Buf, se auzi din pod. Țipătul fetiței o smulse din vis. O visase pe bunica, aplecată deasupra ei, sprijinită în bastonul noduros, strigând: Îi e foame! Dă-i să mănânce!
Alina începu să respire sacadat. Inima i se zbătea în piept ca o pasăre colibri. Întregul ritual al numărării celor șapte măsuri de lapte praf, vărsate la repezeală în biberonul cu apă caldă, scos din încălzitor, pe care-l agită apoi fără vlagă, amintindu-și în ultima clipă să verifice temperatura lichidului, i se păru un chin. Abia-și putea ține ochii deschiși. Își hrăni fiica mai mult moțăind. Adormi preț de o secundă, își simți capul căzându-i, apoi se trezi brusc. Căscă până-i trosniră fălcile. Se întinse peste cuvertura care încă mirosea a mucegai și pipăi prin pat după telefon. Văzu că avea multe mesaje necitite și apeluri pierdute. Cele mai multe erau de la el. Lumina artificială o ajuta să rămână trează.
Era 10 și 22 de minute. Toată casa se legăna de parcă ar fi fost vie. Scârțâia, trosnea, gemea sub presiunea rodului care se întindea flămând, într-o căutare veșnică.
N-avusese unde să se ducă. Părea că lui Toni nu-i pria locul acela, că nu era obișnuită cu forfota noctură și nici ea nu se simțea tocmai bine, dacă era să fie sinceră cu sine. Dar nu avusese încotro. Lăsă telefonul pe pat, lângă ea, și își duse mâna la baza gâtului. Încă nu-i trecuseră vânătăile. Avea uneori impresia că pielea zvâcnea, ca o bubă mustind de puroi, c-o certa, c-o învinuia, proasta dracului ce ești, așa-ți trebuie dacă te-ai măritat cu un dobitoc, meriți să te mănânce viermii de vie…
O altă bușitură se auzi, mai tare și mai clar, de deasupra. Alina se uită, resemnată, la pereții umezi. Avea impresia că vedea mii, milioane de viermișori mici și negri, cuprinși într-o fojgăială abia perceptibilă, îmbrăcând fiecare ungher, fiecare petic pe care se așeza lumina lămpii. Clipi de câteva ori ca să-și alunge bazaconiile din cap. Zgomotele o tulburau, mai degrabă decât s-o sperie. Rădăcinile se întindeau tot mai mult, căutând să zdrobească structura de rezistență a casei. Oare ce dracu’ o fi făcut bunica în casa asta de nu-și găsește liniștea? Căscă încă o dată, se scutură de fiori așa cum o găină se scutură de țărână, o lăsă pe Toni dormind cu suzeta în gură și se strecură afară din cameră, aruncându-și peste umeri halatul plușat.
Palierul era cufundat în întuneric, așa că aprinse toate luminile și lăsă ușa întredeschisă. Coborî, târșâindu-și papucii, scara de lemn care scârțâi puternic. Mai avea atât de multă treabă de făcut, iar rădăcinile… Mobila veche trosnea sub țesăturile de iederă, geamurile vitrinelor cu bibelouri și fotografii înrămate, năpădite de răsaduri, vibrau într-un ritm precis, ca un descântec.
Deschise ușor ușa bucătăriei, strecură mâna înăuntru și apăsă întrerupătorul. Becul începu să bâzâie. Lumina lui, chiar dacă slabă, o orbi preț de o secundă. I se păru că masa era plină de viermișori negri, însă când clipi, imaginea dispăru. Oftă. Umplu recipientul de plastic cu apă de la chiuvetă, puse cafea în filtru și apăsă butonul. Își aruncă ochii sub masă, la cele două baxuri de apă plată pe care le păstra pentru fată. Trebuie să mă descurc cumva, trebuie să rezist până pe 10.
Un sunet de sticlă spartă îi atrase atenția. Venea din beci. Probabil că ajunseseră la rafturile cu borcanele bunicii, unde încă mai înotau, în apa tulbure și băloasă, bucăți de legume și fructe conservate. Ascultă atentă o vreme, cu teamă, sperând ca zgomotele să nu mai trezească fata. Căscă din nou și se întinse. Oasele îi pârâiră ca niște buturugi putrede. O lovi brusc amețeala, corpul i se moleși și rămase nemișcată câteva clipe, frământându-și tâmplele. Sfârâiala cafelei ce dădea pe dinafară și se scurgea pe plita filtrului o făcu să tresară. Pusese prea multă apă. Apucă tremurând mânerul și se repezi la chiuvetă, luă cana cu inimioare din rastelul de plastic și o umplu, apoi se apucă să șteargă dezastrul cu o lavetă. Stropii de cafea, împrăștiați pe blat și pe gresie, semănau cu niște picături de sânge. Sângele ei, întins în dâre groase, pe tot coridorul dinspre baie… Cafeaua era mult prea fierbinte și amară. Uitase să cumpere zahăr. Uitase să cumpere multe lucruri, nu putuse lua decât strictul necesar: niște legume, fructe, lapte, pâine, ouă, numai cât să aibă ce să-i dea de mâncare fetei câteva zile. Apucase să pună în coș și câteva produse de curățenie, înainte ca Toni să înceapă să plângă, sătulă să se tot foiască în căruciorul de metal. Nu-i plăcea magazinul acela, dar fusese cel mai aproape de casă.
Nu-i plăcea nici casa, dar n-avusese unde să se ducă. Nu mai putuse, în orice caz, să rămână acolo, cu el. Nu după ce încercase să o…
Alina își strânse mai tare degetele peste cana fierbinte. Înțelegea acum de ce o luase. Era singura care supraviețuise măcelului. Fusese, de fapt, un cadou. În seara ultimei aniversări a nunții lor, Eugen preferase să sărbătorească la bere cu băieții. Venise acasă pe șapte cărări și începuse să spargă, să trântească. Speriase copilul, o amenințase c-o omoară, pretinzând că dorea să fie așteptat ca la carte, cu mâncarea caldă pe masă și hainele pregătite pentru a doua zi. Alina încremenise în mijlocul dormitorului, surdă la țipetele lui, surdă la plânsul lui Toni.
Un pocnet scurt se auzi din peretele care despărțea bucătăria de cămară. Alina își aprinse o țigară. Se uită la becul chior prin norul de fum. Se întrebă cine o blestemase să trăiască o asemenea viață și câtă ură putuse avea în el. Sigur nu fusese bunica. Ea nu și-ar fi dorit în ruptul capului să aibă parte de un asemenea om. Își aminti cum Eugen răcnea ca scos din minți, dându-și palme, smulgându-și părul din cap, repezindu-se la ea cu pumnii și picioarele, îi reveniră, în gură — gustul de pucioasă, atunci când o trăsese de păr, în gât — apăsarea care o împiedicase să respire, în piept — bulgărele de lavă rostogolindu-se în jos, pârjolindu-i organele, în ochi — acreala lacrimilor ce i se târau pe față ca niște foci pe nisip, grase și leneșe. În clipele acelea, nu putea simți nimic, amorțea. N-avea nici furie, nici ură, nici milă pentru el ori pentru sine. Când își revenea, o cuprindea mila față de copil — o fetiță nevinovată, adusă pe lume după trei zile și două nopți de chinuri, botezată, creștinește, Antonia Maria, într-o clipă iluzorie de fericire și stabilitate.
Ce-ar zice bunica dacă m-ar vedea acum? Alina se trezi invadată de un sentiment pe care nu-l mai simțise de multă vreme. I se făcu dor, căci ea fusese singura care-o iubise cu adevărat, ea, nu mama ei — o împinsese de la spate să se mărite, ca nu cumva să rămână fată bătrână, nu mătușa — o îmboldise să facă mai repede un copil, că bărbatul e bărbat și dacă nu se vede legat, își ia zborul ca un fluturaș, nu verișoara care, atunci când îi povestise prin ce trecea, catadicsise s-o întrebe cu ce naiba îl supărase. Bunica fusese altfel. O iubise întotdeauna, chiar dacă toată lumea zicea că e rea, nebună, dusă cu pluta, că vorbește cu morții, că face farmece și alte asemenea aberații. Alinei i-ar fi plăcut să vorbească și ea cu morții, cei ai familiei, să-i întrebe ce se întâmplase cu casa. Rădăcinile fuseseră acolo dintotdeauna. Le urmărise înverșunată înaintarea, căutarea febrilă, setea. Aceeași sete pe care o avea și ea de când se mutase în casă, imposibil de domoli, oricât de mult ar fi băut din apa de la chiuvetă, cu gust sălciu.
Când bunica ei căzuse la pat și nu se mai putuse ocupa de treburile gospodărești, buruienile năpădiseră curtea. Apoi, o iederă roșie, frumoasă, îmbrăcase fațada casei și balustrada verandei, înghițind zidurile până sus, la etaj, iar în final, acoperind până și ferestrele. Era o iederă încăpățânată, care nu ceda cu totul nici măcar iarna, când zăpada depășea nivelul scărilor de la intrare. Apoi, până să plece în clasa întâi, văzuse pentru prima dată rădăcinile din beci: încă subțiri, umede, slinoase, ca niște cordoane ombilicale, mișunând, pipăind polițele rafturilor, uneltele ruginite, atârnate de pereți, sacii cu mirodenii, făină și porumb, sub care găsea mereu câte un schelet îngălbenit de șobolan.
Îndepărtă cu palma câțiva viermișori negri de pe masa goală, cu mușamaua încă jilavă, mirosind a dezinfectant. Ar fi trebuit să continue curățenia, atât cât putea, cel puțin până venea mașina de spălat, dar nu se simțea în stare. Trebuie să mă duc la doctor. Trebuie să văd ce dracu’ am. Avea senzația că trupul ei devenise una cu casa ce urla, gemea și gâfâia de efortul de a ține piept rădăcinilor devenite acum cât niște trunchiuri de pomi fructiferi, agățând tablourile, sertarele, lămpile, lăzile grele din pod, pline cu tot soiul de țesături și acareturi rămase de pe urma bunicii.
Mucul de țigară se chirci în scrumieră. Încolăcindu-și brațele peste masă, Alina suspină, își așeză capul peste ele și închise ochii. Când lumina dimineții i se strecură sub pleoape, sări ca arsă, amintindu-și de Toni. Se năpusti la etaj. Se aplecă deasupra pătuțului. Toni era trează, cuminte. Își sugea degetul. O privea cu ochii mari, albaștri, exact cum îi avusese bunica. Alina o luă în brațe, îi dădu un biberon cu lapte, apoi o lăsă în legănel și coborî din nou ca să-i pregătească micul dejun.
Însă, când deschise frigiderul, descoperi că toate fructele, cutiile cu brânză dulce, untul, chiflele, erau acoperite cu un strat gros de mucegai albastru.
— Băga-mi-aș pula!
Trânti ușa atât de tare că-l clătină și se aplecă să verifice priza. Mufa era cuplată. Îi venea să plângă, dar nu putea. Își simți pieptul greu, gâtlejul blocat. Trebuia să îndure, să găsească o soluție, dacă nu pentru ea, măcar pentru Toni. Copilul nu era vinovat cu nimic. Casa era de vină. Nimic nu mergea. Toate reparațiile și modernizările făcute de maică-sa cu ani în urmă căzuseră în paragină. Parcă nu fusese așa câtă vreme trăise bunica. I se păru ciudat că reușea să-și amintească obrajii ei scofâlciți, trupul pipernicit, bastonul, mersul șontâcăit, vocea, dar nu și ochii. Știa că erau albaștri, toate femeile din familie aveau ochii albaștri, moșteniți de la ea, dar nu avea o imagine exactă a lor depozitată în memorie.
Hotărî să-și ia inima în dinți. Se îmbrăcă, pregăti copilul, îl așeză în scaunul de mașină și porni din nou spre magazin. Nu putu plăti cu niciun card, toate îi fură respinse, noroc că mai avea bani lichizi ascunși într-un buzunărel al portofelului. Erau banii pe care obișnuia să-i facă sul și să-i ascundă sub husa saltelei, de teamă să nu-i găsească Eugen și să-i bea.
Când se întoarse acasă, pentru că era senin, hotărî să petreacă ziua în curte, însă, mai întâi, îi pregăti lui Toni o omletă cu brânzică, felii de banană și portocală. Tocmai când îi tăia portocala în bucățele, realiză că era ziua în care fata ei împlinea 10 luni. Se opri și lăsă cuțitul pe tocător. Crescuse atât de frumos, se rumenise în obraji, învățase să ducă singură mâncarea la gură și să bea apă din păhărelul cu Minnie Mouse. Când ieșiră în curte, o privi încercând să se ridice în picioare, agățându-se de balustrada năpădită de iedera cu frunzele înmugurite ce semănau cu niște stropi de sânge. Alina se încruntă. Se repezi în beci, unde o izbi mirosul de mortăciune, ocoli rădăcinile, căută pe bâjbâite cazmaua și încercă să taie vrejurile încăpățânate de pe lângă balustradă. Lovi zdravăn, dar trunchiurile groase nu cedau. Izbi de câteva ori, fără să vrea, pământul dimprejur, iar când lovi iarăși, lama subțire, decupată de rugină, se frânse. Alina ar fi vrut s-o arunce cât colo, dar Toni era chiar în spatele ei. Se uită la tulpinile de grosimea unor brațe și i se păru că vedea ceva înfipt lângă rădăcina iederii. Scurmă pământul cu mâinile goale, scoțând de acolo bastonul vechi al bunicii. Începu să tremure. Îi era rău. Șoaptele lujerilor o amețeau, le simțea înfundându-i urechile, plimbându-i-se prin sânge de parcă întregul ei trup era locul lor de joacă.
O auzi pe Toni strigând mama și reuși să-și vină în simțiri. Încă ținea bastonul în mână când se uită la cazmaua distrusă. N-avea bani acum să cumpere unelte de grădinărit. Își folosise aproape toate economiile ca să comande o mașină de spălat, fiindcă cea pe care o găsise în baie era semi-automată și nu mai funcționa. Furtunurile de alimentare păreau roase și erau acoperite de licheni. În cuvă, găsise o băltoacă de mâzgă urât mirositoare, pe care nici nu voise, și nici n-avusese cu ce s-o curețe. Se rezumă la a smulge câteva buruieni de prin curte, în vreme ce fetița o urmărea, mergând în urma ei de-a bușilea. Pe la prânz, intră în casă și-i pregăti o supică, o hrăni iar și o puse la somn. Măcar după-amiaza să se odihnească, fiindcă noaptea…
Noaptea veni mult prea repede. Alina îi făcu baie în copăița nouă, o îmbrăcă în pijamale și rămase lângă pătuț multă vreme, sprijinindu-și capul pe mâinile încolăcite peste cadru. Nu-și dădu seama când o furase somnul, însă își visă din nou bunica. Stătea lângă ea, pe marginea patului, și-o mângâia cu blândețe, deși vocea îi suna amenințător: N-auzi cum plânge? Îi e foame! Dă-i să mănânce!
Se deșteptă ușurel. Toni dormea dusă. Ropotul ploii acoperea frământarea vrejurilor. Vântul mugea, izbind geamurile, râcâind tocurile scorojite, clătinând ușile șubrede.
Alina se urni cu greu spre bucătărie. Își aprinse o țigară și se așeză la masa pe care colcăiau viermii negri. Reușea să distingă, printre zgomotele de afară, zbuciumul vrejurilor. Putea să ignore, de cele mai multe ori, vacarmul venelor de scoarță încolăcindu-se prin pereți. Se prefăcea că nu auzea trosnetele ramurilor care înghițeau șifonierele, vitrinele, tapetul, nici murmurul ciupercilor și mușchilor ce se adăpostiseră sub dușumele, formând pături umede, mocirloase pe sub plăcile îmbinate, însă o deranja faptul că viermuiala aceea o trezea des pe Toni.
Extenuarea o învinsese. Se simțea neputincioasă în fața situației, dar era conștientă că vina îi aparținea în totalitate. Poate că ar fi trebuit să rămână în apartament, să-l suporte pe Eugen măcar până mai creștea fata, să-și plănuiască mai bine fuga, să-și pună mai mulți bani deoparte, să-și închirieze un apartament. Păcat că nu se gândise la toate astea în seara în care o strânsese de gât până leșinase. Nu se gândise decât că, dacă avea să moară, Toni avea să-i ia locul. Cu cât se gândea mai mult la Eugen, cu atât susurul devenea mai asurzitor. Îi e foame, îi e foame… Dacă Toni rămânea fără lapte sau fără mâncare? Mai erau câteva zile până să-i intre banii de indemnizație. Panica o făcu să-și să-și deschidă telefonul. Avea sute de mesaje de la Eugen, care-i scrisese în fiecare zi, implorându-i iertarea, explicându-i că nu intenționase să-i facă rău, dar nu se putuse controla.
Când se ridică de la masă, un fulger lumină încăperea. Alina își răsuci bazinul de câteva ori, se întinse, căscă… apoi își dădu seama că iar se simțea rău. Îi venea să vomite. Inima ei sălta ca un cangur. Apucă telefonul, cu buricele degetelor amorțite, și înghiți în sec când trimise mesajul.
Eugen apăru după o oră. Furtuna se mai domolise când auzi roțile scrâșnind afară. Se ridică într-un cot. Ațipise. Toni era trează. Coborî cu ea în brațe Deschise ușa și-l invită înăuntru. O izbi parfumul zambilei roz în ghiveci. Îi atrase atenția punga de plastic din mâna lui. Arăta bine, era bărbierit, mirosea a parfum, cineva îi călcase cămașa. Așa arată un monstru adevărat, se gândi.
— Ce vrei să bei? Îți fac o cafea? îi zise ea peste umăr, intrând în bucătărie.
— Nu-i nevoie, am adus suc.
Eugen lăsă ghiveciul și punga pe masă, întorcându-se s-o ia în brațe pe Toni. Fetița începu să plângă, strigând mama-mama, iar Alina se temu preț de o clipă că tatăl ei avea să se enerveze. Îl urmări cu atenție, socotind că, totuși, ar fi fost bună o cafea. Porni filtrul, apoi rămase rezemată cu fundul de muchia blatului pe care colcăiau viermii negri, privindu-l cum se juca, stângaci, cu fata. Scosese din pungă un pliculeț cu piure de fructe și i-l flutura copilului prin față, cerând să-i dea un pupic în schimbul lui.
— Nu se poate să-i dai zahăr la ora asta. E destul de târziu.
— Ce-ai zis?
Timbrul, impregnat de aceeași brutalitate pe care-o cunoscuse în seara aceea, o făcu să înghețe, însă se uită la copil, se încruntă și își încrucișă brațele peste piept.
— Am zis că e prea târziu să îi dai zahăr acum. De fapt, știi ceva? O duc la culcare. În mod normal, ar fi trebuit să doarmă la ora asta.
Alina își luă tot timpul din lume s-o schimbe, s-o hrănească și chiar rămase lângă pătuț ca s-o mângâie pe frunte, până fetița adormi cu suzeta în gură. Se uită la ceas. Era nouă și douăzeci și unu de minute. Fără tragere de inimă, coborî la bucătărie. Îl găsi pe Eugen așezat în scaunul ei, cu telefonul în mână, fumând. Își pusese singur cafea în cana cu inimioare. Sticla de suc era pe masă, nedesfăcută, lângă punga de plastic, lângă zambila care începuse să-și unduiască tulpina ca un șarpe.
— Ai reușit?
Alina clipi des. Uitase de ce-l chemase și se enervă. Bâzâitul din urechi o împiedica să fie atentă.
— Da, într-un final.
— Ți-am adus câteva chestii… Niște lapte praf, niște șervețele…
Se scărpină la ceafă, privind-o cu ochii blegi. Alina nu se atinse de pungă. Se așeză pe celălalt scaun, își aprinse o țigară și rămase cu privirea în gol. Nu înțelegea de unde venea mirosul de mortăciune, nu-l mai simțise până în momentul acela decât în beci. O bufnitură puternică se auzi dinspre scară și Eugen își ridică pentru prima dată ochii din telefon.
— Ce-a fost asta?
— Nu-i nimic. Sunt pisici în pod.
— Pisici? scuipă el cuvintele. Cum poți să ții copilul în cocina asta? E oribil aici. Vrei s-o îmbolnăvești?
— Vreau să fim în siguranță, ripostă ea, încruntându-se.
Soțul ei pufni disprețuitor. Viermuiala începuse. Alina putea să-și dea seama după tremurul fin al pereților. Se uita când la Eugen, când la peretele din spatele lui, când la tavan, când la podea.
— Uite, zise el într-un final, știu că am greșit. Dar o să mă schimb, îți promit. De când ați plecat voi, eu… Nu mai știu ce să fac cu viața mea. Casa e goală, toate lucrurile au rămas exact așa cum le-ai lăsat tu.
Alina se aplecă ușor în față, proptindu-și brațele pe masă. Îi ascultă pledoaria patetică minute în șir, fără să pătrundă cu adevărat înțelesul cuvintelor. Din când în când, fixa cana cu inimioare pe care Eugen o ridica și-o ducea la buze, cuminte, politicos, prefăcut.
— Mă asculți?
— Poftim? tresări ea. N-am… n-am fost atentă, scuze.
Se întinse peste masă, îi luă cana din față și vru să bea din ea, dar în ultima clipă, se strâmbă de scârbă și-o puse jos. Era plină cu viermi. Eugen continuă să-i vorbească, însă ea nu-l auzea. Nu prindea decât frânturi din vocea înghițită treptat de forfota rădăcinilor. La un moment dat, o altă bușitură se auzi din beci, un troncănit sonor, care-l făcu pe soțul ei să sară în picioare. Alina se ridică și ea, luă cana de pe masă și se apucă s-o spele în chiuvetă.
— Cred că sunt și șobolani aici, zise el. O să-mi îmbolnăvești copilul în dugheana asta. Tu nu vezi că stă să se dărâme?
Alina îl auzi ca prin vis. Se răsuci spre el, cu degetele încleștate pe toartă, fără să-și poată explica letargia ce pusese stăpânire pe ea, amorțeala care-i dădea impresia că se mișca de parcă era sub apă.
— Uite ce e, răbufni ea, eu nu mă întorc acolo nici moartă. N-ai decât să faci ce vrei. Bagă divorț, cere partaj, nu mă interesează. Eu vreau să-mi salvez copilul.
— De ce să-l salvezi? Doar nu i-am făcut nimic! se răsti Eugen, scos din pepeni. Sau poate vrei să facă hepatită?
— Nu mai țipa. O s-o trezești.
Succesiunea de pocnete și trosnete care se auzi de la etaj îl făcu pe bărbat să-și treacă, nervos, degetele peste bărbia fină.
— O s-o trezească pisicile! Mi-e să n-o mănânce lighioanele! De ce ești încăpățânată?
— De ce ești dobitoc? scrâșni din dinți.
Palma țâșni înainte să apuce să tragă aer în piept, lăsând-o cu fața întoarsă. Își duse mâna la obraz, cutremurată de forța loviturii, de usturimea pe care i-o imprimase în piele. Lacrimile i se adunau în ochi, dar nu le dădu voie să curgă. Freamătul rădăcinilor devenise mai intens, le putea auzi susurând în întunericul ungherelor. O briză rece, puturoasă, o făcu să se înfioare. Se îndepărtă de el de parcă era teleghidată. Îl auzea respirând șuierat. Când îl simți apropiindu-se, își luă avânt și, cu toată puterea, îl izbi în cap. Poc. Un fir de sânge îi brăzdă tâmpla, urmat de altele și altele… Un șuvoi incapabil să-i ascundă șocul, furia, frustrarea. Eugen își duse mâna la tâmplă, privindu-și degetele roșii, apoi vru să mai facă un pas, dar ochii i se dădură peste cap. Se prăbuși pe gresie. Podeaua era plină de cioburi și de stropi de sânge. Alina nu mai avea în mână decât toarta. Încheietura o durea, îi zvâcnea.
Azvârli toarta în chiuvetă de parcă era un șoarece mort. Oftă, se aplecă și-l apucă pe Eugen de mâini. Îl târî afară din bucătărie, apoi spre casa scării. Deschise ușa de la beci, fără să mai aprindă lumina. Nările i se umplură de mirosul de mortăciune. Se strâmbă când auzi plescăitul rădăcinilor care se încolăceau, flămânde, pofticioase. Împinse trupul soțului ei pe scări, ascultă cum se izbea de trepte în rostogolire, apoi închise ușa și se întoarse la bucătărie. Curăță cioburile și petele, se spălă pe mâini și urcă la etaj. Făcu o baie lungă și fierbinte în cada pătată de negreală.
Dimineață, se simți atât de odihnită, încât ieși cu Toni în curte. Avu impresia că iedera se ofilise puțin, dar nu era sigură. Ar fi păcat să se usuce. E așa frumoasă și cu frunze roșii. Alina își promise că avea să se ocupe de ea mai târziu. Deocamdată, trebuia să planteze zambila în grădinița din fața casei.