– Un tur al galeriei?
Bătrânul custode al muzeului mi-a deschis uşile sălilor, lăsându-mă să colind nestingherită prin Peştera lui Aladin. Căci eram într-o grotă a comorilor: tablouri, sculpturi, statuete, amfore, fresce, tapiserii, cupe, ceasornice, monede – într-o dezordine aparentă, gradată astfel ca privirea să le cuprindă pe toate, să le discearnă pe rând, detaliu cu detaliu. Rarităţi, unicate, opere de artă ce îşi meritau piedestalul. Aur, argint, bronz, marmură, ametist; un haos ordonat, o babilonie savantă de materiale, forme, culori, stiluri. Fragmente, cioburi, secvenţe reîntregind vitraliul istoriei.
Sala Antichităţii greceşti şi romane, Sala Medievală, cea a Renaşterii şi ultima, cu racle transparente în care dormeau – relicve ale celor două războaie mondiale – puşti, baionete, mitraliere, grenade, mine. Cândva, împroşcaseră moarte, distrugere; acum, nu radiau decât lucirea mată a fierului, desuetudinea invenţiilor depăşite de generaţiile următoare. Păreau nişte fotografii sepia, neutre, inerte, benigne. Nu şi revolverul negru, aşezat pe un stativ de mahon. Arma aceea avea ceva sumbru, letal – încă ameninţător. „Uită-te la ce vrei, nu atinge nimic“, îmi spusese custodele.
Mi-am trecut palma peste ţeava netedă, brumată, apoi l-am luat în mână. Nu mă aşteptam să fie atât de greu şi era cât pe ce să îl scap. Îmi încleştasem degetele pe mâner, când o picătură mi-a căzut pe pleoapă, prelingându-se pe obraz, pe buze. O lacrimă? Nu era sărată, avea un gust sălciu de… apă?!
… Ploua: mărunt, necurmat, temeinic. Una dintre acele revărsări calme, continue, fără fulgere şi tunete, fără vânt, fără nimic spectaculos. Nu o furtună, ci un deluviu. Nu-mi aminteam cum, când începuse – acum o lună, două… trei? Ştiam doar că, de atunci, nu se oprise vreo clipă. Eu şi oamenii mei respiram apă, nu aer.
Eu?!
Din oglinda ciobită, un bărbat mi-a întors privirea. Obrazul tras, ochii, lama briciului – toate păreau cenuşii sub revărsarea şiroaielor. Apoi, tăişul s-a poticnit în ţepii bărbii, lăsând în urmă o pată de culoare. Şi nu era singura. Caracatiţe roşii se agăţau de uniformele celor răniţi, le acopereau uneori chipurile. Iar tranşeea era plină de morţi; zăceau toţi unde căzuseră, unii cu ochii deschişi, cu puştile încă în mâini, alţii răstigniţi pe spate, alţii sfârtecaţi. Printre ei, câţiva soldaţi dormeau, la fel de cenuşii, de neclintiţi. La parapete, santinelele vegheau într-o linişte ireală, adâncită de clipocitul monoton al ploii. Roteau periscoapele cu înfrigurată aşteptare, trăgeau prelatele de pe mitraliere…
Un şuier, apoi un bubuit apocaliptic, lăsându-ne – pe el, pe mine? – năuciţi, cu timpanele vibrând dureros. O explozie nu departe, împroşcându-mă cu noroi, sânge, resturi de creier, măruntaie. După care s-a dezlănţuit iadul. Obuzele treceau pe deasupra, unele nimereau în şanţ, împărţind moarte. Şrapnelele zburau ca nişte viespi, n-aveai cum te feri, unde te ascunde. Viaţă sau moarte, în indiferenţa sorţii. Urlete, gemete, blesteme, înjurături, acoperind ropotul ploii.
Apoi, vacarmul, nebunia au încetat la fel de neaşteptat cum începuseră. Prin perdelele de apă şi fum am desluşit câteva siluete, şchiopătând, împleticindu-se. Cum ar fi spus generalul nostru, la adăpost în cazemata lui de beton, „ne menţineam poziţia“. După un bombardament de artilerie, liniştea părea mai adâncă, aerul rarefiat, până şi ploaia suna altfel. Dar… eram vii – primisem, din nou, un răgaz.
Zeii sunt, însă, geloşi pe fericirea oamenilor. Şi au hotărât că lenevisem destul în noroiul cald şi moale. Venise timpul unei contraofensive – cinci sute de metri în bătaia mitralierelor germane… O plimbare care avea să ne revigoreze, să ne înalţe moralul. Şi spiritul; cât se putea de sus.
Am dat ordinul de atac şi m-am căţărat primul pe scară. Treptele lunecau, umede de ploaie, de sânge, dar nu m-am oprit, nu m-am uitat peste umăr. N-aveam de ce: oamenii mei mă urmau, ca-ntotdeauna, lăsând muribunzii să păzească tranşeea. Şi pe morţi, aşteptându-ne răbdători întoarcerea. Dacă nu… ne vedem Dincolo!
Un glonte mi-a şuierat pe lângă tâmplă şi m-am aruncat în noroi. Într-o clipă eram în picioare, gonind printre viespile de oţel, mitralierele ţăcăneau, rărindu-ne fără să ne încetinească, dar… – poate alerga cineva mai repede ca moartea? Din nou m-am pomenit pe burtă, în noroiul mustind de sânge. Mă ridicam, năucit, când am auzit uruitul motoarelor. Venea de sus, din văzduhul cernând cenuşă lichidă: avioane. Erau ale noastre sau ale lor?…
– Ce faci acolo ? Pune-l la loc!
Glasul bătrânului a refăcut tapiseria realităţii: tavanul cu stucaturi, lambriurile, vitrinele de sticlă. Frica însă, a rămas. M-a udat ploaia, m-am afundat în noroi, mi-au şuierat gloanţe pe lângă urechi! Fusesem acolo! O bucată de oţel… avea amintiri? O să treacă, respiră adânc, linişteşte-te, s-a terminat! îmi repetam, litanie menită să mă scoată din paralizia minţii, a trupului, să despartă coşmarul de normalitate.
Ştiam ce mi se întâmplase cu revolverul − îl citisem! Nu era pentru întâia oară când atingeam un obiect şi, în loc să-l simt doar neted ori zgrunţuros, retrăiam brusc ce văzuseră, ce simţiseră cei care îi împrumutaseră cândva mai mult decât căldura mâinii. Uneori obiectele „absorb“ imagini, sunete, emoţii care rezistă în timp, iar retrăirea lor poate fi… copleşitoare.
Custodele muzeului mi-a luat arma din mâini cu grijă, a pus-o înapoi. Tremuram şi mi-a făcut semn cu capul, ca un avertisment: nu eram singuri.
Am recunoscut imediat chipul bărbatului ce se apropia fără grabă: era el. Genunchii mi se înmuiaseră şi custodele m-a apucat de braţ, murmurând cu un zâmbet împăciuitor, destinat lui:
– Lucrurile sunt în vitrine dintr-un motiv, Kayla. Ai uitat?
Era supărat pe mine; şi îngrijorat. Cumva, am izbutit să mă ţin pe picioare.
– Ce…
a fost asta? am vrut să articulez, însă a ieşit o şoaptă răguşită. Bărbatul mi-a răspuns scurt:
– Un revolver Webley and Scott, MK 6, calibrul 0,455.
Trăsăturile, vocea aceea… Era tot proaspăt ras, dar părul îi crescuse în plete rebele, arămii. Unde erai, acum o sută de ani? Înainte să-l întreb, bătrânul a păşit între noi.
– Keeghan Thorson este unul dintre cei mai generoşi donatori ai muzeului. Revolverul a aparţinut străbunicului său, ofiţer pe Frontul de Vest. A fost la Vimy Ridge, la Passchendaele.
Cunoştinţele mele de istorie erau cam vagi, însă unele îmi stăruiau în minte.
– Passchendaele… n-a fost cucerit de canadieni în noiembrie 1917?
– Da, după zeci de atacuri, retrageri, bombardamente. Trei luni în care a plouat întruna.
Bărbatul nu mi se adresa direct. Vorbea… ca şi cum şi-ar fi amintit? Şi din nou vocea custodelui, parcă îndepărtată:
– Domnul Thorson provine dintr-o familie de militari de carieră. Au luptat în cele două războaie mondiale, în Coreea, Vietnam…
− După Marele Război au ales aviaţia, a completat Keeghan, cu aceeaşi bunăvoinţă detaşată cu care îşi făcea probabil donaţiile. În cer nu ajunge noroiul, este o moarte pe care unii o numesc… frumoasă.
Spusese Marele Război, nu Primul. Aşa îl numeau cei care îl trăiseră. Să fi fost o expresie rămasă într-o familie înrudită cu istoria sau… avea ceva de ascuns? Începeam să văd pretutindeni societăţi secrete, cabale, conspiraţii. Keeghan Thorson era doar un bărbat atrăgător, care mă privise cu un dezinteres deconcertant. Poate nu eram genul lui sau poate îl preocupa numai propria persoană. Uneori, aparenţele înşală; alteori, nu. Un soldat nemuritor care trecuse prin câteva dintre războaiele lumii? Un capriciu al codului genetic, repetând acelaşi chip, parcă tras la indigo, de la bunic la fiu şi apoi la nepot?
Unele enigme sunt sortite să rămână nedezlegate… Însă asta nu făcea parte dintre ele! Era destul să pun întrebarea potrivită şi exact aşa am făcut.
– La Passchendaele, în ziua ultimului atac… ale cui avioane au sosit primele?
A avut o ezitare aproape imperceptibilă înainte să răspundă.
– Ale lor.
Apoi ne-a întors spatele, îndepărtându-se cu paşi mari.