în acest dark fantasy din universul narativ Haiganu, descoperim că, pentru băieții crescuți de Tații veșnic pe drumuri între târguri și iarmaroace, vine o zi când vremea poveștilor se încheie. Și sosește cea în care sunt, sau nu, aleși. De către cine? Pentru ce? Poate că sosirea lupului de stepă este un semn rău… sau poate că nu.
Când am văzut orașul, soarele era încă destul de sus pe cer pentru a încinge aerul. Sub coviltir, chiar dacă razele lui nu pătrundeau decât pe-acolo pe unde țesătura era mai rară, de-abia puteai respira, poate și pentru că desagii cu iarba lui Heros, cu ergot și alte leacuri de soiul ăsta își răspândeau mirosul.
Ar fi trebuit să ajungem în iarmarocul din Giradrigas cu o zi înainte, dar, pe drum, lucrurile nu voiseră să curgă așa cum plănuiseră tații, de parcă Cei Mari s-ar fi pus de-a-ndărătelea. Mai întâi, iar asta se întâmplase cu mai bine de o săptămână în urmă, o bivoliță își frânsese un picior. Tata Brasus, care o avea în stăpânire, trebuise să-i lepede hamurile și să mute o parte din mărfuri în alte căruțe, fiindcă bivolița rămasă nu era îndeajuns de zdravănă să tragă de una singură întreaga încărcătură.
Eram pe câmpurile uscate din Calsa Merza, cam pe la jumătatea drumului ce duce de la Korganon la Giradrigas. După ce fusese slobozit din jug, animalul rănit stătea într-o parte, ținându-și copita ridicată. Îl priponiseră legându-i de gât o funie prinsă de un țăruș pe care îl înfipseseră adânc în țărână. Ne strânseserăm cu toții în jurul animalului și-i așteptam de-acum pe tați. Îmi amintesc că eram îmbrăcat, la fel ca toți băieții de seama mea, cu o cămașă lungă din pânză de in, strânsă la brâu cu o împletitură de cânepă. La gât, pe un șiret de piele, aveam prinsă o monedă găurită, primită chiar în primăvară, la a doisprezecea aniversare. Mamele spuneau că bănuții sunt descântați în așa fel încât să-i apere pe tinerii bărbați de farmecele ielelor, dar Seba, care-și primise bănuțul vara cealaltă, îmi zicea că asta-i doar o scorneală, și că totu-i făcut să arate că ne apropiem de vârsta taților, așa încât celelalte clanuri să-și ascundă fetele ori să le dea de pețit, atunci când ne-om întâlni.
Bivolița era neagră și avea coarnele întoarse, iar într-unul din ochii ei, cel dinspre mine, dacă aș fi fost îndeajuns de-aproape, m-aș fi putut zări. Chiar și-așa, de la depărtare, vedeam cerul răsturnat în el, iar pe noi, toată gloata strânsă laolaltă, mișcându-ne ca niște viermișori fără astâmpăr.
Tata Brasus avea fața pământie și o ciudă întunecată i se cuibărise pe chip, stârnindu-i zbârciturile într-o încruntare continuă. Avea sprâncenele groase și negre, iar părul îi stătea zburlit. Ducea în mână o măciucă de lemn. Pe capătul bombat, ghioaga avea scobite fel de fel de litere și semne, cuvinte scrise poate pentru Heros, ca zeul să-și deschidă degrabă porțile pentru cei loviți cu ea în țeste.
Dintre toți tații, de Brasus îmi plăcea cel mai mult, însă tot de el îmi era și cel mai teamă. Vorbea frumos cu mamele și cu surorile noastre, iar seara, cânta din cobză ori din fluier. Ceilalți tați îi respectau poruncile și doar în fața lui Dicomes, cel mai vârstnic dintre ei, Brasus părea să-și plece capul. Era însă aprig la mânie și își ieșea din minți dacă se-mpiedica de noi când ne jucam de-a poarca printre corturi, în zilele în care zăboveam în preajma unui sat. Tot el ne învăța că, de va fi să fim prinși în vreo încăierare cu flăcăii vreunei alte familii, să-l lovim mai întâi pe cel mai mare dintre ei. Direct, de la-nceput, fără prea multe cuvinte.
Când ghioaga lui a lovit capul bivoliței, s-a auzit un trosnet de parcă un copac uriaș s-a frânt de la prea mult vânt ori de la propria-i povară.
Animalul s-a prăbușit apoi, însă ochiul în care priveam i-a rămas deschis, chiar dacă limpezimea lui s-a dus încetul cu încetul și-o pojghiță alburie i-a luat locul. Eu am stat acolo, nemișcat pentru o vreme, privind mărețul animal răpus de tata Brasus cu o singură lovitură de măciucă. Apoi femeile și tații laolaltă, ba chiar și unii dintre noi, ăștia mai ridicați de-acum, au pus mâna la treabă, să jupoaie, să taie și să împartă animalul, apoi să facă focul și să îl pună la gătit în trei ceaune mari, iar pe-un proțap au înfipt o pulpă-ntreagă din care să se-nfrupte tata Brasus și cine-o mai vrea să muște carne friptă de pe piciorul beteag al vitei.
Nouă ne-au dat un cap de os, mai rotunjor, așa, cu care ne-am jucat de-a poarca pe-o pajiște pe care iarba se uscase de la atâta soare. Seba era cel mai mare dintre noi și reușea cumva să ducă osu-n găurile săpate în pământ, lovind în el cu o măciucă. La rândul nostru, loveam în poarcă cu ghioagele, ca să-l împiedicăm pe Seba să o ducă-n groapă.
Se înțelege că întreaga zi și o noapte după aceea, nu ne-am mișcat din loc. Tata Brasus le-a luat la el în car pe surorile gemene, chiar dacă Dicomes l-a tras de mână spunându-i că-s prea mici pentru întâia noapte. A fost pentru prima oară când l-am văzut pe tata Brasus ocărându-l, iar tata Dicomes nu a ținut-o pe-a lui prea multă vreme. Într-un târziu s-a retras la foc și, în vreme ce din car îl auzeam pe Brasus râzând și pe una dintre surori plângând, tata Dicomes a început să ne povestească despre Giradrigas și despre cum orașul a renăscut din cenușă. Cu secole în urmă, zicea el, un zeu cu un singur ochi a coborât în lume ca să-i pedepsească pe cei care au distrus orașul.
Apoi, o zi sau două după ce-am plecat, s-a mai născut o soră, iar asta ne-a mai întârziat o vreme. Degeaba se agita tata Brasus, ocărând că e târziu și că se duc zilele bune de târg și sărbătoare din Giradrigas – caravana a stat în loc mult timp căci chinul mamei Vezina nu se înmuia. Strigătele ei secerau aerul fierbinte, iară tații ziceau că atâta zarvă ar putea atrage cete de năpârci și alte fiare. Și, ca un făcut, atunci am văzut din nou lupul de stepă. Era la mai puțin de zece pași de căruța noastră și adulmeca aerul ridicându-și nasul în vânt. Întâia oară îl zărisem în ziua în care am plecat. Lingea locul în care tații tăiaseră vita oloagă, apoi a sfărâmat între colți capătul de os cu care ne jucasem. Vezina încă nu intrase în chinurile facerii și mi-a șoptit că trebuie să fug. Însă eu nu mă tem de-un lup de stepă. La nevoie, m-am gândit, aș putea să-i frâng oasele cu măciuca, însă aș zice că mai mult mi-ar plăcea să găsesc un pui și să-l îmblânzesc, apoi să am lupul meu, așa cum am văzut mai demult, la un schimb de femei, c-avea un tată dintr-o altă familie. Oricum, Vezina n-a mai apucat să-mi spună ce-i așa de fioros la un lup încât să încep să fug, c-au chemat-o surorile să-și spună împreună rugăciunea pentru Neris. Vezina nu mi-a mai zis nimic și a plecat. Dar se vede treaba că maica Neris cea Mare nu le-a ascultat ruga fiindcă Vezina, după tot chinul pe care l-a îndurat, a născut o fată, nu un băiat.
Apoi, pe înserat, carele s-au pus în mișcare, iar lupul de stepă a pornit pe urmele noastre. Îi vedeam ochii strălucind în întuneric, apărând și dispărând, după cum lumina lunii îi prindea căutătura. Peste tot în jur pluteau flori de lăcrămioare călătoare, semn că urma să ieșim curând din Calsa Merza și că aveam să văd pentru întâia oară orașul. De data asta n-aveam să mai rămân departe de cetate, cu femeile și copiii, fiindcă acum am bănuțul meu la gât, că-s aproape tată și trebuie doar să îmi găsesc un trib care să mă ia alături, să strunesc carele și să-mi petrec în cort nopțile cu femei, să colind binecuvântata stepă Calsa Merza de la Ostas la Giradrigas, să adun ergot și snopi de iarba lui Heros, să cânt și să dansez în jurul focului, să fumez ierburi și să beau lapte din semințe, să fac tot ce fac tații și care nouă nu ne este îngăduit.
Și-apoi, în fiecare noapte, am adormit cu gândul ăsta în minte. Gândul că mai e doar un pic și viața mea se va schimba cu totul, că-n târgurile din Giradrigas o să îmi găsesc un alt trib, că o să merg în alte căruțe alături de alți tați care-or să mă pună-n rând cu ei și de alte femei ce-or să mă facă să mă bucur de plăceri nebănuite. Dar nu știu cum, în gândul meu, deși tribul meu era altul, deși tații erau flăcăi de vârsta mea, femeile toate aveau chipul Vezinei.
Într-o seară i-am aruncat lupului o bucată de os cu o frântură de carne pe el. Dihania a crănțănit de două ori și a înghițit, apoi m-a privit în ochi. S-a lins pe bot cu o limbă mare și roz și a plecat.
Când am zărit întâia oară orașul, am crezut că totu-i o vedenie. Că tremură aerul de încins ce e ori că amețisem dormind cu capul pe desagii cu iarba lui Heros. Nu mai văzusem un oraș până atunci. Doar sate lângă care zăboveam o vreme, când tații se tocmeau pe vite. Giradrigas era cu totul și cu totul altceva. Dincolo de târgurile din față, se zăreau zidurile înalte și turnul de apărare, ridicat acolo unde râul Upa Kiri se vărsa învolburat în fluviul Upa Gira. Pe zidurile crenelate se vedeau mergând soldați, iar prin porțile cetății intrau și ieșeau atâția oameni câți nu văzusem niciodată la un loc. Venea și un miros de carne friptă amestecat cu un miros de fum, dar și de leșuri, poate de la mormanele de gunoi pe lângă care treceam și peste care domneau croncănind puzderie de corbi.
Am zăbovit un timp acolo, la marginea orașului. Am ridicat corturile și am adăpat animalele, apoi tații s-au adunat la un loc și au vorbit mai multă vreme.
Atunci am văzut-o pe Vezina pentru prima oară după ce a născut și după ce îmi spusese că trebuie să fug. Pruncul îi sugea din sân, iar ea stătea așa, la umbra căruței, cu privirea atârnată în depărtări.
— Nu ai plecat?! mi-a strigat de-ndată ce m-a văzut, apoi parcă și-a dat seama că ar putea să își trezească fata și mi-a vorbit în șoaptă. Ți-am zis să fugi!
— Să fug? De vrei să știi, i-am dat lupului oase și ne-am privit în ochi. N-am pic de frică de-o dihanie ca aia! Iar de-o fi și-o fi, i-oi arde una cu ghioaga și l-oi răpune cum a răpus tata Brasus vita. Dintr-o mișcare. Unde să fug de lup, n-ai minte, Vezina?
Vezina s-a uitat la mine câteva clipe care s-au tot lungit, iar eu, neștiind ce să mai zic, mi-am pocnit degetele, încercând să nu-mi las privirea să cadă pe sânul ei dezgolit.
— Nu de lup, ți-am zis, blegule, să fugi, mi-a șoptit Vezina.
După aceea, de niciunde, a apărut tata Dicomes și m-a întrebat de Seba, apoi mi-a pus mâna pe umăr.
— E timpul, copile! mi-a zis el.
Eu am mai privit o clipă la Vezina și am văzut cum din ochiul ei stâng îi pornește cu repeziciune o lacrimă. Apoi ea s-a întors cu spatele, iar eu mi-am închipuit că lacrima-i alunecă pe sâni ori că se scurge în ochiul pruncului ei.
Vezina s-a îndepărtat, iar eu am pornit cu tata Dicomes către cortul cel mare.
Femeile ne-au uns trupurile cu uleiuri parfumate și ne-au desenat litere pe mâini, ne-au descântat, apoi ne-au sărutat pe frunți și s-au rugat Celor Mari să ne aibă în pază. Ne-au plimbat pe piepturi câte o piatră vie să ne sporească vlaga, apoi am mâncat câțiva dumicați de carne uscată.
Eram opt băieți de vârsta mea, plus Seba care era ceva mai mare pentru că, bolnav fiind, ratase târgul din urmă cu un an. Nu spun câtă ciudă a avut în el tot timpul ăsta, mai ales că era singurul căruia îi dăduse păr pe față, ca al taților, însă asta nu ne oprea să-l luăm în râs. Poate că și de-asta el era parcă cel mai nerăbdător să mergem.
Când am plecat spre intrarea în cetate, zidurile orașului se înroșiseră și-n aer zburau cărăbuși, buburuze și alte gâze. În spatele nostru, soarele se scufunda în stepă.
Ca să nu ne pierdem, tații ne-au legat între noi cu o funie de cânepă și ne struneau, m-am trezit gândindu-mă, ca pe niște vite. Brasus deschidea drumul, iar ceilalți tați stăteau pe lângă noi, în vreme ce Dicomes mergea la urmă, chiar în spatele meu.
Am trecut printre tarabele înșirate înaintea zidurilor, acolo unde își întind mărfurile negustorii triburilor iuți ce străbat stepa călărind antilope de fistic, apoi ne-am amestecat în mulțimea care intra pe poarta căscată în zid ca o gură meșteșugită din piatră și lemn.
Străzile din Giradrigas șerpuiau printre pereții clădirilor și am simțit cum inima îmi bate deodată mai tare când mi-am dat seama că zidurile de piatră mi-au mâncat zările. Cerul se vedea numai deasupra capului și parcă rămâneam fără aer și fără putere căutându-l. Am privit în jur și am înțeles că nu numai pe mine mă luase așa, o frică fără motiv. Nu numai eu mă sufocam cu ochii căscați în căutarea văzduhului. Nu eram singurul cu inima la gură. Toți ăștia cu bănuțul atârnat la gât eram așa. Toți aveam priviri de animale hăituite ori de păsări prinse în pumni, priviri de vânat încolțit. Nu cunoscusem până atunci decât libertatea câmpiei, mersul slobod, privirile neîngrădite, limpezimea cerului întins pretutindeni deasupra noastră. Iar acum, zidurile, clădirile, oamenii prea mulți și prea aproape, crenelurile, mirosurile, vocile necunoscute, râsetele și urletele dimprejur, toate ne apăsau. Simțeam nevoia s-o șterg de acolo. Mi-aș fi dorit să gonesc. Să alerg oriunde. Și-atunci mi-am amintit de cuvintele Vezinei care-mi ceruse să fug și m-am gândit că ea știa despre felul în care orașul îți mănâncă zările. Și cred că m-am smucit cumva, iar băieții s-au împiedicat din cauza mea, fiindcă funia cu care eram legați s-a întins. Unul dintre tați, nu mai știu care, m-a lovit după ceafă să mă potolesc.
Apoi am intrat cu toții într-un loc strâmt și plin de oameni, în care mirosea a tocană de ceapă, iar tata Brasus i-a cerut unei femei să ne aducă de băut. Am dat pe gât un lichid pe care mai întâi a fost cât pe ce să-l scuip, atât de neplăcut era la gust și atât de tare îmi ardea buzele, limba și gâtul. Tații au râs când ne-au văzut strâmbându-ne, apoi ne-au mai pus să mai bem un rând și încă unul dintr-o ploscă pe care-o aveau la ei. Cumva, pereții începuseră să se miște, iar oamenii din jur râdeau și vorbeau din ce în ce mai tare, atât de tare încât, la un moment dat, mi s-a părut că vorbesc dinăuntrul meu. Și am simțit nevoia să mă așez undeva. Și să dorm.

©supererou.ro
Când m-am trezit, eram într-o cușcă. O cușcă cu gratii, urcată pe o ridicătură de lemn. Mă durea capul, iar lângă mine, Seba vărsa tot ce mâncase. Ceilalți băieți se dezmeticeau la rândul lor, însă ne-am trezit de-a binelea abia după ce careva din afara cuștii a aruncat peste noi cu apă.
Era noapte, dar iarmarocul în mijlocul căreia se afla cușca noastră era luminat de torțe agățate din loc în loc pe ziduri.
L-am privit pe tata Brasus în ochi încercând să înțeleg ceva din căutătura lui. Era afară, chiar în fața noastră, alături de ceilalți tați și de alți bărbați. Cineva, lângă cușca în care eram închiși, vorbea într-o limbă pe care nu o înțelegeam, iar un altul s-a apropiat privindu-mă printre gratii.
— Deschide gura, băiete! mi-a spus. Vreau să-ți văd dinții!
Eu nu am știut ce să fac, apoi am căutat din nou privirea unui tată, iar Brasus a încuviințat. Așa că mi-am deschis gura, iar bărbatul din fața mea, înveșmântat în haine întunecate și purtând o brățară din mărgele negre m-a privit cu atenție, apoi s-a îndepărtat.
— Ne vând ca pe vite, a șoptit într-un colț unul dintre frații mei.
Apoi din mulțimea din piață au început să se audă strigăte. Bărbații își ridicau mâinile arătând spre unul sau spre altul dintre noi, tocmindu-se, zăngănindu-și cercurile cu galbeni găuriți. Și pe măsură ce picau la înțelegere, frații mei erau scoși unul câte unul din cușcă de o namilă de om, poate aceeași care ne trezise udându-ne cu apă.
Nu a mai durat mult și am rămas doar eu și Seba care avea chipul galben și icnea din când în când, la un pas să-și verse mațele din nou. Tații erau strânși laolaltă și priveau ba către noi, ba către galbenii strânși de Brasus după fiecare băiat scos din cușcă. Erau bănuți găuriți, aidoma celui pe care-l aveam atârnat la gât, iar tata Brasus îi aranja pe un inel mare de metal.
Încet-încet, strigătele s-au stins, lumea nu-și mai bătea capul cu noi. Alături, într-o altă cușcă, erau aduși flăcăi dintr-un alt trib. Păreau amețiți și, ca să-i aducă în simțiri, cineva a aruncat o găleată cu apă pe ei. Capul continua să mă doară, iar din pieptul meu urca ceva greu. Iar greutatea aia s-a descătușat în lacrimi. Am plâns în cușca din mijlocul iarmarocului din Giradrigas, în timp ce mulțimea se tocmea pentru alți băieți care până azi zburdaseră pe câmpurile din Calsa Merza.
Mai târziu, pe mine și pe Seba ne-au scos din cușcă și ne-au dat taților. Aș fi vrut să fug și să țip, aș fi vrut să lovesc pe cineva, însă eram moale. Docil. Liniștit. Golit.
Nu mai știu cum am ajuns în afara zidurilor. Cerul era senin și mii de stele îl împodobeau. În aer pluteau încă lăcrămioare călătoare, iar mirosul parcă nu mai era atât de greu chiar dacă ne aflam lângă mormanele de gunoi. Sau poate nasul meu nu mai simțea duhoarea. Tata Brasus își ținea bâta în mână, iar eu nu mă puteam opri să mă întreb cine și când i-o cărase până aici. De pretutindeni se auzeau greieri.
Dicomes l-a împins în față pe Seba, după ce l-a eliberat din funia cu care-i erau legate mâinile, asemeni mie. Apoi i-a dat ghioaga cu care fratele meu obișnuia să joace poarca. Cineva i-o cărase și lui până aici, m-am gândit.
— Pe voi nu v-a dorit nimeni, i-a spus tata Dicomes lui Seba.
Vorbea, de fapt, și pentru mine, însă mă uitam la toate astea de parcă nu mai eram acolo. Nu reușeam să înțeleg. Nu puteam să cred că se întâmpla aievea și așteptam ca cineva să-i cheme pe toți frații mei, poate să facem un foc și să frigem la el o ciută sau măcar să ne încălzim și să privim scânteile urcând către stele. Apoi să mergem înapoi la căruțele noastre și să ne continuăm drumurile-n stepă.
— Mai ai o șansă, Seba, a continuat Dicomes. Să îl răpui în luptă pe unul dintre tați. Pe Brasus, pe Komozoi, pe oricare dintre noi! Pe mine, de voiești! Și să te întorci apoi cu cei rămași, la femeile noastre care vor fi și ale tale. Sau, dacă vrei, poți lua partea de bani a celui pe care l-ai învins și-apoi să pleci în lumea largă. Să urci pe Brâul de Piatră și să vezi Ordisia ori poate să-ți pierzi urma în deșertul din Sakkar. Să vizitezi Amathia, Preida sau mlaștinile din Akh’El, de vrei.
— Vă rog, a îngăimat Seba și-n ochii lui se citea doar groaza. Vă rog… nu vreau să lupt. Mi-e rău…
— Ai scăpat cu boala un an întreg! a tunat Brasus, care tăcuse până atunci. Un an în care ai consumat merinde și-n care munca ta nu a-nsemnat nimic. Un an în care Legea n-a mai contat. Și tot așa ai vrea s-o ții întreaga viață. Să tot umbrești pământu’, așa-i?! Acuma-i gata! Luptă! Nu-i loc pentru cei slabi!
Tata Brasus a tăcut o vreme și peste noi s-a așternut liniștea ca un pled împletit din lână care-nțeapă. Parcă nici greierii nu mai cântau.
După aia s-a uitat la mine.
— Îți vine și ție rândul! a zis Brasus și am simțit cum groaza mă ia în stăpânire.
Fratele meu și-a șters lacrimile și și-a îndreptat spatele. Și-a prins bâta de parcă se pregătea să ne înfruntăm într-un joc de-a poarca, apoi și-a privit tații, adunați în cerc în jurul lui.
— Cu cine vrei să lupți? a întrebat unul dintre ei.
— Cu tine, părinte Dicomes.
— Prea bine, a zis Dicomes și, de niciunde, bâta lui a lovit cu sete capul lui Seba.
Fratele meu nici să clipească n-a mai apucat.
Am avut pentru o clipă impresia că dacă m-aș apropia, aș putea să mă văd în ochiul lui mort. Să-mi văd pentru ultima oară chipul. Apoi ochiul deschis al lui Seba s-a umplut de sânge, însă eu deja mă uitam la altceva. Departe, în spatele tatălui meu mi s-a părut că zăresc în întuneric licărirea ochilor unui lup de stepă.
Dicomes mi-a dezlegat legătura mâinilor și mi-a întins o măciucă, aceeași bâtă cu care obișnuiam să mă joc de-a poarca. Aveam un nod în gât, de-abia răsuflam, iar urechile îmi țiuiau.
— Cu cine vrei să lupți? m-a întrebat unul dintre tați.
Am simțit atunci, din nou, mirosul mizeriei. Mirosul de stârv, damful rânced al resturilor din jur.
— Cu tine, părinte Brasus, am spus abia după ce am lovit tâmpla tatălui meu.
Apoi zările mi s-au deschis.
© Marian Coman 2020
Povestirea face parte din universul Haiganu, în care Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, unde unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, Haiganu metabolizează elemente din mitologia traco-dacă și din folclorul popular pe care le transformă în ceva cu totul nou. Ilustrat de graficianul Andrei Moldovan, te va purta pe tărâmuri populate de magi și de ființe grotești, într-o alergare continuă pentru salvarea copilăriei și a lumii întregi.
se poate cumpăra de aici (link)
Povestirea a inspirat și o piesă muzicală, pe care o puteți asculta aici: