Nu-mi place iarna, la munte. Peisajul imaculat, care altora le inspiră sentimente pure și inocență, pe mine mă încarcă cu o anxietate profundă. Decorul de basm, considerat de atâta lume expresia cea mai ilustrativă a sublimului estetic, mie îmi provoacă oroare. Știu că peisajul acesta idilic este numai o mască care acoperă imaginea nemiloasă a realității celei mai naturale. Eu unul am trăit o atare experiență și pot să susțin cu tărie ceea ce spun.
Natura nu este ocrotitoare cu cei ajunși pe neașteptate în mijlocul sălbăticiei. Iarna n-are niciun fel de duioșie, ca în vechile cărți poștale, primite de sărbători. Ea este crudă și indiferentă, un anotimp extrem, ale cărui elemente se află la polul opus aceluia din percepția omului modern, care n-a abordat-o niciodată lipsit de mijloacele civilizației. Nu vei cunoaște iarna brută – adevărată – mergând să schiezi sau dansând la petrecerea de revelion. Nici chiar făcând trasee turistice pe itinerare marcate și în grupuri organizate. Dincolo de cărare, s-ar putea să fie altfel…
Este, cu certitudine! Sumbru, sinistru, traumatizant, în cazurile fericite; pur și simplu fatal, în toate celelalte! Moartea albă se arată le fel de hidoasă ca sora ei întunecată. Repet, am experimentat trăirile oribile enumerate în prima parte a aserțiunii de mai sus, nelipsind prea mult să cunosc și moartea care le încoronează. Ele mă tulbură în continuare, cu aceeași intensitate ca acum treizeci de ani. Uneori aș vrea din tot sufletul să le uit, mi-aș dori o amnezie binefăcătoare, însă șocul a fost prea puternic pentru ca izbăvirea acesteia să devină posibilă.
Îmi doresc din răsputeri să uit însă, pe undeva, ar fi nedrept să se întâmple… Fiindcă în suita aceea de amintiri respingătoare apare constant figura Salvatorului. Prea enigmatică pentru a aluneca simplu în bezna memoriei! A cărui identitate n-am reușit să mi-o lămuresc nici după trei decenii chinuitoare. De existența lui consider acum că ar trebui să știe și alții, deoarece n-a fost o halucinație extremă a speranței de a trăi, ci o entitate reală care ne-a scos din iadul alb, redându-ne vieții.
Iată motivul pentru care am hotărât să spun povestea aceasta!
Flaviu avea calități de lider și le probase de multe ori până atunci. De aceea, când a venit cu propunerea, l-am ascultat fără să ne gândim prea mult la realismul acesteia.
— Urmăm traseul triunghi roșu, arătase pe hartă. Nu urcăm foarte mult, nici nu coborâm, iar în șase ore ajungem la cabana Iezer. Una adevărată, gen hotel, nu cocioaba asta cu dormitor comun. Ce-o fi fost în mintea noastră să ne rupem picioarele până aici? pufnise la final.
Făceam planul pentru ziua în curs și beam rom ieftin. Ajunsesem la a treia ceașcă, deja prea mult înaintea unei zile de mers pe munte. Însă nu ne păsa, eram tineri și rezistenți. Entuziaști! Inconștienți, totodată!
— Nu e chiar bine, se bâlbâise cabanierul, de undeva din spate.
— De ce spui asta? întrebase Flaviu, întorcându-se spre el.
Omul suferea de o boală degenerativă într-o formă încă suportabilă, care-i afectase și capacitatea vorbirii. Se exprima greoi, cu opinteli serioase.
— Este traseu de vară, a reușit el să ne comunice până la urmă.
— Da, și? S-a încălzit bine afară, zăpada s-a cam topit…
— A mai rămas pe văi… în pădure, mare!
Într-adevăr, versanții vizibili din fața cabanei se arătau albi printre brazii falnici. Chiar dacă era începutul lunii aprilie și o vreme mult prea caldă pentru acea perioadă a anului, în locurile unde soarele nu răzbea omătul se păstrase ca în timpul iernii.
— Mergeți mult pe curba de nivel, vorbise iarăși cabanierul, după un efort considerabil.
— Vrea să spună că tăiem transversal zăpada deja moale, sporind astfel riscul de avalanșă, i-am lămurit eu pe ceilalți.
— Am mai fost la munte, știm să ne ferim, comentase Flaviu, fără tragere de inimă. În sfârșit, cum spuneți și voi, bătuse apoi în retragere.
Ne-am uitat unii la alții, după care am privit în jur. Ne aștepta o zi chinuitor de monotonă, într-un decor montan arid, urâțit de prezența constantă a omului. Singura perspectivă ce ni se dezvăluia cu realism era golirea sticlei de rom și a încă vreo două, până seara târziu. Nu susținusem niciodată că am fi genul de montaniarzi puriști.
— E zece dimineața, am spus eu, aruncând un ochi la telefon. Mai stăm mult pe aici?
Flaviu a râs tare și m-a bătut pe umeri, iar Liviu, celălalt membru al grupului, n-a avut nicio reacție, fiind prea ocupat să dea peste cap restul de băutură.
Am început să ne pregătim rucsacurile, lucru care a mai durat încă vreo oră. Era aproape douăsprezece, când ne-am luat rămas bun de la cabanier. Acesta ne-a urat zgmotos „drum bun!”, după care s-a întors grăbit înăuntru, probabil ca să termine sticla începută de noi. Nu ne-a avertizat că ora cinci-șase după amiază înseamnă foarte târziu, dacă te prinde pe un traseu montan, în condiții încă de iarnă. Trebuia, poate, s-o facă!
Odată intrați în pădurea de conifere, am trecut brusc din primăvară într-o iarnă respingătoare: zăpada era mare, însă umedă și moale, printre brazi nu se lăsase gerul, dar domnea un frig ce ne pătrundea prin haine și lumina soarelui fusese înlocuită de un semiîntuneric verde, de-a dreptul înfricoșător. În mod instinctiv, ne trăgeam pe partea cărării scăldată în razele solare, de câte ori ni se dădea ocazia.
Serpentinele din prima parte a traseului și alcoolul băut înaintea plecării ne-au determinat, într-o manieră înșelătoare, să cheltuim foarte multă energie. Mergând numai la vale, ni se părea că plutim. Săream de pe o serpentină pe alta, alergam chiar, râdeam tare și făceam glume triviale. Când am ajuns pe partea orizontală, dădeam deja semne de epuizare. Ne-a luat ceva timp ca să ne reglăm respirația și să nu ne mai târșâim picioarele. Trebuind apoi să urcăm o distanță scurtă, am realizat alarmați că va fi greu să ajungem până la capăt.
Eram, însă, tineri iar organismul își găsea energie de nicăieri. Cu un mic efort de voință, părea că ne revenisem, după foarte scurt timp. Am atacat pieptiș partea ascendentă a traseului și, odată ajunși din nou pe o porțiune relativ orizontală, am adoptat o atitudine mai rezervată în privința efortului pe care trebuia să-l depunem în continuare.
— Mai avem totuși de mers, a exprimat Liviu cu voce tare ceea ce gândeam toți trei.
În perioada următoare, am avut parte de incidente ușoare. Într-o văioagă, Flaviu s-a afundat în zăpadă până la umeri, iar noi, ceilalți, l-am scos de acolo cu oarecare dificultate, însă râzând. La un moment dat, eu am alunecat lângă cărare și m-am rostogolit câțiva metri; reluând o glumă studențească de moment, Liviu m-a întrebat dacă mă duc la gară…
Nu bănuiam nenorocirea care ne aștepta, chiar dacă unele semne ni se arătaseră până atunci. Sub căldura soarelui de luna mai, văzusem pe crestele îndepărtate zăpada alunecând, cu un huruit înfundat, dar am tratat fenomenul ca pe un spectacol al muntelui. Flaviu a filmat cu telefonul, iar eu am chiuit reținut. Dădeam dovadă de bun simț, ceea ce nu avea să ne ajute deloc în confruntarea brutală cu forțele dezlănțuite ale naturii.
Eram, probabil, dincolo de jumătatea drumului, când am ajuns la albia abruptă a unui torent. În sus, pe o distanță apreciabilă, panta se ridica sub un unghi neliniștitor de ascuțit; în jos, cădea brusc printre brazii contorsionați. Albia însăși avea vreo trei metri adâncime și era plină cu zăpadă. Deja obosiți și posaci, ne-am avântat fără să ne gândim măcar o clipă că bulgării dinăuntru, mai mari decât o minge, și rotocoalele de zăpadă nu puteau fi altceva decât rezultatul unei avalanșe anterioare. Am testat aglomerarea aceea, ajungând la concluzia că avea o anumită consistență, ceea ce ne avantaja, dacă reușeam să trecem repede. Ne-am legat preventiv cu o coardă și am început traversarea.
Eu am fost primul. Am coborât târâș, după care m-am grăbit spre malul celălalt, călcând cât mai ușor posibil pe bulgării întăriți. Am căzut de câteva ori în omătul moale dintre ei și m-am poticnit serios, încercând să croiesc o cărare. Ajuns, în sfârșit, la partea de urcuș, am țâșnit în sus, alunecând pe distanțe scurte. Când m-am văzut deasupra, am căzut într-o rână, încercând să-mi reglez respirația. Efortul depus mă solicitase mai mult decât aș fi crezut.
Al doilea a trecut Flaviu. Urmând fidel calea trasată de mine și adâncind șanțul pe care eu îl săpasem întâia oară, fiindcă avea un ruccsac greu. Inevitabil, s-a afundat în zăpadă, iar eu l-am tras cu coarda, obligându-l la o înaintare forțată. Când a ajuns deasupra, se îneca cu aerul inspirat și tușea convulsiv.
— Aproape gata, abia a reușit să articuleze cuvintele.
Mai rămăsese Liviu. I-am aruncat coarda, el s-a legat și a început coborârea în albie. Odată ajuns acolo, a urmat același drum ca și noi. S-a afundat de patru-cinci ori, ceea ce însemna că șanțul se adâncise considerabil. L-am tras puternic în direcția dorită. Concentrați la ceea ce făceam, n-am auzit pârâitul ce părea să vină din adânc. N-am observat nici mișcarea ușoară a zăpezii la suprafață. Se deplasa foarte încet, insesizabil… Însă am tresărit acut la strigătul de avertisment al colegului nostru:
— Băi, asta vine peste mine!
Bulgării cei mai apropiați alunecau, împingându-l pe Liviu. Și ceilalți, din jurul sau din spatele său, la fel. Pârâitul inițial a crescut în intensitate, transformânsu-se într-un huruit, după care zăpada s-a pus în mișcare. Toată deodată! Se târa implacabil la vale, fără să fie o avalanșă propriu-zisă. Dar se transformase într-o capcană fatală pentru colegul nostru. Cu intuiția oribilă a omului aflat în fața unei mari nenorociri, începuse să strige și să se zbată dezordonat, încercând să scape din cursă.
Prea târziu, însă. Evenimentul nefast s-a declanșat inevitabil… Huruitul a făcut explozie într-un urlet al elementelor – grav, înfricoșător, ceva ce nu mai auzisem până atunci și nici nu vreau să mai aud vreodată – zăpada s-a năpustit la vale chiar sub picioarele noastre, iar o spulberare albă, de omăt fin, ne-a orbit pentru puțin timp. Când am reușit să vedem din nou, peisajul era parcă același, un haos de bulgări și rotocoale în poziții ușor diferite. Static, liniștit, tăcut! Pentru că o liniște profundă, înnebunitoare, urmase dezastrului.
Am început noi să strigăm, când am conștientizat tragedia. Liviu nu se vedea nicăieri și îl chemam disperați. Am alergat pe marginea albiei torentului, încercând să distingem ceva în învălmășeala albă. O haină roșie, un fes galben, orice! N-am observat nimic. El n-a răspuns la chemările noastre. Nu mai țin minte toate trăirile acut negative de atunci; pe cele mai multe nici nu le-am conștientizat deplin. Știu doar că am simțit tot timpul un gol imens înăuntru, în suflet poate. O lipsă enormă, probabil a speranței că Liviu mai era în viață. Și intuirea prezenței imediate a altui gol – tăcut, întunecat și rece – care purta numele de moarte. Cunoșteam moartea brută, pentru prima dată în zilele vieților noastre.
Am continuat să ne agităm până la epuizare. Tremuram de surescitare și de frigul care, în scurtele perioade de pauză, ne îngheța transpirația de sub haine. Ne agitam haotic, fără niciun rost, dar trebuia s-o facem. Cu un ultim strop de luciditate, n-am încercat niciodată să intrăm în văioaga unde se produsese avalanșa.
La un moment dat, am cedat. Flaviu a început să plângă, iar eu m-am așezat lângă el, fără nicio intenție de a-l liniști. Stăteam doar așa, copleșit de nenorocirea care ne lovise pe neașteptate. Mă uitam abătut în toate părțile, înregistrând, cu detașarea șocului psihologic, schimbările din jur.
— Se înserează, i-am spus lui Flaviu pe un ton neutru.
El m-a privit tâmp. Nu mai avea puterea să înțeleagă aluziile.
— Trebuie să procedăm într-un fel, am continuat. Să cerem ajutor… Singuri nu putem rezolva situația.
— Da-da, m-a aprobat, fără să facă nimic.
— Mai ai telefonul?
— Da-da!
Înțelegând, în sfârșit, și-a căutat febril telefonul ultraperformant cu care ne înnebunise săptămânile trecute și a încercat să sune la 112. Degeaba. Nu avea semnal nici la a zecea încercare. Telefonul meu, mult mai modest, era inutilizabil. Se închisese de tot, probabil din cauza umezelii.
— Lasă-l, l-am îndemnat, văzând că nu are șanse de reușită. Consumi acumulatorul degeaba.
A tresărit, realizând că nu avea nicio sursă de curent electric în pustietatea aceea.
— Poate mai târziu, când ne mutăm, am reluat. Aici suntem într-un fel de căldare. Vom încerca să ajungem undeva pe creastă.
— Nu plecăm nicăieri, a izbucnit deodată.
Mi-am ținut respirația câteva secunde, înainte de a vorbi, repetând mesajul de dinainte:
— Noi doi nu putem face nimic… Trebuie să cerem ajutor. E nevoie de intervenția salvamontului, a jandarmeriei montane… Ei sunt profesioniști, știu mai bine cum să se descurce într-o asemenea situație.
— Nu, mi-a aruncat cu ură.
Atunci i-am înțeles gândurile și le-am acceptat, chiar dacă mi se păreau de un idealism toxic. Liviu încă mai putea să apară de sub tonele de zăpadă. Sau să scoată măcar un geamăt slab, care să ne indice locul unde se afla. M-am simțit ca un trădător.
— Bine, i-am comunicat cu dinții strânși. Rămânem aici peste noapte.
Nu știam ce ne aștepta în orele următoare. Înserarea s-a instalat rapid, umplând peisajul cu umbre înșelătoare și reamintindu-ne că, în lipsa soarelui, avea să fie chiar foarte frig. Tremuram deja, când ne-am învelit amândoi în foaia de cort. La plecarea din București, o pusesem preventiv în rucsacul meu, dar bețele ajunseseră la Liviu. La fel și cea mai mare parte din conserve…
— Era bine dacă puteam face un foc, am șoptit. Însă e deja prea târziu, ca să mai căutăm uscături.
Flaviu stătea ghemuit, cu privirea pierdută în gol. Nu auzea nimic din spusele mele.
— Hei, l-am scuturat hotărât. Am nevoie de tine.
— Da.
Am renunțat. Cu o detașare condamnabilă, am reflectat foarte realist la ceea ce aveam de făcut în continuare, pentru a scăpa cu bine. Nu întrevedeam prea multe alternative. Urma să plecăm în dimineața următoare, pentru a ajunge la cabana Iezer, unde să cerem ajutor, dacă nu reușeam un apel telefonic norocos între timp. Și trebuia să urmăm strict traseul, ca să nu ne rătăcim. Asta ne mai lipsea!
Nu m-am gândit deloc la Liviu… Am făcut-o însă, când Flaviu a început să plângă. M-am alăturat lui, conștientizând deodată moartea colegului nostru. Era îngrozitor!
Ceea ce ne aștepta, în următoarele douăzeci și patru de ore, avea să fie la fel.
A fost cea mai lungă noapte din viața mea. După ce ne-am oprit din plâns, am adormit cumva, un somn chinuit de capriciile vremii. Nu eram pregatiți pentru condițiile reale ale naturii sălbatice, nici nu le cunoșteam măcar. Lipsa unei surse de căldură și-a spus imediat cuvântul… Înghețați bocnă, am tremurat încontinuu toată noaptea, temperatura scăzând sub zero încă de la orele înserării. Am tropăit pe loc, ne-am masat puternic brațele și picioarele, la fel de reci ca zăpada din jur, am băgat adânc mâinile pe sub haine și ne-am îndesat fața în piept, dar tot am suferit degerături dureroase la degete, nas, buze. Chinuiți de ger, ne văicăream isteric și izbuneam pe rând în crize de plâns. Pe la trei dimineața, când un vânt de altitudine a început să sufle, acoperind stelele cu nori de zăpadă, diferența nu mai mare de un grad-două Celsius ni s-a părut providențială.
În zori, viscolea cu putere, îngustând orizontul vizual la o distanță de maxim trei metri. Epuizați după încercările nopții trecute, ne-am trezit în fața unei provocări și mai mari. Traseul până la cabana vizată devenise aproape imposibil, însă trebuia făcut oricum. Dacă rămâneam pe loc, nu aveam nicio șansă; dacă plecam, puteam ajunge undeva, la un moment dat. Poate, pe drum, găseam și un loc propice semnalului telefonic… repetam obsedant ceea ce spusesem sau gândisem de mai multe ori până atunci.
Am discutat scurt cu Flaviu, care părea a fi relativ bine după căderea psihică din noaptea trecută. Disperarea îl făcea să se încreadă într-o speranță palidă, și pe mine la fel. Înaintarea cu orice preț către cabana Iezer se dovedea a fi singura soluție. Întoarcerea din drum nu era posibilă nicidecum.
La plecare, l-am strigat pe Liviu din răsputeri, știind prea bine că era în zadar…
Drumul n-a fost deloc ușor, traseul dintre două marcaje constituind o provocare de proporții. Viscolul nu era foarte puternic, însă a reușit să ne deruteze în mai multe rânduri. Noroc că nu ne-am dus prea mult într-o direcție greșită și am păstrat constant drumul cel bun. Dar n-am înaintat foarte mult. Storși de vlagă după calvarul nopții precedente, deshidratați și disperați, conștienți în permanență de fatalitatea foarte probabilă a nereușitei, ne târam de colo-colo ca niște păpuși dezarticulate. Și n-am cunoscut doar abandonul fizic temporar… Ne prăbușeam psihic, țipând unul la altul, certându-ne violent, urându-ne reciproc; părea că am pierdut controlul, totuși ne reveneam, ca prin minune. Instinctul de conservare ieșea imperios la suprafață, atunci când conștientul nu mai avea nicio putere.
— Până deseară o să ajungem la cabana Iezer, m-a anunțat Flaviu, cu hotărâre în glas, după o criză nervoasă majoră.
N-am ajuns, bineînțeles. O înserare sumbră, cenușiu-violetă, ne-a prins tot în sălbăticie. Ne îngrozea perspectiva de a petrece din nou noaptea sub cerul liber, mai ales că o luciditate crudă, dobândită între timp, ne avertiza nemiloasă că n-o să-i putem rezista la fel de nepregătiți ca în noaptea precedentă… Sub impulsul acesteia și sub asaltul gerului ce se anunța năprasnic, am coborât în brădet să adunăm niște uscături și să găsim un adăpost precar.
Atunci, l-am văzut… Apărând parcă din pădure și viscol, rupea vreascuri uscate, dibuindu-le cu pricepere pe partea inferioară a trunchiurilor de conifere. Prima dată, am crezut că dădusem peste un urs, dar silueta și gesturile arătării erau, fără îndoială, omenești. Purta însă un cojoc de blană sau ceva asemănător și mergea aplecat, când se deplasa de la un arbore la altul. Înfricoșați de apariția aceea stranie, nu l-am strigat sau nu i-am atras atenția nici eu, nici Flaviu. Ar fi trebuit să scoatem chiote de fericire că un alt personaj, pare-se uman, își intersectase drumul cu al nostru, dar n-am facut-o. Într-un fel de neînțeles, îl simțeam străin de orice mai văzusem până atunci, oricât de ciudat ar fi fost.
Surprinși, înghețați, șocați, am rămas locului, urmărindu-l cu sufletul la gură. După un timp foarte scurt, a realizat și el prezența noastră. S-a întors, strigând gutural,și ne-a țintuit cu privirea, într-o atitudine de încordare totală. Observându-l din față, șocul nostru a explodat încă o dată. Era un troglodit, un om al pădurii, cineva care nu trebuia sa existe în epoca modernă, indiferent cât timp și-ar fi petrecut în sălbăticie. Un cabanier sau un pădurar izolat ar fi fost atins de amprenta civilizației chiar și împotriva voinței lui. Însă personajul din fața noastră se prezenta pur și simplu anacronic.
Haina de blană pe care o remarcasem de prima dată era o însăilare rudimentară din mai multe feluri de piei, de culori diferite și îi atârna până la coapse, neavând vreo formă bine definită. Părea un sac lung de blană, încins la brâu, ros, năpârlit, uzat de atâta purtat și, cu siguranță, foarte murdar. În continuarea acesteia, am observat niște pantaloni tot din blană, dar n-am putut vedea cu ce era încălțat, deoarece avea picioarele afundate în zăpadă până aproape de genunchi. Capul îi era acoperit cu o glugă simplistă, din același material cu haina, care-l ferea de viscol însă nu-i ascundea deloc figura sălbatică.
Avea barba lungă, încâlcită și plete dezordonate, închise la culoare, totuși încărunțite pe alocuri. Tenul lui arăta smead, atât cât puteam să-l vedem din cauza bărbii. Ce ne-a atras atenția, în primul rând, au fost ochii oblici, întunecați, cu arcade proeminente, nasul foarte mare, borcănat, disproporționat în raport cu trăsăturile totuși extrem de accentuate ale feței și gura mult ieșită în afară, asemenea unui bot.
— De unde dracu’ a mai apărut și ăsta? mi-a șoptit Flaviu, după ce și-a revenit din șocul întâlnirii.
— De pe aici, de undeva, i-am răspuns tâmp, fără să-mi dau seama că rostesc un mare adevăr.
Cocoșat și încordat, individul acela straniu și-a întins capul spre noi, încercând probabil să audă ce spuneam, după care ne-a interpelat într-un limbaj sacadat, brut, segmentat, alcătuit parcă din cioturi de cuvinte, interjecții și mormăituri înalte. Nu se asemăna cu nimic cunoscut. Mesajul lui către noi, vag interogativ, era însoțit de o gesticulație amplă.
— Ne-am rătăcit pe munte, am încercat să-i răspund. Ne-a surprins o avalanșă, prietenul nostru a murit…
Era clar că, la rândul lui, nu înțelegea nimic din ceea ce-i spuneam, însă avea atitudinea ușor de recunoscut a omului care pricepea foarte bine ce se întâmplase.
— Suntem disperați, m-a susținut Flaviu cu însuflețire. Ne e frică de noaptea care va veni. Nu știm dacă vom mai rezista gerului încă o dată. Lasă-ne să rămânem cu tine.
El a tăcut, vigilent și precaut, dar într-un mod diferit, de animal aflat la pândă.
— Nu zice nimic, a oftat Flaviu.
— Nu contează, i-am șoptit agitat, stăm lângă el, orice ar fi. Chiar dacă ne respinge sau devine agresiv.
— Sper să nu fie canibal, m-a avertizat colegul meu. Carnivor este, după cum se vede…
— De parcă ar mai conta!
Urmărind, parcă apatic, dialogul dintre noi, individul s-a întors lent și a continuat să strângă vreascuri. Parea imperturbabil, însă l-am simțit iarăși la pândă, animat de o încordare latentă, totuși foarte vie. Când am îndrăznit să înaintăm câțiva pași prin zăpada înaltă, s-a oprit abia perceptibil. L-am simțit perfect pregătit pentru apărare, dar și pentru o ripostă ulterioară.
La un momnt dat, s-a apucat să taie o uscatură mai groasă cu ceva ce părea a fi un topor. A izbit destul de mult în ea, reușind într-un final s-o desprindă din trunchiul bradului.
— Toporul ăstuia pare foarte bont, a remarcat Flaviu.
Așa și arăta, o bucată grosolană de ceva, atașată de un lemn noduros, cu niște sfori, am crezut eu, groase și aparent rezistente.
— Trebuie să-i câștigăm cumva încrederea, am zis. Parcă aveam un topor în rucsac…
Aveam unul, mai mult artizanal, însă cu siguranță superior uneltei omului din pădure. Ne-am orientat greoi printre coniferele din jur și am tăiat, la rândul nostru, câteva crengi uscate, dar într-un timp mai scurt și cu mai multă ușurință. Ne-a urmărit în felul lui caracteristic, de parcă nici nu-l interesa ce făceam, după care și-a văzut în continuare de treabă.
Mi s-a părut totuși mai puțin reticent, atunci când ne-am apropiat, trăgând după noi lemnele tăiate.
S-a afundat în brădet, privind peste umăr în direcția noastrăși am realizat că se îndrepta spre un adăpost improvizat. Urmărindu-l cu pași mici, am văzut imediat despre ce era vorba: un hățiș de conifere, în jurul unui molid pitic, o boltă de ramuri care diminua mult din intensitatea viscolului. În prealabil, curățase zăpada din interior, dând la iveală niște pietre așezate in cerc. O vatră primitivă, lângă care îngrămădise uscăturile adunate.
A privit iarăși spre noi, mai intens decât înainte, așteptând parcă să plecăm de acolo, lucru pe care nu l-am fi făcut nici în ruptul capului.
— Cred că nu vrea să vedem ceva, s-a prins Flaviu. Hai să ne uităm în altă parte…
— Așa vom face, l-am aprobat eu.
Încercarea de a părea cât mai indiferenți ne-a reușit, dată fiind grosolănia lui. L-am observat totuși din lateral cum și-a dus mâna la șold, după care a scos ceva din ceea ce se voia o traistă sau o tolbă de piele. Două bucăți mari de piatră pe care le-a ciocnit de mai multe ori deasupra unui smoc de iarba uscată. N-am văzut scânteile, dar am distins fumul ridicându-se întâi dintre palmele sale făcute căuș, după aceea de sub uscăturile îngrămădite pe vatră. În curând, niște flăcări firave luminau înserarea, făcând ca jumătate din temerile noastre să se șteargă ca prin farmec. Cu ochii la focul proaspăt aprins, omul s-a așezat pe vine, încălzindu-și mâinile noduroase.
— Ăsta e de la vreo emisiune despre supraviețuirea în sălbăticie? a presupus Flaviu.
— Poate că așa trăiește el, mi-am dat cu părerea, la rândul meu.
— Cum naiba? Dar, lasă, ne batem capul altădată. Hei, dacă vrem să ne apropiem, acum e momentul.
Am făcut-o precauți, iar el a părut să nu observe nimic până când am ajuns aproape de foc. Atunci, a ridicat brusc capul și a mormăit ceva. N-am înțeles ce voise să ne spună, însă din atitudine sau, cu atât mai mult, din tonul exprimării sale, am știut că trebuia sa plusăm. Era o ocazie care nu trebuia ratată.
Părea că între mine și Flaviu se stabilise o telepatie a disperării:
— Împinge lemnele în față! Așa! Acum, aruncă unul pe foc. Ușor!
Făcând aceste lucruri, am mai înaintat câțiva pași. El ne privea fix în continuare, dar părea că-și pierduse reticența de dinainte. Imitând gestul său, m-am lăsat în genunchi și am întins mâinile spre flăcări. Am simțit imediat căldura acestora.
Flaviu s-a apropiat grăbit din spate, făcând același lucru. În curând, căldura ne-a cuprins întreg corpul, chiar dacă numai pe partea dinspre foc. Aveam spatele rece, dar nu mai conta. Era bine, oricum. Totuși, ne-am acoperit amândoi cu foaia de cort. El a studiat-o curios, după care a bolborosit ceva în limbaju-i ermetic. Nu trebuia să-l înțelegem, ca să ne dăm seama că își exprima neîncrederea în eficiența acesteia. Potrivit opiniei sale, orice haină calduroasă trebuia să fie neapărat groasă, dovadă fiind blănurile cu care era încotoșmănat.
Sub căldura focului, resturile de zăpadă din jur s-au topit în scurt timp, iar noi am putut să ne așezăm pe un strat de crengi crescute la sol, în explozia vegetală a desișului de conifere. Chiar dacă erau ude, ne fereau de răceala pământului. La lumina flăcărilor, am remarcat încă o dată bolta de brădet, apreciind admirativ că locul ales drept adăpost de trogloditul pe care-l întâlnisem în sălbăticie fusese unul foarte inspirat.
— Se pricepe, nimic de zis, i-am șoptit lui Flaviu.
– Și totuși cine e? a revenit el asupra misterului. Ce caută de unul singur în pustietatea asta?
Am ridicat din umeri. Era foarte dificil să aflăm, mai ales că nu înțelegeam o iotă din ceea ce ne spunea. În fond, aproape că nici nu conta. Nu fusese agresiv, iar apropierea sa ne dădea o șansă în plus, deoarece se arăta, în mod evident, mult mai bine adaptat vieții în sălbăticie.
Am mai pus o creangă pe foc și, deodată, el a început să vorbească. Cu energie, întărindu-și discursul indescifrabil prin gesturi largi, de parcă încerca să ne convingă de ceva. Arăta în mod repetat spre sine, lovindu-se chiar cu pumnul în piept, după care indica dincolo de foc, spre depresiunea largă de sub noi, cufundată în bezna nopții de iarnă. Voind să dea greutate discursului său, a început să ne arate câteva obiecte care ne-au uluit o dată în plus: toporul pe care-l văzusem deja, făcut dintr-o piatră lată, ascuțită pe o parte, legată de o bucată noduroasă de lemn cu niște nuiele flexibile, ceva ce semăna cu un cuțit, tot din piatră, și, la sfârșit, o suliță lungă, cu vârf foarte ascuțit, cioplit grosier, din aceeași piatră ce părea a fi materialul favorit pentru armele sale. Neștiind cum să reacționăm de fapt, dădeam întruna aprobator din cap.
— Ce sunt astea? mi-a șoptit Flaviu. Arme primitive? Nu-mi vine să cred. Cât despre el… L-ai văzut?
Îl văzusem mai bine ca prima dată, deoarece, vorbind, se aplecase spre noi, iar flăcările îi luminaseră figura din plin. Mă izbiseră trăsăturile lui, ușor de recunoscut în virtutea unui model cultural foarte răspândit, aparținând antropologiei de popularizare.
— Neanderthalian, mi-a confirmat Flaviu că ne gândeam la același lucru.
— Crezi că Sapiens erau mai frumoși? m-am pomenit zicând, fără să înțeleg ce mă apucase.
— Se joacă de-a vânătorul din Paleolitic, am încercat apoi o ipoteză firavă, dar am tăcut imediat, fiindcă mi se părea anapoda, oricum ar fi fost.
— Vreun nebun care se crede vânător de mamuți și încearcă să intre în pielea personajului, a continuat Flaviu, pe același ton îndoielnic. Nu contează, bine că l-am întâlnit. Atâta timp cât nu este canibal… Mai târziu poate ne duce în cabana lui, sau bordei, ce-o avea.
— Și aici e destul de adăpost, am remarcat eu impresionat.
— Mda, mi-a confirmat Flaviu. Aproape nici nu-ți dai seama de viscolul din jur!
N-a mai spus nimic niciunul dintre noi, fiindcă trogloditul insista să ne arate altceva: un colier grosolan alcătuit din canini de diferite mărimi, ascuțiți, curbați și foarte impresionanți. Zâmbea cu încredere, făcând lucrul acesta, iar noi am înțeles cu oarecare întârziere natura mesajului său: dacă armele nu îl vor ajuta suficient, colierul acela cu siguranță o va face! Magie primitivă, directă și cinstită!
Apoi, a părut deodată foarte obosit. S-a învelit mai bine în haina rudimentară din blană, adormind la scurt timp după aceea. Câteva minute mai târziu, sforăituri grosolane se suprapuneau strident peste șuieratul vântului.
Cu băgare de seamă, am mai pus câteva uscături pe foc.
— Se va stinge imediat ce ne ia somnul, a zis Flaviu.
— Știu, i-am replicat, însă nu mai contează. S-a încălzit destul de bine în bula de vegetație pe care individul ăsta și-a ales-o ca adăpost.
— Ce facem acum?
— Dormim și noi. Ne odihnim… Mâine va fi o zi decisivă. Vom încerca să ajungem la cabana Iezer. Pe drum, poate prindem un loc expus și reușim să sunăm după ajutor. Ne vom întoarce să-l găsim pe Liviu, am gemut cuvintele. Cât despre noi, n-avem de ce ne plânge, deocamdată…
— Da, a oftat Flaviu. Cât timp stăm lângă ciudatul ăsta – cine o fi, ce o fi – nu mai suntem în pericol de moarte.
Am adormit imediat, un somn rău, tulburat de vise oribile, înfricoșătoare și fragmentat,în mod repetat, de asaltul gerului. Era mult mai bine decât noaptea trecută, însă nu era cald. Gemeam amândoi în somn, chinuiți de durerea seacă a degerăturilor. La un moment dat, Flaviu s-a zvârcolit, lamentându-se ascuțit, după care a început să plângă înnăbușit. Sunt sigur că și mie mi s-a întâmplat la fel, în alt ceas al nopții.
M-am trezit încă o dată, ca să constat ca era dimineață. Viscolul se oprise și o lumină cenușie se revărsa de pe crestele apropiate asupra văii în care ne aflam. Am tresărit, realizând surprins atingerea blândă a căldurii. Am inhalat fumul de lemne aproape cu bucurie. Întorcându-mă, l-am văzut pe individul din seara trecută în fața focului arzând. Privea flăcările foarte concentrat și murmura ceva, o mantră obsesivă, formată din cuvintele bolborosite ale limbajului său, recitate cu o anumită ritmicitate și într-o cadență clară. La un moment dat, a scos niște semințe dintr-o tașcă de piele, le-a aruncat în foc, iar când din flăcări a ieșit un fum dens, s-a cufundat cu fața în el, rămânând așa câteva secunde bune, în ciuda tusei puternice care-l încerca. Un fel de ritual extatic, m-am gândit într-o doară. La sfârșit, și-a atins insistent colierul și a încheiat incantația pe un ton înalt, aproape țipat.
Ridicându-se în picioare, a stins focul, aruncând peste el câțiva bulgări de zăpadă, apoi și-a luat armele pe care le etalase în seara precedentă. A plecat la vale, alunecând prin troiene și prin brădetul înghețat, iar eu l-am urmărit cum se duce. Aș fi vrut să-l strig, însă n-am fost în stare s-o fac. M-am întors lângă Flaviu, cu o neliniște uriașă în suflet. Individul probabil plecase, ne abandonase pradă naturii necruțătoare. Măcar era dimineață, m-am gândit insistent, ceea ce însemna că aveam o zi întreagă la dispoziție pentru a încerca să ne salvăm, însă asta nu mi-a insuflat niciun strop de optimism. Sleit de încercările prin care trecusem, afectat negativ de gândurile sumbre care, pe bună dreptate, îmi invadau mintea, am ațipit întru-un som superficial și chinuit.
La un moment dat, mi s-a părut că aud ceva asemănător unui muget, însă nu asta m-a trezit de fapt, ci niște răcnete sălbatice, cu siguranță omenești. Am sărit în picioare, precipitându-mă spre direcția din care veneau acestea. Flaviu se trezise înaintea mea și privea cu ochi sticloși întreaga scenă: mai jos, în vale, la o lizieră vagă a pădurii, un cerb uriaș era în agonie, căzut într-o rână, iar trogloditul lângă care stătusem o noapte întreagă îl împingea cu ceva, înfipt în gât sau în piept, probabil sulița din arsenalul propriu. Încleștarea a durat așa un timp, după care animalul, dând din cap, pufnind și horcăind a moarte, a început să cedeze. La rândul lui, vânătorul uman i-a grăbit prabușirea, schimbându-și poziția și împungând tot mai adânc cu arma-i primitivă. Era o înfruntare uriașă de forțe, pe care o percepeam din plin, chiar de la distanța relativ însemnată la care ne aflam.
Când cerbul a căzut de tot, vânătorul a scos chiote de triumf și, apropiindu-se, l-a tăiat în zona gâtului de mai multe ori, folosindu-se de cuțitul lui primitiv. Când, probabil, cerbul a murit, el a început un ritual ciudat lângă trupul acestuia. La început, a interpretat un cântec monoton, obsedant, cu punctuații guturale periodice, apoi a executat un dans sacadat, învârtindu-se de câteva ori în jurul vânatului. La sfârșit, a părut să mulțumească cerului pentru succes, căci și-a dat capul pe spate și a strigat ceva, ca o litanie tânguitoare, spre bolta ce se curăța încet-încet de norii groși ai viscolului.
Pe noi ne-a remarcat târziu, când, uimiți de cele văzute, am îndrăznit să ne mișcăm, făcând zgomot. Ne-a chemat insistent la el, vorbind încontinuu și gesticulând cu însuflețire. Evident că n-am înțeles nimic din poliloghia lui, însă am remarcat că arăta mereu spre cerbul ucis și spre colierul de canini lustruiți pe care-l purta la gât, amuleta sa aducătoare de noroc. Într-un acces de entuziasm, a scos doi dintre acești dinți, împingându-i insistent spre noi. Am acceptat darul, mulțumindu-i muțește.
I-au trebuit câteva ore bune să taie capul cerbului, partea din pradă care părea să-l intereseze cel mai mult. După ce s-a împăunat de câteva ori cu coarnele acestuia, arătând încă o dată cine era marele vânător, a mai tăiat o pulpă din spate, iar restul l-a tras și îngropat adânc în zăpadă, marcând insistent locul pentru o recunoaștere ulterioară. După ce a terminat, a legat capul și pulpa cerbului cu niște nuiele subțiri și le-a luat în spinare. Am înțeles înspăimântați că era gata de drum.
— Nu ne dezlipim de el, m-a avertizat Flaviu cu glas tremurător.
— Oriunde se duce, mergem și noi! l-am asigurat hotărât.
Între timp, soarele apăruse din nori, iar lumina acestuia încălzise aerul și transformase decorul acela hibernal într-o zi feerică de iarnă, visul oricărui turist care vine la munte. Pe noi însă nu ne păcălea proaspătul peisaj de basm, deoarece știam prea bine ce se ascundea dincolo de mirajul frumuseții. Atunci am observat ceva ciudat: silueta vânătorului se subția inexplicabil, se făcea străvezie, chipul lui își pierdea trăsăturile, devenind amorf, iar glasul scădea în intensitate, auzindu-se cu intermitențe. El însuși era conștient de transformarea pe care o suferea, fiindcă avea o atitudine încordată. Poate de aceea, când am plecat la drum, a preferat să-și aleagă traseul prin frigul totuși permisiv de la liziera pădurii de brazi, unde și-a recăpătat brusc întreaga consistență materială.
Însă ziua se anunța una extrem de calduroasă, amintindu-ne că la poalele munților era primăvară în toată regula. Zăpada se scutura de pe crengile coniferelor și se topea pe suprafața troienelor de la sol, făcând ca albul omniprezent să strălucească într-un argintiu orbitor. La amiază, era cald de-a binelea, eu fiind nevoit să-mi dau jos jos haina impermeabilă. Sub mângâierea binefăcătoare a razelor solare, aproape că uitasem durerea degerăturilor, însă o neliniște apăsătoare ne stăpânea în continuare; amintirea de fond a morții lui Liviu și faptul că protectorul nostru își pierdea subtanțialitatea în mod repetat.
Nu înțelegeam ce se întâmpla, nici nu aveam cum s-o facem. Ne deplasam greoi prin zăpada moale, iar el devenea uneori o fantomă aproape transparentă, cu formă exterioară omenească, alteori își redobândea forma și densitatea materială. Nu era agitat, însă ceva îl apăsa, pentru că, în timpul deplasării, se întorsese de câteva ori, privindu-ne insistent. Se uita apoi când în josul văii, printre brazii rari, când la culmea domoală din fața noastră, lipsită de arbori, deci expusă complet razelor solare.
Deodată, s-a hotărât. A făcut circa zece pași fermi spre culme, dupa care s-a întors la noi, vorbindu-ne pe un ton poruncitor și arătându-ne insistent în direcția trasată de urmele sale. Chiar dacă iarăși n-am înțeles nimic, nu ne-a fost greu să pricepem că pe acolo trebuia s-o luăm în continuare. În secunda imediat următoare, o altă înțelegere ne-a umplut sufletele de o spaimă atroce. Vânătorul din Paleolitic, cum îl denumisem poate fantezist, avea să ne părăsească și să se ducă pe alt drum, în lumea lui, unde gerul și viscolul îi conservau suficient identitatea materială.
Văzându-ne ca ezităm, salvatorul nostru și-a reluat îndemnurile răstite. Pentru a fi mai convingător, a trecut la contactul fizic, primul de când ne cunoșteam. Am simțit cum mâna lui grea se apăsa pe umărul meu și mă împingea brutal înainte, pe calea deja indicată de el. Apoi, a făcut același lucru cu Flaviu. Ne-am oprit dezorientați în locul unde ajunsesem, la presiunile sale, și l-am privit cu aviditate. El s-a întors spre valea cu brazi rari, a făcut demonstrativ alți câțiva pași, pentru a ne arăta ca într-acolo intenționa să se îndrepte, după care s-a oprit o clipă și a ridicat mâna în semn de salut.
L-am salutat și noi, agitându-ne mâinile. Atunci, el a râs încurajator, ne-a arătat iarăși direcția în care trebuia să ne îndreptăm și s-a întors grăbit spre drumul său. Privindu-l din urmă, l-am văzut coborând alert spre un mic platou aflat cumva într-o zonă cețoasă dintre brazi. Acolo, am zărit cu dificultate niște colibe și siluete omenești agitându-se în jurul acestora, printr-o ninsoare rară. Sau, cel puțin, asta cred ca am văzut…
După câteva clipe de reverie, ne-am întors grăbiți la supraviețuirea noastră imediată.
— Mergem pe unde ne-a arătat el, am spus cu fermitate.
— Așa facem, m-a aprobat Flaviu. Cât mai repede, a completat cu glas schimbat. La venirea serii, căldura asta de luna mai nu va mai fi decât o amintire frumoasă, mi-a amintit o lecție dură pe care o deprinsesem de curând.
— Hai!
Mânați de entuziasm, dar și de perpectiva feroce a încă unei nopți petrecuteîn sălbăticie, ne-am avântat pe colină. În scurt timp, eram pe culmea acesteia, dansând de fericire. Ne pregătisem psihic pentru un efort îndelungat, însă n-a mai fost nevoie de așa ceva. Sub noi, la doar două sute de metri, se vedea o șosea șerpuitoare, pe care chiar atunci treceau două mașini, la mică distanță una de alta (cabana Iezer fiind cea mai accesibilă din zonă, era populată constant). Nu știu când am ajuns la acel drum al speranței… cu siguranță nu în cel mai scurt timp fiindcă am tergiversat prudenți coborârea, de frica unei avalanșe. O experiență tragică ne arătase ce preț puteam plăti dacă dezlănțuiam forțele naturii…. Când sub tălpile noastre am simțit asfaltul șoselei, n-am mai rezistat și ne-am îmbrățișat, urlând din răsputeri. Plângeam și râdeam că scăpasem cu viață!
După vreo două ore, intram în cabană, iar cei de acolo dădeau telefon la salvamont. O oră mai târziu, ambulanța serviciului ne ducea spre spitalul celui mai apropiat oraș, pentru a ne trata degerăturile, dobândite în prima noapte de iad. A fost mai rău decât ne-am așteptat! Lui Flaviu i-au amputat două degete de la mâna dreaptă, iar eu am rămas cu sechele pentru tot restul vieții.
De traumele psihice nu avea să ne vindece nimeni, niciodată…
Salvamontiștii au descoperit cadavrul lui Liviu a treia zi, pe la prânz, locul menționat de către noi fiind recunoscut pentru avalanșele sezoniere… Ignoranța și inconștiența de paltonari ne făcuseră să ne îndreptăm chiar în ghearele nenorocirii. Eu și Flaviu am fost la morga să-l recunoaștem; atunci, ceva s-a rupt iremediabil în sufletele noastre!
Nici pe moment, dar nici mai târziu, n-am vorbit cuiva despre Salvatorul misterios, o reținere interioară îndemnându-ne imperios să n-o facem. Psihiatrii ar fi catalogat existența lui ca pe o halucinație produsă de disperare si frică, concluzie perfect justificată, dată fiind situația extremă pe care o înfruntasem în munți. N-am fi fost în stare să-i convingem de contrariu, așa că am tăcut precauți, păstrând doar pentru noi realitatea fantastică a acestuia. Doi erau suficienți să țină un secret atât de neverosimil.
N-am vorbit despre asta, dar nici despre altele, în mod sigur mai importante… O hotărâre necugetată, pe care am resimțit-o din plin! Fiindcă nu întâlnirea cu Salvatorul avea să ne urmărească pentru tot restul vieții, ci grozăvia morții lui Liviu, petrecută chiar sub privirile noastre. Flaviu și cu mine ne-am despărțit la scurt timp după evenimentul acela îngrozitor – prea multe lucruri rămăseseră nespuse între noi. Nu ne-am mai întâlnit niciodată, dar am știut unul de altul, prin intermediul cunoștințelor comune.
În decursul următorilor ani, Flaviu a fost internat de mai multe ori în clinicile de specialitate. A urmat tot felul de tratamente specifice care nu l-au ajutat deloc; se lupta cu o depresie majoră, caracterizată prin puternice înclinații morbide, al cărei remediu n-a fost descoperit de niciun medic. A găsit el cea mai nepotrivită soluție, renunțând la toate, deodată. S-a sinucis, aruncându-se de la etaj, iar eu nu m-am simțit în stare să merg la înmormântarea sa.
Cât despre mine, am reușit în mod inexplicabil să-mi duc de unul singur imensa povară sufletească. Trecând peste fobia față de peisajele înzăpezite, mi-am gestionat bine depresia, probabil mai puțin severă decât în cazul lui Flaviu. În schimb, viața personală a fost praf și pulbere. N-am reușit să-mi întemeiez o familie, n-am avut o carieră, ci doar slujbe de supraviețuire. Un eveniment tragic stinsese lumina în camera existenței mele, iar eu n-am fost în stare să găsesc întrerupătorul, de-a lungul a trei decenii de căutare.
N-a lipsit, bineînțeles, decizia suicidului. Iar când eram aproape hotărât s-o duc la îndeplinire, am descoperit întâmplător dintele de prădător preistoric pe care Salvatorul mi-l dăruise atunci. Simțindu-l în palmă – lucios, puternic, ascuțit – viziunea mea despre viață s-a schimbat radical, într-o singură clipă. Trebuia să lupt, nu să mă las înfrânt! Era atât de firesc! Din momentul acela, am purtat caninul tot timpul la mine. Mi-a dat putere și înțelepciune, în accepțiunea lor cea mai simplă, naturală și eficientă.
Povestea aceasta fantastică este, până la urmă, una omenească… Doar figura vânătorului din Paleolitic mai răsare uneori din bezna memoriei; când se întâmplă, tresar cu bucurie, râd de unul singur și ridic mâna dreaptă într-un salut, cum făcusem odinioară, un salut peste cel puțin cincisprezece milenii de civilizație omenească, mai bună sau mai rea!