Răzbunarea e o pastilă care se topește sub limbă(timp de citire: 56 minute)

1.

optsprezece.

Haide odată, haide, își zise Charlotte, în timp ce cobora din tren. Mișcă.

Aruncă o privire în jur, apoi făcu repede câțiva pași, cu dinții strânși și capul băgat între umeri, încercând să evite torentele de oameni care se revărsau deja prin ușile deschise ale expresului. Rucsacul de pe umeri atârna greu, ca o nicovală, lipit cum era de bumbacul subțire al tricoului, iar picioarele nu i se mișcau parcă atât de sigure precum gândurile ce-o împingeau înainte. Cu toate astea, reuși să ajungă în spatele unei coloane pe care era imprimată o reclamă mobilă pentru o băutură răcoritoare, înainte ca mulțimea s-o încorporeze și s-o târască spre una dintre ieșirile gării.

Murmurul puternic al vocilor o intimida. Erau atât de mulți oameni, foarte mulți… Uitase acest amănunt. Să te înveți minte. Mirosea puternic a fum de țigară și a mizerie veche în colțul acela unde se oprise, miros de rahat spălat cu dezinfectant floral și se simțea vag și-un iz de covrigi proaspeți venind de undeva de pe scări. Toată combinația asta îi aduse în esofag un bulgăre unsuros de vomă, așa că își trase încet masca sterilă până sub nas, inspirându-i mirosul de lavandă cu scorțișoară. Se răsuci apoi și așteptă răbdătoare ca majoritatea oamenilor să se topească spre ieșirile puternic luminate, înainte de a o lua pe urmele lor, cu coapsele moi ca jeleul și privirea încețoșată. Nu mai venise de ani buni în capitală, dar împlinise optsprezece8 ani în urmă cu trei luni, în martie, și, dacă se păcălise până atunci că-și petrecuse acest timp plănuind cu atenție tot ce avea de gând să facă – prostii, plănuiești asta de când te știi – era conștientă că, dacă nu făcea în sfârșit acest pas decisiv, curajul avea s-o părăsească cu totul. Iar asta urma s-o arunce din nou în zona aceea îngrozitoare prin care rătăcise ani de zile înainte de a învăța cum să se târască afară. Și nici o sută de mii de ore de consiliere n-ar mai fi făcut atunci nicio diferență.

Gata, gata,  sunt bine…

― Hei!

Un tânăr îmbrăcat într-un costum albastru trecu repede pe lângă ea. O îmbrânci și, fără să-și ceară niciun fel de scuze, urcă grăbit scările către ieșire. Ducea în mână un laptop-fluture foarte subțire și probabil foarte scump. Charlotte îl privi cu ură un moment, apoi strânse înciudată din dinți.

― Nemernicule, murmură.

În gară tocmai intra un alt tren. Peroanele aveau să se aglomereze din nou, în curând. Fata verifică ora. Era nouă. Întrevederea era programată pentru unsprezece. Avea timp destul – asta dacă se mișca mai hotărât totuși.

Își ridică rucsacul pe umeri și îi strânse curelele. Își trecu palmele peste cutele tricoului, se uită la picioare, la adidașii ei simpli, apoi închise ochii și încercă să-și amintească exact cum arăta dimineață, când se uitase ultima oară în oglindă, înainte de a ieși pe ușă. Părul blond, prins în coadă. Rujul roz, discret. Tricoul albastru cu Crotalvenge, blugii noi, strânși cu o curea lată, adidașii curați, iar în spate rucsacul în care avea portofelul, un deodorant și un pachețel cu mâncare. O fată slăbuță, de optsprezece8 ani, cu ochii de un albastru incert înapoia ochelarilor de protecție, drăguță, în ciuda minei severe imprimată de cele trei cute adânci dintre sprâncene, ce nu dispăreau nici când se întâmpla să zâmbească – lucru care nu se mai petrecuse de ceva vreme.

Charlotte se studie din cap până-n picioare, în gând, cu imaginea ei prinsă de oglinda din holul apartamentului clară până în cele mai mici detalii. Și-ar fi dorit în acel moment să aibă puterea de a se întoarce, pur și simplu. Să urce în următorul tren, să meargă în micul ei village, la slujba de la magazinul de suveniruri, însă știa că lucrurile urmau să se înrăutățească foarte repede dacă făcea asta. Era nevoită să meargă până la capăt – iar dacă n-avea să se întâmple nimic după întreaga experiență, ei bine, cel puțin ar fi știut că luptase din toate puterile. Ar fi fost și asta o delimitare destul de concretă, un refugiu de unde ar fi putut să-și hotărască drumul în viață. Întrebarea era – deținea într-adevăr forța de a da din nou ochii cu ei? Și, mai ales, cu el?

Verifică din nou ora. Era bine. Era bine. Trebuia să se descurce. Doar trăise momentul ăsta de sute de ori. Îl derulase în minte cadru cu cadru. Micile inconveniente – firești – ce-aveau să apară pe parcurs trebuiau depășite fără probleme dacă respecta planul și promisiunea făcută față de ea însăși. În fond era vorba de cea mai importantă zi din viața ei. Cea mai importantă după cea în care văzuse cu ochii ei cum o manifestare a vieții se poate năpusti cu o ferocitate dementă asupra altor manifestări ale aceleiași vieți. Ziua în care sufletul ei se întărise și se înnegrise ca un tăciune. În sfârșit, se ivise ocazia să repare ceea ce n-ar fi trebuit niciodată să se strice. Și arăta bine. Pregătită. Totuși, nu se putea mișca din loc. Încremenise în colțul acela, lângă reclama cu băutura răcoritoare, ce-și modifica acum culorile, trecând de la galben și verde, la un roșu intens, parcă oferind privitorului un ultimatum sângeros.

Mă cumperi ori o ștergi de-aici.

Tânărul care trecuse pe lângă ea și-o împinsese – amintirea acelui tânăr – apăru iarăși în apropierea ei, rânjind, fără să-și ceară scuze, iar asta o smulse brusc din toropeală. Charlotte tresări.

― Mami, tati, îmi pare rău…, murmură stins. Știu că mă așteptați, sunt gata, vă promit. Știu… știu să fac asta. Și tu, Brizze, scumpa mea Brizze…

Inspiră iarăși mirosul grețos de covrigi și dezinfectant, în ciuda parfumului puternic degajat de mască, se uită la peronul aglomerat, apoi se strecură pe lângă perete, ocoli un grup de tineri care discutau entuziasmați la baza uneia dintre scările rulante, și se urcă pe următoarea, în spatele unei femei grase, înfășurată toată într-o rochie cu buline.

Imaginea femeii conținea ceva liniștitor și Charlotte reuși să-și calmeze nervii privindu-i spatele enorm și șoldurile late. Oricât de bizar era sentimentul, întotdeauna avusese impresia că oamenii grași împrăștiau o aură de normalitate, de politețe îngăduitoare, așa că, până ajunse sus și femeia se puse seismic în mișcare, cu carnea vălurind sub materialul vaporos al rochiei, Charlotte deja se uita la ea cu recunoștință, iar rucsacul parcă nu mai era atât de lipicios și greu pe spatele ei.

Strecură o privire spre chipul femeii – tânără, foarte tânără – în timp ce o depășea, așa, ca un anonim și mărunt gest de mulțumire, apoi se îndreptă către una dintre ușile pe care scria ”Exit”. În fața gării, aglomerație mare – oamenii se duceau spre stațiile de autobuz, spre taxi-uri, ori către restaurantele fast-food, iar Charlotte, cu micuțul ei rucsac pe umeri, o luă la dreapta, de-a lungul clădirii, și identifică imediat stația de taxi de lângă hotelul autogării.

Se îndreptă spre cea mai apropiată mașină. Șoferul, care trăgea dintr-o țigară, rezemat de una dintre portiere, un individ bărbos și ras pe cap, etalând o cămașă verde ce-abia reușea să-i mascheze burta țuguiată, o observă imediat și se repezi să-i deschidă ușa din spate a mașinii.

― Bună ziua, spuse el.

― Bună ziua, răspunse Charlotte. Mă puteți duce pe strada Primăverii 25, vă rog?

― Sigur că da, domnișoară. Poftiți…

Părea bine dispus, pus pe vorbă, dar Charlotte prevăzuse și o astfel de posibilitate, așa că urcă în mașină și rezistă primului torent de întrebări al taximetristului, în timp ce acesta manevra vehiculul prin aglomerația de nedescris și ieșea într-unul dintre bulevardele principale. Trebuia să-și păstreze mintea clară și ideile în ordine, astfel că, după ce satisfăcu curiozitatea omului de la volan cu câteva răspunsuri scurte, spuse însă pe cel mai amabil ton cu putință, reuși să împingă discuția într-o zonă absolut neutră, în care se putea spune orice fără a suna deplasat. Vreme, turiști, trafic. Banalități. Lucru care îi oferi încredere. Era un semn că mintea ei se orienta încet, precis, asupra împrejurărilor în care urma să acționeze decisiv, așa că avu un mic răgaz să reexamineze detaliile monstruoase ale entității concepute spre a o ajuta să-și ducă treaba până la capăt.

Cum șoferul vorbea aruncându-și din când în când capul peste umăr, încrețindu-și ceafa groasă, bronzată, pe care se vedeau vreo patru alunițe dispuse într-un soi de dreptunghi, Charlotte își închipui cum deschide gura și își apropie dinții de carnea aceea… Apoi cum mușcă încet, adânc… până simți sângele curgându-i în gâtlej și vertebrele trosnind ca niște sticksuri între măsele. Șoferul vorbea în continuare, ea mușca dar, în cele din urmă, mașina trase lângă trotuar.

― Asta e, am ajuns domnișoară, spuse vesel bărbatul. zece euro, vă rog.

Charlotte zâmbi, cu respirația blocată în gât. Îi întinse trei bancnote, spunându-i să păstreze ce era în plus, și coborî amețită. Șoferul îi făcu semn cu mâna și demară imediat, virând după colț. Trotuarul se înmuie brusc sub picioarele fetei, căpătă dintr-o dată consistența unui cauciuc moale. Se dezechilibră. Un fior negru o străbătu din creștet până-n tălpi și chiar avu impresia că-și pierde cunoștința pentru două-trei secunde, deși nu închisese deloc ochii și continua să meargă.

Lângă ea se afla un copac rămuros, împrejmuit de-un gărduț miniatural pictat cu buburuze și gândaci strălucitori. Se apropie de el și își puse palmele pe scoarța plină de șanțuri adânci, încercând din răsputeri să se adune, să fixeze din nou culorile și formele de contururile lucrurilor ce-o înconjurau, pentru că toate i se amestecaseră în priviri și în gânduri într-o pastă multicoloră grea, asfixiantă. Nu se așteptase la așa ceva. Nu se așteptase să fie atât de emoționată, atât de nesigură, când mai avea doar atât de puțin timp rămas. Cum urma să reacționeze atunci când se va afla în fața lor, când îi va vedea pe toți trei la un loc după atâta vreme, cerșindu-i ajutorul din priviri, implorând-o să facă imposibilul, punându-și toate speranțele în forțele fragile ale unui copil de zece ani? Cum?

Umbra neagră de lângă ei avea să fie mai mare și mai puternică decât oricând. Cu pielea asudată, împuțită – și chiar umbra aceea se aplecă brusc asupra ei, cu brațele întinse, iar Charlotte țipă, izbindu-se cu fruntea de trunchiul copacului. Culorile și formele căzură la locul lor, ca niște piese într-un angrenaj și lumea își recăpătă consistența cu un țăcănit sonor ce i se declanșă undeva în ceafă, la baza craniului, zgomot ce-i aduse în gură gustul ouălor prăjite înghițite pe nemestecate odată cu cafeaua de dimineață.

Trotuarul era pustiu.

Nu erau trecători nici de-o parte, nici de cealaltă a străzii. Nu asistase nimeni la scurtul ei delir. Nu văzuse nimeni explozia neașteptată a conștiinței ce-i lăsase expuse gândurile cele mai intime, scurse pe pavaj precum puroiul printre feșele unei răni. Charlotte se îndreptă. Îi tremurau buzele și umerii. Cu ochii încețoșați verifică brățara ceas – se făcuse aproape zece. În continuare, nu se vedea nimeni pe stradă. Taxiul o lăsase într-o zonă liniștită, plină de verdeață, în spatele unor blocuri – ceva mai încolo era un magazin mixt prin care se mișcau câteva umbre, un câine adulmeca ceva strivit pe numărul unei mașini parcate, câteva vrăbii vociferau într-un tei.

După zgomotul și aglomerația din gară, străduța aceea părea desprinsă din altă lume. De acolo mai avea încă un pic de mers și era foarte bine așa. Nu avea nevoie să știe nimeni unde se ducea de fapt, mai ales un taximetrist guraliv cu ochi urduroși. Cu o neplăcere subită, Charlotte își dădu seama că figura lui aducea mult cu cea care-i bântuise întreaga adolescență și simți o ascuțită senzație de vomă, înainte de a-și aminti că ochii ei se obișnuiseră să depisteze trăsături comune în fizionomiile tuturor bărbaților întâlniți, asociindu-le involuntar chipurile cu acela pe care îl ura atât de mult.

Cu excepția tatălui ei, a cărui față își păstrase întotdeauna unicitatea și prestanța, izolată într-o aură impenetrabilă, toți ceilalți bărbați de pe lume împărtășeau acum pentru ea aceeași fizionomie hidoasă, același chip-roi, aceleași trăsături originare din care se desprindeau ramificații infecte ce nu făceau altceva decât să accentueze anumite caracteristici ce-i trezeau instantaneu repulsia și groaza. Poate că  nu era corect, dar așa stăteau lucrurile. Și, până la urmă, de asta voia să facă ce avea de gând să facă. Pentru șansa la o viață normală. Pentru șansa de a vedea lumea așa cum era, de fapt. Dacă era, totuși, ceva de văzut în ea.

Se frecă la ochi. Făcu doi pași. Brățara ceas sâsâi. Holograma unui crotal îi înconjură încheietura și își picură veninul pe ecran, făcându-l să tremure și să sfârâie. Primise un mesaj. Nu se obosi să-l deschidă. Probabil vreo reclamă. Nu voia să-și mai paraziteze gândurile cu absolut nimic în clipa aceea.

O femeie între două vârste deschise o fereastră la etajul unui bloc. Se rezemă cu coatele de pervaz și după ce-i aruncă fetei o privire indiferentă, își aprinse un ciot gros de țigară – ierburi ieftine după fumul gros, gălbui, ce părea să înghețe în aer.

Crotalul de la încheietură mai sâsâi o dată, apoi dispăru. Charlotte traversă strada. Depăși magazinul mixt, trecu pe lângă câinele preocupat să lingă numărul mașinii, ocoli o spărtură plină cu apă din asfalt și o apucă pe o alee dintre blocuri, ieșind într-o altă stradă, ceva mai largă, dar la fel de liniștită, cu zeci de mașini parcate pe trotuare.

Zgomotele orașului se auzeau ca un murmur vag. Aerul era nemișcat, nu se simțea nicio adiere de vânt, iar asfaltul era spuzit cu o mulțime de pete de soare strecurate printre ramurile teilor mai înalți decât clădirile. În ciuda faptului că era încălțată cu adidași, Charlotte își auzea tare, distinct, fiecare pas.

Cercetă din mers numărul unui bloc, apoi pe cel al clădirii alăturate, mai înaintă un pic și ajunse în dreptul unui gard viu. Dincolo de el, înfiptă ca o săgeată cu vârful în jos între alte două clădiri cu care nu împărțea niciun element comun, deși construcțiile păreau în mod ciudat legate una de alta prin elemente arhitectonice subtile, fapt ce dădea ansamblului un aspect derutant și fascinant deopotrivă, se ridica o clădire stranie, vopsită în gri-metalic. Numai aceasta avea ușă, (și-o firmă micuță deasupra), celelalte doar geamuri mici, rotunde, ce se holbau în stradă.

Charlotte le privi pe rând, fără să vadă nimic, pe când trecea printr-un arc de zorele dincolo de gardul viu și pătrundea pe-o alee pavată cu dale verzi, însoțită de mirosul dulceag al trandafirilor ce creșteau de-o parte și de cealaltă a acesteia. În fața ușii se afla o băncuță, iar pe băncuță, adâncit într-un flux de reprezentări, stătea un paznic îmbrăcat cu o uniformă albastră.

O văzu pe Charlotte cum se apropia. Îi aruncă o privire, două, se mișcă, încercă să se ridice, se așeză la loc, trecu palma peste una dintre holograme, dând senzația că-i este foarte greu să-și ia ochii de la ea, apoi făcu un efort și de desprinse din torentul multicolor de informații și imagini. Se ridică și dădu din cap spre fata slăbuță, cu rucsac în spate, ce înainta cu pași moi în direcția ușii.

― Bună ziua, bună ziua, spuse el, trecându-și palmele peste mânecile uniformei. Vă pot ajuta cu ceva?

― Bună ziua, răspunse fata stând pe loc. Numele meu este Charlotte Vallon. Am venit…

Bărbatul zâmbi volubil.

― Domnișoara Charlotte, desigur. Aveți programare pentru ora unsprezece, nu-i așa? În acest caz, vă rog să mă urmați.

 

2.

Experimentase atunci o senzație extrem de stranie suprapusă peste frica care-o paralizase brusc în spatele ușii întredeschise. Ceva ca un burghiu lung, silențios, care îi dădea găuri în ochi și în frunte, în tâmple și la rădăcina sprâncenelor, făcând astfel loc imaginii ce se decupa prin crăpătura ușii – o imagine grotescă, imposibilă. Nu-l mai văzuse niciodată pe tatăl ei într-o asemenea postură. Fața mamei părea desprinsă dintr-un film de groază, cu ochii holbați și bărbia înmuiată de oroare, Brizze urla neauzit în banda adezivă care îi acoperea gura. Burghiul fora, fora neobosit, introducându-i amănuntele întregii scene una câte una în cap – lumina slabă din cameră, mirosul ciudat de sudoare acră, umbra înaltă ce stătea deocamdată pe covor, în fața părinților săi, cu brațele noduroase ca niște rădăcini împletite ținând ceva întins, (un obiect căruia fata refuza să-i recunoască funcția, deși știa foarte bine ce era). Frica se răspândea în corpul ei ca apa într-un recipient fisurat, odată cu detaliile ce alcătuiau ansamblul complet al imaginii de dincolo de ușă. Nu se putuse mișca, nu putuse reacționa, nu scosese nici măcar un scâncet. Absorbise, pur și simplu, totul până în ultima clipă, perforată din cap până-n picioare de burghiul stăruitor. Văzuse tot, simțise tot și murise atunci cu toată familia ei.

Iar pe coridorul îngust, cu pereții zugrăviți într-un gri neutru, prin care înainta acum însoțită de paznic, găurile acelea săpate de burghiu începeau din nou să o doară. Să o ardă. Nu se vindecaseră niciodată, de fapt, amorțiseră numai, iar acum se deschideau lacome, presimțind apropierea morții, mirosul sângelui, al sudorii și al cărnurilor umflate de spaimă, iar Charlotte le lăsă să respire, să adulmece, să absoarbă, pentru că trebuia să-i fie frică, trebuia să se simtă oripilată și îngrozită, trebuia, pentru că fata aceea de zece ani ce privise și simțise atâtea prin crăpătura ușii, avea acum optsprezece și avusese opt ani la dispoziție să-și antreneze mintea.

Nu pot să mai dau înapoi, își spuse studiind cu coada ochiului silueta paznicului. Mergea încet alături de ea, cu brațul drept ușor întins înainte, parcă pregătit dintr-o clipă-n alta să-i arate ceva. Nu era oare mai înalt atunci când intrase în clădire? Ba da, sigur fusese mai înalt, Charlotte abia îi ajungea până la umeri. Iar acum îi putea privi drept profilul ascuțit, bărbia pătrată, urechile clăpăuge, era de înălțimea ei și se micșora, se micșora la fiecare pas, se subția, se scofâlcea. Charlotte își auzi brusc mugetul înfundat al sângelui în vene, pompând în torente odată cu bătăile inimii. Se opri în mijlocul coridorului. Paznicul se opri și el.

― Domnișoară? o întrebă binevoitor. Ați pățit ceva? Ce s-a întâmplat?

― N-am nimic… nimic, se dezmetici ea. O scurtă amețeală. Coridorul ăsta… nu e nimic. Vă rog, mergeți mai departe.

― Nu este nevoie, totuși. Am și ajuns.

― Da?

Charlotte privi în jur. Coridorul se termina într-o cameră mică, mai mult o scobitură într-unul dintre ziduri, și se aflau trei uși închise acolo, fără niciun fel de însemne, vopsite în același gri ca și pereții. La ușa din stânga se ajungea coborând o treaptă, la cea din față coborând două, iar la cea din dreapta, trei. Paznicul o conduse la cea din dreapta și îi făcu un semn.

― Aici este biroul care vă interesează, zise el. Gravitate trei. Bateți o dată și intrați. Vă doresc mult succes.

Se întoarse brusc și dispăru. Charlotte îi ascultă pașii un timp. Apoi se răsuci și bătu la ușă. O singură dată.

 

3.

Gravitate trei.

Cuvintele îi răsunară în minte multă vreme.

După ce intrase în birou, femeia aflată înăuntru, înaltă, blondă, îmbrăcată într-un costum gri perfect mulat pe corp, îi întinsese mâna prezentându-se și apoi o invitase să ia loc pe un fotoliu de lângă biroul de sticlă pe care erau așezate în ordine o mulțime de pastile de memorie.

Gravitate trei.

Se întreba cum arătau celelalte două birouri, de gravitate unu și doi – aveau altă formă, alt mobilier, lumina pătrundea altfel pe fereastră, ori totul era tratat în același mod? Fobii, regrete, răzbunare – de fapt, fundamentul fiecărei probleme trebuia abordat la modul cel mai serios, așa că bănuia că nu existau mari diferențe între cele trei încăperi.

Aceasta, în care o condusese paznicul, era extrem de simplă. Spațioasă, ce-i drept, dar cu un mobilier redus la esență – fotoliul pe care stătea ea, cel în care era așezată femeia îmbrăcată în gri și biroul transparent pe care pastilele de memorie, multicolore, păreau căzute din jocul abandonat al unui copil. În rest, o fereastră dublă pe peretele din stânga, acoperită cu o draperie  ce filtra intensitatea luminii în funcție de poziția persoanelor aflate în încăpere și un ghiveci micuț într-un colț, în care se chinuia să crească ceva ce semăna cu un bonsai.

Și nu prea reușea.

Nici un însemn pe pereți, nicio lozincă motivațională, niciun tablou, totul plat și gri, la fel ca și costumul femeii din fața ei, costum pe care, de altfel, nu se vedea niciun ecuson sau vreun simbol  să-i ateste funcția ori abilitățile.

Activase un ecran și, cum stătea acolo, cu reprezentările în față, studiindu-i detaliile dosarului, arăta și ea ca o prelungire a încăperii, o extensie a podelei și a a scaunului, iar gesturile ei precise, fără abateri inutile, păreau impuse de succesiunea rapidă a reprezentărilor mai degrabă, decât de voința proprie. Lucra cu ochii întredeschiși și dinții strânși (se vedea asta după felul în care jucau mușchii maxilarului), o femeie incredibil de frumoasă, cu trăsăturile parcă picurate printr-o sită foarte fină, cu o conformație a feței clară și luminoasă, în pofida atitudinii severe. Inspira încredere, te făcea să crezi că te aflai la locul potrivit – și probabil pentru asta parcursese niște probe extrem de dificile.

Charlotte se întrebă dacă trecuse prin ceva asemănător cu ceea ce i se întâmplase ei, ori avea alte abilități ce-o calificau pentru o astfel de slujbă deloc ușoară, și ajunse la concluzia că acest lucru nu prezenta nicio importanță. Venise acolo cu un scop. Femeia aceea servea acestui scop, ca și încăperea în care se găseau – nu exista nimic acolo, pentru că  nu era nevoie de nimic care să-i abată gândurile de la ceea ce avea de făcut. Clar, fusese totul gândit până în cele mai mici detalii. Se liniști și așteptă. Tăcerea prelungită nu o deranja.

Femeia mai rămase câteva secunde adâncită în studiul reprezentărilor, se îndreptă, zâmbi – un surâs scurt, strălucitor ca o descărcare electrică – apoi își împreună degetele pe biroul de sticlă, privind-o atentă pe Charlotte.

― Foarte bine, domnișoară Vallon, zise ea încet și foarte firesc. Totul este cât se poate de limpede. De la început vreau să vă spun că vă felicit pentru curajul deciziei. Societatea noastră are în vedere întotdeauna interesul corect al clientului. Cazul dumneavoastră a fost studiat în amănunt, fiecare detaliu a fost găsit justificat și declarat astfel. Consiliul Directorilor a votat „pentru” într-o proporție covârșitoare, 98 la sută. Un eveniment rar. Aveți de achitat o sumă destul de mare, dar ratele noastre sunt foarte flexibile, întinse pe parcursul a cinci ani, cu posibilitate de prelungire dacă împrejurările impun acest lucru.

În plus, controalele obligatorii de sănătate, testele psihologice și alte proceduri pe care sunteți obligată prin contract să le efectuați la fiecare șase luni, ne vor oferi destule indicii despre starea dumneavoastră generală – cu alte cuvinte, dacă experiența completă oferită de noi v-a ajutat, ori v-a făcut mai rău, în ultimul caz societatea noastră fiind obligată să anuleze contractul și să returneze orice sume plătite până atunci. Întotdeauna interesul corect al clientului, nu-i așa? Însă eu sunt sigură că nu se va întâmpla asta.

Femeia făcu o pauză și se uită la Charlotte. Fata îi susținu privirea. Femeia zâmbi din nou, fapt ce-i făcu trăsăturile să se împrăștie parcă, amestecate una cu alta, ca niște dâre grele de miere.

― Faceți ceea ce trebuie, domnișoară Vallon, zise ea. Să nu vă îndoiți nicio clipă de acest lucru. Înainte de a trece totuși la ultimul pas – posibil cel mai important – vreau să vă mai arăt ceva.

Trecu degetele peste ecran, înconjură ceva cu inelarul, făcu o mișcare de extracție, și pe mijlocul biroului apăru brusc chipul unui bărbat în vârstă, ras pe cap, cu o privire dură și cu o serie de cicatrici late pe frunte. Charlotte se încordă în fotoliu, dar bătăile inimii nu i se accelerară, așa că reuși să rămână calmă.

― Jean-Tellier Broussin, spuse femeia din spatele biroului, cu o voce lipsită de nuanțe. Acesta este, nu? 64 de ani. Luna trecută a decedat la penitenciarul din Gennevilliers, iar corpul lui a fost predat fabricii de îngrășământ din Aurillac, unde a fost prelucrat și transformat în compost, conform legislației privind infracțiunile de omucidere. Cunoașteți acest amănunt, bănuiesc, dar este de datoria mea să mă asigur că toate etapele parcurse sunt înțelese pe deplin.

― Da, cunosc, răspunse Charlotte tot încordată, însă cu mintea liniștită. Nu-mi pasă ce s-a ales de el. Nu e destul.

― Poftim?

― Am spus că nu e destul. Pentru mine.

― Desigur.

― Din punctul meu de vedere, e încă viu. Trăiește în acea dimensiune a conștiinței unde a făcut atâta rău, ca un cancer negru, și trebuie să plătească pentru tot.

― Bineînțeles. Vă înțeleg perfect.

Capul chel al bărbosului dispăru. O altă imagine îi luă locul, câteva simboluri trasate pe un fond alb, apoi femeia se lăsă pe spate în fotoliu, încrucișându-și brațele, fapt ce făcu lumina din încăpere să-și modifice subtil intensitatea, scoțându-i în evidență pomeții și linia perfectă a buzelor.

― Bun, domnișoară Vallon, totul este aproape gata. Operatorii noștri sunt pregătiți – astfel că rămâne să-mi spuneți la ce v-ați gândit pentru a finaliza această delicată experiență?

Charlotte ținea rucsacul în brațe. Dădu din cap, trase fermoarul unui buzunar lateral și scoase de acolo o pastilă de memorie galbenă, așezată într-o cutiuță transparentă, pe care i-o înmână, apoi, femeii. Acesta o luă, o privi o secundă, parcă întrebându-se cum putea un lucru atât de mărunt să conțină coșmarul ce se prefigura, pe urmă o lăsă să cadă într-o fantă verzuie aflată în dreapta ei.

Imediat, deasupra biroului se afișară câteva imagini, instantanee clare, detaliind aceeași siluetă înaltă, cu brațe interminabile. Femeia începu să le cerceteze atentă.

― Foarte bine gândit, murmură ea, la un moment dat, foarte bine. Este reprezentarea cuiva anume, ori e o creație personală? Aș zice că recunosc unele detalii, dar nu le pot fixa cu precizie.

― Și una și alta, zise Charlotte, uitându-se și ea la imagini. Știam cam ce vreau să construiesc, iar pentru acest lucru m-am inspirat din mai multe surse. A ieșit ceea ce se vede. Un soi de slender-man, mandibulă mobilă, dinți de zece centimetri, ochi în mijlocul frunții, brațe foarte lungi, cu șase articulații, degete terminate în gheare oțelite. Picioarele scurte, groase și foarte rezistente, pentru că nu am nevoie de multă mobilitate în acel spațiu. Nu intenționez să tărăgănez lucrurile, vreau ca totul să decurgă foarte repede, însă el să simtă și să vadă totul până-n ultima clipă.

― Așa este cel mai bine. Întotdeauna însă va rămâne un element de neprevăzut. Ceva ce poate schimba lucrurile într-o fracțiune de secundă.

― Sunt conștientă de asta. Am derulat scena de mii de ori în minte. Sunt pregătită să fac ceea ce e nevoie.

Femeia dădu din cap.

― Bine, domnișoară Vallon. Trimit chiar acum datele la camera de reconstituire. Nu va dura mult, programul este pregătit. Trebuie doar ajustată puțin dimensiunea și perspectiva. Dar, cât așteptăm, voi sublinia câteva detalii. Sunt chestiuni obligatorii, iar contractul încheiat vă impune să ascultați, oricât de bine le cunoașteți…

Charlotte încuviință și închise ochii. Glasul femeii îi atingea urechile ca o apă călduță, parfumată. Se lăsă în voia lui, mișcându-și ușor capul de sus în jos.

― În primul rând, nu trebuie să uitați că vă puteți răzgândi în orice secundă, zise femeia. Până-n clipa-n care veți pune piciorul în pragul camerei de reconstituire, decizia vă aparține. Noi nu încercăm să ucidem oameni aici. Amintirea dumneavoastră a fost recreată perfect de tehnicienii noștri, după relatările oferite, poze vechi ale locuinței și ale familiei și diverse alte surse care ne-au fost la îndemână. Creierul va nivela oricum micile scăpări, pentru că veți intra acolo cu conștiința faptului că locul vă aparține. O chestiune esențială. Este o întoarcere în timp veritabilă. Toate evenimentele vor fi înregistrate cadru cu cadru, secundă cu secundă, și trecute apoi într-o capsulă de memorie specială, ce vă va fi înmânată la sfârșitul ședinței. O puteți viziona, pe urmă, ori de câte ori doriți folosind o unitate obișnuită. Altfel n-ar avea niciun rost, nu? Capsula este confecționată dintr-un material anume inventat de firma noastră, foarte rezistent la orice fel de șocuri, e adaptabilă și cu o calitate a imaginii ireproșabilă. Poate fi conectată și la VR. Este sensibilă doar la … anumite substanțe fluide.

― Substanțe fluide?

― Salivă. E sensibilă la salivă. Orice ați face, evitați să o umeziți cu salivă. Specialiștii încă lucrează la acest aspect, nu s-a descoperit o metodă viabilă de protecție în acestă privință. Deteriorarea poate surveni foarte repede.

― Înțeleg.

― Experiența dumneavostră va fi cumplit de intensă. Resimțită real. Datorită ingredientelor din serul pe care îl vom folosi, dumneavoastră, domnișoară Vallon, veți fi într-adevăr acolo, iar pericolul va fi cât se poate de adevărat. Dacă, dintr-un oarecare motiv, nu reușiți să vă mențineți cumpătul, ori nu sunteți în stare să vă duceți planul până la capăt – plan care vă aparține în totalitate, noi declinăm orice responsabilitate în acestă privință – cumulul de emoții, vinovăție, teamă, toate astea vă vor strivi, vă pot provoca un stop cardiac, ori un anevrism major. Puteți deceda acolo, înțelegeți asta? Repet – înțelegeți?

― Da, murmură Charlotte.

― În regulă. E, aproape, timpul. Nu uitați, vă puteți răzgândi doar până veți trece pragul acelei uși din spatele meu.

Unitatea de pe biroul femeii în gri țiui scurt și ecranul afișă câteva cifre.

― Totul e gata, domnișoară Vallon. A sosit și codul de activare. 8869. Nu trebuie să-l țineți minte. Va fi inserat în toți pereții casei, vizibil doar pentru ochii dumneavostră. Trebuie să-l rostiți la momentul potrivit – sau oricând doriți – și totul se va desfășura conform instinctelor, nevoilor și forțelor de care dispuneți. Deciziile vă aparțin în totalitate. Puteți trece dincolo, colegii mei vă vor îndruma mai departe.

― Vă mulțumesc.

Charlotte se ridică, cu rucsacul în brațe, și se îndreptă către ușa din spatele biroului.

― Domnișoară Charlotte? zise femeia în gri fără să întoarcă capul.

― Da?

― Folosiți codul. Sunteți pregătită să faceți asta. Am avut clienți care au renunțat să-l folosească, alegând astfel sinuciderea – din solidaritate cu victimele, vinovăție, atracție reprimată față de criminal, nevoia de a se supune destinului care le-a permis să supraviețuiască unei situații ce-ar fi trebuit să le curme viața. Prostii, dacă mă întrebați pe mine. Există un singur mod de a obține satisfacție.

― Nu vă faceți griji. Știu exact ce trebuie să fac.

― Sunt sigură. Folosiți codul. Pentru că…

― Da, zise Charlotte. Pentru că, altfel, o să mor acolo.

 

4.

Mirosurile erau aceleași. Uitase de ele.

Mirosuri familiare – totuși groaznice din cauza subtilității cu care ieșeau în evidență, unul după altul, reconstituind cu acuratețe atmosfera locului, dimensiunea amintirii, profunzimea ei. Creierul lucra, nivela golurile, aducea din cele mai adânci zone ale conștiinței tot ce uitase – arome, sunete, forme.

Era întinsă pe o parte, într-un cot și deschisese pur și simplu ochii. Purta o pijama cu flori – mici buchețele de trandafiri – și pijamaua mirosea a ciocolată cu căpșuni și a seară, era răcoroasă, moale și ochii lui Charlotte se umplură dintr-o dată de lacrimi, pentru ca imediat după aceea, un nod înfiorător de spaimă să-i blocheze complet răsuflarea.

Se zvârcoli, sufocată, se ridică în fund și aruncă într-un colț cartea pe care o ținea în mâini. Volumul zbură, cu foile fâlfâind și răsturnă lampa de lângă saltea.

Cămăruța de sub scară. Era în cămăruța de sub scară. Ca în seara aceea de demult – ceea ce însemna că, nu după mult timp, aveau să se audă zgomotele care o deșteptaseră atunci. Era liniște deocamdată, așa că aruncă o privire de jur-împrejur, lăsând lacrimile să-i curgă nestingherite pe obraji, să se înoade sub barbă, să picure pe cearșaful saltelei. Oricum nu le putea opri.

Nici nu dorea asta.

Sunt trează.

Lampa răsturnată. Salteaua cu așternuturile imprimate cu dovleci de Halloween. Mirosul ușor de lemn, dulce-acrișor, al pereților. Mormanele de cărți din colțuri. Punga cu chipsuri cu cașcaval, desfăcută lângă mâna ei. Valuri de frisoane o năpădiră, trecând prin corpul ei ca niște descărcări electrice și trebui să-și ducă palmele la gură ca să-și înăbușe țipătul care-i umplu brusc toată ființa.

Palmele ei mici, de fetiță. Mici de tot.

Le privi cu uimire – mânuțe străvezii, parcurse de rețelele albăstrui ale venelor.

Era acolo. Se întorsese în timp. O fată de optsprezece8 ani în corpul uneia de zece ani.

O amintire, prea mare ca s-o poată reprima, căzu de undeva de sus parcă peste ea și i se sfărâmă în interior, impregnând fiecare celulă a corpului.

Cămăruța de sub scară. Căsuța de Jos, cum obișnuia să-i spună. Tăcutul ei refugiu, oaza de liniște, portalul prin care evada de fiecare dată în lumi neștiute, fantastice, pline de creaturi ce bântuiau visele și se hrăneau cu spaimele prea reale ale vieții de zi cu zi. Un perimetru micuț, confortabil, numai și numai al ei, în care obișnuia să petrecă ore întregi.

Căsuța de Jos.

Se uită uluită în jur.

Își amintea clar cât de mult insistase pe lângă părinți să-i cedeze minusculul spațiu – maică-sa avea planuri precise în legătură cu acea zonă, planuri ce implicau găleți, mopuri și diverse produse de curațat – iar când obținuse, în sfârșit, aprobarea lor (după insistențe aproape isterice), transformase acea zi într-un fel de sărbătoare ritualică. Își petrecuse o după-amiază întreagă cărând acolo tot felul de lucruri – saltea, cearșafuri curate, trei perne, o lampă de citit. Împodobise pereții cu postere cu personajele preferate din filmele de animație și, bineînțeles, dusese jos toate teancurile de cărți favorite, în special seriile fantasy și teen-horror. Dacă nu ieșea afară, la joacă, ori nu-și petrecea timpul cu Brizze, era în Căsuță mai mereu, citind cu febrilitate, transportată în lumile născute de paginile cărților, studiind fermecată edificiile construite de cuvintele așezate pe foi de cine știe ce mâini magice. Seara, după ce mama o silea practic să se ducă la culcare, în camera pe care o împărțea cu surioara mai mică și după ce părinții se culcau, în sfârșit, mai mereu cobora tiptil și mai fura câte-o oră de citit, cufundată între pernele cu miros de iasomie și rodie. Așa se întâmplase și în seara aceea… în urmă cu aproape 8 ani.

Îți amintești?

Sunt dincolo. Toți trei.

(Și el).

Tocmai descoperise seria Goosebumps; citise vreo două cărți și devenise fan instant. Începuse „Plaja bântuită”, citise pe nerăsuflate jumătate din poveste ascunsă în baie și abia aștepta să parcurgă și restul seara, așa că nici nu-și dăduse seama cât de târziu se făcuse. Tocmai ajunsese la scena în care bătrânul din peștera din golf avertiza personajul principal în privința adevăratelor fantome de care trebuia să se ferească, când somnul o furase pe nesimțite, astfel că rămăsese cu scena aceea în minte și chiar o visa în clipa-n care firele fragile ale fantasmelor fuseseră deteriorate de niște zgomote stranii ce nu aveau ce căuta acolo. Chiar deloc, deloc. O serie de mârâituri guturale, de gemete joase, distorsionate. Sărise buimacă din somn, fără să conștientizeze unde se afla, mâna se îndreptase instinctiv spre telefon – trecuse de două noaptea. Ieșise din micul refugiu clătinându-se, se îndrepta către baie când sunetele acelea se auziseră din nou. Veneau din direcția ușii întredeschise a sufrageriei, așa că se dusese acolo și privise prin crăpătura ușii la tot ce se întâmpla. Mult timp. O veșnicie. Încremenită, împietrită, imobilă ca o stană de piatră.

Iar după ce totul se încheiase, se târâse în camera de sub scări și căzuse în cel mai profund somn pe care i-l oferise creierul șocat – o gaură fără fund în care se picase cu capul înainte fără a încerca să se gândească la nimic, o comă pe care și-o dorea nesfârșită. Căzuse acolo, în străfunduri, căzuse cu ochii închiși și simțurile amorțite, căzuse și încă se mai rostogolea în adâncuri când cineva o scuturase cu fermitate. Se trezise față-n față cu câțiva polițiști, cu chipurile albe ca varul, cu ochi șocați, neliniștiți.

Trecuseră, așadar, ani de atunci. Zgomotele care o treziseră, mârâiturile și gemetele, făcuseră parte din toate visele și coșmarurile ei, un fond sonor cumplit în rama căruia construise răbdătoare toate detaliile planului pe care avea acum ocazia să-l ducă la bun sfârșit.

Se răsuci și se mai uită o dată în jur, cu inima împietrită de groază. Cu anticiparea momentului ce avea să vină, strângând-o de gât ca o mână încleștată de agonie. Nu mai era mult timp până când trebuia să acționeze.

Te rog, te rog, te rog…

Și, într-adevăr, tocmai zgomotele pe care se temuse ani întregi că le va auzi din nou, zgomotele pentru care se credea pregătită, se auziră chiar în acea secundă – un mârâit cavernos, urmat de-un geamăt și apoi câteva cuvinte neinteligibile, grele ca niște pumni ce izbiră pereții ascunzătorii parcă în căutarea ei. Pe urmă, imediat, mârâituri ce semănau cu niște ordine.

Acestea erau sunetele care-o deșteptaseră atunci. Acestea erau sunetele ce trebuiau acum s-o determine să se miște. Lucrurile erau în plină desfășurare. Nu mai puteau fi oprite. Iar dacă rămânea pe loc, cei pe care îi iubea aveau să sufere din nou și din nou și de data asta numai din cauza ei.

Se ridică în genunchi, cu degetele pe clanța ușii. Mâna înfiptă în gât slăbise puțin strânsoarea. Totuși, ceva o deranja. Ceva nu era cum trebuie. Ceva ce strălucea la periferia câmpului vizual. Roti capul. Un fel de ceață trandafirie plutea la baza unuia dintre pereți, lângă cearșafurile mototolite. În clipa-n care ochii i se opriră asupra ei, se mișcă ca suflată de vânt, despărțită în șuvițe și bucle, în triunghiuri și cercuri. Figurile acestea sfârșiră prin a crea o serie de cifre tremurătoare, dar extrem de clare: 8869.

Codul.

Charlotte se mișcă atentă. Cifrele se destrămară în lungul așternuturilor. Un nou geamăt o făcu să strângă din dinți, însă deschise ușa, se strecură afară și făcu câțiva pași pe holul întunecat al casei, cu ochii înlăcrimați și inima-n gât.

Ușa sufrageriei era întredeschisă, iar prin crăpătură trecea o dungă palidă de lumină, ce se așternea de-a latul covorului până în ușa bucătăriei. Ceea ce însemna că nu fusese aprinsă lustra din cameră, ci doar lampa mare, cu picior, de lângă fotoliul unde obișnuia tatăl ei să citească.

Suspine. Gemete. Un plâns sufocat.

Și mârâiturile grele – mârâituri ce conțineau cuvinte pronunțate de o voce foarte joasă, cu inflexiuni subumane, infecte. Charlotte începu să tremure. Mai avea doar un metru până în ușa sufrageriei. Călcă în dunga de lumină. Degetele atinseră clanța. Balamalele scârțâiră ușor – numai o secundă. Lacrimile îi șiroiau pe obraji, nu se opriseră deloc.

Un nou suspin înăbușit.

Charlotte intră în cameră. O fetiță slăbuță, cu părul blond ciufulit, îmbrăcată într-o pijama cu trandafirași roșii. Pregătită să facă ceea ce-și dorise mereu să facă.

Erau acolo. Toți.

Nu mai exista loc de ezitări. Bărbatul răsucise capul în momentul în care pășise înăuntru. Se uita fix la ea. Pentru o milisecundă, Charlotte îl ignoră și își lăsă ochii să cuprindă întreaga dimensiune a sufrageriei. Părea cumva mai mare decât își amintea – ori poate creierul încerca să-i spună că e prea fragilă pentru ce-și închipuia că putea face? – însă lucrurile de acolo îi erau sfâșietor de familiare, deși făceau parte din decorul acelei scene groaznice, ce le corupsese pentru totdeauna sensul pe care-l serveau în acel perimetru. Unele fuseseră mutate de la locul lor – măsuța din fața televizorului, de exemplu, ori fotoliul de lângă bibliotecă – și toate păreau deja complice ale bărbatului care stătea în picioare în mijlocul sufrageriei, mai ales că de brațul fotoliului atârna o pereche de blugi largi, răpănoși. Blugii lui.

Întreg spațiul părea o pânză lipicioasă de păianjen în care stăteau prinși fără nicio șansă de scăpare, mami, tati și surioara ei, Brizze, în timp ce păianjenul care-i capturase se mișca în fața lor slăbănog și transpirat, cu un rânjet sinistru curgându-i pe buze.

Charlotte elimină gândurile inutile și încercă să se concentreze. Furia luă încet locul fricii. Brațele i se încordară, gura se blocă într-un rictus, picioarele-i deveniră rigide, respirația se acceleră, șuierând printre dinții strânși. Poate că data trecută nu fusese în stare să acționeze, poate că fusese și vina ei într-o bună măsură pentru ce se întâmplase cu întreaga familie – ar fi putut să sune măcar la poliție – însă, iată, își găsise drumul înapoi și de această dată trebuia doar să deschidă gura și să pronunțe un cuvânt pentru a îndrepta lucrurile odată pentru totdeauna.

Bărbatul slăbănog ținea în mâna stângă o armă. Charlotte știa foarte bine ce este, știa cât rău putea face, dar în clipa aceea numele îi scăpa. Își amintea doar că putea trage repede și fără zgomot, iar individul se afla acum chiar în fața ei, cu o expresie de surpriză unsuroasă pe chipul nebărbierit, plin de pete maronii și găuri săpate de vărsat, cu pielea obrajilor numai riduri și cicatrici, ca o bucată de scoarță veche. Ochii îi străluceau cu o intensitate greu de suportat, flăcări aprinse la capătul unui fitil ce cobora adânc în corpul pregătit să explodeze și nu era numai nebunie acolo, ci o plăcere de-a dreptul grotescă, un extaz pervers și negru, un mănunchi de emoții corupte, așezate într-o groapă de instincte hrănite de experiențe ce deformau însăși rădăcinile realității.

Dacă existau monștri pe lume, atunci acesta era unul dintre cei mai groaznici și trebuia distrus fără niciun fel de resentiment.

― Tati…, murmură Charlotte.

Tati era în stânga sufrageriei, lângă televizor, în genunchi, cu mâinile și picioarele legate și gura acoperită cu bandă adezivă. Ochii lui imenși, căscați de durere și neputință, păreau că urlă în direcția ei – fugi, ieși din cameră chiar acum!! – așa că Charlotte îi zâmbi cu greutate și îi făcu semn să nu-și facă griji. Un semn mic, de împăcare. Mami se afla în cealaltă parte a camerei, pe canapea, fără haine pe ea, imobilizată, iar Brizze ceva mai încolo, lângă bibliotecă, legată într-un scaun, urlând încontinuu în banda adezivă ce-i acoperea și ei buzele.

Bărbatul din mijlocul sufrageriei răsuflă din greu. Arma din mâna lui se îndreptă spre Charlotte. Pistol cu amortizor, se deblocă creierul fetei. Așa se numea. Individul purta o cămașă albastră, descheiată la gât, și nimic altceva în rest.

― Fetițță, bolborosi el cu gura plină de salivă. Fetițță scumpă, cum de n-am dat de tine până acum? Bănuiam eu că trebuie să mai fie cineva în casă, cum să nu, bănuiam… doar sunt două paturi în dormitorul de sus… E bine așa… foarte bine… hai, fetițță, vino încoace. N-are rost să te întorci, n-are rost.

Vorbea greu, cu o voce monotonă și încărcată din cauza buzei de jos despicată în două, deformată, iar în timp ce bolborosea se apropia de Charlotte cu arma întinsă și mâna i se tot lungea, se lungea, până ajunse chiar lângă fruntea ei, iar fata îi simți răsuflarea duhnind a alcool și mirosul împuțit al transpirației, miros de porc înjunghiat. Îl lăsă să se apropie mai mult, îl lăsă, nu făcu niciun pas, dar gura i se întredeschise.

― Așa, așa, mormăi el, așa fetițță dragă, să nu-ți faci griji. O să se termine repede. Uite, treci acolo lângă surioara ta, vrei? Sau vrei la mami – uite-o pe mami, ce cuminte stă. Mama ta e o femeie foarte ascultătoare, nici nu se mișcă. La tati – nu, la tati nu se poate, cu tati am o treabă chiar acum, hahaha, așa e, o să rezolv totul repede-repede. Cât ai clipi. Hai fetițță, n-ai unde să te duci, n-ai…

Coborî un pic brațul cu care ținea arma, iar cu cealaltă mână încercă să apuce umărul lui Charlotte.

― Atinge-mă și o să-ți înghiți mâna, găozar putred ce ești, rosti brusc fata, foarte calmă. Rămâi pe loc, altfel îți smulg scârnăvia aia dintre picioare și ți-o îndes pe gât.

Bărbatul se opri, surprins nu atât de atitudinea ei, cât de limpezimea cu care fuseseră pronunțate cuvintele. Pe chip îi apăru o urmă de surâs. Îi făcea plăcere ce se întâmpla, situația îl stârnea mai mult, sigur că da. Bolborosi și scuipă într-o parte, iar degetele atinseră umărul fetei.

― Îmi place că te împotrivești așa, fetițță, tare îmi place, zise el mestecând cuvintele în salivă. Noi doi o să facem un joc special. Se numește – lasă, ne gândim noi la ceva. Dar să știi, nu o să ai nimic de…

Charlotte dădu capul pe spate și urlă. Un urlet lung, de durere și frică, de bucurie, de încântare, un urlet în care se amestecau cuvinte, cuvinte magice, un urlet ce țâșnea din cele mai înfiorate neguri ale conștiinței sale.

― 8869, ticălosule! răcni ea. 8869!!

8. 8. 6. 9.

…opt opt șase nouă…

Bărbatul încremeni, cu gura căscată, încercând să înțeleagă. Ridică instinctiv arma și o îndreptă spre fruntea fetei. Răcnetul lui Charlotte se opri deodată cu un trosnet de oase frânte. Gura i se despică, capul îi căzu pe-un umăr, trupul i se răsuci, cu picioarele înșurubate în podea. Coastele pârâiră, gâtul se lungi. Dinții expuși începură să crească, gura căscată se surpă în ea însăși, maxilarul se lăți, ochii îi ieșiră din orbite, însângerați. Se umflară și crescură, apoi se uniră într-unul mare, uriaș, în  mijlocul frunții care, la rândul ei, se înălță, cu sprâncenele transformate într-o barieră groasă de țepi.

Trupul fetei se deșiră, brațele se duseră până la podea, animate de mușchi puternici, în timp ce picioarele dispăreau într-o masă viermuitoare de tentacule cu ventuze alungite, presărate cu zimțișori din care picura sânge și acid gastric. Unghiile de la degetele mâinilor se transformară în gheare îndoite ca niște cârlige, și cu una dintre ele Charlotte smulse arma bărbatului, aruncând-o în gâtlejul ei căscat, negru ca o gaură a iadului.

Individul guiță ca un porc și încercă să se retragă. Frica i se citea în albul ochilor. Charlotte se îndreptă, cu capul aproape atingând tavanul, cu pieptul dezgolit acoperit cu gurițe mici, de fetiță, care clefăiau și râdeau încontinuu, scoțându-și afară limbuțele trandafirii, și întinse după el brațele musculoase.

― Ticălosule, cântară gurițele de pe pieptul ei, ticălosule, ti-că-lo-su-le…

Charlotte cânta și râdea. Cine o mai putea opri? Era vremea ei acum, vremea celui mai puternic, timpul răzbunării și al foamei de nepotolit.

― Ti-că-lo-su-le, ti-că-lo-su-le, ti-că-lo-su-le…

Îl apucă pe bărbat cu ghearele de păr și cu singură smucitură îi smulse scalpul. Nu-l lăsă nici măcar să țipe. Imediat îi vârî degetele pe gât și trase de acolo tot ce putu prinde, limba, o parte din faringe și esofag, în timp ce, cu ghearele celuilalt braț, apuca chestia aia ridicolă care-i atârna între picioare și o rupea brusc, privind cu satisfacție șuvoaiele de sânge ce țâșneau din trupul criminalului.

Își împreună mâinile, făcu un bulgăre din limbă, esofag și penis, și-l repezi cu toată puterea în gaura ce se căscase în locul gurii bărbatului, îndesându-le adânc în gâtlej, presându-le jos, tot mai jos, până brațul i se cufundă în masa moale a intestinelor. Acolo se opri un moment, satisfăcută de pulsația fierbinte a acelui culcuș moale și ascuns, apoi degetele se răsuciră și forțară totul afară, măruntaie și plămâni, azvârlind rămășițele prin gheizerul sfâșiat al trupului pe care-l desfăcea acum în două, rupându-l cu ușurința cu care un copil ar fi rupt o foaie de hârtie.

Sângele îi țâșni în ochi, pe față, mirosul puternic de carne și fecale o făcu să amețească. Își pierdu cumpătul, era îmbătată de mirosuri și sunete, bucăți de organe cădeau greu pe podea, plescăind, trosnetul oaselor rupte crea o melodie egalată numai de zumzetul fericit ce-i cuprinsese creierul și își împrăștia reverberațiile delicioase în tot corpul ei înfiorat de bucurie.

Continuă să rupă, să sfâșie, să înghită și să lovească, să muște și să privească. Strivi oase, rupse artere și ligamente, înghiți hălci mari de carne însângerată, le hăpăi, se înecă, tuși pufnind nori de sânge, înghiți mai departe. Scurma ca un mistreț prin resturile amestecate. Rupse un picior, smulse degetele unei mâini ca pe niște buruieni, iar când dădu peste craniul spart al bărbatului, cu o expresie de comică teroare întipărită pe fața bărboasă, răcni de plăcere și îl făcu terci cu ghearele și cu dinții, pocnind în fălci oasele și sorbind sângele.

Urlă, mârâi, aruncă în sus rămășițele cadavrului, sfărâmă șira spinării, prefăcu în așchii sternul, apoi întinse ghearele de-o parte și de alta și adună  la un loc toate bucățile sfâșiate ale bărbatului, le strânse și le puse una peste alta, până ce făcu o moviliță zemoasă în mijlocul covorului din sufragerie. Adulmecă apoi grămada, înghiți o halcă din ea, o mai adună puțin, pe urmă se roti de câteva ori în jur, înainte de-a se tolăni deasupra, cu gura căscată și limba atârnându-i printre colți, ca o leoaică ghiftuită, uitându-se în sus cu ochi împăienjeniți de satisfacție. Știuse că avea să se simtă bine, nu avea cum să fie altfel, dar sentimentele care o traversau acum nu aveau niciun corespondent în conștiință, așa că le lăsă pur și simplu să o umple, să o desăvârșească, să-i alimenteze creierul și inima.

Prin minte îi treceau imagini bizare. Se simțea un pic detașată de propriul corp. Ca și cum ar fi fost și în el și în afara lui – dar era bine, foarte bine, ea era micul punct din univers și din toate lumile închipuite spre care se concentrau atunci toate vibrațiile pozitive ale vieții, iar în gură avea gustul mult așteptat al sângelui.

Porcule.

Oftă și râgâi. Cât se poate de real.

Aflați la locurile lor, legați, așa cum fuseseră și când intrase în cameră, părinții ei se holbau încremeniți la întreaga scenă, iar Brizze urla în continuare în banda adezivă. Charlotte îi privi pe rând, cu dragoste, le mângâie din ochi trăsăturile și conturul trupurilor, apoi râgâi iarăși și regurgită o fâșie zdrențuită de carne. O studie un moment, distrată, cum aluneca acoperită de mucus și bale peste celelalte resturi, apoi o înșfăcă cu dinții și o înghiți din nou.

― Mami, tati, gâlgâi ea spart. Draga mea Brizze… Sunteți bine acum, sunteți bine. V-am salvat. Îmi pare tare bine să vă revăd. Ați fost în gândurile mele zi de zi. L-am prins pe ticălos, ați văzut? L-am prins. Nu a apucat să vă facă nimic de data asta. L-am prins, animal degenerat și dezgustător. Îmi pare rău că nu am reușit să fac nimic pentru voi atunci, puteam măcar să sun la poliție, știu, dar am înlemnit. Nu-mi mai funcționa niciun mușchi. Mi-era imposibil să mă mișc. Am ținut însă minte totul, fiecare amănunt, oricât de sfâșietor, am ținut minte pentru ziua asta. Și am reușit, chiar am reușit. Vedeți?… Sunteți bine, simt cu adevărat că sunteți bine și veți fi bine pentru totdeauna de-acum… aici, în mintea mea. Mami, tati… vă iubesc și… Brizze, micuța, adorata mea Brizze… stați numai o clipă, vin imediat să vă dezleg…

 

5.

Sunt fericită, gândi Charlotte.

Deschise ușa biroului și intră. Femeia în costum gri se ridică imediat de pe scaun, se îndreptă către ea și, fără s-o întrebe dacă era de acord cu acest gest, o strânse tare în brațe. Avea ochii plini de lacrimi.

― Minunat, îi șopti la ureche, minunat. A fost… înălțător. Brutal și minunat. Toate felicitările mele. De mult nu am mai fost martoră la ceva atât de dur. Așa cum trebuie să fie. Întotdeauna.

Charlotte înclină din cap, fără să spună nimic. Expresia de pe fața femeii îi era de ajuns. Nu mai avea nicio îndoială că împărtășeau un trecut cu multe puncte comune.

Femeia se întoarse și luă de pe birou o cutie micuță, roșie, cu un simbol auriu pe capac – un șarpe cu gura deschisă. I-o întinse fetei.

― Aici aveți pastila de memorie. O puteți viziona oricând doriți. Sper din tot sufletul că sunteți satisfăcută de serviciile noastre.

― Mulțumesc, răspunse Charlotte. Dincolo de orice așteptări.

 

6.

Paznicul – care-și redobândise cumva înălțimea obișnuită – o conduse până la ieșirea din instituție. O salută politicos, apoi, așezat pe băncuța din fața ușii, se cufundă într-un noian de reprezentări. Charlotte se uită la ceas. Era încă foarte devreme. Trecuse mult timp în mintea ei, dar până seara, când trebuia să sosească trenul ce avea s-o ducă înapoi, în insignifiantul ei village, mai erau ore destule. Foarte bine. Nu se grăbea. Chiar simțea nevoia să se plimbe un pic. Nu să reflecteze. Doar să facă vreo câțiva pași. Oricum gândurile nu i se închegau în minte. Pluteau înfoiate de colo-colo, lovindu-se ușor unele de altele, ca niște norișori pufoși de vată, iar sufletul îi era îndepărtat și calm ca un lac de munte.

Traversă strada, ieși printre blocuri pe bulevard și începu să meargă încet pe trotuar, uitându-se la firmele magazinelor. Soarele strălucea sus pe cer, se făcuse foarte cald, orașul era aglomerat, însă Charlotte constată cu surprindere că acest lucru nu o mai deranja cine știe cât. Lângă un magazin de încălțăminte observă o terasă cu mese verzi și roșii și se îndreptă într-acolo, cu rucsacul atârnat neglijent pe-un umăr. Ceru o bere cu ghimbir și se așeză la o masă aproape de stradă. Oamenii treceau în sus și-n jos, tineri, turiști, muncitori, grupuri gălăgioase de fete, oameni de afaceri la costum și cravată – creveți, le spunea ea. Arătau parcă puțin altfel decât cum îi știa. Schimbați, gândi Charlotte. O impresie bizară. Probabil încă nu-și revenise după tot ce se întâmplase.

Bând din paharul cu bere rece, căută într-un buzunar al rucsacului și scoase de acolo cutiuța roșie. Cutiuța prinse o rază de soare și sclipi ca o bijuterie.

Brutal și minunat.

O răsuci de pe-o parte pe alta, o strânse între degete – dură și rece – apoi o deschise. Pastiluța de memorie se afla exact acolo, pe un suport de mătase, albastră cu reflexe verzui. Micuță-micuță. Cum putea un lucru atât de mărunt să cuprindă atâta durere? se întrebă Charlotte. Avea oare nevoie de ea?

O puteți viziona ori de câte ori doriți. E confecționată dintr-un material foarte rezistent. Sensibilă doar la anumite… substanțe fluide.

Încă simțea în gură gustul cărnurilor, dinții ei păstrau ecoul oaselor rupte, își amintea precis totul, trăia scenele sângeroase în fiecare fibră a organismului și se îndoia că acestă impresie avea s-o părăsească vreodată.

Și atunci?

Nu era mai firesc ca tot ce se petrecuse să rămână în conștiință sub forma unei amintiri cât se poate de reale, fără a mai fi nevoie de conservarea evenimentului respectiv pe un oarecare suport exterior? I-ar fi afectat legitimitatea. Charlotte surâse. Tati, mami, Brizze – erau în regulă. Sănătoși, neatinși. O stare de lucruri ce nu avea nevoie de nicio confirmare în plus.

Scose pastila din cutiuță. O învârti între degete. Apoi deschise gura și o așeză sub limbă. Câteva înțepături, un gust ușor amărui și ceva ca o mică explozie efervescentă, în timp ce pastila se dizolva în salivă, pe urmă un strop cald și unsuros ce se prelingea pe gât. Un fior îi străbătu umerii și pieptul. Ok. Ok. Totul îi aparținea din acel moment. Avea, în sfârșit, dreptul să se gândească liniștită la viața ei.

Îi era dor de micul ei village. De slujbă. Duse paharul la gură și bău trei înghițituri mari de bere.

De la una dintre mesele alăturate se ridică un tânăr. Vreo douăzeci și cinci de ani, înalt, îmbrăcat într-un costum crem. Trecu foarte aproape de masa ei, practic atingând-o, se îndreptă către bar, plăti acolo o bere, apoi se întoarse cu sticla în mână. De acestă dată se uită la Charlotte, schițând un surâs, înainte de a merge la locul lui, iar când trecu iarăși pe lângă de ea, îi simți parfumul dulceag-agresiv…

Fetițță...

În timp ce se așeza, Charlotte îi studie obrajii. Dintr-o dată, se închipui sărind din scaun, năpustindu-se asupra lui, înfigându-și dinții în carnea aia plină de pistrui, albă ca brânza, rupând bucați de carne și os, împroșcând cu sânge peste tot.

Își schimbă poziția și bău din pahar.

Tânărul avea pe masă un laptop-fluture. Îl deschise, apoi începu să studieze ceva, extrem de concentrat, nu înainte însă de a furișa o privire către fată, o privire foarte asemănătoare cu un zâmbet. Brutal și minunat. Charlotte se lăsă pe spate în scaun și râse, însă râse doar în mintea sa, pentru că era ocupată să-și șteargă atentă cu limba de pe dinți o peliculă imaginară de sânge.