Nu s-a aflat niciodată de unde a apărut virusul. Nici măcar acum, la aproape două secole de la primele cazuri cunoscute, oamenii de știință n-au reușit să se pună de acord cu privire la originea lui. Teoria care a ajuns să fie general acceptată de marea parte a populației este că virusul are, cel mai probabil, proveniență extraterestră și că fusese adus pe Terra de pe una dintre coloniile din sistemul solar. Alți virusologi au insistat că totul a fost rezultatul unei mutații a unuia dintre virusurile responsabile cu apariția encefalitelor, mutație cauzată de poluare și de viața în interiorul megalopolisurilor. Bineînțeles, chiar și acum mai există voci, de la cercetători cu credibilitate mai mult sau mai puțin discutabilă, la grupuri media de gherilă și până la profeți ai Zilei Judecății care susțin că el a fost creat ca armă biologică, în laboratoare ultrasecrete, ipoteză infirmată cu vehemență de guvernele tuturor țărilor de pe glob. De partea cealaltă a baricadei, au existat, de-a lungul vremii, tot soiul de grupări teroriste care și-au revendicat, fără dovezi clare, fabricarea lui.
Așa a încetat omenirea să audă. Primul pacient care s-a prezentat în fața medicilor, și al cărui nume n-a fost niciodată divulgat în mod oficial, s-a plâns de pierderea completă a auzului, fără să-și poată auzi nici măcar respirația sau bătăile inimii și nici țiuitul acut provocat de tinitus. Fără durere, fără afecțiuni preexistente, fără cazuri de hipoacuzie în familie. Atunci când a fost examinat pentru prima dată, urechile sale s-au dovedit a fi fără cusur din punct de vedere mecanic. Abia mai târziu, în urma tomografiei computerizate, s-au descoperit leziuni ireversibile ale girusului temporal transvers din creierul său și diagnosticul i-a fost dat, fără ca neurologul său să-i poată da și o altă explicație: surditate corticală totală bilaterală. Tot mai mulți oameni au început să calce pragurile spitalelor, medicii devenind și ei, la rândul lor, pacienți. Simptomele erau mereu aceleași: o temperatură doar cu puțin mai ridicată decât cea obișnuită, senzație de somnolență și letargie, dureri musculare, apoi liniște deplină. Centrele pentru prevenirea și controlul bolilor transmisibile și OMS au intrat în alertă, dar fără să poată stăvili propagarea virusului. În aproape un an de zile, niciun locuitor al Terrei n-a mai auzit nimic. În doi ani, niciun om din sistemul solar.
Întors de la automatul de cafea, Paul o găsi pe Jane tolănită pe canapeaua din birou, privind cu atenție la ecranul pe care se zărea chipul cardinalului Gutierrez. În josul ecranului apărură vorbele sale:
„… pentru a doua oară alungați din grădina Edenului. Umanitatea nu doar că a gustat din fructul oprit, ci a încercat să înfrunte voința divină și să altoiască însuși copacul cunoașterii. Manipulările genetice, longevitatea crescută a rasei umane, stabilirea de colonii pe alte planete… Toate aceste acte de sfidare nu aveau cum să rămână nepedepsite.”
Pe vizorul din dreptul feței interlocutorului său începură să se aprindă puncte luminoase, semn că un computer însărcinat cu interpretarea limbajului analiza mișcarea ochilor acestuia în dreptul fiecărei litere de pe ecran și transpunea întregul proces în cuvinte.
„Și totuși, Eminența Voastră, cum combateți oamenii de știință care spun că virusul nu reprezintă nicidecum o intervenție divină?”
„Foarte simplu. Ei nici măcar nu sunt în stare să se pună de acord unul cu celălalt, dar au impresia că înțeleg mai bine cauzele acestei maladii? Oamenii de știință, domnule Larsson, trăiesc în ruinele celui de-al doilea Turn Babel, clădit chiar de ei înșiși. Consecințele acțiunilor lor le resimte întreaga umanitate, iar ei, în loc de smenerie, continuă să se afunde în aroganță și hybris, uitând că mândria a reprezentat dintotdeauna cel mai grav păcat de moarte.”
„Profesorul Foster a declarat că are dovezi concludente că virusul Brodmann a apărut pe Terra ca urmare a unui proces natural…”
Cardinalul se încruntă, în timp ce pe vizorul său luminile pâlpâiau furios. După câteva clipe de procesare, pe ecranul televizorului apăru și replica sa:
„Niciun proces, natural sau nu, nu are loc fără voia Domnului. Iar faptul că această pedeapsă s-a pogorât asupra întregii omeniri nu este decât o dovadă că L-am sfidat. Ne-am făcut chip cioplit, dar de data asta din noi înșine și din propriul nostru trup efemer, și am uitat un lucru esențial: creația Îi aparține doar Creatorului. Iar dacă vorbim de dovezi, singura dovadă concludentă pentru mine este că Dumnezeu a rămas singurul care mai aude…”
„Jane, de ce te uiți la toate prostiile astea?” apărură cuvintele lui Paul pe ecranul transparent din dreptul ochilor ei.
Jane închise televizorul, se întoarse spre el și zâmbi.
„Încerc să aflu răspunsuri.”
„N-o să le aflăm niciodată, probabil” spuse Paul punându-și cana pe birou.
„Dar nu ești curios să știi de ce? Sau cum era pe vremea când oamenii aveau acest simț? Mi-ar plăcea să știu ce înseamnă să auzi.”
„Înseamnă să percepi niște vibrații ale unor particule, vibrații transmise pe calea undelor.”
„Nu, nu la asta mă refer, Paul. Aș vrea să simt sunetele… Îmi imaginez că e ca și cum ai avea o superputere.”
„Poate”, transmise bărbatul prin intermediul ecranului său, ridicând din umeri. „Dar ce folos să ai superputerea aia, dacă nimeni altcineva nu te-ar putea înțelege?”
„Străbunica mea a apucat vremea când oamenii încă auzeau. A încercat să-mi descrie și mie cum se simte, atunci când eram mică, dar nu prea mă interesau pe mine poveștile ei. Mi se părea că încearcă să-mi descrie o culoare pe care n-am văzut-o niciodată.”
„Un motiv în plus să nu-mi bat capul cu treaba asta.” răspunse Paul aplecându-se către monitorul de pe biroul lui Jane, unde începu să tasteze. „Văd că una dintre drone nu s-a întors. De ce?”
Jane se apropie de el cu o figură vinovată.
„E din vina mea. I-am dat comanda să meargă în recunoaștere dincolo de Zona 3. Mă gândeam că poate găsim surse de energie acolo, că tot pare că ne învârtim în cerc de câteva săptămâni.”
„Jane…” clătină Paul din cap cu un aer frustrat.
„Partea bună e că n-am pierdut-o…”
„…încă”, veni răspunsul lui Paul.
„Iartă-mă. Te rog.” spuse Jane mărind imaginile pe ecran. „Uite, am aici coordonatele la care s-a împotmolit. Este undeva printre ruinele fostului oraș Phoenix.”
„FIR-AR SĂ FIE, JANE!” apărură majusculele pe viziera ei. „Acum va trebui să mergem și s-o recuperăm, înainte să ajungă îngropată în nisip și să pierdem semnalul. Și-a mai fost și-o furtună de nisip în urmă cu o săptămână în locul ăla. Treaba asta o să ne coste mai mult decât dacă nu găsea nimic acolo. Acolo, în Zona 3, acolo unde era programată să caute din capul locului. Ador să scormonesc după drone la 4 dimineața, în inima deșertului, cu poliția pe urmele mele. Echipează-te!”
Se urcară în aeronava utilitară fără să-și mai spună nimic. După ce-și prinse centura de siguranță, Jane se uită la Paul cum introduce încruntat poziția dronei pierdute în computerul de bord al navei. Bărbatul porni apoi semnalele luminoase de avertizare și nava se ridică de pe platforma clădirii. Smucitura decolării o luă prin surprindere pe Jane. Aeronava lor era un model vechi, „un hârb nenorocit”, cum îi plăcea lui Paul să spună, și era tot ce își permiseseră să cumpere pentru dotarea micuței lor companii de colectare a metalelor rare. Avea doar două locuri, niște scaune cu căptușeală de burete ce se ițea printre cusăturile imitației ieftine de piele cu care acestea erau acoperite, și care te făceau să nu-ți mai simți fundul după câteva minute de stat pe ele. Ajunseră la altitudinea de croazieră și începură să survoleze orașul, singura parte care-i plăcea lui Jane la meseria ei. Privi afară, la amestecul fierbinte de oțel, sticlă, neon și carne, care era Megalopolisul Coastei de Vest. La străzile drepte, îmbâcsite de mirosuri de putrefacție, mâncare ieftină, cenușă, fluide corporale și jeg. La flăcările eterne ale furnalelor din zonele industriale izbucnind printre norii de monoxid de carbon și dioxid de sulf. La razele de lumină ale reflectoarelor și farurilor frângându-se pe drumul lor către cer în particulele din smogul ce acoperea metropola precum cupola unei catedrale clădite din ceață. La colosalele holograme proiectate deasupra clădirilor marilor corporații, ca niște fortărețe iluzorii de curent electric și fotoni. La Maria… simțindu-i prezența difuză undeva printre celelalte două sute de milioane de inimi bătând ale Megalopolisului, ca un zgomot de fond de la care-ți poți distrage atenția pentru câteva ceasuri, dar despre care știi că se află mereu acolo, așteptând să rămâi doar tu și gândurile tale. Litere oranj se aprinseră pe viziera lui Jane.
„Iartă-mă că m-am răstit mai devreme. Nu trebuia să-mi vărs nervii pe tine. N-ai avut nicio vină.”
„Ba da, Paul. Nu trebuia să forțez drona să iasă din aria ei de patrulare.”
„Ai făcut ceea ce trebuia făcut de mai demult. Știu că ai fost bine intenționată… De ceva vreme ne învârtim în cerc.”
Jane se uită la figura lui Paul, care privea concentrat prin parbrizul aeronavei.
„Acum vorbim tot despre dronă? Sau despre tine și Simone?”
Pe ecranul ei apărură trei puncte de suspensie, apoi Paul ezită și, în cele din urmă, își sterse mesajul început.
„Nu trebuie să vorbim despre asta, dacă nu vrei” îi spuse Jane. „Doar să știi că sunt aici dacă ai nevoie de un prieten.”
„Nu prea sunt multe de vorbit despre asta. Dar îți mulțumesc.” răspunse Paul zâmbindu-i trist.
Trecură pe deasupra câmpurilor sufocate de deșeurile orașului, peste autostrăzile părăsite și sfâșiate de incursiunea dunelor de nisip din Mojave, peste dealurile roșiatice și sterpe, singurele ființe croindu-și drum prin aerul rece al nopții, farurile lor fiind singurele două puncte luminoase pe o distanță de sute de kilometri. Ajunseră lângă ruinele Phoenix-ului după o oră. Văzut de sus, orașul părea să se fi contopit cu deșertul, o întindere nesfârșită, adormită pentru eternitate, aridă și violet în bătaia proiectoarelor navei, cu pereți goi și morți înălțându-se către cer, bucăți contorsionate de metal și beton erodat și străzi cu asfaltul sfârtecat de trecerea timpului. Pe ecranul de bord al navei apăru mesajul computerului de bord:
„Ne apropiem de destinația introdusă. Temperatura la sol 70 de grade Fahrenheit. ATENȚIE: Locul de aterizare se află în zona de excludere Mojave. Accesul este permis doar echipajelor de securitate. Nivelul de radiații în perimetrul desemnat este de 3.7 μSv/h. Nivelul de poluare al aerului și al solului nu a fost estimat.”
„Scanează activitatea electromagnetică pe un perimetru de 3 kilometri” comandă Jane.
Peste câteva clipe, computerul răspunse:
„A fost detectată o activitate electromagnetică provenită din două surse.”
„Două?” spuse Paul surprins. „Mă întreb ce naiba ar putea fi.”
„Poate că totuși n-o să ne întoarcem cu mâna goală din expediția asta”, îi răspunse Jane, apoi tastă pe ecranul computerului de bord: „Identifică sursele electromagnetice.”
„Sursa unu: dronă utilitară de detecție ferometalică XGP-3016. Sursa doi: neidentificată.”
Își desfăcură amândoi centurile de siguranță, își aprinseră lanternele frontale de pe căști și coborâră din vehicul. Jane își simți tălpile groase ale bocancilor afundându-se în nisipul moale. Privi în jurul ei, la ruinele întunecate, trase adânc aer în piept și încercă un sentiment de eliberare pe care nu-l mai trăise de multă vreme. Era ca și cum acolo, departe de Megalopolis, departe de Maria și de amintirea ei, ar fi descoperit o parte din ea care îi fusese ascunsă de jungla zgomotoasă în cyan și magenta de acasă. Zâmbi. Întorcând capul, zări lângă un zid pe jumătate prăbușit un led roșu pâlpâind. Întinse un braț în direcția luminii și îl atenționă pe Paul.
„Aia trebuie să fie drona noastră. E lumina de la antenă.”
Se apropiară amândoi. Drona avea un braț îndoit, în capătul căruia se afla un rotor cu elicele răsucite din cauza impactului cu peretele. Bărbatul scoase un cablu din rucsacul purtat în spate și îl introduse într-o mufă a dronei. Ecranul aparatului se aprinse. Paul îngenunche lângă dronă și rulă un program de diagnosticare a sistemului.
„Nu-i așa de rău pe cât mă temeam. Motorul e avariat, nu se poate ridica de la sol, dar senzorii funcționează. N-o să fie greu de reparat când ajungem acasă.”
Trase cablul înapoi și dădu să plieze brațele dronei pentru a o face mai ușor de transportat. Pe ecranul lui apărură vorbele lui Jane:
„Stai! N-o strânge încă. Vreau să văd ce a găsit.”
„Nu știu dacă e o idee bună. Cine știe peste ce naiba dăm aici. Suntem și în afara Zonelor…”
„Haide, Paul. Doar de asta am trimis drona atât de departe. Și-așa mă simt prost că s-a stricat din cauza mea. Măcar așa avem o șansă să nu ne întoarcem pe minus.”
„Nu trebuie să-ți faci griji din cauza asta.”
„Sigur, sigur… nu-mi fac griji până la finalul lunii, când o să mă trezesc că mi-ai scăzut din salariu pentru piesele de schimb.”
„Jane, n-o să-ți scad nimic, a fost un accident, se întâmplă…”
„Glumeam, Paul.” îi răspunse Jane cu un zâmbet larg vizibil prin viziera căștii.
Tânăra îi luă aparatul din brațe, îl așeză pe o coloană de beton prăbușită și se conectă la el. Tastă câteva date în monitor și îi spuse lui Paul:
„Uite, suntem destul de aproape de celălalt semnal electromagnetic. Am conectat senzorii dronei la computerul de bord al navei, poate aflăm mai multe așa.”
Porniră împreună la drum, două siluete minuscule pe lângă scheletele gigantice ale zgârie-norilor abandonați. Jane scosese o lanternă din rucsac și îi îndreptă fascicolul de lumină spre pereții de oțel și beton, făcând umbrele fantomatice din jur să se prelungească și să se adâncească în neant. În spatele ei, Paul ducea drona în brațe, privind precaut la spectrele clădirilor în paragină, ca la niște gardieni care așteptau un semn să se trezească din somnul lor de veacuri. Ajunși într-un scuar, Jane se opri, își stinse atât lanterna frontală cât și pe cea pe care din mână, și privi în sus.
„S-a întâmplat ceva?” întrebă Paul neliniștit, uitându-se în direcția în care se uita și ea.
„Voiam să văd stelele.” spuse tânăra și se așeză pe marginea fărâmițată a unei fântâni. „În oraș nu se văd niciodată. Uite.”
„Aș prefera să nu zăbovim prea mult pe-aici. N-aș vrea să dăm nas în nas cu o patrulă când ne-ntoarcem înapoi în oraș și să ne-ntrebe pe unde-am fost.”
„Doar câteva clipe. Îmi place aici, în deșert. E liniște.”
„Liniște?” tastă Paul cu o expresie nedumerită pe figură.
Jane nu-i răspunse. Nu cunoscuse niciodată ce însemna cuvântul, în afară de definiția din dicționar, dar își imagina că liniștea era ca atunci când o ținea pe Maria în brațe pe balconul apartamentului său și își închidea ochii, detașându-se de luminile fosforescente și pulsațiile stroboscopice ale orașului, uitând de sine, conștientă doar de aerul nopții pe obraji și de căldura trupului Mariei pe pielea sa.
„Senzorii de mișcare spun ceva?” apărură cuvintele lui Paul pe ecran.
„Nimic. Nu e nimeni în afară de noi aici. Se pare că activitatea electromagnetică vine din clădirea asta.” răspunse Jane arătând cu mâna către conturul sumbru al unui zgârie-nori.
În locul în care existaseră cândva geamuri se zăreau acum doar niște găuri întunecate, precum orbitele goale ale unui craniu. Nimic nu amintea de viață în acel loc, în afară de graffiti-urile șterse de pe pereții reci ai parterului, dar chiar și acelea păreau mai degrabă niște inscripții fără sens, uitate pentru totdeauna. Cei doi își înălțară privirea către ultimele etaje ale blocului, abia reușind să distingă forma colțuroasă a clădirii suprapusă pe cerul înstelat.
„Sper să nu fim nevoiți să urcăm până în vârf” spuse Paul.
„Ne prinde bine un pic de mișcare.” răspunse Jane. „Și-așa stăm toată ziua la birou pe scaun.”
Paul începu să introducă diverse date în terminalul aparatului. Pe vizierele celor doi apăru raportul dronei:
„Scanarea a detectat pulsații de electricitate generate de un acumulator de tip lithiu-polimer. Fluctuațiile câmpului magnetic provin dintr-un dispozitiv de redare a conținutului audio format dintr-un magnet și o incintă acustică. Metale ce pot fi recuperate: fier, bor, neodymium.”
„Un difuzor?” întrebă Jane, ridicându-se de jos și îndreptându-se către zgârie-nori.
„Da.” răspunse Paul. „O tehnologie arhaică. Probabil datează de când orașul era încă locuit. Mă întreb cine naiba l-a pus în funcțiune.”
„Nu cred că-i vorba de cineva anume. Un om nu l-ar fi lăsat așa, ci l-ar fi colectat pentru metale. Poate că a pornit odată cu furtuna de acum o săptămână.”
„O să vedem când ajungem acolo.” apăru răspunsul bărbatului, care privea neliniștit de-a lungul holului de intrare al clădirii.
Urcară pe scara imobilului și străbătură coridoarele mute, două fascicule luminoase sfidând întunericul total care le înconjura. O parte din oamenii evacuați în timpul accidentului nuclear se reîntorseseră mai târziu și luaseră cu ei tot ce fuseseră în stare să recupereze din vechile lor apartamente. Prin arcadele în care cu mult timp înainte existaseră uși se zăreau urmele devastării și ale trecerii timpului: pereți coșcoviți, cu urmele albicioase ale locurilor din care chiuvetele fuseseră smulse, cioburile ferestrelor, plăci de faianță sparte și, omniprezent, nisipul adus de curenții de aer din deșert. Alte apartamente arătau însă la fel cum fuseseră lăsate în urmă de cei care locuiseră acolo în urmă cu mai mult de un secol: canapele cu tapițeria sfâșiată, saltele mucegăite, bibelouri ciobite lăsate pe etajerele lor, lămpi ale căror abajururi priveau în golul rămas în cameră și fotografii ale unor oameni dispăruți de mult timp.
Ajunseră în dreptul unei uși întredeschise. Ecranul dronei pâlpâi și pe vizierele celor doi apăru un mesaj:
„A fost identificat un semnal acustic ce prezintă mai multe sunete cu durate variabile și frecvențe cuprinse între 196 Hz și 1479,98Hz. Intensitatea semnalului fluctuează între 27,8dB și 62,7dB. Modelul semnalului are durata de 15’47” și se repetă în mod ciclic.”
Împinseră ușa. Dincolo de prag se zărea un gol. Toată podeaua, precum și o parte din perete se prăbușiseră în neant. Își îndreptară lanternele către prăpastia din mijlocul încăperii și văzură, la vreo șapte-opt etaje mai jos, rămășițele planșeelor celorlalte etaje, un morman de moloz, tencuială și armătură contorsionată.
„Acum se explică și cum de n-a pus nimeni mâna pe electromagnet înaintea noastră.” spuse Paul. „Toată structura de rezistență pare șubredă în partea asta a clădirii.”
Jane privi către peretele rămas intact și tastă:
„Dacă mergem pe marginea spărturii putem să trecem dincolo.”
„Ai înnebunit?! Dacă podeaua nu e stabilă sau îți alunecă piciorul ajungi acolo?”, replică bărbatul gesticulând cu lanterna către hăul de dedesubt.
Paul se apucă să tasteze ceva pe ecranul său. O rază de lumină verde se înălță din senzorul dronei și începu să exploreze încăperea. După câteva clipe, pe ecranul amândurora apăru analiza computerului:
„Structura de rezistență are un grad estimat de stabilitate de 42%.”
„Vezi? Ți-am zis că e riscant!” spuse bărbatul.
„Tot ce e peste 40 % e sigur.”
„Jane…”
„Vreau să încerc. Dacă mi se pare că se clatină ceva, mă întorc. Nu risc.”
„Deja ESTE un risc…”
Dar tânăra își legă un cablu de centura din dreptul șoldurilor, se lipi de perete și începu să înainteze cu pași minusculi, tatonând terenul cu piciorul drept. La un moment dat câteva bucăți de beton se rostogoliră de sub talpa ei și se prăvăliră în abisul de lângă ea. În cele din urmă reuși să se strecoare de partea cealaltă a încăperii, rânji triumfătoare către Paul, apoi securiză cablul de oțel de perete, după ce verifică rezistența acestuia. Bărbatul îi trimise drona de-a lungul firului cu ajutorul unui scripete, apoi escaladă și el, ajutat de cablu. Odată ajuns și Paul de partea cealaltă a spărturii, Jane îi scrise:
„Cine-a zis că nu-i distractiv să colectezi metale?”
„Da, distractiv până cazi în gol de la 30 de metri.” apărură cuvintele lui. Apoi, după o pauză, continuă: „Dar ai dreptate. Mi-era dor de o escapadă din asta.”
„Ca în vremurile bune”, răspunse fata.
„Am avut și vremuri bune?”
Apăsă pe clanța ușii care ducea în cealaltă cameră a apartamentului. Și acolo, o parte din podea și peretele care dădea către exteriorul clădirii era surpată, dar undeva dedesubt se vedea planșeul unui etaj inferior.
„Aici e mai puțin palpitant” spuse Jane. „Cel mult îți rupi un picior.”
„Hai să nu testăm scenariul ăsta, te rog.”
În lumina lanternelor celor doi apăru o bibliotecă rămasă intactă ca prin minune. În spatele unei vitrine de sticlă, se găseau câteva cărți pline de praf și o boxă din lemn, conectată cu niște fire la un ecran. Jane începu să umble pe lângă ea, căutând o metodă de a se conecta, dar nu găsi nimic compatibil cu cablurile atașate la computerul ei portabil. Atinse ecranul cu degetele, însă nu se întâmplă nimic. Prin pânza subțire care acoperea difuzorul văzu ceva mișcându-se, așa că desprinse capacul din material textil și privi la membrana difuzorului cum fremăta în ritmul sunetului. Își întinse mâna și simți o furnicătură pe șira spinării în momentul în care vibrația membranei îi atinse vârful degetelor.
„Mă întreb ce ar putea fi.” îi scrise lui Paul, care o urmărea atent cu privirea.
„Probabil n-o să știm niciodată.”
„Poate un mesaj. Sau un avertisment. Poate e glasul cuiva.”
„Dacă e, acel cineva e mort de peste o sută de ani. Probabil nici nu mai contează. Hai să strângem tot ce e de valoare și să mergem.”
„Stai puțin. Mă întreb dacă aș putea să descopăr ce este. Știu că pe vremuri, dacă un fișier audio era cunoscut, putea fi identificat acustic.”
Jane tastă în computer:
„Găsește în baza de date forme spectrale identice cu unda sonoră prezentă.”
Ecranele celor doi începură să pâlpâie și peste câteva clipe un mesaj apăru:
„Itzhak Perlman – J. S. Bach <<Partita pentru vioară în re minor, BWV 1004, 5. Ciaccona>>”
Jane privi transfigurată la difuzor preț de câteva clipe bune, apoi spuse:
„E muzică.”
„Bine.” veni răspunsul sec al bărbatului. „Acum, că am aflat, ar fi mai bine să închidem acumulatorul. Bateria aia n-o să ne fie de niciun folos dacă ne întoarcem cu ea consumată.”
„Mai las-o puțin, Paul.”
„De ce?”
„Îți dai seama că ăsta e ultimul loc de pe Pământ în care se mai aude muzica?”
Zicând acestea, Jane începu să-și deprindă legăturile care îi țineau casca etanș prinsă. Paul gesticulă agitat și îi scrise:
„Ce naiba faci?”
„Vreau să văd cum se simte. Doar câteva clipe.”
„Dar nu știi cum e aerul de aici… sunt radiații, e polu…”
Ecranul lui Jane se stinse atunci când își scoase casca de pe cap. Tăcerea răcoroasă a nopții îi cuprinse chipul. Nu știa de ce sperase să audă ceva. Nu știa de ce sperase că acolo, departe de presiunea eletrică și frenezia fosforescentă a orașului, ar fi putut să perceapă chiar și un singur sunet din boxă. Nu știa de ce crezuse că experiența sunetelor ar fi putut s-o transforme în altceva sau în altcineva. Oftând, își lipi obrazul de membrana boxei și rămase așa, cu ochii închiși, dezmierdată de vibrația difuzorului, scufundată într-un ocean de liniște. După câteva minute simți atingerea lui Paul pe umăr. Deschise ochii și îl văzu făcându-i semn către cască. O trase înapoi pe cap și citi mesajul lui Paul.
„Simți ceva?”
„Doar dezamăgire.”
„Îmi pare rău.”
„Poți să-l închizi acum”, spuse Jane și se îndepărtă de difuzor către centrul camerei.
Apucă să simtă cum planșeul îi fuge de sub picioare. Cum cade în gol. Apoi veni impactul. Ca un fier incandescent care îi străpunse tot trupul. Simți cum rămâne fără răsuflare din cauza șocului. Simți podeaua denivelată sub ea. Ceva nu era cum trebuie. Apoi doar un val nestăvilit de durere, cotropindu-i fiecare nerv al corpului, făcând-o să caute aerul, să-l soarbă, fără să poată inspira, fără să se poată mișca din locul în care se prăbușise. Scoase un urlet mut. Ecranul spart pâlpâia cu o lumină roșiatică. Reuși să distingă câteva cuvinte care se aprindeau intermitent. „Politraumatism. Stabilizare. Situație critică. Fractură. Hemoragie internă. Urgență.”
Simți două mâini care o atinseră cu blândețe. Deschise ochii. Văzu chipul lui Paul aplecat deasupra sa. Cuvintele lui apărură pe ecran.
„Jane, sunt aici.”
Citi un amestec de îngrijorare, disperare și tristețe în ochii lui.
„Trebuie să reziști. Încearcă să ții ochii deschiși. Nu te ridica, doar rămâi aici, cu mine. Poți vorbi?”
„Da.” veni răspunsul ei.
„Nu vreau să te mișc din poziția asta. E posibil să-ți fi fracturat coloana. Am chemat o ambulanță.”
„Poliția. Zona de excludere. O să ne aresteze.”
„N-are importanță. Contează să ajungem înapoi în oraș. O să fie totul bine.”
„N-o să fie.”
„Ba da, o să vezi. Ești puternică, Jane. O să te recuperezi. E doar o căzătură. Am trecut prin lucruri mai rele împreună.”
Simți ezitarea în expresia feței bărbatului. Deznădejdea. Neadevărul.
„Paul. Tu vei trece și prin asta. Eu nu.”
„Nu spune asta, Jane. Echipajul de medici e pe drum. O să vezi, o să…”
„Sunt pe moarte, Paul.”
El nu mai răspunse, ci doar îi masă ceva mai puternic umerii, încercând să nu lase lacrimile să-l podidească.
Încerca să o țină conștientă atât cât putea, fără să o miște din locul în care căzuse. Se contectase la computerul ei, dar oprise semnalele luminoase de urgență. Nu avea nevoie să vadă cum valorile pulsului și nivelul de saturație al oxigenului scădeau treptat ca să-și dea seama că Jane nu mai are mult de trăit. Nici măcar cea mai rapidă ambulanță n-ar fi putut ajunge la timp din oraș pentru a-i salva viața. Și probabil nici n-ar fi contat pentru altcineva. Printre sutele de milioane de vieți, încă una pierdută în deșert nu avea să fie decât o cifră în minus. Ținând-o în brațe, se gândi la toate drumurile în afara Megalopolisului pe care Jane nu avea să le mai facă niciodată, toți oamenii cu a căror viață nu avea să și-o intersecteze pe a ei niciodată, la toate iubirile pe care nu avea să le mai simtă, la toate răsăriturile pe care nu avea să le mai vadă. Toate astea nu aveau să existe pentru ea niciodată. Doar o altă flacără stingându-se în tăcere, nevăzută de nimeni. Îi scrise:
„Jane?”
Tânăra deschise ochii. Dădu să ridice un braț către chipul lui, dar făcu o grimasă de durere și rămase cu mâna suspendată în aer.
„Încearcă să nu te miști.”
„Paul…” răspunse Jane. „Aud… în sfârșit aud muzica…”
