea lor iluzorie. Cum făceau asta, ce metode aveau, și până unde se întindeau puterile lor – ei bine, nici asta nu se știa.

Se simți cotropit de groază, aproape crezu că înnebunește, când toate acele frici și senzații din copilărie prinseră din nou viață, la fel de vii ca odinioră, iar reflexia lui din Oglinda Anei păru că devine o entitate separată, mai palidă, mai rea decât corespondentul ei din lumea nereflectată, o entitate care îl privea batjocoritoare, aproape malițioasă.

– Așa o fi, reuși el să îngaime. Dacă așa spuneți, așa o fi…

Florin respira greu, pentru că se impacientase.

– Haideți să ne grăbim, se apropie ora de închidere, și mai avem încă destule exponate!

Paul îl urmă pe coridoarele largi și bogate ale Sălașului Muzelor, însă mintea lui nu reușea să se concentreze pe atlceva decât pe Oglinda Anei a cărei imagine, a cărei poveste, nu i se șterseseră niciodată din minte. Ba mai mult, când treceau pe lângă vreo oglindă, Paul aproape se aștepta să vadă capul unei reflexii întunecate cum se ivește în cadrul de sticlă, cum îl privește cu ură. Sau nu, nu cu ură, cu alt sentiment pe care nu îl putea desluși, căruia nu-i putea da nume, care poate că nici nu avea nume omenesc, care era neomenesc sau, poate, mai degrabă, supraomenesc.

După ce își termină vizita, afară se întunecase cu totul, stelele se iviră pe cer, la fel și luna gălbuie, întunecată, aflată de-abia la început. Felinarele erau aprinse, iar străzile, liniștite și pustii. Zona din jurul muzeului era neobișnuit de pașnică și frumoasă, mai ales în faptul nopții, însă lui Paul, în momentul acela, nu știu de ce, i se părea aproape amenințătoare. Strada care se desfășura în fața lui părea dornică să îl înghită, parcă drumul șerpuia și îl conducea intenționat către o amenințare, către o capcană, către o nenorocire cumplită…

La un moment dat, când frica creștea în el, așa fusese de năuc, încât se lovise de alt băiat, un alt colindător singuratic și târziu al străzilor. După ce își cerură scuze, rămăseseră câteva momente, privindu-se, neștiind ce să spună. Băiatul avea părul lung, castaniu, care îi cădea ca o perdea pe obraji. Ochii îi erau căprui, pielea albă și fină.

– Mă numesc Constantin. Mă numesc Constantin, îngăimă el. Pe tine cum te cheamă?

Se încruntă, privindu-l atent, iar Constantin se întoarse înspre el, parcă nu ar mai fi fost pe picior de plecare. Lumina portocalie a felinarelor i se oglindea în ochi. Chipul lui subțire, alb, se mișcă; își ridică bărbia de parcă s-ar fi mirat.

– Paul, mă cheamă Paul, făcu Paul.

Și, aproape pe neașteptate, îl luă pe Constantin de braț și începu să meargă cu el într-o cu totul altă direcție decât cea spre care se îndreptase înainte, cea care ducea către locuința lui.

Băiatul păru la început mirat, dar apoi grăbi pasul, mergând în ritm cu Paul.

– Am fost, am fost… la muzeu, îi zise Paul în timp ce se plimbau. Și am privit într-o oglindă despre care se spune că e bântuită, despre care se spune că e blestemată…

– Oglinda Anei?

– Da, Constantin, da!

– Spune-mi Dinu… poți să îmi spui Dinu…

– Bine, așa voi face!

Străzile păreau atât de liniștite, în miezul acela de toamnă; parcă Mesteceni era cuprins de un vis frumos; Paul de-abia își amintea groaza, sentimentul de iminență a pericolului, pe care le resimțise privind oglinda aceea cu ramă din lemn sculptat; acum, orașul i se părea cel mai frumos loc din lume, cel mai liniștit, cel mai foșnitor, cel mai plăcut mirositor.

– Ai auzit și tu de oglinda aceea?

– Da, e o legendă. Ce, tu nu ai auzit înainte?

– Nu. Dacă aș fi auzit, poate… poate că nu aș fi privit în ea…

– De ce?

Paul se încruntă; își mută câteva momente privirea de la Dinu, căzut pe gânduri, parcă încercând să-și aleagă cuvintele.

– Nu știu, zise el. În momentul acela, când mă uitam în oglindă, când mă vedeam pe mine însumi și camera din jurul meu, parcă… parcă nu știu… parcă mi s-a furat ceva, am pierdut ceva, s-a rupt ceva din mine.

Băiatul care îl însoțea părea din ce în ce mai uimit. Trecură pe un teren de fotbal unde, nu se știe de ce, toate reflectoarele erau aprinse, scăldând gazonul în lumina lor albă, deși nu era niciun picior de om acolo, iar tribunele erau complet goale. Un grup strâns de vreo trei-patru băieți, niște liceeni care rămăseseră afară până târziu, trecură pe lângă ei discutând în șoaptă și râzând zgomotos, după care se pierdură. Iar strada rămase din nou pustie, orașul se preschimbă într-un oraș-fantomă.

– Poate ai fost blestemat, făcu Dinu, ca într-o doară. Se mai întâmplă, nu?

Ochii lui căprui erau mari, necrezut de mari, și, când Paul privi în ei, i se păru că se pierde, că iarăși se rătăcește undeva, parcă s-ar fi îndrăgostit.

– Da, poate așa e. Se mai întâmplă, nu?

– Da.

Izbucni o rafală de vânt rece, care ridică un nor de frunze precum niște păsări mici, mirosind a praf, iar cei doi se apropiară unul de celălalt, se strânseră unul în celălalt, lipindu-și fețele.

– Ce noapte friguroasă, șopti Dinu, poate temându-se să nu-l audă cineva.

 

2

Cerul era de un albastru palid, avea numai puțin gri la orizont, însă reușea, cumva, să fie sumbru și rău-prevestitor. Chiar și culoarea albă reușea, cumva, să fie sumbră, întunecoasă. Nici nu-ți dădeai seama dacă era seară sau dimineață.

Îi promisese Sabrinei că se va duce la petrecerea ei din seara aceea de noiembrie, astfel încât se simți nevoit să se ducă, deși nu avea nicio tragere de inimă. Totuși, făcuse cumva și reușise să meargă la petrecere însoțit de Dinu. Amândoi erau la costum, îmbrăcați în negru, cămăși albe, deși nu își luaseră papioane. Dinu le considera caraghioase, iar Paul la fel. După ce intrară în casa Sabrinei, îi lovi un val de căldură pe care Paul îl resimți plăcut, după frigul de afară.

Pășind în casa fetei, parcă trecură în altă lume. Paul își petrecea cea mai mare parte a zilei în apartamentul lui mic aflat, ce-i drept, într-o zonă frumoasă a orașului, însă care era îngrozitor de plicticos. Casa aceea, însă, era vastă ca un palat; sau, cel puțin, așa i se părea lui, mai ales după cum era mobilată. Până și tavanul înalt al camerelor și coridoarelor i se părea amețitor. Chiar lângă intrare era o oglindă uriașă, care acoperea aproape toată înălțimea peretelui, iar dedesubtul lor se găseau ghiveciuri mari, de porțelan, din care se revărsau plante curgătoare, veșnic verzi. Chiar și pe hol răsuna muzica clasică. Avea să fie o petrecere intelectuală; Paul deja se simțea într-o altă atmosferă, de parcă ar fi fost la muzeu. Primii care îi întâmpinară în casă fură Paul și Dinu din oglinzi, acele reflexii lipsite de substanță, și care, cumva, printr-un miracol al legilor fizicii, reușea să le redea înfățișarea până la cel mai mic amănunt, până la cel mai mic amănunt. Cum era posibil așa ceva? Cum se putea așa ceva într-un univers rațional, ca omul să aibă o sosie, o reflexie complet fidelă, însă lipsită de substanță?

Sabrina apăru de după o ușă, îmbrăcată cu o bluză largă, subțire, neagră, și o fustă scurtă, roșie. Paul își aminti că, în liceu, când fuseseră boboci, când se prezentaseră în fața noii diriginte, profesoara chicotise la auzul numelui ei și spusese ”Nume specific de vrăjitoare”. Sabrina îi conduse în încăperea largă unde se ținea ”petrecerea muzicală”, cum îi spunea ea. Erau puțini invitați, conversațiile se țineau mai mult în surdină, lumina era scăzută, iar în fiecare ungher al odăii răsuna muzica clasică. Sabrina trase un fum țin țigara pe care nici nu o lăsase deoparte când ieșise pentru a-i întâmpina pe nou-sosiți și luă în mână un pahar cu vin roșu, întunecat. Ochii ei negri sclipeau parcă altfel în lumina aceea scăzută.

Doar pe mese erau așezate câteva lămpi cu abajur de pânză, pe care erau desenate flori. O bibliotecă uriașă ocupa un colț întreg al camerei, înaltă aproape până la tavan; aproape fiecare colțișor al rafturilor era ticsit cu volume. În fața cărților se mai vedea câte un obiect decorativ, o vază de cristal sau un bibelou. Paul se gândi că, pesemne, Sabrina citise toate cărțile acelea. Părul ei castaniu, vopsit pe jumătate în negru, era întins și stătea perfect drept.

De pereți atârnau mai multe oglinzi, toate mari, toate cu rame somptuoase, dând falsul sentiment că în odaie se află mai mulți oameni decât în realitate. Paul și-ar fi putut privi chipul alb, cu ochi căprui, cu păr blond, cu nasul mic, îndreptat puțin în sus, în fiecare dintre ele.

– Ești atât de alb la față! făcu Sabrina către el. Bea ceva, ca să te îmbujorezi! Beți amândoi ceva.

Paul și Dinu luară, fiecare, câte un pahar de vin; după aceea, salutară toți invitații, schimbară politețuri și remarci scurte, apoi făcură cunoștință cu cei cu care nu se mai întâlniseră. Afară se lăsase deja întunericul.

”Serile acestea de toamnă târzie!” își spuse Paul în sinea lui, înfiorându-se.

Veneau atât de repede, la ore atât de timpurii, încât mereu îl luau prin surprindere, aproape îl înfricoșau. Sabrina comentă din nou, referindu-se la cât de palid era Paul.

– Ți-e rău? Ești bolnav? Nu arăți bine… adică… nu mă înțelege greșit. Mă refer la faptul că pari bolnav. Am dreptate?

– Nu, făcu Paul. Sunt bine.

– Ți s-a întâmplat ceva? Te frământă ceva?

– Sunt bine, repetă el, puțin iritat.

– Mă rog, dacă îmi spui tu, atunci te cred! Să știi că avem și o surpriză în seara asta!

Paul strânse în mână paharul de vin, simțindu-se, nu știu de ce, neliniștit; simți un fior în burtă.

– Ha! Sper că nu e ziua cuiva, să fie o petrecere surpriză! Nu am adus niciun cadou, nu eram deloc pregătit! Ha-ha!

– Nu, deloc! Va fi o ”serată ocultă”. Vei vedea ce va fi! Nu, nu îți spun acum, va fi o surpriză! Vei vedea imediat!

Subiectul îl făcu, nu știu de ce, pe Paul, să se simtă nelalocul lui. Își dădu seama, brusc, cât de mult îl deranjau oglinzile din jurul lui. Câte erau? Patru? Cinci? Și toate erau atât de mari! Acolo nu s-ar fi putut ascunde de reflexia lui. Și, până la urmă, unde era reflexia? Cea adevărată, cea din Oglinda Anei, care, era sigur, rămăsese în oglinda din muzeu, și de atunci îl urmărea. Auzise legende despre oglinzi care îți fură reflexia, sau îți fură sufletul. Dar atunci de ce își vedea oglindirea în celelalte oglinzi?

Ridică privirea, în timp ce toate răsfrângerile lui ridicară privirea odată cu el, cinci băieți blonzi, cu chipul palid, cu trăsături oarecum șterse, oarecum copilărești, oarecum bolnăvicioase. Cinci perechi de ochi sclipiră, odată cu ai lui, în lumina slabă a veiozelor de pe masă.

Doamne! Unde era umbra lui? În ce ungher se ascundea? Sau nu pătrunsese în casa Sabrinei? Pândea undeva afară, poate chiar sub fereastră?

Ochii lui alunecară, numaidecât, la fereastra largă și înaltă ce dădea spre strada înghețată și aproape i se păru că vede o umbră care se retrage din câmpul său vizual chiar în momentul acela… dacă ar fi întors capul cu o secundă înainte, atunci, cine știe…

În jurul mesei, care fusese adusă în mijlocul sufrageriei, se înșirau câteva fotolii largi și vreo două canapele. Nu știu de ce, dar Sabrina adusese multe fotolii. Nici nu știu cum le cărase, la cât păreau de grele. Erau mai multe locuri de șezut decât invitați. Și masa din mijloc era foarte masivă, și, pare-se, greu de urnit, cu picioarele sculptate în formă de labe de leu. Pe masă, ca și pe câteva dintre rafturile bibliotecii, și câteva măsuțe mai mici, ardeau niște bețișoare aromate, ca în templele shintoiste sau buddhiste…

Năuc, aproape amețit, Paul se îndreptă către bibliotecă. De pe un raft îl privea o statuetă africană de lemn lăcuit, sau o statuetă care imita arta africanilor, ori a aborigenilor de pe cine-știe-care insulă sau continent uitat de Dumnezeu. Și pe neașteptate, aproape fără să-și dea seama, biblioteca parcă prinse viață, parcă se prefăcu într-o ființă uriașă, hidoasă, mai mare decât el și cu totul și cu totul rău-voitoare.

I se părea aproape imposibil, cu totul improbabil, ca biblioteca aceea uriașă să se găsească în fața lui, să se înalțe în fața lui, cu toate cărțile ei, cu toate ornamentele ei mici și frumoase. Sentimentul de irealitate deveni atât de pregnant încât simți o greață aproape fizică. Și simți, mai mult ca oricând înainte, că umbra lui îl pândea de undeva, de aproape, că râdea de el, că îi plănuia distrugerea, că mintea îi colcăia de atrocități…

Își aminti de o povestire, un basm scris de George McDonald, Umbrele. Îl citise dintr-o colecție care aduna toate basmele autorului respectiv, ieșită la editura Penguin Classics. Acolo, umbrele, care se împrieteniseră cu eroul povestirii, îi mărturisiseră acestuia că există trei feluri de umbre: umbrele trupului (despre care era vorba în povestire), și umbrele sufletului, care erau reflexiile din oglinzi, și un al treilea fel de umbre, despre care acestea nici nu vroiau să pomenească, de care se temeau cumplit, de care se înfiorau până și când auzeau pomenindu-se de ele. Umbrele minții.

Desigur, era foarte posibil ca umbra lui Paul să nu fi pătruns în interiorul casei. Dar dacă Sabrina dorea să facă o ”serată ocultă”, cum și mărturisise, dacă încerca niște ritualuri sau experimente oculte, ar fi putut să o cheme înăuntru… ba chiar să o invite… iar atunci era cel mai rău, când o invitai, când îi deschideai ușa de bună voie și cu bună știință…

Dar poate nici nu va mai trăi ca să prindă momentul acela. Deocamdată, revelația cumplită a bibliotecii din fața lui, a faptului că era vie, amenințătoare, era parcă îndeajuns ca să îl omoare. Pentru câteva momente, simți lumea cum se întuneca în jurul lui. Frigul îi puse stăpânire pe trup, capul i se umplu parcă de lichid, totul începu să se rotească în jurul lui…

”Doamne, voi muri acum… acum…”

Frica se făcu mai intensă, îl trase și mai departe de realitate.

”Va trece, am mai trecut prin asta, va trece imediat sentimentul acesta…” se încurajă el.

Dar nu trecu, ci se afundă și mai mult în groază, în beznă, în propriul lui suflet.

Totuși, peste câteva secunde, frica trecu, într-adevăr, sau măcar frica aceea intensă, insuportabilă. Realitatea se contură iarăși în jurul lui. Pe de o parte se simțea ușurat că trecuse acel moment al groazei absolute, pe de altă parte se simțea revoltat, scârbit că trecuse printr-un astfel de moment. Faptul că putea exista o asemenea groază, un asemenea abis interior, i se părea inacceptabil, nu mai putea trăi ca înainte.

Și, deși simțise ori bănuise asta și cu alte prilejuri, de data aceasta era cu totul convins că viața obișnuită e o iluzie. Că frica și suferința sunt adevărata esență a realității.

”Viața mea e pierdută” se gândi el. ”Viața adevărată merge pe o cărare, iar eu am luat-o pe alt drum, m-am rătăcit pentru totdeauna, nu voi mai găsi niciodată cărarea”.

Și sentimentul acela, al pierderii ireversibile și al groazei, îl cuprinse cu totul, devenind mai real decât oricând.

Cu greu, se întoarse dinspre bibliotecă și privi camera plină cu oameni, care aproape îl sperie. Amețit, parcă pe jumătate beat, deși băuse puțin, se îndreptă spre o canapea, ținând paharul de vin strâns în mână. Se așeză pe canapea și își dădu seama că se așezase chiar lângă Dinu. Simți cum acesta își pune mâna peste a lui, cum își strânse degetele între degetele lui.

Dinu se aplecă înspre el și îl sărută pe buze. Paul îi răspunse la sărut, deși se simțea parcă pe altă lume, își simțea buzele amorțite și trupul parcă ireal. Dinu avea buzele moi, roz, ca de coral. Când își desprinseră buzele, băiatul îi spuse lui Paul:

– Doamne! Ești atât de rece! Atât de rece!

Paul se îndepărtă de el, dându-se mai încolo pe canapea. Se simțea înfrigurat, pierdut și singur.

– Ce e cu tine, Paul? Ți s-a întâmplat ceva?

– Sunt bine, sunt bine…, îngăimă el.

Se ridică și, sub privirea îngrijorată a lui Dinu, se îndreptă spre masă, unde așeză paharul cu vin pe jumătate golit. Cupa transparentă a paharului sclipea magică în lumina veiozelor.

”Să nu vadă că nu sunt bine” își spuse el. ”Să mă controlez. Da, asta e cel mai important, să nu vadă nimeni cum mă simt. Să mă comport cât mai normal”.

Și își puse mintea la lucru, încercând să găsească cât mai multe justificări, dacă îl mai întreba cineva dacă avea vreo problemă, conștient în același timp de umbra care îl pândea, de undeva, de aproape.

”Nu voi mai putea fi fericit niciodată” își dădu el seama, cu o certitudine copleșitoare. ”Chiar dacă voi scăpa cu viață, chiar dacă voi scăpa de frica aceasta, de monstrul acesta care s-a cuibărit în mine… nu voi mai fi vreodată senin. Faptul că am simțit asta, că am trecut prin groaza asta, mă va urmări pentru totdeauna, noapte și zi, zi și noapte…”

Și, în timp ce gândea asta, nu simțea nicio tristețe; suferința lui era mai presus de tristețe. Simțea numai o scârbă care parcă nu se mai sfârșea niciodată. Iar în minte i se contură Oglinda Anei, izvorul tuturor problemelor sale.

Cum de nu își dăduse seama de la început, din primul moment când o văzuse, cât era de hidoasă?! Cum de nu fugise cu groază chiar înainte să o vadă, simțind, încă dinainte, ce monstru îl pândea? Fusese într-atât de prost încât să creadă că era un obiect obișnuit, chiar și după ce o văzuse. Însă acum, când o recontura în minte, oglinda i se părea de o hidoșenie copleșitoare.

Ramele erau sculptate în frunze bogate de acant ce se întindeau și se răsuceau, pline de viață, parcă voind să înflorească. În partea de jos a oglinzii, în mijlocul curbei inferioare a ovalului, era sculptat un pergament deschis, iar deasupra lui, o făptură demonică, cu urechi ascuțite, ca niște coarne, cu două adâncituri rotunde în formă de ochi, cu chipul ascuțit, ca un bot (și fără vreo altă trăsătură înafară de cele pomenite) care întindea o mână deasupra pergamentului și arăta înspre acesta cu un deget ascuțit. Cealaltă mână și-o ținea sprijinită pe marginea pergamentului. Pe foaie, de bună seamă, nu era scris nimic, creatorul oglinzii negăsind de cuviință să scrijelească acolo nici măcar niște inițiale.

Iar mai sus, la mijlocul fiecărei laturi laterale a elipsei, se conturau două chipuri, sau două măști ovale, cu foarte puține trăsături. Două adâncituri rotunde în loc de ochi și câte o adâncitură mai mare în loc de gură, care forma un O perfect. La început, Paul crezuse că acestea reprezentau niște chipuri omenești abstracte, că măștile sculptate nu erau menite să schițeze o emoție anume; însă acum își dădea seama că, poate, chipurile lor sugerau groază. Și, în ciuda tradiției multi-milenare de artă europeană, în vârful oglinzii nu era sculptat niciun ornament mai de seamă. Nicio palmetă, nicio scoică, nicio coroană, nicio figură de animal. Nici măcar frunzele de acant nu se întâlneau acolo în vreun mod mai deosebit, mai înfloritor; în schimb, curgerea lor părea să continue nestingherită chiar și în partea de sus a oglinzii. Cei doi stâlpi de lemn care țineau oglinda rabatată erau, totuși, sculptați foarte somptuos. Se terminau în niște forme ascuțite care aduceau cu niște cepe, sau niște lacrimi întoarse. Restul stâlpilor era format ba din cuburi, ba sfere, ba reliefuri răsucite. Acestea ajungeau până cam la înălțimea a trei pătrimi din oglindă. Cum de putuse Ana Marghiloianu să țină așa ceva în casă? Nu se cutremurase, nu se trezise în mijlocul nopții, speriată de moarte, numai ca să vadă camera reflectată în acel obiect hidos?!

Dar cel mai tulburător amănunt era faptul că – și Paul era sigur de asta, sau aproape sigur – că în toată acea învălmășeală schizofrenică de forme și de tipare imprimate în lemn se ascundea un anumit mesaj, o anumită cunoaștere infiltrată, cu sau fără voia sculptorului, în acea succesiune ordonată de tipare geometrice sau forme unduitoare. Poate că toate ar fi putut fi exprimate în proporții matematice, iar atunci s-ar fi descoperit misterul oglinzii. Dar așa… toată infinitatea aceea de forme se scurgea într-o succesiune indescifrabilă, al cărei mister părea încuiat pe veci. Ovaul pe care se susținea oglinda era simplu, lipsit de orice podoabă, perpendicular pe ovalul oglinzii, cu cele două capete îndreptate în stânga și în dreapta, așa cum oglinda își îndrepta capetele în sus și în jos. Până la urmă asta era Oglinda Anei, o poartă către o altă lume.

– Haideți, haideți cu toții! se auzi glasul Sabrinei. Începe evenimentul! Începe seara ocultă!

Paul se împletici, simțind aproape că se prăbușește de pe picioare, către masă. Ceilalți invitați aduseseră câteva fotolii lângă masă, iar Sabrina stinse câteva veioze, lăsând una singură aprinsă, astfel încât se făcu și mai puțină lumină. Umbrele tuturor se înălțau uriașe, hidoase, pe pereți. Paul le numără în gând, vrând să afle dacă nu cumva era una în plus, dacă nu cumva umbra ce îl hăituia, cea scăpată din Oglinda Anei, se strecurase în cameră.

Sabrina aprinse câteva lumânări, în timp ce Paul se așeza pe un fotoliu, iar lumina lor inundă masa, tremurând ca apa. Toți invitații stăteau pe jilțuri. Sabrina ridică un obiect alb, iar pe urmă Paul își dădu seama că e o tablă ouija. Evenimentul acesta îi dădea o stare de neliniște, îl ducea cu gândul la lucruri bizare, la cântece și intonații vrăjitorești, ritualuri ciudate în inima pădurii.

– Sergiu a primit de ziua lui o tablă ouija! declamă Sabrina, iar Sergiu, care stătea lângă ea, zâmbi aproape imperceptibil. Da! Și a adus-o aici, să o încercăm cu toții, împreună cu el! Haideți să-l aplaudăm!

Camera se umplu de ropote de aplauze, Sergiu zâmbi și înclină capul în semn de mulțumire, chipul său arătând ciudat în lumina slabă și tremurătoare a lumânărilor.

– Așa! zise ea așezând tabla pe masă. Cred că e scumpă, pare una profesionistă, nu? Arată ca în filme, cred că e modelul acela brevetat demult, de când a apărut tabla ouija, nu?

Într-adevăr, literele alfabetului se înșirau în două rânduri boltite în partea de sus a tablei. Mai sus de ele, în colțul din stânga, scria NU, iar în colțul din dreapta, DA. Dedesubtul boltei formate din literele alfabetului, într-un rând drept, se înșirau literele de la 0 la 9, în colțul din dreapta jos scria SALUT, iar în cel din stânga, LA REVEDERE.

– Așa, să începem! Trebuie să ne ținem toți mâinile pe indicator, Sergiu? Ce scrie în instrucțiuni?

Sergiu se aplecă puțin deasupra mesei.

– Nu chiar toți, adică… ajunge câțiva, chiar unul, dar… (aici chicoti)… ei bine, dacă doar cineva ține mâna pe indicator, atunci va fi bănuit că încearcă să ne înșele.

– Haide să tragem la sorți, sau să ținem fiecare, pe rând, indicatorul! interveni Marcel. Este vreun voluntar?

– Poți să îl ții tu, făcu Mira. Ai un nume perfect pentru o ședință de spiritism. E francez, nu? Parcă am fi în Franța, în timpul fin du siècle. Da, da, e perfect!

– Nu, haide să vedem dacă avem un voluntar! se băgă Sergiu. Cineva?

– Vreau eu! Vreau eu! ciripi Anca, aplecându-se peste masă.

– Bine, tu, atunci! făcu Sergiu.

Anca luă în mână indicatorul de plastic, în formă de lacrimă, care avea în mijloc o lentilă de sticlă de dimensiuni tocmai potrivite ca prin ea să se vadă litera sau cifra asupra căreia zăbovea indicatorul.

Urmă o tăcere în care toți se foiră pe scaune, trăgându-se și aplecându-se mai aproape de tablă, în timp ce Anca potrivea indicatorul.

– Unde să-l pun? făcu ea. Pe pentagrama aceasta din mijloc? Aici?

– Da, da, acolo! zise Sergiu.

Anca potrivi indicatorul în centrul tablei, astfel încât prin lentila transparentă să se vadă pentagrama neagră, care era de aceleași dimensiuni ca și literele și cifrele. Paul înghiți în sec, privind instrumentul ocult de pe masă, în lumina veiozei și a lumânărilor.

Afară, dincolo de geamul înghețat, trecu o mașină, iar farurile ei luminară camera pentru o secundă. Degetele Ancăi tremurau pe indicator. Parcă toate stafiile din oraș și toți diavolii din iad, pe deasupra, se strânseră cu ei acolo, să fie martori la ce va fi urmat, fie miracol, fie altceva. Paul se încruntă, privind cu cea mai mare atenție.

”Ce se va întâmpla?” se întrebă el.

Își aminti a doua lui vizită la muzeu. De data aceea, un alt ghid îl călăuzise prin vastele coridoare. Își aminti de primul ghid, bătrânelul acela simpatic, și își dădu seama că îl considerase, în cugetul lui, un fel de paznic al oglinzii, un fel de agent care scruta mulțimea și îi alegea pe cei care urmau să fie dați drept hrană Oglinzii Anei. Cât de ridicol! Doar el îi istorisise legenda acelui obiect. Era cu totul binevoitor și naiv, cu totul și cu totul!

A doua oară când o văzuse, își dăduse seama perfect de puterile ei, de vraja ei. Cele două chipuri laterale ale ramei lăcuite îl priviră cu groază. Interiorul muzeului, reflectat în suprafața ei, părea un castel al tenebrelor. Poate un edificiu gotic vechi de secole, pierdut la marginea lumii, unde torțele ardeau în suporturi de fier forjat, unde, pe coridoare și galerii, răsunau psalmodierile unor imnuri păgâne, unde, noaptea, se auzeau bătăile de aripi ale liliecilor, iar în turnurile înalte și pustii, vegheate de lună, urca din când în când cineva, să admire noaptea, codrii nesfârșiți, niciodată străbătuți de ființe omenești, sau misterele insondabile ale cerului și Galaxiei.

Simțise un fior, o repulsie incontrolabilă față de ea. Și totuși, rămăsese mult timp în ”dormitorul Anei”, unde pe pereți vegheau tablourile frumoase pictate în alte epoci; și, în cele din urmă, ochii lui întâlniră ochii reflexiei lui. Rămăsese așa, în picioare, în oglinda Anei, nici el nu știu cât timp, pierzându-se într-o reverie tenebroasă, și, când reuși să se desprindă de ea, își dăduse seama că se înserase. Fugise din muzeu aproape îngrozit și nu se oprise nicio secundă până ce nu ajunsese acasă, în apartamentul său mic.

Cum de nu văzuse nimeni, cât timp stătuse, ore în șir, în fața oglinzii? Sau poate îl abordase vreun ghid, sau cineva îl întrebase dacă îi era bine, iar el bălmăjise ceva, se justificase într-un fel, dar acum nu-și mai amintea. Cum e posibil așa ceva?!

– Pune cineva o întrebare? făcu Sabrina.

– Păi, așa ar trebui, răspunse Sergiu. Cred că se începe… hmm… se începe prin a întreba dacă se află vreo entitate în camera asta. Să începem?

– Da, sigur! zise Anca.

– Bine, zise Sergiu.

Își drese vocea, se îndreptă de spate, își dădu părul la o parte de pe frunte, își trecu mâna prin părul bogat, apoi își drese vocea din nou. Începu:

– Se află vreo entitate în camera aceasta?

Mâna Ancăi alunecă, vădit, fără ca ea să-și dea seama, căci pe chipul ei se așternu o mirare vecină cu spaima, în partea de jos a tablei.

LA REVEDERE.

Încet, tindicatorul alunecă, sub degetele fetei uimite, înapoi la pentagramă.

Toți se priviră uimiți. Se auziră chiar și câteva șoapte.

– Să repet întrebarea, zise Sergiu, cu o voce mai groasă. Se află vreo entitate în camera aceasta.

Mâna Ancăi alunecă dinspre centrul tablei.

LA REVEDERE.

Sergiu repetă întrebarea de câteva ori, iar același răspuns veni de fiecare dată.

LA REVEDERE.

LA REVEDERE.

LA REVEDERE.

LA REVEDERE.

LA REVEDERE.

LA REVEDERE.

Șoaptele consternate se întețiră. Până și Sergiu care, înainte, păruse consins de bunul mers al ședinței de spiritism, se încruntă gânditor. Paul înghiți în sec, neîndrăznind să scoată un cuvânt. Anca părea de-a dreptul speriată.

– Haideți să punem altă întrebare, zise Sergiu, cu glasul, de data aceasta, ceva mai stins. Bine? Uite, haideți!

Se lăsă pe spatele jilțului, gânditor, apoi se pare că îi veni ceva în minte, căci se pregăti să vorbească.

– Așa.

Își drese vocea de câteva ori.

– Bine.

Apoi, cu un glas înalt, intonă următoarea întrebare:

– Dorești ceva anume?

Mâna Ancăi alunecă, parcă împinsă de o forță nevăzută, înspre DA.

Sub privirea ei consternată, mâna îi reveni în centrul tablei.

Sergiu își ridică sprâncenele, deconcertat.

– Bine… bine… (apoi, cu același glas înalt). Ești binevoitor?

Indicatorul se mișcă, sub degetele tremurătoare, în jos, apoi în sus, în stânga, în dreapta, tot mai rapid, tot mai haotic, până ce fata țipă și își smulse mâna de pe tablă, iar indicatorul de lemn sări în aer.

Căzu chiar în fața Sabrinei, cu un zgomot scurt.

– Nu mai vreau! Nu mai vreau! se plânse Anca.

– Bine, Anca! făcu Sabrina, luând în mână indicatorul. O să-l țin eu de-acum.

– Să terminăm odată, zise Anca. Nu-mi place ce facem!

– Haide, nu e nimic periculos! o liniști Sergiu.

– Ești sigur?

Sabrina potrivi indicatorul în centrul tablei. Anca se ghemui, speriată, în fotoliu, sprijinindu-și capul de rezemătoare, încercând parcă să se ascundă, să se facă mai mică, deși trupul ei era oricum subțire.

– Să încercăm altă întrebare! propuse Sabrina.

Sergiu își drese vocea, apoi rosti:

– Cine ești!

Sabrina tresări, văzând că mâna ei parcă fu împinsă, iar indicatorul trecu la o literă, apoi la alta, apoi la o cifră, apoi iarăși la o literă, iarăși o cifră!

– Ne transmite ceva! răbufni o fată. Vrea să ne transmită ceva! Să meargă cineva să aducă ceva de notat!

– În poșeta mea! țipă Sabrina, în timp ce mâna i se mișca incontrolabil pe tablă. Căutați acolo!

Un băiat sări de pe fotoliu și se năpusti la poșeta Sabrinei, o deschise și o răscoli o vreme, apoi scoase un creion și niște foi de hârtie. Se năpusti la masă și începu să scrijelească toate însemnele peste care trecea indicatorul, deși acesta se mișca foarte rapid.

După ce se sfârși nebunia aceea, iar mâna termurândă a Sabrinei reveni în centrul tablei, jumătate din foaie se umpluse cu o secvență aparent aleatorie de cifre și litere.

Toată lumea se îngrămădi să vadă ce era. Se pare că era doar o înșiruire haotică de însemne, dar nu… cineva reuși să deslușească cuvântul UCIDERE scris de trei ori pe parcursul acelei glosolalii demențiale.

– Să ne oprim! făcu cineva. Să ne oprim!

– Nu, zise Sabrina ferm, după ce se așezaseră toți la locurile lor. Am început afacerea asta și o vom termina!

Așeză indicatorul la loc în mijlocul tablei, deși se vedea că era reticentă, ba chiar speriată.

– Vrea cineva să pună o întrebare?

– Am eu o întrebare, zise Dinu, iar pe Paul îl săgetă o frică rece în burtă. Am eu una!

– Bine, Dinu, spune-o!

– Dorești ceva de la vreunul dintre noi?

Și mâna Ancăi alunecă.

DA.

LA REVEDERE.

DA.

LA REVEDERE.

Mâna Ancăi alunecă înapoi în centrul tablei. Pentagrama neagră părea un ochi demonic care îi scruta pe toți.

Cu un glas și mai palid, Dinu rosti:

– Pe cine?

Mâna Ancăi alunecă înspre bolta de litere și, de data aceasta, niciunul dintre ei nu avu nevoie să noteze cele patru slove pe care zăbovi indicatorul, destul de mult, de altfel, ca pentru a le sublinia.

P.

A.

U.

L.

Nimeni dintre cei prezenți, în afară de Dinu, nu privi spre Paul, care se simți scufundat într-un lichid rece; totuși, nu îi era frică. Poate sufletul lui era prea amorțit pentru asta. Tot ce simțea era o stare difuză de rău.

– Ce vrei de la el? șopti Dinu.

Alte patru litere, la fel de clar subliniate de prezența invizibilă.

UCID.

UCID.

UCID.

UCID.

Câțiva dintre cei prezenți izbucniră în țipete. Dar mâna Sabrinei continua să se miște.

LA REVEDERE.

SALUT.

LA REVEDERE.

SALUT.

LA REVEDERE.

SALUT.

– Oprește-o! Oprește-o, naibii! plânse Anca.

Indicatorul începu apoi să se miște haotic peste litere și cifre, prea repede ca să le poată nota cineva, chiar dacă ar fi încercat; dar oricum nu încerca nimeni, căci toată lumea se ridicase de la masă și venise lângă Sabrina, care țipa și părea incapabilă să își controleze mâna, sau să și-o desprindă de pe tabletă.

– Doamne, Sergiu, dracu’ te-a pus să aduci monstruozitatea asta aici! Serată ocultă, auzi tu! se scandaliză cineva.

Când, în sfârșit, o smulseră pe Sabrina de lângă masă, aceasta dădu drumul indicatorului, iar mâna i se opri din tremurat; indicatorul căzu pe tabletă și se scutură singur, zgomotos, câteva momente, înainte să rămână nemișcat.

– Sergiu, ar trebui să arzi tableta! Nu voi mai participa niciodată la așa ceva, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată…

Dar tirada Sabrinei (care, de altfel, își recăpătase controlul asupra mâinii, căci gesticula cu ambele brațe) fu întreruptă de țipătul lui Sergiu.

 

3

Pe cât de mare era Sergiu, pe cât de puternic, flegmatic și incapabil de a se speria, strigătul lui răsună totuși în toată camera, poate în toată casa.

Se răsturnă pe un fotoliu, cu ochii larg deschiși, parcă fără a clipi, de parcă nu-i venea să creadă că văzuse ceea ce i se părea că văzuse.

Toată lumea, inclusiv Sabrina, în afară de Paul, se buluci în jurul lui. Când, în sfârșit, reușiră să scoată niște cuvinte de la el, aflară că văzuse, sau i se păruse că vede, deși el era convins că văzuse, deși incidentul durase doar câteva secunde, ar fi jurat pe sufletul lui că văzuse foarte clar cum reflexia lui Paul se întorsese înspre el și îi rânjise din oglindă, arătându-și gingiile.

Paul se ridicase de pe scaun, stând chiar în dreptul oglinzii, dar nu se năpustise, împreună cu ceilalți, la Sabrina, să o liniștească.

Nimeni nu încercă să-l convingă pe Sergiu că i se năzărise, poate pentru că toată lumea din camera aceea fusese martoră, cu doar câteva minute în urmă, la evenimente care țineau, în mod clar, de supranatural.

 

4

După ce tabla de spiritism fusese scoasă din cameră și aruncată la gunoi, petrecerea reuși să-și revină, cum-necum, pe un făgaș mai mult sau mai puțin normal.

Sabrina îi spusese câteva cuvinte de consolare lui Paul, asigurându-l că, chiar dacă în casa aceea acționaseră forțe din altă lume, acestea nu-i puteau face niciun rău, că doar îl speriaseră, și că, dacă se legaseră de el, o făcuseră doar din întâmplare, s-ar fi putut lega de oricine altcineva. Iar Paul păru că o ascultă și se liniștește.

– Doamne, îi spuse Anca mai târziu, în timp ce pe fond răsuna muzica clasică. Arăți ca un cadavru… sau… îmi pare rău… ești atât de palid…

– Sunt bine, bombăni el, după care se scuză și se ridică de pe jilț.

– Așa! spuse Sabrina. Du-te și odihnește-te! Ai tras o sperietură cumplită! Este un dormitor chiar mai încolo pe coridor! Du-te și culcă-te dacă vrei!

Paul ieși din cameră, simțindu-se amețit. Dădu pe coridorul întunecat și se îndreptă nici-el-nu-știa-unde. Văzuse, înainte să iasă, că Dinu îl privise foarte îngrijorat. Înaintă pe coridor, printre umbrele nemișcate. Aproape i se păru că frigul de afară pătrunsese în casă, că miezul lui noiembrie se cuibărise în pieptul lui și îi înghețase sufletul.

”Nu voi mai fi niciodată fericit” se gândi el.

Iar umbra lui, sosia din oglindă, îl pândea de undeva, din întuneric, deși nu îi auzea nici suflul respirației, nici foșnetul pașilor.

”Doamne, cât vă iubesc pe toți!” se gândi el, în timp ce înainta pe coridorul cuprins de beznă. ”Dinu, Sabrina, Anca, Sergiu, vă iubesc pe toți. Cât de mult iubesc toți oamenii, și cât de rău îmi pare că vă părăsesc!”

Trecu de ușa dormitorului și intră într-o odaie mare, cuprinsă de beznă, care probabil era folosită ca și cameră de zi. Deși nu strălucea nicio rază de lumină, niciun fir, Paul vedea totul cu cea mai mare claritate. Odaia era ticsită cu mobilă veche și mirosea a plante aromatice. De pe un perete îl privea o mască ritualică africană. Poate o mască voodoo.

”Ce e pe lumea de dincolo? Numai beznă și fantome. Beznă, și haos, și o rătăcire nesfârșită, groază și singurătate nesfârșite. Asta e, până la urmă, Oglinda Anei. O poartă către lumea cealaltă, lumea stăpânită de demoni”.

Se îndreptă către o oglindă somptuasă care trona pe un perete și, pe măsură ce se apropia de ea, lumea din jur părea că își pierdea tot mai mult substanța.

”Ce frumoasă e lumea” se gândi el. ”Ce frumoși sunt toți oamenii! Cât aș vrea să mai rămân cu voi, să fac bine… să fac un bine, unul singur, oricât de mic… înainte…înainte să mă înghită bezna infinită”.

Lumea își pierduse consistența, dar umbra lui, care îl pândea dintr-un colț al camerei, deveni mai vie, mai adevărată.

Se simți cuprins de un fior de fericire, poate ultimul moment de împăcare sufletească pe care avea să-l mai simtă vreodată.

Se întâlni cu oglinda și dădu nas-în-nas cu reflexia lui. Se sperie și văzu și reflexia cum își cască gura și își mărește ochii de groază. Vedea totul în amănunțime, chiar mai clar decât ar fi văzut dacă ar fi fost lumină.

Iar umbra lui se strecură mai aproape, și se înălță neagră lângă el, iar Paul simți groaza cum îi înjunghie inima.

 

5

Nu putea fi adevărat ceea ce văzuse. Timp de săptămâni de zile, în iarna aceea, încercase numai să găsească o explicație pentru viziunea lui, orice explicație care să nu includă supranaturalul. Dar cum puteai nega ceva ce ai văzut cu proprii ochi? Cum să crezi că ai avut o halucinație, când îți amintești cât se poate de clar momentele acelea, oricât de scurte au fost, și ești cu totul încredințat că ai avut mintea limpede, iar simțurile tale înregistrau numai și numai realitatea?

Și, pe măsură ce se scurgeau zilele, iar Mesteceni se umplea cu nămeți de zăpadă, cerul întunecându-se tot mai mult, frigul întețindu-se, nu-și putuse scoate din minte nici ceva ce se petrecuse cu câteva zile înainte să vadă ceea ce era convins că văzuse. Se gândea necontenit la Paul, pe care îl găsiseră cu fața lipită de oglindă, cu ochii larg deschiși. Mai târziu, doctorii aveau să afirme cu cea mai mare convingere că, în momentul acela, Paul nu murise încă. Nu puteai să stai în picioare, cu brațele atârnate pe lângă corp, sprijinindu-te doar de față, în timp ce reflexia ta se sprijinea, la rândul ei, de tine, din oglindă, și să fii cu totul mort. După ce Sabrina îl găsise, îl scuturase de umăr, ca să-l trezească, Paul căzuse pe jos, cu ochii larg deschiși. Sabrina țipase. În afară de Dinu, nu mai rămăsese niciun invitat (deși toți o rugaseră pe Sabrina să îi înștiințeze cât de curând, chiar în ziua următoare, de starea băiatului), astfel încât nu se mai găsea nimeni în casă pentru a auzi țipătul fetei. Dinu încercă să o liniștească, îi spusese că poate, poate, Paul mai trăia. Însă îi luase doar câteva minute ca să îi verifice pulsul și să afle că trupul era mort, și încă mai era și neobișnuit de rece, mai rece decât ar fi trebuit să fie după scurtul răstimp trecut între momentul când îl văzuseră ultima dată și momentul când îl găsiseră. Până și după culoarea cu totul hidoasă a pielii lui ți-ai fi dat seama că e mort. Iar, după inspecția medicală, doctorii afirmaseră că trupul era într-un stadiu foarte înaintat de descompunere; mult mai înaintat decât ar fi fost firesc. Desigur, asta stârnise niște discuții. Toți cei invitați la petrecere au fost chestionați de poliție. Unii pomeniseră de ”incidentul supranatural”, alții nu. După ce aflaseră, de la câțiva inși, de incidentul cu tableta de spiritism, poliția îi interogase iarăși pe cei care nu pomeniseră de acesta, iar aceștia îl recunoscuseră, fără excepție, și îl povestiseră cu toții. Desigur, poliția se arătase sceptică în privința distracțiilor lor supranaturale și bănuise o subterană în toată afacerea aceea. Însă autopsia nu arătase nicio urmă de otrăvire, nicio vătămare fizică, astfel încât cazul fusese închis, iar pe certificatul de deces scria ”moarte accidentală”, deși formularea aceea i-ar fi putut face pe mulți să se întrebe de ce fel de accident ar fi fost vorba. Așadar, cu toată acea tărășenie, înmormântarea fusese amânată destul de mult. Dinu se numărase printre cei care purtaseră sicriul. Evenimentul avusese loc într-o zi deosebit de friguroasă și de sumbră în care, oricâte haine ai fi pus pe tine, gerul tot reușea să-ți ajungă până la piele, până în carne, până în oase. După ce sicriul fusese îngropat în pământul înghețat, Dinu resimți un sentiment cumplit, pe care nu îl putea defini. Se rupsese ceva în el, se pierduse pentru totdeauna din viața lui. Chiar în ziua următoare, pornise către muzeu, să vadă și el așa-zisa oglindă blestemată. Iar atunci când dăduse cu ochii de ea, în spatele reflexiei lui, îl văzu pe Paul, cu o expresie de groază și disperare pe chip. Privirea lui cerea ajutor. După care, imaginea se pierdu. Primul instinct al lui Dinu fu să o ia la fugă, și asta și făcu, ieșind din muzeu în gerul și zăpada de afară. Și, în săptămânile și lunile următoare, nu reușise să-și ia mintea de la ceea ce văzuse. Acum se îndrepta iarăși pe muzeu, în timp ce pașii lui foșneau în zăpadă. Se hotărâse ca, măcar de dragul sănătății lui mintale, să se ducă să mai vadă odată fatidica oglindă, să afle ce era cu ea. Purta o căciulă care îi ascundea urechile, răsufla aburi când respira, dar obrajii nu i se împurpuraseră, în ciuda frigului năprasnic.

Când ajunse la muzeu, străvechea clădire se înălță monstruoasă în fața lui, cu stucaturile ei, cu ferestrele ei ogivale. Privi în urma lui, ca pentru a se asigura că nu îl urmărește nimeni. Dacă l-ar fi urmărit cineva? O siluetă albă, plutind puțin deasupra pământului. Citise pe internet despre Oglinda Anei. Aflase de toate victimele ei cunoscute și de potențialul număr uriaș al celor necunoscute.

Prinse curaj să intre în muzeu. Nu ceruse niciunui ghid să îi explice vreun exponat. Îl interesa un singur lucru, acolo. Trecu pe lângă galeriile de artă, pe lângă animalele împăiate, exponatele cu fosile și cu haine de epocă, și ajunse în fața Dormitorului Anei.  Se gândi că, poate, sufletele tuturor victimelor erau captive în obiectul acela care ar fi trebuit distrus, sau, poate, dus undeva departe în lume, să nu mai știe omenirea de el.

Văzu numai spatele oglinzii, dar se îndreptă spre ea, gata-gata să îi vadă suprafața reflectantă.

”Mai am puțin” își spuse el. ”Imediat”.

Un pas, doi, oglinda se apropia.

”Camil, Sebastian, Ana, unde sunteți voi acum? Cu Paul? Dar unde e Paul? Dumnezeu să ne păzească pe toți!”

Se simțea, parcă, într-o biserică unde se înălțau statui și picturi și tapiserii înfățișând sfinți cu nume indescifrabile și chipuri impenetrabile. Își aminti de anii copilăriei, când stătuse ore întregi, îngenuncheat, în biserică, și privise acele picturi bizantine, întrebându-se ce însemnătate aveau, încercând să le deslușească misterul, să înțeleagă privirile acelor îngeri, expresiile pline de suferință și ardoare și beatitudine aparținând acelor sfinți misterioși…

Și, iată, Oglinda Anei!

Cum dădu cu ochii de ea, realiză că ovalul ei nu era acoperit cu o suprafață reflectantă, ci era o poartă către o altă lume, iar două mâini întunecate ieșiră și îl traseră înăuntru.