— Willie, nu mă face să spun de două ori! strigă Brent cu o enervare teribilă în voce. Vii cu mine și gata!
Fratele lui mai mic era un fricos, ca întotdeauna. Poate că de vină era vârsta lui de doar doisprezece ani. Brent spera ca anii adolescenței să-i aducă lui Willie niște „cojones”, așa cum ar fi spus vecinul lor latino. Cu siguranță, asta a funcționat de minune pentru el. La șaisprezece ani, era mai încrezător ca oricând și gata să facă orice pentru a-i reuși ceea ce-și punea în gând. În ziua aceea avea ocazia să câștige niște bani pentru că Luiz, vecinul lor, îi sugerase că ar plăti o sută de dolari pentru un carburator de Chevrolet Camaro din ’69, mașină pe care el tocmai o recondiționa în garajul său. Și, când se ivește o oportunitate, nu poți, pur și simplu, s-o ignori.
Așadar, l-a târât pe Willie la depozitul de fier vechi din sudul orașului, unde spera să găsească piesa auto dorită. Avea o problemă, însă: curtea depozitului era păzită de un bătrân răutăcios pe nume Stanley „Un Ochi”. Acesta avea o față aspră și un aspect de pirat bătrân, cu acel petec negru peste ochiul stâng, de unde și porecla.
De ce avea nevoie de Willie? Pentru distragerea atenției. Trebuia ca Willie să-l țină ocupat pe bătrân în timp ce el căuta piesa auto. Dar, în afară de bătrânul Stanley, mai exista o amenințare despre care Brent a omis să vorbească. Se zvonea că bătrânul Stanley avea un câine turbat, mare și negru, cu ochi roșii strălucitori, numit Cerberus. Brent nu văzuse temuta fiară când trecuse pe lângă curtea depozitului cu o zi înainte, prospectând terenul, așa că spera că totul era doar un zvon.
Lumina zilei se diminua la ora apusului, facilitând infiltrarea lor în depozitul de deșeuri printr-o gaură din gardul din scânduri putrede, destul de departe de poarta principală.
— Willie, mergi spre poartă și, dacă bătrânul te întreabă ceva, spune că te-ai pierdut și nu știi cum să ajungi acasă. Doar ține-l ocupat. Ai înțeles?
— Dar dacă nu mă crede? întrebă Willie cu vocea lui nevinovată.
— Inventezi altceva, nu-mi pasă. Tu ține-l acolo.
Cu pași ezitanți, Willie se îndreptă spre poarta depozitului unde se afla cabana bătrânului Stanley. Astfel, Brent se putea concentra pe identificarea mașinii potrivite în stivele lungi de carcase metalice aruncate peste tot. Erau destule carcase de Chevy, dar niciuna atât de veche. În cele din urmă, norocul îi surâse și, într-un rând periculos de aproape de postul de pază al bătrânului Stanley, găsi ceea ce căuta. Ridicând capota mașinii vechi și ruginite, văzu cu uimire că unele piese străluceau în lumina difuză a înserării.
Probabil că au fost acoperite cu vopsea fosforescentă, se gândi el.
Scoase cheia de 12 din rucsac și slăbi șuruburile carburatorului. După ce desfăcu și conectorii cauciucați, îl putu scoate în siguranță. Și încă strălucea. Chiar atunci, se auzi un strigăt disperat.
Willie!
Alergă spre locul de unde venea țipătul și, la două rânduri de fierătanii mai departe, își văzu fratele mai mic încolțit de un câine negru, masiv. Poate că de vină era lumina ciudată a amurgului, dar ochii animalului străluceau, într-adevăr, roșii. Ce putea face? Brent duse două degete la buze și scoase un fluierat pentru a distrage atenția fiarei, dar fără succes. În cele din urmă, se apropie și aruncă piesa auto recent recuperată spre câine. Carburatorul căzu lângă paznicul patruped, dar în momentul în care atinse pământul colbuit, câinele și fratele său dispărură. Pur și simplu se evaporară.
Ce naiba a fost asta? se miră Brent. Nu băuse și nici nu fumase iarbă, dar cu siguranță asta fusese o halucinație. Carburatorul era încă pe pământ unde-l aruncase, doar că acum nu mai strălucea. Băiatul îl băgă în rucsac și se duse să-și caute fratele.
— Willie! Unde ești?
Niciun răspuns. Cutreieră tot depozitul de fier vechi, dar Willie nu era de găsit. În cele din urmă își luă inima-n dinți, se duse la cabana bătrânului și bătu la ușă.
— Ce vrei? se rățoi la el bătrânul Stanley, deschizând ușa.
— Scuzați-mă, domnule, l-ați văzut pe fratele meu mai mic? Are doisprezece ani, e cam atât de înalt, cu părul blond.
— Nu, n-am văzut niciun băiat. Și pleacă de aici, dacă nu vrei s-o iei pe cocoașă!
— Dar, domnule, poate că s-a speriat de câinele dumneavoastră, insistă Brent.
— Câinele meu e aici și nu-i deloc înfricoșător. Așa că vezi-ți de treaba ta!
Abia acum Brent observă, lângă ușa cabanei, un câine de talie mică, probabil un beagle. Departe de acea fiară înspăimântătoare de mai înainte. Complet derutat, Brent părăsi curtea și continuă să strige după fratele său, sperând că poate fi pe străzile învecinate. Nici acolo nu avu mai mult noroc.
Probabil că fricosul a fugit acasă, concluzionă el în cele din urmă și se îndreptă și el către casă.
Odată ajuns acolo, dădu ochii cu părinții lui care erau în living. Spera doar să nu-l întrebe pe unde umblase. Așa că a decis să le distragă atenția către altceva sau, mai bine zis, altcineva.
— L-ați văzut pe Willie? îi întrebă.
Fețele lor se schimbară instantaneu, iar tatăl lui izbucni furios:
— Ești drogat, sau ce ai? Nu avem chef de glumele tale bolnave.
— Nu tată, tocmai ce l-am pierdut…
— Brent, ce vorbești? L-am pierdut pe Willie acum doi ani. Sper că ți-ai luat medicamentele așa cum a spus doctorul Graves. Mama lui avea vocea tremurată și ochii îi sclipeau de parcă lacrimi aveau să îi inunde în orice clipă. Du-te în camera ta, ia-ți pastilele și liniștește-te! Da?
Băiatul se supuse, mintea lui încercând să dea sens acelei scene.
* * *
Brent se întorcea acasă atât de târziu, seara, pentru că prefera să hoinărească pe străzi decât să meargă acasă și să dea de aceeași atmosferă apăsătoare. De când fratele său mai mic, Willie, fusese ucis de un șofer beat în timp ce mergea cu bicicleta pe strada lor în urmă cu doi ani, părinții lui abia-și mai vorbeau, dând vina unul pe altul pentru acea tragedie. Sau, uneori, chiar ajungeau să-l învinovăţească pe el. Ce-ar fi putut el face? În acel moment se afla la prietenul său Danny și, când s-a întors acasă, întreaga sa viață a fost dată peste cap pentru totdeauna. Nu știa că, în seara aceea, viața lui avea să fie din nou răvășită.
Intră în sufragerie și văzu că ambii părinți aveau fețe care exprimau stări de spirit cumva diferite de cele din zilele anterioare. Total îmbunătățite. Mama lui pregătea masa.
— Ah, Brent! Ai venit tocmai la fix. Du-te și spală-te pe mâini și spune-i fratelui tău să coboare la cină.
Și ea spunea acele cuvinte cu chipul cel mai senin. Delira, sau ce se întâmpla? În casa aia, el era cel cu probleme, cel care lua pastile antidepresive și care mergea la terapie săptămânal. Chiar nu știa ce să mai creadă.
— Dar, mamă… vru el să obiecteze.
— Niciun dar… Ai auzit-o pe mama ta, interveni tatăl lui. Fii un băiat bun și fă cum ți se spune.
Se duse în camera lui și își lăsă rucsacul pe jos. Apoi, după ce se spălă pe mâini în baie, se întinse pe pat cu brațele sub cap și se holbă la tavan. Având doar lumina de pe noptieră aprinsă, pe tavanul alb al camerei sale se derula o scenă plină de umbre care veneau din cameră dar și de-afară. Crengile copacului de lângă fereastră se mișcau ritmic de la vântul blând al serii de toamnă. Ce se întâmpla cu părinții lui? O luaseră razna complet și negau cu totul tragedia familiei? Îl paște oare și pe el asta? Să piardă complet legătura cu realitatea?
Starea sa contemplativă, ca de visare cu ochii larg deschiși, fu întreruptă de o bufnitură ce se auzi din camera alăturată. Cea a fratelui său. Surprins, Brent se ridică și ieși pe hol. Se opri în fața camerei lui Willie, nelocuită timp de doi ani și care fusese transformată într-un adevărat altar în amintirea lui.
Deschise încet ușa și rămase cu gura căscată când văzu un băiat care semăna cu răposatul său frate stând pe pat și jucându-se cu o minge.
— Ce mai vrei? întrebă acesta.
Brent nici nu știa ce să spună. Șocul era prea mare; după doi ani de durere și tristețe, credea că o luase și el razna. Avea halucinații.
— Te-ai lovit la cap sau așa ceva? întrebă Willie văzându-l stând acolo, împietrit. Nici n-ar trebui să mai vorbesc cu tine, mai ales după ce m-ai lăsat acolo, singur, să mă descurc cu acel câine sălbatic.
— Nu știu despre ce vorbești, dar n-ar trebui să fii aici.
— Și unde ar trebui să fiu, cap sec? întrebă băiatul mai mic pe un ton ireverențios pe care-l folosea de obicei când era supărat pe el.
Da, asta cam suna cum ar fi vorbit fratele lui. Halucinație sau nu, Brent nu vru să pară și mai confuz decât era, așa că o întoarse:
— La parter, la masă. Mama ne așteaptă.
— Nu puteai să spui așa de la-nceput? spuse Willie, dornic ca întotdeauna să-și umple stomacul.
Avea să fie o cină interesantă. Când fratele său trecu pe lângă el, îl bătu ușor pe spate. Mâna lui întâlni materie solidă, semn că Willie nu era o fantomă, nici rodul imaginației sale.
* * *
Brent se uita pierdut la carburatorul care stătea pe biroul lui. Era doar o bucată de metal, inertă.
— De ce nu strălucești din nou, fir-ai să fii? întrebă el cu disperare.
După ce epuizase toate explicațiile posibile, Brent concluzionase că piesa auto era responsabilă pentru dispariția fratelui său. Dar nu doar a fratelui său. Întreaga lui lume dispăruse. Oamenii aceia de jos nu erau părinții lui. Se afla într-o realitate alternativă în care Willie era mort, pentru că mai devreme îi verificase camera și nu era nimeni acolo, doar o mulțime de poze cu el arătând mai tânăr.
Febril, Brent începu să răsucească disperat șuruburile carburatorului. Abia atunci observă că acesta diferea puțin față de alte carburatoare pe care le mai vazuse el. Avea pe o latură două șuruburi care intrau în corpul metalic al piesei, cu câte un șanț deasupra, pe care culisa un știft metalic. Deasupra acestui șanț fuseseră gravate, în metal, linii și numere. Era acolo un zero în centru, numere pozitive la dreapta și negative la stânga. Știfturile erau deplasate aleator de la centru. Începu să miște suruburile, înșurubându-le sau deșurubându-le pentru ca cele două știfturi să ajungă în poziția centrală. Gândea că, dacă le aducea le zero, putea ajunge și el în poziția inițială, adică acolo de unde plecase în acea alunecare nebunească printre realități alternative. Când atinse acest obiectiv, Brent se uită cu speranță în jurul lui, așteptându-se ca, în orice moment, decorul din jurul său să se schimbe. Nu avea el norocul ăla!
Aruncă, frustrat, carburatorul pe birou. De data aceasta chiar se schimbă ceva. Se găsea acum la locul unei scene pe care o mai trăise în timpul acelei zile. Willie era încolțit de câinele cu ochii ca tăciunii încinși, iar el tocmai aruncase carburatorul spre animalul feroce. Numai că, de data aceasta, timpul începu să curgă diferit. Cerberus uită imediat de Willie și se apropie de piesa auto, amușinând-o. Urechile i se ridicară de parcă ar fi găsit cine știe ce pradă valoroasă. Întoarse apoi capul spre cabana bătrânului Stanley și scose un lătrat scurt.
Brent ieși din starea de stupoare în care se găsea și se duse imediat la fratele său, aducându-l strâns lângă el cu o mână, fără să scape din ochi patrupedul amenințător.
— Te apăr eu, Willie, nu te speria! încercă el să-l liniștească pe fratele său.
Dar nici nu era nevoie. Cerberus părea că uitase de ei. Carburatorul acela nenorocit era tot ce îl interesa. Dar după șirul de carcase ruginite apăru o nouă amenințare: însuși bătrânul Stanley „Un Ochi”.
— Ce-i cu voi aici? Ați venit să furați, rahați cu ochi ce sunteți!
Scheunatul câinelui îi atrase atenția asupra carburatorului, ce încă mai strălucea în lumina scăpătată a amurgului. Stanley îl luă de jos, îl suflă cu grijă de praf apoi îi fixă cu ochi furioși pe cei doi „infractori”.
— Ați vrut să furați asta? Ha! Ziceți mersi că mai sunteți aici! le zise bătrânul pe un ton sinistru.
Cuvintele acelea aveau un nou sens pentru Brent. Acum el știa că amenințarea de care vorbea Stanley era alunecarea între universuri și nu colții câinelui său de pază.
Fixându-l necruțător cu privirea, bătrânul Stanley își dădu seama că băiatul cunoștea sensul ascuns al vorbelor sale. A naibii treabă! Mirosea a încurcături ce necesitau explicații, hârțogăraie… bătăi de cap.
— Îmi cer iertare, domnule, spuse Brent rupând contactul vizual cu bătrânul, credeam că piesa asta e fier vechi. Nu știam că e atât de importantă pentru dumneavoastră. O să plecăm acum…
Îl trase pe Willie după el și se îndreptară cu pași grijulii spre poarta pricipală.
— Și să nu vă mai prind pe aici! strigă bătrânul în urma lor.
* * *
Odată dispăruți cei doi, Stanley se duse direct la cabana sa. Ajuns acolo, puse carburatorul pe un raft alături de alte fierătanii din vasta sa colecție. Se așeză apoi la birou și scoase dintr-un sertar al acestuia un dispozitiv ovoidal pe care îl aduse în fața sa. Înlăturându-și peticul negru de pe ochiul stâng, din găvanul unde odată fusese ochiul său apăru o rază subțire de lumină roșie care scană dispozitivul. Imediat, acesta se aprinse dând o nuanță verzuie feței ridate a bătrânului.
— Controlul! Sunt agentul din postul de pază 1024. Este posibil ca una dintre componentele de translocare din grija mea să fi fost compromise. Rog cercetați posibile urme de translocări între universuri.
— Am înteles, 1024! Confirmă dacă acea componentă este asigurată, se auzi o voce venind din dispozitiv.
— Confirm!
— Vom trimite o echipă să recupereze întreg vehiculul interdimensional.
— Așa să faceți! Chiar mă întrebam dacă mai vine cineva după hârbu-ăla, înainte să-l mănânce rugina de tot, spuse Stanley pe un ton apăsat, apoi închise apelul apăsând pe suprafața verzuie a comunicatorului. Ai naibii mucoși! O să-mi iau un perdaf din cauza lor…
* * *
Alarma de pe noptieră suna enervant ca în fiecare dimineață dintr-o zi de școală. Brent se întinse și o opri cu mișcări îngreunate de somnul ce nu voia să îl părăsească.
Ce vise ciudate am avut noaptea asta, își spuse el. Ar trebui să mănânc mai puțin seara.
Dar, de fapt, își dădu seama că nici nu-și amintea ce mâncase în seara precedentă. Avea amintiri diluate, suprapuse, a două cine complet diferite. Dădu fuga în camera fratelui său mai mic. Willie era acolo, îmbrăcându-se pentru școală.
— Willie, spune-mi și mie, ce am avut aseară la cină?
— Iar ești ciudat? Am avut paste și te uitai tot timpul la mine de parcă nu te așteptai să mă mai vezi vreodată. Cred și eu că erai sigur că m-a înghițit fiara aia cu ochi roșii… Dacă nu apăreai să mă scapi de ea, nu te mai iertam vreodată.
Mânat de un impuls care nu era clar de unde izvora, Brent îl îmbrățișă pe fratele său.
— Willie, promite-mi un singur lucru: că o să mi te opui mai serios data viitoare când mai vreau să fac ceva prostesc.
Willie se smulse din îmbrățișarea fraternă zicându-i:
— Sigur, cap sec. Poți să-mi zici nu de două ori, de o mie de ori și nu mă mai iau după tine. Bine?
Era bine.
Numai că, pentru celălalt Brent, nu era deloc bine. Seara petrecută alături de fratele său dispărut îi sfărâmase echilibrul psihic și așa destul de fragil. Înghițise toate pastilele antidepresive din dulăpiorul de medicamente din baie după ce în dimineața următoare se trezise și Willie era dus pentru totdeauna, ca și mai înainte.
Din fericire, fusese găsit la timp și salvat. Din nefericire, nu se știa când mai putea ieși din sanatoriul de boli mentale în care-l internaseră.
