Erau în derivă.
AURORA plutea în beznă de mai bine de un secol. Cam așa. Era destul de greu să mai numeri anii când zilele și nopțile treceau în întuneric, fără niciun licăr, reci și lipsiți de suflare. Coridoarele înguste, care o traversau de la un capăt la altul, ar fi trebuit să ricoșeze pașii celor care plecaseră de acasă pentru totdeauna, ultimii oameni, dar acum erau mute. În mod normal, dacă ți-ai fi lipit urechea de pereții groși ai coloniei și ai fi ascultat atent, ar fi trebuit să îi auzi pulsând, o vibrație joasă, abia perceptibilă, a atomilor în fisiune, o serie interminabilă de explozii violente care propulsau hardughia către destinație. Doar capsulele coloniștilor mai funcționau, și nici alea toate, alimentate din rezervele de energie, câțiva bărbați și femei înghesuiți în păstăile lor, așteptând zadarnic ca cineva să îi scoată de acolo.
Dormeau, învăluiți în întuneric, și visau. Vise lucide, în care se străduiau să își controleze groaza de a fi fost abandonați în golul dintre stele de către AURORA. Printre întâlnirile cu familia de la ultimul Crăciun petrecut pe Pământ, sărutări la despărțire, îmbrățișări drăgăstoase, ori vreo ultimă noapte în așternuturi cu vreun necunoscut agățat într-un bar din astroport, o altă imagine se strecura obsesiv, declanșată la unison, aproape programatic, în subconștientul tuturor:
Regele și Regina, care se întorseseră în Marea Sală, ațipiseră de îndată, iar alături de ei întreaga curte regală – caii din grajduri, porumbeii de pe acoperiș, muștele de pe pereți, chiar și focul din șemineu înțepenise, adormind cu ceilalți; carnea de pe frigăruie nu se mai prăjea, iar bucătarul, care intenționase să îl tragă de păr pe băiatul din bucătărie pentru cine știe ce boroboață, se răzgândise și acum dormita. Vântul se potolise cu totul și nici o frunză nu mai pica din arborii care împrejumuiau palatul.
Urlau în somn, nădăjduind să se trezească, să își reia misiunea, dar nu îi auzea nimeni. AURORA era surdă la țipetele lor deznădăjduite, pierdută printre stele, la miliarde de kilometri de casă, nimic mai mult decât un corp ceresc ce plutea fără țintă, gata să fie prins în forța gravitațională a vreunei planete – o izbăvire celestă, deși improbabilă, care le-ar fi curmat, prin foc, suferința și nebunia de a fi rămas conștienți oră de oră, zi de zi, deceniu după deceniu, agățați doar de speranțe.
*
Nu îl îngrijora liniștea de cavou.
De fapt chiar se așteptase la asta. Străbătu coridorul lung și înghețat, bocănind fără grijă în timp ce își lumina pașii cu lanterna prinsă de cască. Arma îi atârna neglijent pe umăr, cu țeava izbindu-se regulat de pulpă. Pe viziera transparentă îi pâlpâia o diagramă, harta coridoarelor. Senzorii de pe Grimm, cu care acostase colonia, îi spuneau unde să meargă: stânga, dreapta, apoi drept înainte, iarăși stânga. Se opri în fața unei uși închise pe care scria cu litere roșii AURORA.
„AURORA. Zorile. Un nou început. Haios…”
Dintr-un buzunar al vestei își scoase o consolă portabilă. Desfăcu grijuliu panoul de control și prinse două fire cu cleme, unul albastru și unul verde, de circuitele lăsate la vedere. Butonă ceva, sigur pe el, iar din porțile de oțel se auzi un clic. Scoase consola, o vârî înapoi la piept și trase de ușă. Nimic.
„Nu valorează nimic, dacă nu o poți trezi…”
Se opinti și metalul scrâșni câțiva centimetri, fără să se deschidă. Se întoarse și își propti umărul în margine. Împinse cu putere. Ușa se urni un pic, suficient cât să treacă prin ea, de-a latul. Arma i se agăță de margine, iar clinchetul fierului se răspândi în ecou prin toată încăpearea, ricoșând dintr-un colț în altul. Vaierul neașteptat îl făcu să tresară.
Păși atent, crezând pentru o clipă că larma pe care o provocase ar fi putut să trezească ceva în pântecele coloniei, sau poate pe cineva care nu dormise în ultimul secol, ci rămăsese de veghe la căpătâile celor care visau. Cum se mai întâmplase și înainte. Liniștea îl învălui din nou, iar diagrama de pe vizieră nu semnală nimic neobișnuit. Își frecă palmele.
„Bună afacere.”
Se apropie de monitorul uriaș și își puse palma pe consolă. Rece. Apăsă la întâmplare câteva butoane. Bineînțeles, nu se așteptase ca nava să se resusciteze brusc, așa că adusese cu el și un generator portabil, de felul celor care se potriveau perfect pentru operațiunile de recuperare. Îl conectă și apoi apăsă pe butonul de pornire.
Din depărtare auzi un huruit înfundat. Podeaua se zgâlțâi violent. Un zvâcnet străbătu colonia dintr-un capăt în altul. Panourile prinseră viață, iar ecranul cel mare pâlpâi de câteva ori, luminând silueta celui care o adusese la viață.
AURORA rosti pe o voce sintetică, cea pe care o primise la naștere:
– Abatere din drum de 0.001 grade. Am ratat destinația acum 99.8 ani. În derivă. Eroare. Recalculez traseu.
– Nu mai recalcula.
– Recalculez. Protocol: Misiune principală: a) salvarea umanității; a.1) îngrijirea celor 18943 de coloniști (197 rămași în viață) care au plecat de pe Terra în 26 august 2049 cu destinația Hanau 18, din sistemul…
– Anulează!
– Negativ. AURORA e una dintre cele 25 de colonii cu supraviețuitori ai cataclismului climatic care a transformat…
– AURORA! Anulează protocoalele! Ai nevoie de parolă, știu. Stai o clipă.
– Parolă?
– Să văd care e care. Deci pentru AURORA… Care naiba ești?
– Parolă?!?
– Stai un pic. Deci… ah, da, asta e: ROSAMUND.
Ecranul se stinse și se aprinse iarăși.
– Protocol nou?
– Oprește energia în capsule, ROSAMUND.
– Ești sigur?
– Da.
– Energia a fost oprită. Protocol nou?
– Conectează-te la Grimm și caută în jurnalul de bord traseul care e trecut acolo. Apoi urmează-l.
– Recalculez traseu.
Se întoarse și părăsi liniștit camera de control pe ușa larg deschisă. 197 de data asta. Se putea și mai rău. Mult mai rău. Dădu din umeri. ROSAMUND era mai de preț decât nebunii care urlau neauziți prin golurile spațiului cosmic și care sperau că într-o zi vor putea să salveze rasa umană.
„Bună afacere.”
