Edd mai fusese de vreo două ori pe dealul de lângă sat, dar niciodată de unul singur, niciodată noaptea, niciodată nu mai fuseseră atâția oameni cu el acolo. Ultima oară executaseră un hoț de cai, și nu se adunaseră mai mult de douăzeci de oameni care să îl huiduie pe mizerabil înainte de a-l vedea atârnat. A doua oară veniseră ceva mai mulți, pentru că era vorba de un bețiv ce-și snopise nevasta în bătaie până o băgase în groapă, iar neciopliții nu aveau despre ce să vorbească duminica după slujbă, așa că se hotărâseră să urle „Omorâți-l!” ori „Făceți-i felu’!“ pentru a mai diversifica discuțiile despre Belerophon și Miel.
Acum, pe deal erau pe puțin o sută de persoane, fiecare cu propriul comentariu la adresa rugului stropit cu apă, pentru a arde lent, ce le stătea înainte, dar Edd, la cei șapte ani ai săi, nu pricepea nici jumătate din ce ziceau, din cauza murmurului general din fundal. Era prea scund chiar și pentru vârsta sa, iar taică-su, prea beat pentru a vorbi, iar în loc să-l însoțească în afara satului și să-l poarte în cârcă, după cum făcuse la ultima execuție, rămăsese sforăind în casă. Așa că micuțul Edd stătea cu opincile în nămolul toamnei târzii, alături de toți ceilalți săteni ce așteptau venirea vrăjitoarei și a preotului cu torța, și tot ceea ce putea vedea era o adunătură fără sfârșit de popouri fără astâmpăr.
De la torțele aduse de săteni, aerul mirosea a ars și cărbune și ulei. În fața lui Edd se aflau două maici de la mânăstire, ducând singure un pumn de lumânări pâlpâitoare ce aproape se stingeau în ploaie, la lumina cărora citeau cu o voce puternică, behăită, pasaje din Elirii și din Cântul Pilaștrilor. Vocile lor se ridicau prin aerul umed al nopții, alături de a celorlalți clerici veniți să vadă o slujitoare a iadului arsă, cântând Ziua Furiei împreună cu mirenii.
Edd nu se alăturaseră lor, în ciuda faptului că psalmodiaseră toată noaptea. Pe lângă „Cel din Ceruri” , pe care o îngânase împreună cu toți ceilalți, legănându-se, de voie, de nevoie, alături de ei pe măsură ce versurile avansau, rămăsese tăcut la auzul cuvintelor necunoscute din hestiană, privind cu o fascinație morbidă împrejurimile, părul umed căzându-i în smocuri pe frunte. Nu mai văzuse vreo vrăjitoare arsă, deși tatăl lui o făcuse de multe ori, iar lemnele nu aveau cum să se mistuie prea repede pe o ploaie ca aceea, așa că spectacolul se anunța ca fiind unul lung…
Și mama lui fusese o vrăjitoare, ori așa îi zisese tăticul, chiar și pe ea o arseseră, deși el nu își amintea de asta. Fusese totuși prea tânăr pentru a-și aminti orice, deci presupunea că era adevărat, deși tatăl lui nu i-o confirma prea des. De fiecare dată când încerca să aducă vorba de asta, se enerva, iar ultima oară, fiind și puțin beat, aproape rupsese lingura de bucătărie pe care o avea la îndemână pe popoul lui roșiatic, așa că își învățase repede lecția.
Încercase însă să afle de la ceilalți săteni ce fel de vrăjitoare fusese mama sa. Brutarul, care de obicei era atât de drăguț cu el și îi dădea câte un aluat dulce pe gratis, îl privise cercetător, scuipase, după care îi zisese „să se care până nu își pune cățaua pe el.”. Încercase același lucru și cu văduva de alături, dar aceasta fusese și mai puțin receptivă. Pur și simplu îi întorsese spatele și îi zisese să se spovedească data viitoare când mai dădea pe la templu, pentru că se interesa de lucrările Celui Rău.
Iar, când într-un final îl întrebase pe preot, care, ca de obicei, era afumat ca un câine, aproape că făcuse pe el de frică. Acesta scăpase butelca pe care o avusese în brațe și se uitase la el cu ochi căscați aproape jumătate de minut înainte de a își ridica veșmintele albe și a-i citi un exorcism lung de o oră, dându-i după aceea o săpuneală fără niciun Dumnezeu.
— Hei, puștiu’ , auzi Edd un glas de bărbat din spatele lui și se întoarse pentru a vedea un burdihan imens deasupra căruia plana o barbă uriașă, brună. Mișcă-ți curu’ de aici, că nu văd nimic, rahat mic ce ești!
Speriat, Edd încercă să se miște mai la dreapta, dar lovi din greșeală cu călcâiul în șold una dintre măicuțe ce tocmai încerca să întoarcă o filă a cărții din care citea scandat, cu vorbele ridicându-se ca aburul prin aerul nemișcat. Acesta strigă de surpriză și scăpă cartea în nămol.
— Plod împuțit, urlă maica întorcându-și fustele și chipul bondoc către el, privindu-l cu doi ochi mici, înotând în grăsime. Ține-ți mâinile nerușinate acasă, puradel ce ești!
Edd nu știa ce însemna mâini „nerușinate” , dar nici nu dorea să știe, așa că dădu înapoi și se buși din nou de burdihanul bărbosului.
Țâțâind nemulțumit, grăsunul se aplecă. Edd simți două mâini păroase apăsându-l pe piept, după care fu împins de bărbos, cu brutalitate, în spatele lui. Iar Edd avu încă un dos de văzut cât timp aștepta să-i dea foc vrăjitoarei.
La arderea mamei lui fuseseră mai mulți oameni, cel puțin așa îi zisese tăticul. Cică fusese iarnă, așa că trebuise să facă rugul mai mult din paie decât lemn pentru a putea arde, în ciuda protestelor preotului de pe atunci. Unul dintre singurele lucruri pe care le smulsese de la tatăl său fusese că mămica îl omorâse pe copilul preotului, așa că asta explica de ce acesta se împotrivise ca mămica lui să ardă rapid, presupunea. Chiar tăticul se dusese să o pârască, ori așa îi zisese, târând-o de păr tot drumul până la primărie, ca să fie și ea de față. Îi zisese, într-o seară de beție, că cică găsise cadavrul golit de sânge al pruncului pe prispa casei, într-o duminică, după ce nevasta îi lipsise de acasă toată noaptea.
Dar Edd nu credea asta. Nu credea că mămica lui chiar fusese o vrăjitoare (parțial pentru că era, ei bine, mămica), și nu i se părea corect că o arseseră. Și tăticul lui arsese un porc Crăciunul trecut, dar mai întâi îi făcuse felul cu un satâr; chiar și așa, Edd stătuse în casă toată ziua și plânsese pentru bietul purcel. Și porcul nici măcar nu fusese vrăjitoare.
— La fel ca mami, șopti pentru sine Edd chiar când mulțimea izbucnea în urale, semn că, într-un final, venise preotul ce trebuia să o aducă pe vrăjitoare.
Începuse să picure, iar nori de ploaie acoperiră luna, lăsându-i la mila luminii plăpânde a lumânărilor. Maicile chiuiră de încântare, iar bărbosul începu să se legene, aplaudând, de pe un picior pe altul, vizibil excitat de gândul de a vedea pe cineva carbonizat. Mulțimea din jurul lui Edd se apucă să se foiască supărător de mult, iar în scurt timp Edd se trezi bruscat dintr-o parte în alta. Un om, mai din față, urlă că ziua judecății se apropia, iar altul înjură toți zeii deoarece își scăpase lumânarea pe jos, iar acum își arunca artileria în mama ploii, ce oricum nu înceta, în ciuda faptului că aflase că maica ei fusese o târfă.
Privind mirat în sus, Edd căută un om binevoitor, care ar fi fost de acord să îl ridice în cârcă. Își plimbă ochii de la un chip la altul. Fiecare dintre ei se ridica pe vârfuri, încercând să vadă peste marea de torțe și capete, zgâindu-se. Într-un final, după aproape un minut de tot sărit de vârfuri, plimbat printre oameni ce îl priveau urât și apucat de bărbați uriași de pantaloni, se dădu bătut, se întoarse de unde venise și începu să-și croiască drum printre pădurea de picioare, și călcâie, și înjurături, până reuși să ajungă într-o margine unde priveliștea era proastă, însă măcar putea zări ceva. Și într-adevăr, avea ce vedea.
Pe creasta dealului, la aproape cincizeci de metri depărtare, se afla rugul. Era făcut din lemn bun, de stejar, fiind format din patru trunchiuri de copac, rămurele și nenumărate fire de paie puse laolaltă. Rugul era flancat de doi preoți ai mielului cu priviri aspre, ce se uitau la mulțime dezaprobator, cu brațele grase strânse în jurul a două bâte groase, cu care țineau la respect mulțimea. Erau îmbrăcați în veșminte de sărbătoare, vișinii, pe care simbolul mielului, doi șerpi mușcându-și reciproc coada, se puteau zări. Câțiva pași mai în spate, venea vrăjitoarea.
Adevărul era că Edd și-o imaginase mai fioroasă. Cu dinți mari, cu care jupuia pielea de pe picioarele copiilor, ori măcar cu niște gheare curbate, ca secerile, cu care să sfârtece carnea nevinovaților. Nu știa dacă să fie dezamăgit ori îngrozit.
Femeia avea părul negru, lung și unsuros, până la brâu. Avea un ten negru, măsliniu, punctat din loc în loc de pete negre ce puteau fi, în lumina difuză, ori nămol, ori vânătăi. Edd văzu că rânjea, dar atunci când privi mai bine observă ceva în neregulă cu zâmbetul ei, cu excepția faptului că părea puțin nefiresc. Când realiză ce-i dădea acest sentiment, Edd se cutremură. Femei-i îi fuseseră smulșii dinții, iar, când păși în lumina torțelor, băiatul mai observă că nu avea nici degete. În locul lor se aflau mai multe cioturi însângerate, răsfirate ca niște viermi grotești. Unul dintre ochi îi stătea închis, căci în jurul lui se zărea o pojghiță de sânge ce îl împiedica să se deschidă, iar celălalt se zbătea în cap. Era complet goală, dar nu ți-ai fi dat seama de asta. Tot trupul, sfârtecat și atât de împestrițat de cicatrice, arăta aproape ca un fel de haină ciudată. Și foarte roșie. O sfoară în jurul încheieturilor mâinilor și picioarelor o împiedica să se deplaseze prea repede.
În urma lui venea o persoană în vârstă, pe care Edd nu o mai văzuse în sat, dar, care, judecând după haine, avea profesia de preot. O barbă mare și albă se revărsa îngrijită până în dreptul pieptului, iar o față suptă, posacă, ca de gropar i se putea zării sub căciula bine îndesată pe urechi. În brațele scheletice ducea un exemplar din Cântecul Pilaștrilor și o torță stinsă. Cu un amestec ciudat de dezamăgire și ușurare, Edd își dădu seama că preotul urma să le țină o probabilă predică înainte de a aprinde rugul. Și mulțimea păru conștientă de asta, așa că aplaudă nervos, încercând să-l zorească pe preot.
Pășind ușor, fără griji, acesta ajunse în dreptul mulțimii. Cu un gest teatral, îi întinse torța unuia dintre ceilalți preoți din dreptul rugului, își drese vocea și, așezându-se pe un scaun din lemn sfințit poziționat în fața vrăjitoarei, deschise cartea, făcând un gest de binecuvântare către persoanele din primele rânduri, smulgând alte urale și aplauze.
Când mulțimea se mai liniști, își umezi degetele cu exagerat de multă salivă și răsfoi cartea până la o anume pagină, după care o lăsă să i se odihnească pe genunchi. Hârâi și scuipă, cu o precizie uimitoare, exact pe fruntea vrăjitoarei. Aceasta, luată prin surprindere de gest, dădu să zică ceva, dar pe gură nu-i ieși decât un fel de gâlgâit umed, ce îl făcu pe Edd să constate, cu teroare, că îi fusese smulsă limba. Probabil că, pe lângă faptul că făcuse farmece, mai și hulise.
— Iubiți mireni și clerici, începu preotul cu o voce tipică bătrânilor, ridicând o mână în aer, iar cele două maici chicotiră, dându-și coate, ne aflăm astăzi aici, în fața Domnului și a oamenilor, pentru a lua parte la osândirea unei slujitoare a celor patru iaduri, după cum bine știți și voi.
Își lăsă, cu un gest obosit, mâna în jos, permițând mulțimii să murmure câteva clipe înainte de a-și drege glasul și a continua pe un ton puțin mai ridicat, pentru a acoperi pe cei câțiva oameni ce încă mai își exprimau opiniile în șoaptă:
— Astfel, această păcătoasă ce vă stă înainte goală, dar încă fără rușine pentru faptele sale, este condamnată în ochii bisericii și ai slujitorilor săi pentru următoarele motive: hula, citi el de pe o hârtiuță pe care un alt preot i-o întinse, facerea de diverse farmece vecinilor săi, printre care se numără uciderea vitelor, aducerea de secetă și pruncuciderea prin vrăji. De asemenea, păcătoasa este învinuită pentru moartea mult regretatului nostru frate Iermolaie, ce nu o dată a încercat să o îndepărteze de la greșita cale pe care o apucase. Ea i-a răsplătit bunătatea cu crimă, adăugă uitându-se la vrăjitoare, ce îl privea tâmp, lucru ce îl făcu pe Edd să se întrebe dacă înțelegea ce se petrecea. Probabil că nu.
— Prin urmare, continuă preotul, biserica și clerul, cărora Mielul le-a poruncit să nu urgisească niciun suflet, ci să încerce să îl salveze de la chinurile iadurilor, a găsit de cuviință să o condamne pe această stricată la arderea pe rug. Ceilalți doi preoți se apropiară de vrăjitoare și o bruscară până ajunse în mijlocul lemnelor, după care o legară fedeleș de par. Mulțimea își ținea răsuflarea, iar preotul, văzând asta, rânji și i se adresă:
— Toate acestea, iubiți credincioși, se fac pentru izbăvirea sufletului ei și pentru a vă arăta vouă, turma Mielului, ce se întâmplă cu cei ce aleg să treacă de partea răului. Căci, așa cum scrie în Cântul Pilaștrilor, cită el chiar când rugul se aprindea, „Pe vrăjitoare să nu o lași să trăiască!”.
