Ion Danciu s-a născut într-un sat de pescari bețivi, care de abia mai număra 85 de suflete. Satul era situat lângă mare, unde vara bătea o briză plăcută și dulce ca mierea de salcâm. Aici fiecare bărbat se considera din naștere pescar; își mai alegea pe parcursul vieții încă o meserie, ceva ce i se potrivea, dar, de multe ori, pe timpul iernii, bărbații erau nevoiți să mai lucreze și prin satele vecine, așa cum se nimerea și atât cât îl ducea pe fiecare capul.
De pe la 25 de ani, uneori chiar și mai devreme, cădeau în patima băuturii și nu-și mai reveneau. Acesta era blestemul lor. Începeau să bea, să bea și iarăși să bea. Se îmbătau atât de tare încât se băteau în somn, își băteau nevestele, se băteau la întâmplare pe ulițe, se băteau când ieșeau de la biserică. Iar atunci când nu le mai ajungea, mergeau în satele vecine să se bată cu alții.
Marea nenorocire însă apărea atunci când plecau pe mare, visând să prindă sirene, se aruncau după ele în apă și se înecau morți de beți, murind pentru a doua oară.
Crâșma din sat era locul lor preferat de păcătuire. O crâșmă ca un iad de alcool ieftin, puturos și tare. Aici veneau și-și luau de băut pe caiet, vorbeau vrute și nevrute, cântau melodii porcoase, făceau concursuri de shoturi de țuică, jurau că se lasă de băut de a doua zi și puneau la cale multe lucruri imposibile.
Ion Danciu a crescut într-o familie de oameni simpli, cu frica Lui Dumnezeu, cu o livadă de pruni și meri, cu trei pisici în casă, doi câini în curte, un cal și-o vacă în grajd, câteva găini în coteț, cu puține speranțe și vise. Mama sa era croitoreasă, iar tatăl său, tâmplar. Ion Danciu a fost un copil ca toți ceilalți șaișpe copii. A mâncat bătaie, s-a îmbolnăvit, a luat note de trecere, a jucat fotbal în curtea școlii cu orice era numa’ bun de șutat, a spart un geam din clasă cu oina, și-a spart capul de un bolovan când a sărit în râu, și-a rupt o mână când a căzut dintr-un măr, un picior când a căzut de pe cal, a fumat, a șterpelit bani, s-a bătut, s-a îndrăgostit, a ajutat la treburile din casă și din ogradă, și i-a fost rușine, i s-a făcut milă, a plâns de nervi și a râs cu toată pofta în câteva ocazii.
Fetele erau mai multe decât băieții, zece, iar băieții doar șase. Din cei șase băieți, cu timpul doar el mai rămase în sat. Doi muriseră de mici, doi plecaseră prin alte sate, iar unul se înrolase în armată. După ce a terminat cele câteva clase, părinții n-au avut destui bani să-l trimită la oraș, ca să facă liceul. Așa că a rămas să lucreze alături de taică-su tot ce se găsea de lucru. Titlul său onorific era de ajutor de tâmplar.
Până la 25 de ani se îmbătase deja de câteva ori, dar încă nu prinsese cu totul microbul băuturii.
Într-o zi, una dintre cele două javre ordinare din curte își rupse pentru a nu știu câta oară lanțul și, după ce o bătu cu sete, se duse la Mirel Enache, fierarul satului, să-i facă unul care să-l țină toată viața. La întoarcere, se opri la magazin să-și potolească setea cu un pahar de sirop de vișine cu sifon. Când lăsă jos lanțul de pe umăr, pe spate, pe tricoul murdar de negru, i se prinseseră așchii de fier. De afară, în bătaia Soarelui, străluceau exact precum o sabie de samurai. Cei câțiva oameni strânși afară să piardă timpul cum știau ei mai bine au văzut în asta imediat un semn divin. El trebuia să fie Alesul. Zvonul a circulat repede dintr-un capăt într-altul al satului, iar Ion Danciu a aflat după ce s-a șters cu dosul palmei la gură că lumea îl poreclise, mai nou, Samuraiu. Nu era o poreclă rea, se gândi. Deja bărbații sperau ca el să lupte pentru ei, să-i salveze de la băutură, să dezlege blestemul ce căzuse pe satul lor, pentru că era cât se poate de clar că acesta devenise un blestem. Se săturaseră să-și piardă mințile în alcool. Femeile se săturaseră să tot fie bătute. Iar cele zece fete se îndrăgostiră inevitabil de el.
Ion Danciu, cu ajutorul lui taică-su și a trei vecini buni de pahar, dădu jos șandramaua din livadă și-și ridică în locul ei o căsuță.
După acest eveniment de seamă, bărbații începură să-l viziteze. Veneau cu mâncare și băutură, îi aduceau la reparat tot felul de lucruri vechi, îi cereau sfaturi în anumite mici întreprinderi, îl rugau să le tălmăcească visele, să vină cu ei la pescuit sau să le fie pețitor. Femeile îi dăruiau dulcețuri, prăjituri și cozonaci, bibelouri, goblenuri și milieuri, își aduceau la descântat odraslele și, printre frământări, suspine și vaiete, se rugau de el să le salveze bărbații de la prăpădul băuturii. Le mulțumea tuturor pentru darurile, laudele și rugăciunile lor și încerca să-și dea seama cum să-i ajute mai bine.
Ion Danciu, zis Samuraiu, habar n-avea de ce i se întâmplase tocmai lui una ca asta. Nu-și pusese însă întrebări, căci nu era timp pentru așa ceva. Trebuia acționat cât mai repede și pe măsura rolului încredințat de săteni. Astfel merse la bibliotecă să împrumute un almanah. Aici află că samurai înseamnă „cel care servește”. Samuraii fuseseră membri clasei de războinici japonezi, foloseau săbii katana și se caracterizau printr-o etică a autodisciplinei, stoicismului și devotamentului. Urmau un cod de conduită, numit Bushido sau „calea războinicului”. Ei acordau o importanță deosebită felului în care aveau să sfârșească, căutând o moarte onorabilă. Pentru a evita umilința capturării și torturării, la moartea conducătorului, sau când aduceau asupra lor o mare rușine, alegeau suicidul ritualic sacru prin spintecarea pântecului. Acest ritual purta numele de seppuku sau hara-kiri și consta în introducerea tăișului unei lame scurte în abdomen și mișcarea ei de la stânga la dreapta, tăind astfel abdomenul. Actul era dus la bun sfârșit după ce un secund care asista la ritual îi tăia capul celui care tocmai își tăiase stomacul. Într-o poză alb-negru era reprezentată o armură de samurai din secolul al XIX-lea. Înțelese că trebuia să arate precum un samurai ca să impună respect și să-și împlinească ceea ce părea să fie destinul său. Până atunci nici nu își imaginase vreodată că ar fi putut să aibă vreun destin. Crezuse că era firesc ca și el să devină la un moment dat bețiv ca toți ceilalți bărbați. Nu-și mai spălă deloc tricoul și nici nu se mai atinse de băutură. Împreună cu Mirel Enache, fierarul satului, își confecționă un coif din lemn, metal și piele, cu două coarne de bou, o mască din piele de porc, vopsită în negru și roșu, o platoșă și niște apărători pentru mâini și picioare, o sabie și un pumnal, iar în loc de kimono își luă capotul de baie albastru. Armura era rudimentară, dar când ieși afară, pe uliță, înveșmântat așa, oamenii fluierară de uimire și-și făcură cruce. Așa ceva mai rar! Ptiu, să te mânce lostrița! Mamă, ce pulifrici fercheș!
Înăuntrul costumului nu mai era el cel de altădată, un simplu tâmplar. Se simțea cu adevărat puternic, sigur pe el, neînfricat și autoritar.
Dorică Pandelea, cizmarul satului, îl considera cel mai nimerit om pentru a potrivi cum trebuie lucrurile care nu se mai potriveau tocmai ca-nainte. Lucia Șincai, învățătoarea satului, spunea despre el că i-a venit mintea la cap tocmai de peste mări și țări, prin telepatie. Virgiliu-Viorel Voicu, doctorul satului, credea că e cel mai bun lucru care se întâmplase satului de la uleiul de pește încoace. Maftei Streza, părintele satului, vedea în el seceta de băutură pe care o așteptase de mult timp acest sat pribeag de ticăloși. Ieremia Mohan, primarul satului, spunea despre el că e mai ceva ca legea marțială. Doar George Alui Gheorghe, prostul satului, zicea că e doar un tolomac care nu a știut să ridice cum trebuie sticla la gură. Dar totul pornise de la un amărât de tricou murdar cu pilitură pe el.
Ion Danciu, zis Samuraiu, se autointitulă Kobayashi Yamamoto, căci devenise un alt om acum, un om ce avea datoria de a schimba lucrurile.
Într-o sâmbătă, adună la el în livadă oamenii de vază ai satului: primarul, doctorul, preotul și învățătoarea și le spuse că trebuie să instituie o lege de abstinență. Cine bea mai mult de șase beri sau patru pahare de tărie pe zi avea să fie supus unei pedepse corporale la întâmplare. Cel găsit vinovat trăgea pedeapsa scrisă pe hârtie dintr-un bol de sticlă fumuriu. Putea să nimerească: bătutul cu maiul peste mâini și picioare, 100 de crestături mici cu lama pe piele, ungerea corpului cu miere și legat de stâlpul infamiei o zi întreagă. La oricare dintre pedepse îți erau confiscați toți banii și toate țigările. Mai mult de atât, dacă erai găsit beat și pus pe harță ți se tăia limba sau o mână, la alegere. El avea să aplice pedepsele alături de asistenții săi – fierarul și taică-su. Femeile erau libere să facă denunțuri. Bărbații au protestat că era prea sever, dar el le-a spus că asta era singura variantă posibilă. Că e de datoria sa să-i readucă la normal. Bărbații s-au uitat unii la alții umili și nefericiți, dar, în cele din urmă, au căzut de acord. Învățătoarea ajunsese în al nouălea cer.
De a doua zi, legea se găsea bătută în cuie pe toate porțile și gardurile, dar multora nu le-a căzut cu tronc. Au strâmbat din nas, au vociferat și au mers la crâșmă, unde au început să bea. Ce om nătâng, și-au spus, marele ales, pe dracu, păi ce, el credea că așa îi lecuia de băutură… Să-l ia dracu de japonez împuțit, cu tot cu săbiuța sa de Aghiuță. Au să facă totul ferfeniță. Și dă-i cu spirtoase, cu chiuituri, cu mese răsturnate, sticle sparte și râsete grosolane. Între timp primarul, preotul și doctorul veniră la el acasă să-l întrebe ce era de făcut. Kobayashi Yamamoto le zise să stea liniștiți, că o să-i potolească el. Își puse costumația de samurai și merse la crâșmă. Când a intrat, bărbații erau în plin chef. Imediat ce-l văzură izbucniră în râs, și un pahar de vin zbură prin aer lovindu-l în platoșă. Își scoase sabia și se puse în gardă. Îi aștepta să facă următoarea mișcare. Frații Leonte și-au făcut primii curaj să-l atace. Unul cu o sticlă de bere spartă, iar celălalt cu un scaun. Amândoi au fost tăiați cu sabia. Restul s-au speriat și au plecat val-vârtej la casele lor. Ca să le dea un exemplu, Kobayashi Yamamoto le tăie capetele celor doi frați și-i înfipse în pari în fața cârciumii. După asta, nimeni nu se mai încumetă să-l înfrunte.
Lumea era mahmură, nedumerită, oripilată, și nu știa cum să facă față noii ordini impuse de Samurai. Un timp, bărbații nu au mai dat pe la crâșmă, dar nici nu s-au oprit cu totul din băut. Se îmbătau pe ascuns la ei acasă, în pivnițe și poduri. Însă femeile, conștiincioase, își luau inima în dinți și mergeau la Kobayashi Yamamoto să-și denunțe soții. Alături de fierar și taică-su, Samuraiu le aplica pedepsele aspre. Limbi și mâini tăiate stătea atârnate pe sârma de rufe de la el din livadă. Muștele roiau în jurul mădularelor și puțea a moarte de-ți muta sufletul din loc și cădeau în noapte stele. Le ținea acolo ca bețivilor să li se facă frică. De peste tot din case se auzeau cum urlă de nervi bărbații, zgâriind pereții și podelele, spărgând geamuri, alergând goi după femei, blestemându-le și ocărându-le. Casele tremurau cum tremură pielea de frig, iar ruminațiile bărbaților săpau fără știrea lor galerii adânci sub pământ, scoțând afară cârtițele. Femeile dădeau fuga la Kobayashi Yamamoto, iar acolo nimeni nu mai venea după ele.
La sfârșitul lui iulie, pe o căldură de ți se lipeau genele între ele când clipeai, primarul, părintele și doctorul se întâlniră pe ascuns să discute noua situație. Erau chercheliți, dar, de frică, nu puseseră mai mult de patru pahare de băutură în gură. Blestemul ca blestemul, dar Alesul se dovedise a fi chiar mai rău decât potopul de acum cinșpe ani, când plouase ne-ntrerupt cu stropi cât nucile de mari pentru trei luni de zile. E un drac de om care își dorește cu tot dinadinsul să ne vină de hac, spuse doctorul. O să se ducă satul de râpă, continuă primarul. Doamne-ajută, apără, miluiește și păzește și curăță sufletele noastre rătăcite, concluzionă preotul. Se gândiră în treacăt la o răzmeriță, dar își dădură rapid seama că erau prea ramoliți, prea ciungi, prea speriați. Cel mai bine ar fi fost să se urce în bărci și să se mute altundeva, oriunde altundeva. Să le ia dracu de femei proaste, urâte și rele. Se poate trăi foarte bine și fără ele. Așa că, într-o noapte, își luară cu ei câteva lucruri, niște damigene, și plecară pe mare, lăsând în urma lor un spectru de drojdie. De atunci în aer plutea un cântec de sirene pe care-l puteai auzi dacă erai foarte atent sau doar singur:
Între vis și coșmar
Curge timpul dulce-amar
Cu destinu-i tot o apă
La care monștrii se adapă
În sat mai rămaseră doar femeile, fetele, fierarul și familia lui Kobayashi Yamamoto. Cele zece fete îl curtară toate pe Samurai, iar el le primi cu mare generozitate pe toate la el în livadă, făcând copii cu fiecare în parte. După moartea lui taică-su și a fierarului rămase singurul bărbat la maturitate din sat, înconjurat numai de femei și copii. După moartea sa satul ajunsese să numere peste 350 de suflete care nu cunoșteau beția.
