Răscruce la Gettysburg(timp de citire: 48 minute)

Expresul gîfîia pe peron, aruncînd valuri de aburi spre tavanul boltit, de sticlă, al gării. Pe peron, hamalii asudaţi, în ciuda frigului aspru, cărau bagajele pasagerilor. Doamne cu pălărioare şi mantouri de blană, bărbaţi cu părul dat cu briantină, familii cu copii mici, servitoare cu casete şi sticle cu apă se agitau de-a lungul trenului, căutîndu-şi locurile, şi se amestecau cu călătorii cam mototoliţi ce coborau din trenul de Cracovia de-abia sosit.

Rudi înainta agale spre vagonul de clasa I, cu gulerul de blană ridicat ca să-şi ferească ceafa de curenţii reci. Ţinea în mînă o valijoară, geamantanul cel mare i-l aducea hamalul. Se feri îndemînatic de o doamnă corpolentă care păşea îndărăt fără să se uite, ocoli o grămadă de bagaje în jurul cărora se agitau trei bărbaţi strigând ceheşte şi, ajuns la vagonul său, o ajută politicos să urce pe o doamnă care îi mulţumi în ungureşte, dar cu un accent pronunţat neidentificat de Rudi. Urcă în urma ei, o ajută să-şi aşeze bagajul, apoi, dat fiind că doamna părea să aibă chef de vorbă, o salută ridicîndu-şi căciula şi trecu mai departe. În al doilea compartiment se vorbea nemţeşte şi Rudi ezită o clipă, dar era o familie cu copii. În al treilea, patru domni cu trabuce care răcneau în limba maghiară scoseseră deja o sticluţă cu un lichid incolor. Următorul compartiment era liber.

Rudi se grăbi să se instaleze, împrăştiindu-şi cît mai larg lucrurile: valijoara, căciula, paltonul. Îşi netezi părul şi mustăcioara în oglindă şi se întoarse să-i facă loc hamalului care venea pufnind cu geamantanul. Îl răsplăti cu o monedă, omul îi mulţumi într-o limbă luată de Rudi drept ruteană şi plecă.

Bărbatul suspină adînc, se aşeză şi scoase din buzunarul paltonului ziarul şi revista cumpărate pe peron. Le privi nemulţumit. Ziarul era unul din cotidianele cu cea mai largă circulaţie din ţară, de orientare moderată şi, chiar dacă publica ocazional editoriale care jeleau defunctul dualism şi preziceau o soartă sumbră Federaţiei dunărene, nu păcătuia, ca atîtea altele, printr-un naţionalism excesiv. Astăzi, prima pagină găzduia din nou ştiri despre marşul Cămăşilor Cenuşii de la Paris spre frontiera germană. O serie de fotografii ilustrau înaintarea Cămăşilor: la Arcul de Triumf, în frunte cu Conetabilul cu mustăţile arcuite belicos, în veşmînt cvasi-militar, cu pumnul strîns ridicat deasupra capului în salutul Cămăşilor; la Crécy, într-o mare de drapele ale Franţei fluturate de sute de oameni; la Meaux, trecînd pe sub un arc de triumf improvizat, împodobit cu afişe enorme care înfăţişau harta Franţei, unde din Alsacia şi Lorena, răpite cu şaizeci de ani în urmă, picura sînge. Trecuse o săptămînă de cînd porniseră Cămăşile și de-abia se apropiau de Reims. Ziarul comenta pe un ton neliniștit felul în care se îngroșa de la o zi la alta, de la o oră la alta, coloana celor ce mărșăluiau purtînd cămăși cenușii, cîntînd Marseilleza sau Ça ira, fluturînd drapele și strigîndu-și în gura mare dragostea de patrie. De la Reims, planul era să înainteze spre Verdun și apoi spre frontieră, în dreptul orașului Metz, iar ziarul lui Rudi se alătura unui corp crescînd de publicații care se întrebau alarmate cît era de mare probabilitatea ca un incident de frontieră, autentic sau înscenat, să ducă la declanșarea unui al doilea război mondial. Rudi ridică din umeri și zvîrli ziarul deoparte. Previziunile astea apocaliptice îi păreau neserioase. Oricît de mulți adepți înfierbîntați ar fi avut Conetabilul, tot nu erau destul de numeroși, sau destul de redutabili, ca să pună în primejdie pacea europeană clădită cu atîta trudă în 1917, cînd în urma păcii separate semnate de Rusia în primăvară şi în lipsa oricărui ajutor din afară, Antanta Cordială nu avusese de ales decît să încheie pace.

Apucă revista. Aceasta era o publicație dedicată în primul rînd afacerilor internaționale, iar de data asta alesese să-şi orneze coperta cu o hartă mare care ilustra recentele tulburări din Ucraina provocate de foametea ce bîntuia de cînd începuse iarna. Continua cu o fotografie mică a ţarului Mihail la Kiev, ca întotdeauna cu călugărul zis părintele Iosif la doi paşi în urma sa, harta înfăţişa contururile Rusiei reduse prin pacea de la Varşovia, cu o mică Polonie independentă înghesuită între imperiile german și țarist, și cu haşuri amenințătoare marcînd zonele cele mai afectate de foamete. Și aici, comentariile autorilor făceau să plutească spectrul unui al doilea război mondial. Rudi ridică din umeri şi răsfoi neatent mai departe. Un editorial lung despre tulburările din Orientul Mijlociu, cu o atenție specială acordată încercărilor guvernului de la Ankara de a-şi reclădi influența în teritoriile odinioară aparţinînd răposatului Imperiu Otoman; un articol bogat ilustrat despre incidentele produse la ambasada Statelor Confederate din Roma cu prilejul aniversării zilei de naștere a generalului Robert E. Lee, învingătorul de la Gettysburg; notițe scurte despre eternele tensiuni de la frontiera Poloniei cu Rusia, despre erupția unui vulcan în Indiile de Est neerlandeze, despre agitaţia stîrnită la Zürich de exilatul rus Ulianov, căruia autorităţile imperiale germane îi refuzaseră pentru a cincea oară tranzitarea teritoriului german ca să se reîntoarcă în patrie… nimic care să-l intereseze foarte tare.

Rudi aruncă şi revista, își aprinse o țigară și suflă un nor de fum spre geam și spre agitația de afară. Își scoase din buzunar ceasul prins cu un lanț lung și îl privi. Mai erau patru minute. Îi displăceau aceste ultime clipe dinaintea plecării trenului tot atît cît îi plăceau primele clipe după ce se punea în mișcare, fiorul noutății, emoția spațiilor deschise, de parcă ar fi plecat într-o aventură. Deși nu făcea altceva decît să se întoarcă la Temeswar, cu contractul cu editura Symbola semnat şi închis bine în valijoară. Acasă, la Emblem Verlag, asta putea însemna pentru el în sfîrșit mult așteptata avansare.

Trenul se puse în mișcare cu o smucitură și Rudi se lăsă pe spate, suspinînd mulțumit. Nu mai urcase nimeni în compartimentul său, avea linişte măcar pentru o vreme. Dar liniştea se dovedi iluzorie. Cu amîndouă ușile deschise, vocile din compartimentul alăturat răzbăteau limpede pînă la el și Rudi se trezi, fără voia lui, că ascultă. Domnii, care păreau să se cunoască de multă vreme, isprăviseră cu noutățile personale și trecuseră, bineînțeles, la politică.

– N-o să fie nici un război, ascultați la mine, zicea unul dintre ei cu un glas ascuțit care îi zgîria dezagreabil urechile lui Rudi. O să se întîmple exact ca anul trecut, dacă mai țineți voi minte. Or să se dea declarații sforăitoare de o parte și de alta, o să le trimitem refugiații înapoi, sîrbii or să se plîngă la Liga Națiunilor că sunt prost tratați, Liga o să scoată sunete liniștitoare, și cu asta o să se termine totul… şi la anul o luăm iar de la capăt.

– Nimeni nu se apucă de război în dricul iernii, făcu aprobator un altul, cu o voce moale și nazală. Sigur că ar fi frumos dacă am avea liniște la frontiera asta măcar din cînd în cînd, dar dacă sîrbii, și bulgarii, și toți ceilalți de prin Balcani nu se pot hotărî să se înțeleagă între ei, or să fie mereu oameni dornici să treacă granița încoace și să se pună la adăpost …

– Oameni dornici să treacă frontiera încoace pentru că viața e mai dulce în Federație, vrei să zici, îl întrerupse o a treia voce cu un pronunțat accent german.

– Federație! pufni a patra voce, una groasă, al cărei proprietar părea să fi tras mai mult din sticluța cu lichid incolor decît îi făcea bine. Dacă Franz Ferdinand n-ar face …

Pesemne vederile vocii groase despre împărat le erau bine cunoscute celorlalți trei, căci cu toții ridicară glasul, acoperindu-l. Cîteva clipe nu se mai înțelese nimic, iar atenția lui Rudi scăpă în altă parte. Trenul icnea la macazuri și Rudi își dorea să lase odată în urmă periferiile orașului și să cîștige viteză. În valijoară avea o carte începută, cel mai nou roman de succes al Agathei Christie, dar nu prea avea chef acum de aventuri de capă şi spadă din vremea lui Cromwell.

Cînd vocile pătrunseră iar pînă la el, subiectul se schimbase, dar rămăsese tot la politică.

– … scandalul de la Zágráb, zicea vocea nazală. N-am apucat să văd ziarele de dimineață, să văd dacă a ajuns avocăţelul ăla de la Viena, cum era vorba …

– De ce-l faci avocăţel? interveni glasul ascuțit. Face parte dintr-una din cele mai prestigioase firme de avocatură din capitală, care are o frumoasă reputație, nepătată de nici un scandal …

– Capitala, întrerupse vocea groasă, e aici la noi, nu acolo la nemți! Așa a fost și așa va rămîne, cu Federația ca și sub dualism!

– Spune-le asta croaților, dacă vrei, făcu neamțul, și parcă-l vedeai cum zîmbește, sau tirolezilor …

– Toată adunătura asta de slavi, bubui vocea groasă, a făcut o asemenea încurcătură, fiecare în țările lor, de cînd li s-a a făcut cadou astă Federație, încît o să ajungem să trăim ziua, ascultați la mine, cînd or să se roage ei  singuri să revină vremurile cînd domnea ordinea. Cît despre tirolezi și alți nemți, mai bine… apropo! Am citit în Die Presse…

– Nu-i cam liberal pentru tine ziarul ăsta, Zoli? îl întrebă neamţul cu blîndeţe.

– Nuuu! făcu vocea nazală. Zoli e înţelegător şi tolerant cu toată lumea, cu condiţia să vorbească ungureşte…

– … şi să bea pălincă! întregi glasul ascuţit. Şi nu din oricare, din aia bună. Mai ştiţi cînd a fost Zoli la Szeged …

– Haideţi, măi oameni, mă lăsaţi să vă spun?! tună Zoli, acoperind fără efort glasurile celorlalţi. (Rudi, care aproape aţipise, tresări şi se îndreptă de spate.) Am citit un articol pe care l-au preluat şi ei de la nu mai ştiu ce ziar din München, despre unul Adolf Hintner, ba nu, Hitler …

– Ce Hitler e ăsta? întrebă plictisit cel cu voce nazală.

– Filistinule! mormăi cel cu glasul ascuțit. Tot cu nasul în hîrtii, habar n-ai ce se întîmplă în fremătătoarea lume a artelor, ce noi capodopere îmbogățesc moștenirea culturală a Vienei, ce pictori fără seamăn se nasc astăzi în …

– Nu mai vorbi așa de capodopere și de pictori, rîse neamțul, te mai ia careva în serios. Hitler ăsta e un zugrav de doi bani, un mîzgălitor ordinar, dar cu succes în vremea din urmă, nu știu cine-l ține în brațe …

– Articolul ăsta din Die Presse, că asta încercam să vă spun, comenta un pamflet scris de Hitler ăsta …

– … că la pictură a arătat că se pricepe, interveni neamțul, de literatură de ce nu s-ar apuca?

– … despre esenţa naturii germane, neîntinată şi de nealterat (urmă Zoli netulburat, doar ceva mai tare), călită în lupte şi rafinată prin cultură, care trebuie menţinută cu orice preţ şi ferită de contaminare din partea culturilor inferioare …

– Şi care-s alea?

– Stai că-ţi spun… şi pentru asta, primul lucru care trebuie făcut este să înceteze amestecul murdar şi neruşinat de sînge, moravuri şi cultură care spurcă esenţa germană, în primul rînd în…

– În Federaţie, sigur că da! explodă glasul nazal. Bosniaci avem, polonezi avem, slovaci avem,  de unguri nu mai vorbesc… zi, Fritz, te simţi contaminat, cum şezi aici cu noi?

– Ia mai lasă-mă, făcu neamţul liniştit, nu mă amesteca pe mine cu toţi nebunii.

– Şi cu noi ce-are de gînd să facă? întrebă glasul ascuţit.

– Să ne arunce-n Dunăre, fără îndoială, rîse glasul nazal, dimpreună cu toţi cehii şi slovacii. Şi Die Presse ce zice?

– Păi ce poate să zică o foaie d-asta nevolnică şi căldicică?! Nimeni din cercurile astea ale voastre nu-i în stare…

Ceilalţi ridicară îndată un vălmăşag de glasuri şi Rudi încetă să-i mai asculte. Pe dinaintea ferestrei se desfăşura cerul cenuşiu şi cîmpia nesfîrşită. Zăpada era aici neatinsă, afară doar de un şir de urme mărunte lăsate de vreo vietate.

Dincolo se lăsase o scurtă tăcere, apoi se auzi din nou Zoli, cu glas mult mai liniştit:

– Și despre ce avocăţel vorbeați voi?

– Tu pe ce lume trăiești? îl luă în derîdere vocea nazală. Chiar n-ai auzit de scandalul de la Zágráb? Durează de săptămîni în șir deja…

– Da cine are timp de prostiile lor slavonești? mormăi Zoli. Hai, spune acuma, dacă tot te-ai apucat…

– Fii atent! Acum vreo trei luni, o interpelare în parlamentul de la Zágráb a făcut publică o acuzație la adresa lui Iosip Broz…

– Explică-i acuma şi cine-i Iosip Broz, făcu neamțul, că sigur nu știe.

Se auzi un mormăit gros, dar:

– Taci, Zoli! strigară în cor ceilalți doi, iar vocea nazală continuă:

– … Iosip Broz, președintele partidului socialist din Regatul croaților și slovenilor, parte a Federaţiei dunărene, da? Poate îți amintești totuși că a fost acuzat de acte de corupţie şi de deturnări de fonduri…

– Cum se cunoaște că ești avocat, mormăi Zoli. Acte de corupţie şi deturnări de fonduri! Tu crezi că așa vorbesc oamenii normali?

Poate că Zoli nu, dar Rudi își amintea povestea, deși nu-i dăduse foarte mare atenție. Iosip Broz, tînăr sergent major în timpul războiului și luat prizonier de ruși, de unde îl scăpase abia încheierea păcii separate, făcuse aproape de unul singur din partidul socialist croat o forță politică demnă de luat în seamă. Desigur, își făcuse și mulți dușmani, iar unii dintre aceștia ridicaseră în parlamentul croat o interpelare asupra legăturilor sale cu anumite cercuri de bancheri şi industriaşi care sprijineau mai pe faţă mai pe ascuns concesionarea a tot felul de întreprinderi lucrative în Croaţia, cum ar fi construcţia de şosele, către companii străine, mai ales britanice şi franceze. Evident, Broz negase cu înverșunare acele acuzații.

– … dar există documente care, ni se spune, îi pot dovedi implicarea. Ele se află acum, sau se aflau pînă de curînd, în posesia unui client al acestui birou de avocatură, al cărui nume nu a fost dezvăluit. Croații au cerut să le fie extrădat acest personaj, sau măcar să le fie predate documentele, și evident că au fost refuzați. Atunci, parlamentul croat a înaintat o cerere oficială parlamentului de la Viena și, după o mulțime de tărăgănări, documentele cu pricina urmează să fie duse la Zágráb de acest avocat și înmînate comisiei de anchetă pe care a constituit-o parlamentul croat pentru a examina această chestiune.

– Tărăgănări! pufni Zoli. Comisie de anchetă! Ah, unde s-au dus vremurile cînd era de-ajuns să rostească împăratul o vorbă și chestiunea era rezolvată! E limpede că-i corupţie, toţi ăştia din Balcani sunt corupţi pînă-n măduva oaselor, şi politicienii lor mai mult ca oricare! Dacă …

Vocea groasă îi dădea înainte, dar Rudi n-o mai auzea. Pe culoar, în fața compartimentului său, se ivise o apariție. Rudi clipi de două ori. Dar, desigur, nu era ea. Nu avea ce să caute vedeta în expresul ce înainta spre răsărit, dar taiorul sobru de călătorie strîns pe trup, fusta neagră lungă și strîmtă, pieptănătura la modă cu bretonul retezat drept pe frunte și buclele care se revărsau de sub pălăriuța mică și turtită cu voaletă, toate aduceau grozav a Claudette Colbert, noua stea strălucitoare a studiourilor UFA Berlin.

Parcă simțindu-i privirea, doamna se întoarse spre el. Ochii îi trecură repede peste chip și se opriră asupra țigării aprinse. Cu mîinile înmănuşate în peau de chagrin scoase din geanta elegantă de voiaj o țigară lungă și subțire, o înfipse într-un portţigaret de fildeş şi îl privi din nou. Rudi sări în sus, aproape împleticindu-se în graba sa, și scăpără bricheta. De aproape, doamna împrăștia un miros amețitor de garoafe. Voaleta îi cobora pînă la buza de sus de un roșu adînc ca sîngele, lăsînd să se întrevadă obrajii pudraţi foarte alb, năsucul delicat, sprîncenele subțiri și puternic arcuite, cum cerea moda, și ochii negri cu privirea pătrunzătoare. Rudi găsi însă că rafinamentul toaletei îl întrecea pe cel al feței: falca era parcă prea pătrată.

– Je vous remercie, m’sieur, rosti doamna cu un accent impecabil, suflînd peste capul lui un nor de fum aproape la fel de parfumat ca ea.

Coborî puţin bărbia, îl privi pe sub sprîncene şi îi zîmbi, arătîndu-și dinții foarte albi. Porni apoi în direcția locomotivei, cu un mers unduios, în ciuda tocurilor înalte și a legănării vagonului. Rudi privi în urma ei, zicîndu-și că, din spate cel puțin, asemănarea cu Claudette Colbert – umerii drepţi, șoldurile zvelte, gleznele grațioase în ciorapii negri cu dungă – era și mai pronunțată.

Se întoarse la locul său, cu mintea tot la actriță. Nu prea avea el timp de cinematograf, dar apucase să vadă, ca toată lumea, cel mai recent film de război, Nimic nou pe frontul de vest, turnat, cum altfel, la UFA, și poate cea mai costisitoare producție din toate timpurile. Claudette Colbert, importată recent din Statele Unite, avea încă un pronunţat accent cînd vorbea germana, aşa că primea deocamdată roluri de englezoaică şi reprezentanta imperiului britanic făcea, natural, în film, o figură destul de tristă faţă de eroina care întruchipa virtuţile germane triumfătoare; dar Rudi se gîndea că nu avea să mai treacă mult timp pînă cînd chiar Marlene Dietrich, Îngerul Albastru, trebuia să-şi facă griji pentru tronul ei regal. Ciudat: erau destui din Statele Unite dispuşi să traverseze oceanul, şi bariera lingvistică, şi să vină la Berlin pentru filme, la Londra pentru teatru, la Paris şi Viena pentru muzică, dar cei din Statele Confederate erau mult mai puţini (iar din Uniunea Occidentală nici atît). În fapt, Rudi îşi amintea acum de unul singur, un anume Louis Armstrong, care venise încoace mai întîi ca trompetist şi cîntăreţ, dar stilul de muzică pe care-l adusese cu el nu găsise succesul dorit, aşa că acum, strămutat la Berlin, îl găseai jucînd, mai ales în comedii, roluri cam stereotipe de servitor credincios sau şef de rebeli în colonii – invariabil înfrînt.

Trenul opri scrîșnind într-o gară și Rudi, trăgîndu-și rapid paltonul pe el, coborî pe peron să-și mai dezmorțească picioarele. Era o gară mică, singurii care coborîseră din tren erau, ca și el, dornici să se miște puțin. Rudi privi la cerul acoperit de nori grei cenușii și se întrebă dacă avea să mai ningă.

Urcă înapoi în tren, frecîndu-și mîinile înfrigurate. Aproape uitase de vecinii săi de compartiment, cînd un răcnet al lui Zoli, căruia îi era foame, îl hotărî s-o ia spre vagonul restaurant înainte să înceapă năvala. Se căută de portofel și ieși pe culoar. Cum se răsuci să tragă ușa după el, ceva mic îi țîșni de sub talpă şi se lovi de peretele vagonului cu un clinchet metalic. Rudi se aplecă reflex să-l ridice. Era un ban. Rudi zări profilul încununat de lauri al împăratului, dar pe revers banul purta ramura de stejar. Era o monedă croată de cinci lipa.

Căzu pe gînduri, învîrtind banul între degete. Era o mică problemă interesantă aceasta, cine să fi pierdut mărunţiş croat în expresul care înainta spre răsărit? Aproape sigur nu se afla aici de mai multă vreme, vagonul era curat și cei care îl curățaseră ar fi găsit banul, cu siguranță. Deci o pierduse unul dintre cei aflaţi în tren acum, unul care avusese de curînd ocazia să călătorească în Croaţia. Rudi încercă să-și amintească cine trecuse pe culoar de cînd urcase el în tren. Erau remarcabil de puțini, trenul nu era aglomerat. Şi, dintre aceştia, o singură persoană își deschisese geanta chiar în fața compartimentului său.

Uitînd de masă, Rudi porni pe urmele doamnei cu voaletă. Compartimentele pînă în capătul vagonului erau mai mult goale, și Rudi, aruncînd priviri discrete în fiecare, n-o zări nici pe doamnă, nici vreun bagaj suficient de elegant ca să îi poată aparține. Trecu în vagonul următor. Acesta era primul, imediat după locomotivă, deci acolo trebuia să o găsească. Ferindu-se cu un cuvînt de scuză de un tinerel zvelt și brunet care era gata să-l lovească deschizînd ușa toaletei, Rudi se luă singur în derîdere întrebîndu-se de ce făcea asta. Sigur că nu avea de gînd să-i înapoieze bănuțul, ca și cum ar fi fost vreun obiect de preț, așa că nu rămînea decît răspunsul că dorea s-o revadă pe doamna cu parfum de garoafe și cu gura ca vişina. Rudi nu legase în viața lui cunoștință cu vreo femeie întîlnită întîmplător prin călătorii, iar gîndul că putea face asta acum îi dădea un plăcut sentiment de îndrăzneală aventuroasă.

Dar nici în acest vagon nu era nici urmă de doamnă. Se aflau aici o familie foarte elegantă cu două fete adolescente, care vorbeau ucraineana, cîțiva burghezi liniștiți care citeau ziarul, un ofițer mustăcios și încruntat care stătea pe coridor și o pereche de călugărițe, dar nici urmă de doamna pe care o văzuse, cu sau fără voaletă. Rudi înainte pînă în capătul vagonului, deși știa bine că nu mai urma decît locomotiva. Era perplex. Unde putuse să dispară? Să se fi înapoiat spre celălalt capăt al trenului, trecînd prin fața compartimentului său, fără ca el să o vadă? I se părea exclus. Nici în toalete nu se afla: cea de lîngă el, cu ușa larg deschisă, era goală, iar din cealaltă tocmai ieșise bărbatul cu care aproape se ciocnise. Să fi coborît doamna din tren în ultima gară? Dar acolo coborîse și el și n-o văzuse. Sigur, era cu putință ca doamna să se fi mișcat cu atîta repeziciune încît să dispară cu bagaj cu tot de pe peron înainte să coboare el, dar de ce s-o fi făcut?

Priveliștea înzăpezită trecea pe dinaintea ochilor fără ca el s-o vadă. Expresul încetinise puțin trecînd printr-o gară măruntă unde nu avea oprire, apoi cîștigă din nou viteză, gonind o vreme în paralel cu șoseaua pe care se vedeau vehicule puține, cîte o căruță încărcată cu lemne sau, mai rar, cîte un automobil. Unul dintre acestea, o mașină joasă și neagră, înainta în aceeași direcție cu trenul. Rudi, smulgîndu-se din chibzuielile sale, văzu că toţi ocupanţii maşinii aveau capetele întoarse spre tren. Apoi, cel care ședea pe locul de lîngă șofer coborî geamul din dreptul său și, în timp ce claxonul mașinii scotea un șir de chelălăituri sonore, scoase mîna cu un steguleț roșu cu negru și îl flutură înspre locomotivă.

Iar trenul încetini brusc și se opri, scrîșnind, în cîmp.

Rudi, clătinîndu-se, privi cu ochi mari spre mașină, care trăgea acum pe marginea șoselei. Patru bărbați coborîră din ea și își croiră drum, prin zăpadă, spre tren. Erau cu toții înalți și spătoși, mai puțin unul, cel cu stegulețul, iar Rudi își închipui că acesta trebuia să fie șeful celorlalți. Aveau cu toţii chipuri sumbre și încordate. Se îndreptau spre locomotivă și Rudi socoti că era mai bine să se întoarcă la locul său.

Acolo avu mult de așteptat. Ceilalți pasageri se agitau, întrebîndu-se fără rost unii pe alții ce se întîmpla și de ce opriseră, dar dură o vreme pînă cînd cei patru bărbați ajunseră în vagonul lui. Rudi îi auzi cum tropăiau pe coridor, cum trînteau uși și mutau bagaje, dar întrebări rostea un singur glas, probabil al șefului, o voce blajină și lipsită de expresie, care nu dădea semne de iritare cînd trebuia să repete aceleași întrebări sau să le evite pe cele ale pasagerilor iritați. Rudi nu se clinti de la locul său. Avea timp să se pregătească.

Unul dintre bărbații spătoși intră în compartiment și, fără să se obosească să salute, aruncă o privire ascuțită care cuprindea întreg micul spațiu și se opri asupra lui Rudi cu mai puțin interes decît asupra bagajelor sale. Se aplecă și ridică bancheta de vizavi, ceea ce nu dezvălui decît niște praf. Rudi se ridică de la locul său, îl ocoli cu o mişcare de exagerată grijă, ieși pe coridor şi acolo se trezi față în față cu bărbatul cu vocea blajină. Acesta avea o față rumenă și aparent bonomă, impresie contrazisă de ochii opaci, care afară de o atenție concentrată nu arătau altceva decît o răceală cutremurătoare, iar Rudi se cutremură. Omul îl salută politicos și îi puse întrebarea pe care Rudi o mai auzise de trei ori pînă atunci, despre femeia cu voaletă. Îi povesti în cîteva cuvinte mica scenă cu doamna, cum îi oferise un foc, cele cîteva cuvinte pe care le schimbaseră. Bărbatul îl ascultă fără să-și ia ochii de pe chipul lui  şi aproape fără să clipească.

– Și după asta nu ați mai văzut-o?

– Nu, răspunse Rudi.

Așteptînd să ajungă pînă la el, dezbătuse în sinea sa dacă să le spună sau nu despre moneda croată și despre cum o căutase pe femeie prin tren fără s-o găsească. Hotărîse că n-avea rost, putea foarte bine să se fi înşelat cumva; și, apoi, n-aveau decît să-și facă treaba singuri.

– Da, zise omul, dîndu-și departe poalele trench-coatului pe care, spre deosebire de colegii săi, îl purta descheiat, exact așa mi-au descris-o și cei din compartimentele din față – flutură din mînă în direcția locomotivei –, doar că nimeni n-a avut privilegiul să și stea de vorbă cu doamna. Dar știți ce e curios?

– Nu știu, zise Rudi, întrebîndu-se oare de ce stătea polițistul de vorbă cu el.

Celălalt terminase cu inspecția compartimentului și acum stătea în spatele lui, destul de aproape ca Rudi să-i simtă mirosul de tutun.

– E curios, continuă omul, că toată lumea din acest vagon a văzut-o îndreptîndu-se spre primul vagon, dar acolo nimeni n-a dat ochii cu ea.

Rudi se încruntă la el.

– Doar n-or fi dormit cu toţii!

– Erau remarcabil de treji cînd i-am văzut eu, zise omul zîmbind, dar zîmbetul nu-i trecea de buze.

– Doar nu vreți să-mi spuneți că de aici pînă în vagonul de alături a dispărut fără urmă! zise Rudi, exagerîndu-şi puţin surprinderea.

Omul ridică ușor din umeri.

– Dacă n-a fost o vedenie, trebuie să fi lăsat și urme… şi o să le găsim. Acum vă rog…

Îi făcu semn cu mîna spre compartiment. Rudi făcu un pas, se opri și întrebă:

– Dar ce-a făcut femeia asta?

Nu se aștepta, de fapt, la un răspuns, dar, cu surprindere, auzi:

– Furt, răspunse scurt omul, și tentativă de… asasinat, poate…

Și porni înainte, urmat de colegii săi.

Rudi rămase în ușa compartimentului, privind după ei.

– Furt, așa! auzi Rudi lîngă el vocea avocatului care explicase mai înainte despre scandalul de la Zágráb. (Nu i se adresa lui Rudi, părea că-și vorbește sieși.) Nu era ceva în ziar despre asta…?

Se întoarse pe călcîie şi intră în compartiment, de unde se auzi îndată foșnet de foi de ziar. Rudi făcu un pas mic la stînga, apoi încă unul, ţinîndu-se mereu cu spatele la compartimentul celor patru și făcîndu-se că privește pe geam după polițiști.

– Pot să jur că am văzut ceva azi dimineață… n-am prea fost atent… oare unde era…  aha! Nu trage așa de el, că-l rupi!

– Păi dă să văd și eu!

– Ci ai răbdare! Auziți:

„Poliția se află în căutarea unei femei acuzată de jefuirea unuia oaspete al hotelului Rozmaring din cartierul Elisabetin. Aseară, aproape de miezul nopții, administrația hotelului a chemat poliția și o ambulanță pentru unul din oaspeții săi, Günther Waldheiss” – aşa-l cheamă pe avocatul de care vă ziceam! –, „care a acuzat că a fost otrăvit și jefuit de o femeie în compania căreia lua cina în camera sa. I s-au făcut spălături stomacale și, transportat la spital, situația sa este stabilă. Printre obiectele furate se afla o sumă considerabilă de bani și un număr de documente de natură incertă. Directorul hotelului, chemat de urgență, a respins cu indignare acuzația că stabilimentul său ar favoriza prostituția. Femeia a reușit să intre și să iasă din hotel fără a fi observată de nimeni din personal. După descrierea victimei, semnalmentele ei sunt: vîrsta în jur de 20 de ani, înălțime mijlocie, talie zveltă, păr negru, fără semne distinctive …”

– Auzi descriere la ei! pufni Zoli. Cum să recunoști pe cineva după așa ceva… fără semne distinctive, auzi! Începînd de la prim-solista operei și pînă la vînzătoarea de la tutungeria din colț…

Rudi auzise destul. Se întoarse în compartimentul său și închise ușa după el ca să nu mai audă comentariile lui Zoli despre femeie. Descrierea era destul de vagă, dar el nu se îndoia că ea era cea care trecuse prin tren și dispăruse fără urmă. Îi era cu neputință să-și închipuie cum de dispăruse dintr-un tren în mișcare și în care patru polițiști nu reușeau acum să o găsească, așa că se opri la o întrebare aparent mai simplă: Iată o persoană care trebuia să știe că va fi căutată de poliție și care, fără să-și dea osteneala să-și schimbe prea mult înfăţişarea, se fîţîise printr-un tren nu prea aglomerat, de parcă ar fi vrut să fie văzută.

De ce?

Rudi încercă să-și țină în frîu imaginația, dar mintea sa făcuse deja legătura cu avocatul care urma să ducă documentele acelea la Zágráb, și nu mai voia să-i dea drumul. Bănuțul  găsit pe culoar, dovadă fragilă, îi era totuși suficientă și fantezia lui ţesu într-un minut o întreagă poveste în care necunoscuta juca rolul de legătură între biroul de avocatură de la Viena, hotelul Rozmaring din Elisabetin, parlamentul croat și Iosip Broz, sau cei din jurul său.

Totuși, unde dispăruse? Polițiștii căutaseră în toate compartimentele, ridicaseră banchetele, și – da, bărbații aceia încruntați în trench-coat-uri negre încheiate pînă la gît nu erau polițiști obișnuiți, după cum metoda de a intercepta trenul, din mers aproape, în loc să urce la următoarea gară, nu era una obișnuită. Or, de ce să se implice poliția secretă într-un simplu și cam sordid caz de jaf într-un hotel?

Rudi încercă să șadă, dar constată că n-avea stare, așa că îşi puse paltonul, căciula, și coborî din vagon. Mai mulţi călători făcuseră la fel. Îi recunoscu pe cei patru pe care îi ascultase mai toată călătoria și care formau un grupuleț aparte, continuînd să vorbească între ei, dar cu glasuri scăzute. Mai încolo, vreo cinci sau șase bărbați care nu păreau să formeze un grup se învîrteau agale, fără țel, fumînd. Rudi recunoscu un personaj spătos ce fusese la casa de bilete înaintea lui, și pe bărbatul negricios şi foarte tînăr, un băiat de fapt, cu care fusese gata să se ciocnească mai înainte pe coridor. Își aprinse o țigară și începu să pășească în sus și în jos pe lîngă vagon, cufundat în gîndurile sale. Și din celelalte vagoane, nu multe, ale trenului coborîseră cîțiva pasageri. Doi băieței încinseseră, cu chiote, o bătaie cu bulgări de zăpadă, în timp ce mama lor îi apostrofa de la fereastră. Controlorul fuma gînditor lîngă locomotivă, stînd de vorbă cu mecanicul. Rudi, simțind cum îl pătrunde frigul prin tălpile nu destul de groase ale ghetelor, se gîndi să urce la loc, cînd îi văzu coborînd pe cei patru polițiști. Era limpede, după figurile lor pleoștite, că nu găsiseră femeia. Înaintau încruntați pe lîngă tren, fără să răspundă întrebărilor pasagerilor. Priveau în sus spre acoperișul trenului și Rudi se întrebă dacă aveau de gînd să se apuce să-l demonteze. Apoi, doi dintre ei o luară spre locomotivă, șeful urcă înapoi în tren, iar ultimul se apropie de grupul de lîngă vagonul lui Rudi şi începu să pună întrebări oamenilor. Rudi, uitînd să mai urce, rămase pe loc și ciuli urechea. Polițistul se opri un minut cu cei patru vecini de compartiment ai lui Rudi, dar cum Zoli părea că avea de gînd să se întindă la vorbă, îi părăsi, se opri o clipă cu un alt bărbat care părea că nu știe ungurește, apoi îl întrebă ceva pe băiatul cel negricios. Tînărul coborî puțin bărbia, îl privi pe sub sprîncene și răspunse zîmbind, iar Rudi, privindu-l, simți brusc nevoia să se sprijine de ceva.

Mai tîrziu n-avea să mai reușească să-și amintească ce îl întrebase polițistul și ce-i răspunsese el. Ochii îi rămăseseră ațintiți pe silueta zveltă a băiatului, care începuse din nou să se învîrtă fără ţel pe lîngă vagon. Înălțimea era cam aceeași, cu tocuri sau fără. Umerii, lați pentru o femeie, dar nu foarte pentru un bărbat. Falca puțin greoaie pe care o remarcase înainte se potrivea unui chip bărbătesc. Mersul, desigur, nu mai era unduios, nici gura nu mai avea culoarea cireșei, dar altminteri Rudi nu putea observa deosebiri pe care machiajul și hainele diferite să nu le fi putut ascunde. Sprîncenele, poate… dar probabil la asta slujise voaleta.  Și ce se alesese de geanta cea elegantă de voiaj și de hainele femeiești? Fără îndoială încăpuseră pe fereastra toaletei și zăceau acum lîngă şine, undeva în urmă. Totuși… de unde asemenea picioare la un bărbat?

Băiatul observase că Rudi se holba la el și îl privi neprietenos. Rudi se hotărî brusc și păși spre el. Vîrî mîna în buzunar și scoase de acolo bănuțul croat.

– Cred că am ceva care vă aparține, rosti el în franțuzește, și îi întinse moneda.

Băiatul se uită fără s-o atingă şi ridică spre Rudi o privire care îl făcu pe acesta să se bucure că era atîta lume prin preajmă.

– Nu știu ce vreți, răspunse băiatul în ungurește, dar cu accent străin, asta nu-i a mea.

Vocea era calmă și politicoasă, dar ochii care îl priveau aproape fără să clipească erau de o  ostilitate feroce. Văzut de aproape, arăta și mai tînăr. Avea cearcăne adînci sub ochi şi nu părea să-i crească altă barbă decît un puf ușor.

– Atunci m-am înșelat, rosti Rudi cu un zîmbet amabil, pentru galerie, și își vîrî moneda la loc în buzunar.

Vorbise în croată, limbă pe care o stăpînea destul de bine, deși nu fără greșeală. Ochii băiatului se îngustară. Nu răspunse, dar nici nu se îndepărtă.

Rudi îi întinse pachetul cu țigări și băiatul luă una mecanic, fără să-l scape din ochi. Rudi scăpără bricheta și, coborînd glasul aproape pînă la șoaptă, spuse:

– Ascultă, nu sunt polițist, nu ai a te teme de mine, nu trebuie nici să vorbești cu mine, dacă nu vrei. Și dacă aș vrea să te dau pe mîna polițiștilor ăstora, probabil ar rîde de mine. Ce dovezi aş avea? Doar dacă nu s-ar găsi ceva compromițător asupra ta… cum ar fi hîrtiile alea, de pildă…

Observă cum falca încleștată a băiatului se destinde puțin și reluă:

– Adică nu, prost sunt… Sigur, se află împreună cu celelalte lucruri. La urma urmei, o geantă de voiaj atît de elegantă nu poate rămîne aruncată așa lîngă calea ferată fără să atragă atenția cuiva, chiar și în plin cîmp. Cineva era pe-acolo, pregătit să o culeagă, cu hîrtii cu tot…

Rudi tăcu şi așteptă puțin. Băiatul trăgea cu sete din țigară. În jurul lor, oamenii începeau să urce la loc în vagoane. Polițiștii coborîseră din nou, unul pornise înapoi spre mașină, ceilalți stăteau cu capetele plecate lîngă tren, de parcă ar fi așteptat să vină cineva să le spună ce să facă.

– Așa că ai scăpat, urmă Rudi, doar dacă nu moare nenorocitul ăla pe care l-ai otrăvit …

– Nu l-am otrăvit! exclamă băiatul cam tare, și Rudi îl ţistui să vorbească mai încet. Trebuia să adoarmă, nu să borască! Poate că i-am scăpat prea mult praf de adormit în vin …

Dinspre locomotivă porni un șuier ascuțit.

– Hai să mergem, zise Rudi, că ne lasă ăștia aici.

Porni spre ușa vagonului și se dădu la o parte să-l lase pe celălalt să urce primul. Băiatul ezită o clipă și se supuse.

De-abia trase Rudi ușa după el că trenul se hurducă, punîndu-se în mișcare. Băiatul rămăsese lîngă ușă, privindu-l. Uitătura dușmănoasă pierise.

– Cu ce m-am dat de gol? întrebă el.

Rudi îi explică despre despre obiceiul pe care îl avea de a privi oamenii pe sub sprîncene cînd le vorbea. Băiatul pufni ușor.

– Trebuie să scap de obiceiul ăsta, rosti el mai mult pentru sine.

– Fără îndoială, zîmbi Rudi, data viitoare o să te descurci mai bine.

Băiatul se strîmbă.

– De ce faci asta? zise el atît de încet că Rudi de-abia îl auzi peste zgomotul trenului.

Ridică din umeri.

– Cum ziceam, nu pot dovedi nimic. Afară de asta, certuri între politicieni, acuzații reciproce, intrigi, înscenări… nu mă prea interesează. Însă ce s-ar întîmpla cu unul ca tine dacă ar încăpea pe mîinile poliției, e lesne de închipuit. N-aș vrea să fiu eu cel care să dea pe cineva pe mîna ăstora, chiar dacă aș avea dovezi.

Băiatul încuviință încet din cap. Apoi, fără altă vorbă, îi întoarse spatele și trecu în vagonul următor.

Rudi se întoarse încet în compartimentul său și își petrecu următoarele ore privind pe fereastră fără să vadă nimic, cu gîndul la cele întîmplate. Din cînd în cînd scotea moneda croată și se uita la ea. Nu era sigur că procedase bine, dar nu putea găsi vreun regret pentru că îl lăsase pe băiat să scape. Îl înduioșase tinerețea sa și aerul său fragil, mai vizibil în înfățișarea de bărbat decît fusese în cea de femeie. Deşi, dacă ar fi fost vorba despre spionaj și trădare, Rudi n-ar mai fi ezitat să-l dea pe mîna autorităților.

Cu aceste gînduri și frămîntări, timpul trecea repede. La prima oprire a trenului, Rudi văzu fără surprindere că băiatul coborî din tren și se îndreptă spre clădirea micii gări cu o grabă ce semăna grozav a fugă. Sigur, își zise Rudi zîmbind oblic, băiatul nu putea fi sigur că el, Rudi, n-avea să se răzgîndească, pînă la urmă.

Cîmpia se desfășura nesfîrșită înaintea lor. Soarele se pleca mereu spre apus. Se făcuse întuneric de-a binelea cînd trenul trecu frontiera internă spre Ardeal. Rudi ațipea și se trezea, odată chiar avu un vis din care îi rămaseră doar frînturi de amintiri, ceva cu actrițe și polițiști în uniformă. Cînd trenul trase în sfîrșit la peronul gării de destinație, Rudi se simțea mai obosit decît dacă ar fi umblat toată ziua.

Părăsi fără grabă clădirea gării, cumpărîndu-și pe drum două ziare locale, unul în germană, unul în maghiară, sui într-o birjă și spuse vizitiului să-l ducă la hotelul New York. Vizitiul își descurcă cu îndemînare trăsurica din învălmășeala de vehicule din fața gării și porni în trap mărunt spre centrul orașului. La ora aceea tîrzie – era deja trecut de ora zece –, nici chiar în centrul orașului nu mai era mare circulație. Rudi tresări violent cînd, la primul colț, un Daimler mare și negru păru să cotească drept spre ei, apoi șoferul scutură din cap la propria neatenție. Temeswar trecuse de atîția ani la circulația pe dreapta încît Rudi aproape uitase că fusese cîndva altfel, dar aici, ca și în Ungaria, mașinile tot mai urmau moda englezească de circulaţie pe stînga. Rudi privea fără prea mare curiozitate în jurul lui. Ninsese, iar trăsurile și mașinile împroșcau cu zloată. Trecea pe lîngă vitrine acum întunecate şi uşi de magazine ferecate pentru noapte, cu copertinele strînse – Kiss Ernő fotograf, Someşanu restaurant, farmacia Wagner. Orașul era mai puțin forfotitor, mai puțin luminos și mai puțin aglomerat decît cel pe care îl părăsise în dimineața aceea, dar Rudi primea schimbarea cu ușurare. Avea să-și petreacă a doua zi aici – îi trimisese înainte de plecare o telegramă prietenului său István să se întîlnească în dimineața următoare în cafeneaua hotelului –, spera că treburile pe care le avea n-aveau să-l țină încurcat mai mult de o zi, iar în ziua următoare avea să plece în sfîrșit spre casă.

Camera de hotel, reținută telegrafic din timp, îl aștepta. Încălzirea centrală funcționa din plin, ferestrele care dădeau spre strada Jókai erau bine astupate cu draperii grele, iar patul era moale şi ademenitor. Rudi rezistă însă eroic tentației, căci nu mîncase nimic de dimineață și începea să se resimtă. Coborî în restaurant și, de îndată ce deschise ușa, îl lovi un val compus în egală măsură din fum greu de țigară și muzică lăutărească. O masă lungă, ocupată în întregime, răsuna de voioșie; oamenii păreau că se aflau acolo de ceva vreme, terminaseră de mîncat și acum trecuseră la treburi serioase. Rudi se așeză la o masă lîngă perete și, în timp ce mînca, se amuză să-i privească; cei mai mulți păreau a fi actori veniți să sărbătorească o premieră. Cînd urcă înapoi în cameră, trebui să constate că, din păcate, hărmălaia din restaurant pătrundea şi pînă la el, aşa că Rudi, cu toată oboseala, se apucă să răsfoiască ziarele luate din gară.

Şi în ziarul maghiar găsi o scurtă notiţă cum că poliţia o arestase în aceeaşi după-masă pe femeia vinovată de jaful de la hotelul Rozmaring.

Era o persoană bine cunoscută poliţiei, şi departe de a fi aşa tînără cum pretinsese clientul ei. Găsiseră la ea documentele care dispăruseră, şi pe care femeia declarase că le luase în grabă şi oricum n-avea ce face cu ele. Legături cu cercuri croate, politice sau altminteri, nu se găsiseră.

Rudi lăsă ziarul să alunece pe pat şi, de acolo, pe podea. Îşi petrecu o vreme căutînd să găsească nod în papură relatării din ziar, şi nu reuşi. Începea să i se învîrtă capul. Dacă băiatul din tren săvîrşise fapta de la hotelul Rozmaring, femeia asta cine era? Iar dacă nu, de ce recunoscuse, practic, că el fusese?

Rudi adormi cu lumina aprinsă.

Dimineața următoare se ridică strălucitoare și rece, iar Rudi coborî în cafeneaua hotelului cu senzaţia că evenimentele zilei dinainte aparţineau unui trecut îndepărtat. Dormise pînă tîrziu și István îl aștepta deja, cu o cafea în față și trăgînd dintr-un trabuc cît o ghioagă. István era și el editor, așa că o vreme vorbiră de ale meseriei, ce cărți mai publicau fiecare, Rudi îi povesti noutăți despre piața de carte din Budapesta. El unul se distra foarte bine, dar de la o vreme observă că prietenul său părea mai puțin jovial ca de obicei, ba chiar cădea din cînd în cînd într-o muțenie care nu putea fi descrisă altfel decît mohorîtă. Pînă la urmă, Rudi îl întrebă ce pățise.

István îl aținti cu o privire acuzatoare.

– Să înțeleg că n-ai aflat știrile în dimineața asta?

– Am dormit! se apără Rudi.

De-abia apucase să se bărbierească și să se îmbrace, și oricum nu-i mai ardea de nici un fel de știri.

– S-a întîmplat, îl înștiință István sumbru, că s-a sinucis secretarul primului ministru!

Nu era nevoie să-i precizeze lui Rudi despre care prim ministru vorbește. Principatul Transilvaniei alcătuia, ce-i drept, un stat autonom al Federației, dar pentru István adevăratul prim-ministru era tot cel al regatului Ungariei.

– Zău! exclamă Rudi nu foarte mișcat. Cînd, azi-dimineață?

– Nu, ieri, dar abia azi a ajuns la presă. Eu am auzit la radio… Asta o să dea naștere numai la belele, ascultă-mă ce-ţi spun!

Rudi, oftînd interior, se pregăti pentru o lungă poveste. Politica internă maghiară nu-l prea interesa, dar cu István, mai devreme sau mai tîrziu, se ajungea inevitabil la acest subiect.

– Da ce-a pățit omul? întrebă el aparent neștiutor.

– Nu atît ce-a pățit, cît ce-a făcut. Fii atent! În loc să se ducă acasă la nevastă și copii, s-a dus la una pe care o ținea el, undeva în Ferencváros. Deja asta era o problemă, pînă atunci ținuse faptul secret, și a ieșit la iveală acum, laolaltă cu toate celelalte. El a fost angajat la recomandarea personală a primului ministru, și povestea asta se răsfrînge foarte urît asupra lui, chiar acuma cînd situația internațională …

– Care celelalte? îl întrerupse Rudi, care n-avea poftă să asculte o prelegere despre situația internațională. Doar nu s-a sinucis din cauză că s-a aflat că are o amantă!

– Nu, sigur că nu, ascultă! Cum plecase de la guvern, avea în geantă o seamă de documente care n-ar fi trebuit să părăsească clădirea în nici o împrejurare, unele dintre ele foarte secrete, și interpretarea cea mai îngăduitoare este că avea de gînd să mai lucreze la ele peste noapte…

– …  dacă-l lăsa amanta, întregi Rudi mustăcind.

– Nu rîde, că nu-i de glumă! Peste noapte, cineva a pătruns în apartament, e la etajul întîi, dar fereastra de la bucătărie fusese lăsată întredeschisă, și a furat documentele. Nimic altceva n-a dispărut, femeia avea o sumă destul de mare de bani în casă, avea bijuterii, dar nimic n-a fost atins, decît hîrtiile astea. Deci e limpede. Se zvonește că între ele se aflau depeșe gata descifrate de la ambasada noastră din Sankt Petersburg, nu știe nimeni dacă e adevărat, ştii cum umblă zvonurile astea, dar se potrivește bine cu tărăboiul recent de la granițele Poloniei, pe care tot noi trebuie să le apărăm, și dacă …

– Stai așa! îl întrerupse din nou Rudi, pe care povestea începea să-l intereseze fără voia lui. Adică omul ăsta a vîndut secrete de stat la ruși, și acuma, ca să nu fie prins …

István se strîmbă.

– Apăi nu știu dacă chiar asta făcea. Dacă voia să trădeze, nu era nevoie să care originalele cu el, cu riscul să se dea de gol. Putea să le copieze cumva, să le fotografieze…  Și apoi chiar dacă el nu avea secrete față de ţiitoarea sa, poate că oamenii cărora trebuia să le dea hîrtiile ar fi fost de altă părere.

– De ce? se împotrivi Rudi. Așa, îl aveau de două ori la mînă: şi cu politica, şi cu femeile. Poate a trebuit să le ducă originalele să le vadă cu ochii lor, fiindcă nu aveau destulă încredere în el. Altfel, se omora el pentru atîta lucru?

– Păi gîndește-te, omule! Chiar dacă era nevinovat de vînzare de secrete, dintr-un foc și-a pierdut cariera, fiindcă nu-ți închipui că l-ar mai fi lăsat cineva să se apropie măcar de vreun membru al guvernului după povestea asta, și-a pierdut familia probabil, și-a pierdut bunul nume, și pe deasupra ar fi trebuit să dea socoteală poliției, care probabil ar fi zis cum zici tu acuma …

– Mă aflu într-o companie distinsă, atunci, mormăi Rudi.

– … aşa că o fi preferat deznodămîntul cel mai simplu și mai rapid și care-i mai lăsa o fărîmă de onoare, a lăsat o scrisoare în care spunea ce făcuse și și-a tras un glonț în cap.

– Să înțeleg că a făcut toate astea în apartamentul amantei?! exclamă Rudi îngrozit. De față cu nenorocita aia?!

– Asta nu știu, mormăi István.

Tăcură o clipă amîndoi. Rudi îşi mai aprinse o țigară.

– Bănuiesc că n-au prins hoțul, urmă el gînditor.

– Nu, sigur că nu. Mă gîndesc că toată poliția o fi în picioare, de ieri dimineață, să dea de el. Zicea la radio că poliția e în căutarea unei femei pe care a văzut-o polițistul care-și făcea rondul de noapte cum ieșea din clădirea cu pricina cam pe la două noaptea. I s-a părut că s-a speriat văzîndu-l. Polițistul, desigur, și-a oferit serviciile, ştii, o femeie tînără și elegantă singură pe stradă la ora aia, dar ea n-a vrut și chiar s-a grăbit să scape de el …

– Păi nu ziceai că au intrat hoții pe geamul de la bucătărie? întrebă Rudi.

Simțea cum i se răceau mîinile.

– Așa ziceau ăștia, ce știu eu?! În orice caz, chiar dacă n-a furat hîrtiile cu mîna ei, tot trebuie să știe ea ceva, prea ar fi mare coincidență să nu aibă nici o legătură cu fapta. Dealtfel, pare să fi dispărut fără urmă. Dacă nu s-ar  fi…

Dar Rudi știa acum că nu era nici o coincidență la mijloc. Știa că femeia cea tînără și elegantă nu era femeie, știa şi de ce se afla acolo, ca să atragă atenția asupra sa în timp ce altcineva se furişase în casă şi plecase cu prada, ca să-i atragă pe polițiști pe urmele sale, în trenul din care avea să dispară fără urmă. Și el, Rudi, îl ajutase să scape, ajutase un spion străin, sau pe cineva aflat în slujba lor, deosebirea n-avea nici o importanță. Își închipuise el că fusese grozav de deștept recunoscîndu-l pe tînărul acela, dar băiatul fusese mult mai deștept decît el, înțelesese într-o clipă la ce se gîndea Rudi și se folosise de asta… Oare ce-i spusese, acolo pe peron? Nu rostise nici un nume, nu spusese nimic precis, dar băiatul, fără îndoială, citise și el ziarele, știa de scandalul de la Zágráb, de avocatul vienez, înțelesese drept cine îl luase Rudi, și îl lăsase să creadă… Asta, asta era singura coincidenţă.

– Şi crezi că e mîna rușilor? îl întrebă el pe István, întrerupînd o tiradă despre soarta primului ministru și a guvernului.

I se făcuse greaţă. Încercă să soarbă din cafea, dar îi tremurau mîinile atît de tare, că preferă să lase ceaşca în farfurioară. István, absorbit de gîndurile sale, nu observase nimic.

– Păi a cui să fie? Nimeni altul nu s-ar bucura așa de tare să cadă guvernul acuma, să scape de un prim-ministru care a avut tot timpul o atitudine hotărîtă față de ei, mai ales în chestiunea poloneză, și să aibă de-a face cu ăștia din opoziție, pe care îi pot manevra cum vor ei. Și știi cine se află în spatele tuturor acestor manevre, ca și ultima dată, omul care e mîna dreaptă și mîna stîngă și ochii și urechile țarului, călugărul ăla soios, părintele Iosif, nici Rasputin n-a fost aşa influent ca el, mîna lui a fost, fără îndoială! El, căruia i se zice Omul de oțel!