Sevraj. Patruzeci de zile și o zi.(timp de citire: 87 minute)

Invazia a început, dar nu așa cum ne-am aștepta: cu nave cosmice, cu lupte intermidabile. Mult mai discret și totuși mult mai înfiorător.

Mai întâi ochii. Mai ales ochii… Ochi sălbatici. Ochi de pisică. De câine. Sau poate ochi de lup. Atenți și cruzi, privind într-o așteptare plină de siguranță, studiind fiecare mișcare, clipind foarte rar. Puțin umezi, cu gene lungi, străbătuți pe la colțuri de câteva firișoare ramificate de sânge. Ochi de animal. Ochii ei. Ar putea fi totuși de lup. N-am văzut niciodată alții asemenea. Dar ar putea fi de lup. Te gândești la asta când îi privești urechile ascuțite, care se ciulesc și vibrează la fiecare zgomot, oricât de neînsemnat, gura întredeschisă etalând albul caninilor, nasul ud ce freamătă mereu. Părul care-i cade pe frunte încă este roșcat, moale și mătăsos atunci când și-l îndepărtează cu un gest pretențios într-o parte, însă cel crescut pe ceafă e aspru și foarte des, cu fire roșiatice amestecate printre șuvițele sure ori negre.

Nu reușesc să-mi dezlipesc pleoapele.

Emană atâta siguranță și forță, iar prezența ei este atât de copleșitoare, încât fiecare gest te face să te simți complet lipsit de vlagă, epuizat, nesemnificativ. Astăzi poartă o rochie galbenă cu flori roșii, materialul extrem de subțire, de vară, se mulează pe șolduri și pe fesele rotunde, iar de sub marginea de jos a tivului, ce-i atinge jumătatea coapselor, chiar de acolo, de la spate, iese o… o… Detaliile mă amețesc.

Mă zvârcolesc între cearșafuri, transpirat. Încerc să mă conving că visez, deși îmi dau seama că sunt treaz de mult timp – se simte mirosul cafelei din bucătărie – și imaginea care se derulează iar și iar în spatele pleoapelor mele strânse, este mai degrabă o amintire decât o broderie alcătuită din rămășițele coșmarurilor ce m-au chinuit oricum toată noaptea. O amintire. Cum ar putea fi posibil? Ce amintire?

Mă rostogolesc pe-o parte și mă frec la ochi. Simt deja durerea de cap apăsând cu degete dure tâmplele și creștetul capului. Nu e durerea cu care sunt obișnuit, durerea pe care știu să o tratez – este o durere ce încă nu-mi aparține și cu care nu sunt prieten – durerea lucidității. Treaz. De patruzeci de zile treaz. Ei bine, din când în când câte-o bere-două, ca să nu se simtă și mai ales pentru a-mi decongestiona creierul, dar și pentru a testa anumite teorii… Ce aberație… Cum poate fi imaginea asta oribilă o amintire? Cum poate fi ceva atât de ridicol un produs al memoriei? Mai degrabă o halucinație, o viziune provocată de sentimentul de vinovăție – ori cel de pierdere – sau mai știe eu ce altă bazaconie care dă bătăi de cap psihologilor.

Mă întind încet pe spate, răsuflu adânc, apoi cobor picioarele, unul câte unul, peste marginea patului. Abia pe urmă îndrăznesc să mă ridic în capul oaselor, cu speranța că durerea nu se va trezi odată cu mine. Degeaba. Azi e a patruzecea zi, iar durerea e mai puternică ca oricând. Nici nu-mi îndrept bine capul că-i și simt tentaculele uleioase furișate din spatele urechilor cum urcă pe tâmple, apoi se unesc deasupra frunții, unde lovesc împreună puternic, în mod repetat, declanșând o serie de înțepături groaznice, ce se prelungesc la nesfârșit, împletindu-și reverberațiile în creier. Închid ochii, scrâșnesc din dinți. Durerea de-a fi treaz. Cum aș mai bea o bere acum, cum aș mai bea…

Și blestemații de ochi de lup, ficși, plini de cruzime calmă, nu vor să plece dinapoia pleoapelor, se suprapun mereu peste contururile lucrurilor din dormitorul luminat de primele raze ale soarelui dimineții, toate acele lucruri atât de familiare, normale, adevărate, acum deformate de această viziune ce te face să-ți pui la îndoială sănătatea mintală, tot ce-ai cunoscut vreodată și ai luat drept real. O bere… Berea e reală, nu? Ori nici berea nu mai e reală?

Mă duc clătinându-mă la baie, cu ochii aproape închiși.

Mirosul de cafea e mai puternic, mai plăcut, dar parcă îmi intensifică durerea de cap. Stau pe veceu, mă spăl pe față – nu mă uit în oglindă, cine știe ce-aș mai vedea acolo – mă șterg, apoi mă spăl iarăși, fără să-mi dau seama ce fac. Stau rezemat cu palmele de marginea chiuvetei, cu capul plecat, îmi frec picioarele unul de altul și mă uit la șuvoiul limpede de apă care țâșnește din robinet și izbește în marginea scurgerii, împrăștiind în jur sute de stropi.

Încerc să-mi ocup mintea cu tot felul de gânduri mărunte, neînsemnate – ce cămașă să port la birou, ce curea se potrivește la pantalonii cumpărați ieri, pe unde s-o iau cu mașina ca să evit traficul – dar știu foarte bine că, înainte de toate, va trebui să dau ochii cu ea, să-i spun „bună dimineața”, să o sărut, să-i strâng în brațe trupul înfășurat în cămașa de noapte prin care trec, ascuțiți, țepii aspri ai blănii… Patruzeci de zile fără coniac sau vin, dar ce minune ar face o bere, ce minune…

Lumea se apucă de băut din diferite motive. Oamenii veseli beau ca să rămână veseli, cei deprimați, ca să prindă curaj. Unii beau de necaz, alții ca să uite că au acasă o familie pe care nu și-o doresc cu adevărat, unii beau ca să treacă timpul, pentru că nu știu ce să facă cu viața lor, alții beau pentru că se simt bine înconjurați de prieteni, mai este oboseala, stresul, sentimentul inutilității, mai sunt și cei care beau pentru că simt cât de absurd este tot ce se petrece în jurul lor și așa mai departe. Trebuie adăugați și cei care se îmbată pentru că au neveste urâte, dar ăștia constituie o categorie specială.

Eu nu-mi amintesc să fi avut vreodată un motiv care să mă determine să duc paharul la gură. Pur și simplu mi-a plăcut gustul alcoolului și felul în care făcea anumite probleme mai ușor de rezolvat, astfel că a devenit foarte repede parte a nevoilor mele zilnice, aproape un instinct, s-ar putea spune. Un alt simț pe care-l foloseam pentru a evalua lucrurile.

Când ești tânăr și fără obligații prea mari, nu-ți pasă ce se întâmplă. Dar în momentul în care împlinești patruzeci de ani și bei încă din timpul facultății, începi să-ți pui anumite întrebări.

Ai o slujbă plătită rezonabil, casă, mașină, o sumedenie de responsabilități, ai un copil de șapte ani, o soție care se uită la tine strâmb ori de câte ori te vede clătinându-te băut seara prin sufragerie, ori cicălindu-te o săptămână întreagă pentru că-n weekend-ul trecut ai zăcut în pat cu dureri de cap și n-ai fost în stare să-ți duci familia în excursia la pădure promisă – așa că te gândești „poate e timpul s-o las mai moale”, nu?

Iar când ți se reproșează că din omul cumsecade și binedispus, alcoolul te face acum irascibil și nervos, ironic ori nepăsător, îți spui că, probabil, are dreptate. Pizda mă-sii. Ți-ai dorit o familie, trebuie să ai grijă de ea, iar familia merită orice sacrificiu. Și apoi, medicul ți-a atras atenția că, după patruzeci de ani, te pândesc tot felul de boli, de inimă, diabet, afecțiuni renale, boli ale ficatului, cancer de prostată, și-ți dai brusc seama că a venit într-adevăr momentul să te oprești, să te menții sănătos pentru tine și pentru cei din jur.

Așa că renunți la coniac și, în mare parte, la vin, bei multă bere, mai întâi la două-trei zile, apoi la o săptămână, la două, la două și jumătate, la trei, și parcă-parcă începi să te simți mai bine. Privirea se limpezește, gândurile îți sunt sprintene și vioaie. Râzi mai mult și te prefaci că nu vezi lucrurile tot mai ciudate care se întâmplă în jurul tău. Lucruri incredibile, de neînțeles. Ca și cum o peliculă opacă, murdară, ce-a acoperit până acum toate obiectele din realitatea prin care te-ai învârtit, s-ar usca dintr-o dată și s-ar decoji, lăsându-te să vezi forme ori culori ce nu le-ai fi bănuit înainte, iar cei de lângă tine, familia ta, ei bine, familia…

Bineînțeles, îți spui că totul face parte din reacția organismului de a riposta în acest mod din cauza lipsei cantității de alcool cu care a fost obișnuit, mâinile încă-ți tremură ușor, o pleoapă ți se zbate de zile întregi, mai mereu vezi puncte negre în colțul ochilor și toți mușchii din corp te dor. Dar trebuie să faci asta, îți spui, ai promis, strângi din dinți, apoi reziști zece, douăzeci, patruzeci de zile, în timp ce spaima crește-n tine și nu mai faci diferența dintre coșmaruri și amintiri, dintre închipuiri sau vise, dintre ceea ce vezi și ceea ce-ți imaginezi că ar trebui să vezi.

Nu vreau să dau cu ochii de ei…

Proptesc palmele în marginea chiuvetei, apoi strâng până încep să simt junghiuri în degete. Picioarele-mi sunt încordate. Rigide. Refuză să se miște. Nu vreau să merg în bucătărie. Nu vreau să-mi strâng soția în brațe. Nu vreau să mănânc, să-mi beau cafeaua, nu vreau să mă uit la fiul meu, nu vreau să-i spun „la revedere, să te distrezi azi”, nu vreau nimic altceva decât o bere. Îmi mușc cu putere interiorul obrajilor, până la sânge, și mă smulg din loc.

Durerea de cap m-a lăsat – doar prin frunte îmi mai trece din când în când câte-un junghi neplăcut, iar urechile-mi ard, dar, în afară de asta, chiar mă simt mai bine. Azi oricum sunt decis să beau câteva beri.

Intru în dormitor, trag pe mine un tricou și niște pantaloni scurți, apoi cobor la bucătărie.

Mirosul cafelei este atât de puternic încât pare consistent. Se aude radio-ul deschis, in the morning I step outside, pe urmă trăncănitul unor farfurii și zgomotul apei de la robinet. Totul este așa cum a fost dintotdeauna, imposibil să crezi că lucrurile s-au schimbat atât de mult, doar pentru că eu nu am mai băut serios de patruzeci de zile. Poate că, dacă voi rămâne mai mult timp aici, la jumătatea scărilor, absorbind mirosurile familiare, lăsând zgomotele obișnuite să mă facă parte din atmosfera lor, totul va fi la fel ca înainte. Dar ce zic eu? Totul este așa cum a fost înainte. Eu sunt cel vinovat. Eu cu țicnelile mele. Mai mult ca sigur. Eu am înnebunit.

Totuși, nu vreau să-i văd…

Cobor ultimele trepte și intru în bucătărie.

O senzație extrem de ciudată, căci imediat mi se pare că aerul se schimbă-n jur, își alterează compoziția și densitatea pentru a mă primi, îmi permite să mă acomodez cu el, își modifică mirosul. Un ușor iz de animal e înlocuit de aroma pâinii prăjite. Umezelii grele, puturoase, din atmosferă, îi ia locul aburul parfumat al cafelei și o respirație dură, înflegmată, căreia nu reușesc să-i determin originea, este înlocuită de vocea inofensivă a lui Shakin Stevens, care țipă în radio You drive me crazy. În timp ce mă apropii, termină de cântat și începe Wicked game de Chris Isaak.

Îmbrăcată cu un tricou larg, decolorat, ce-a avut odată și-un imprimeu cu Bruce Willis din care-au mai rămas câteva cojițe șterse, și-o fustiță scurtă, soția mea stă în fața aragazului, preparând o omletă pentru Adi. Băiatul nostru de șapte ani, Adi. Lui îi place omleta. Rar mănâncă altceva la micul-dejun, iar Adi s-a trezit și el, tocmai se întoarce de la frigider cu o cutie mare de suc în brațe, e vară și e în vacanță, nu trebuie să iasă nicăieri, dar eu trebuie să ies din casa asta cât mai repede, trebuie…

Când intru în bucătărie, rămân amândoi nemișcați, cu ochii pironiți asupra mea, de parcă ar încerca să-mi evalueze următorul gest, apoi zâmbesc și-mi spun „bună dimineața”.

Adi mi se aruncă-n brațe, Laura mă sărută peste umăr, în vreme ce vede de omletă, la radio cântă Bobby Darin, și așa mai departe. Mă așez la masă tremurând, cu un nod uriaș în gât și cu urechile arzând ca focul.

─ Ai dormit bine, iubitule? Te-am auzit mormăind în somn azi-noapte. De la trei la patru te-ai foit încontinuu. Ai visat urât?

Ezit.

De la trei la patru te-ai foit încontinuu. Și tu ce făceai în timpul ăsta?

─ Sunt preocupat de niște probleme de la serviciu, răspund încet, mestecând o fărâmă dintr-o felie de pâine. Cu puțin noroc, scap de stres săptămâna asta. Avem și niște angajați noi, iar volumul de muncă s-a dublat. N-ai de ce să-ți faci griji. Așa se întâmplă mereu la începutul toamnei.

─ Nu-mi fac, spune ea. Doar că nu-mi place să te văd coborând dimineața atât de încruntat.

Pune omleta în farfuria din fața băiatului, se apleacă și mă sărută. Îmi reprim un fior de scârbă.

─ Mă gândeam să ies cu Adi mai târziu, la un film, mai zice ea. Știi, la mall-ul acela nou care s-a deschis la marginea orașului. Rulează ceva de Disney, În căutarea dragonului purpuriu, sau cam așa ceva.

─ Maaamăăă… Cântecul dragonului shaolin, o corectează Adi.

─ Așa.

─ Bine, zic eu. Bine. Ok.

Dacă stau cu capul în jos și ochii ațintiți în farfurie, totul este în regulă. Am motive să cred că sunt normal. Am motive să-mi reprim urletele cuibărite în gât. Pentru că nu poate fi decât vina mea.

Îi cunosc bine glasul, suntem împreună de aproape doisprezece ani. Dintotdeauna mi-a plăcut modul în care pronunță cuvintele, felul în care i se rostogolesc pe limbă, ori cum alege un cuvânt de parcă l-ar apuca cu o pensetă dintr-o pălărie și-l citește bucuroasă că l-a nimerit tocmai pe cel potrivit. E unul dintre motivele pentru care m-am îndrăgostit de ea. Așa, cu capul în jos, ascultându-i vocea, o văd exact cum a fost întotdeauna, cu chipul deschis, un pic palid, pomeți înalți, frunte pistruiată, buze frumos conturate, emanând senzualitate și bună-dispoziție, și mai că-mi vine să cred că o să ridic privirea și-o s-o surprind așa cum o sugerează acea voce pe care o iubesc atât de mult.

Amân momentul cât pot. Mă agăț de toate inflexiunile, de conținutul fiecărui cuvânt, de sensul frazelor, mă concentrez asupra mesajului banal, tămăduitor, pe care-l transmit, însă, în cele din urmă, trebuie să-mi ridic capul, trebuie să văd…

Și iată-i, ochii de sălbăticiune. Ochii de lup. Identici cu imaginea-amintire de la trezire, identici cu imaginile-amintiri din ultimele săptămâni. Mult mai mari și mai intenși așa, în lumina calmă a soarelui ce intră prin fereastra uriașă a bucătăriei, dar cu atât mai neverosimili, pentru că par a veni dintr-o altă realitate, dintr-o altă zonă a existenței, suprapusă aproape perfect peste cea în care mă aflu eu acum.

Urletele din gât – de surpriză, de durere, de groază – s-au aglutinat într-un bloc uleios ce-abia-mi permite să mai respir. Oricât de mult aș vrea să le dau drumul, să le eliberez, să spargă iluzia acelei dimineți „obișnuite”, nu reușesc altceva decât să le amestec mai tare, apoi să le înghit bucățică cu bucățică, fărâmă cu fărâmă, în timp ce ochii mă studiază neclintiți din umbra genelor sârmoase, negre ca tăciunele.

Degajă superioritate ochii aceia, forță pură, calm dar și cruzime, cruzime dincolo de limitele până la care reușesc să-mi împing gândurile – însă e o cruzime plină de așteptare, de înțelegere – o cruzime înțeleaptă. Și ochii mă privesc din mijlocul unei fețe acoperite în întregime de păr des și cenușiu.

Sub ei, nasul micuț, umed, freamătă încontinuu, adulmecând, gura s-a prelungit într-un bot – care se mărește în fiecare zi – lăsând la vedere șirurile de dinți mărunți, cu vârfuri curbate.

Și ce-i uimitor și groaznic e că, dintre colții ăia iese vocea nevestei mele, nealterată, în totală contradicție cu fața hidoasă, o voce plăcută, melodioasă, ce conferă scenei o dimensiune complet ridicolă și absolut înspăimântătoare.

─ Ce vrei să mămânci în dimineața asta, dragule? întreabă monstrul. Să-ți fac și ție o omletă? Sau mai degrabă preferi niște clătite? Le pregătesc într-o clipă.

Îi privesc mâinile păroase.

─ Cred că-n dimineața asta mă mulțumesc cu cafeaua, răspund. Sunt deja în întârziere. O să-mi cumpăr un sandviș pe drum.

─ Ok, cum zici tu… Adi, te rog, nu-ți mai linge degetele, e scârbos…

─ Tati, se aude vocea băiatului din dreapta mea – plescăind, plescăind – n-ai uitat ce-ai promis, nu? Duminică mergem la grădina zoologică împreună. Ai spus asta încă de acum două săptămâni, știi? Vreau să văd tigrii, și panterele, și urșii. M-am uitat pe net, n-o să plouă, o să fie soare și cald.

─ Stai liniștit, Adi, n-am uitat, zic foarte încet. Abia aștept să mergem.

Și îmi mut privirea din ochii soției în ochii lui.

Nu sunt atât de reci și cruzi precum ai ei.

Au ceva profund melancolic, vulnerabil, se citește clar acolo dependența de mamă, către care strecoară uneori câte-o scurtă privire, parcă măsurând distanța ce-i desparte, timpul necesar pentru a face un salt între scaun și chiuveta unde ea spală acum tigaia folosită la omletă. Animal micuț, îmbrăcat într-o pereche de bermude de blugi și-un tricou cu Blaze, pe care-l poartă doar prin casă, pentru că e „prea mare pentru show-ul ăla” – deși tot îl mai urmărește pe ascuns.

Seamănă mult cu maică-sa, numai că are urechile ceva mai ascuțite, botul mai fin, iar părul de pe față este mult mai închis la culoare. În frunte, chiar între spâncene, îi crește un smoc rigid, alb și ciufulit care, într-un fel sau altul, îi îndulcește trăsăturile, făcându-l mult mai ușor de privit.

Îi examinez atent chipul, direcția de creștere a firelor de păr, gâtul gros, încercând să găsesc o fisură, un mod de-a sparge iluzia, apoi plec din nou ochii spre fața de masă.

Vreau să fug… Să strig, să urlu, să-mi manifest uluirea și indignarea, să cerșesc ajutor – cui, nu știu – să fac ceva, să găsesc resortul care să dezvăluie și să distrugă trucul, halucinația, s-o spargă în mii de bucățele, cu toate că o parte a minții mele, care a acceptat deja ca reală situația, știe că numai un singur lucru poate ajuta. Iar acel lucru este încă departe, fixat după orele de program, așa că până atunci sunt nevoit să găsesc forța de-a rezista, deși lucrurile s-au înrăutățit mult mai mult față de zilele precedente.

Înghit cu greutate câteva guri de cafea și mă ridic de la masă, chiar în momentul în care soția mea se așază și-și pune înainte o farfurie plină cu omletă aburindă. Iar în mirosul ouălor prăjite se amestecă acela simțit în clipa-n care am intrat în bucătărie, al respirației umede de animal.

Sar deodată în picioare, cu greața strângându-mi gâtul. Îmi dau seama la timp de ciudățenia gestului, mă aplec, prind spătarul scaunului și-l împing ușor pe spate, pentru ca tresărirea mea bruscă să nu fie interpretată altfel decât firească, chiar dacă un pic repezită.

─ Gata, dragii mei, chiar nu mai pot să stau. O să fie o zi groaznică la birou. Aveți grijă ce faceți astăzi, le spun zâmbind celor doi monștri ce mă privesc calmi din spatele farfuriilor. Să vă distrați!

Fără să aștept răspuns, beau ultima gură de cafea din ceașcă, mă îndrept aproape în fugă către scări, apoi la etaj, în dormitor. Îmi vuiește capul, mâinile mi s-au crispat în pumni, în gură am un gust ciudat, ruginiu, ca de sânge. Oare să-și fi dat seama de ceva? Să-și fi dat seama că-i văd? Dar ce să văd, Doamne-Dumnezeule, ce să văd? Părul de pe fețele lor îmi împunge privirea, îmi intră în nări, în gură, îmi blochează respirația. Dau din mâini să-l îndepărtez, să-l arunc cât colo, până ce oglinda fixată pe perete, lângă pat, îmi întoarce imaginea.

Mă holbez blocat la silueta stranie înghețată pe mijlocul ei – un bărbat slab, cu început de chelie, încremenit cu mâinile-n aer, cu pieptul ridicându-se și coborând repede, cu privirea fixă și gura strâmbă. Ăla sunt eu, ori e doar o altă iluzie?

Mă apropii și-mi cercetez fața, gâtul, urechile. Nicio modificare, niciun fir de păr în plus, arăt la fel cum am arătat întotdeauna, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că jos, în bucătărie, la masă, în loc de soția și fiul meu, stau așezați față-n față doi monștri.

Gata. Încetează…

Îmi trec mâinile peste față, îmi masez ochii. Trebuie să mă calmez. Poate e stupid, totuși am senzația că astăzi se va întâmpla ceva important, nu neapărat revelator, ci doar un lucru ce mă va ajuta să-mi așez întrebările într-un singur loc, apoi să mă distanțez puțin de ele și să le iau în ordine, urmând un fir cât de cât logic. Probabil mă amăgesc doar, nu ar fi prima oară, dar trebuie să cred că situația se va clarifica cumva.

Gândul la berile programate pentru diseară mi se insinuează din nou în minte și mă ajută să-mi stăpânesc tremurul mâinilor. În primul rând, să ies din casă. Asta e. Și s-o fac într-un mod cât mai firesc. De ce, nu știu. Dar e primul lucru pe care știu că e nevoie să-l fac bine în acest început de zi.

Reușesc să trag pe mine o pereche de pantaloni, aleg din șifonier o cămașă curată, apoi îmi iau servieta și ies pe scări. Mi-e un pic greață. Timpul pare să se blocheze pentru câteva clipe, pe urmă își reia cursul cu o mică vibrație surdă ce-și trimite ecoul prin toate oasele mele. Și durează puțin până să revină la normal – mă poartă printr-o serie de secvențe ce concentrează minute și secunde conectate rudimentar, punctate de mici pauze abrazive.

Astfel, mi se pare că durează o veșnicie până reușesc să-mi pun pantofii, dar imediat după aceea, mă mișc cu o viteză fantastică între hol și bucătărie ca să-mi iau (cu fălcile crispate) rămas bun de la soția și fiul meu, pa-pa, te iubesc, să ai grijă de mami, amice, n-o lăsa să vină acasă cu toți pantofii din mall, înainte de a ieși pe scara blocului și de a coborî cele trei etaje într-o goană demnă de-un personaj animat, prins în busculada unor unități de timp pe care nici măcar nu încerc să la înțeleg.

Mă trezesc la parter, deja leoarcă de transpirație, cu inima bătându-mi în tâmple. Caut din ochi Hyundai-ul. E parcat un pic mai încolo, în apropierea ghenelor de gunoi.

Traversez parcarea, deschid portiera, mă așez la volan, apoi închid ochii. Să fi trecut doar patruzeci de zile de când au început toate astea? Îmi este imposibil să mă plasez în mijlocul evenimentelor. Am senzația că s-au scurs zece ani de când am observat primele semne, dar mai mult ca sigur sentimentul e inoculat de rapiditatea cu care s-au succedat fenomenele – oricât de paradoxal ar suna asta – și de caracterul lor neobișnuit.

La început, n-a fost mare lucru.

Un fir de păr mai gros (și mai negru), o nară mai mică și una mai mare, vârful unei urechi prelungit într-un mod inexplicabil, mirosuri ciudate în baie… Lucruri mărunte asupra cărora mi-am exprimat nedumerirea, stârnind reacții complet bizare, fapt ce m-a făcut să-mi dau seama că ceva nu e tocmai în regulă. Că ceva nu e tocmai în regulă cu mine. Dar promisesem că o las mai moale cu băutura, promisesem în nenumărate rânduri, așa că am început să mă gândesc că cei șaptesprezece ani în care consumasem constant alcool îmi afectaseră creierul mai mult decât bănuiam și în moduri pe care nu le crezusem posibile. Nu găseam altă explicație.

Cu toate astea, pe măsură ce treceau zilele, lucrurile din jurul meu deveneau tot mai ciudate.

Începusem să am coșmaruri oribile ce păreau să-și prelungească substanța în viața de zi cu zi, astfel că aveam momente în care nu mai eram absolut sigur dacă sunt treaz ori încă visez.

Firele rare deveneau blană, ocupând umerii și gâtul Laurei, fiul meu mă privea cu ochi de câine blând, iar în casă existau locuri pe unde se amestecau mirosuri insuportabile. Problema era că, dacă se întâmpla să beau o bere pe ascuns, în balcon sau în baie, lucrurile se schimbau drastic… iar asta mă îngrijora și mai tare.

Chiar mi-a trecut uneori prin cap ideea că sunt manipulat, că am intrat fără voie într-o cursă perversă, într-un joc bolnav pregătit de cineva sau de ceva în anumit scop și eram nevoit acum să-i descopăr regulile una câte una, îndreptându-mă către cine știe ce final absurd, dar bineînțeles că nu putea fi vorba de așa ceva.

Pretextând o serie de dureri abdominale, mi-am făcut în cele din urmă o programare la doctorul de familie, un vechi și bun prieten. Era un individ atent, foarte cumsecade și cum îmi cunoștea (în parte) problemele cu alcoolul, nu mi-a fost jenă să-i strecor câteva aluzii; am povestit însă totul în relație cu visele, pentru ca întâmplările să nu pară din cale-afară de bizare.

Cum am început să beau mai puțin. Că mă simt tot mai bine. Că soția mă susține din toată inima, dar nopțile și zilele mai ales, au început să-mi fie tulburate de anumite viziuni… ori halucinații… zi-le cum vrei. Oricum, imagini care nu au ce căuta în fața ochilor mei în anumite momente.

─ Ce crezi? l-am întrebat. Ar putea fi semnele unei boli mai grave? Demență, schizofrenie?

A râs.

─ Stai puțin, mi-a răspuns în timp ce mă îmbrăcam, te duci cu gândul prea departe. Ești un bărbat încă tânăr și destul de sănătos. Tensiune cam mare, ficatul gras, dar totul se poate rezolva ușor cu regim și ceva mai multă odihnă. Mi se pare firesc să simți ce simți. Ai ajuns la vârsta la care crezi că-i necesar să îndrepți anumite lucruri din viața ta, lucruri care  au luat-o într-o direcție greșită și e normal să te simți debusolat. Probabil ai nevoie de puțin sprijin în aceste momente, dar îți garantez că lucrurile se vor îndrepta. N-ar fi rău ca, în această perioadă, să consulți un psiholog, măcar până ce-ți vei regăsi echilibrul. Cunosc eu unul foarte bun, cu o lungă experiență în tratarea dependențelor. Acum depinde numai de tine. Oricum, eu te felicit pentru decizia luată. Să temperezi consumul de alcool, despre asta vorbesc.

Mi-a dat numărul unui psiholog de care mai auzisem, oferindu-se să-i dea un telefon și să-i spună câteva lucruri despre situația mea, dacă asta mă ajuta în vreun fel. Nu mă ajuta, dar i-am mulțumit.

Interveneau acum două probleme.

În primul rând nu suportam psihologii. Mi se păreau niște oameni total lipsiți de imaginație, prizonieri ai unei discipline care viziona elementele vieții într-un mod extrem de rudimentar, reducând omul la stadiul unei creaturi incapabile să-și depășească instinctele, îndemnând-o să-și accepte condiția și limitele, izolându-l prin „vindecare” în cadrul propriei existențe mediocre, deși tocmai depășirea condiției trebuia omul să încerce s-o realizeze de-a lungul vieții sale și așa complet ticăloase etc, etc. Mă rog, așa gândeam eu și probabil greșeam. Un psiholog îmi putea fi până la urmă de un real ajutor. Totuși, ce să-i spun, „mă scuzați, am decis să mă las de băutură și de atunci am impresia că soția mea s-a transformat într-un monstru, iar fiul meu are coadă?”

Intervenea acum a doua problemă.

În timp ce mă pregăteam să ies din cabinet, mi-am dat brusc seama că lucrurile nu erau chiar atât de simple.

Din întâmplare, ochii mi-au căzut pe-o fotografie înrămată frumos, așezată pe biroul doctorului. O înfățișa pe soția lui. O femeie impozantă, cu un chip larg, surâzător. Era însărcinată. În fotografie purta o rochie roz, cu floricele, care i se mula pe sânii mari și pe abdomenul și mai mare, și privea către obiectiv cu un aer de fericire ireală, ce nu părea dat doar de condiția ei actuală, de viața care creștea furtunos în pântecul ei, ci și de simplul fapt că putea oferi privitorului imaginea instantanee a mulțumirii ei.

Problema era că de sub nas îi creșteau o pereche de mustăți țepoase, de felină, dinții din față îi erau atât de lungi încât apăsau buza inferioară, pe lângă bretelele rochiei, pe umerii dezgoliți se încolăceau vălătuci urâți de păr, iar fața îi era încadrată de niște urechi cu pavilioane alungite care, și așa, în fotografie, păreau ciulite, atente, gata să surprindă orice zgomot.

Pentru o secundă, mi-am imaginat ghemotocul ud și scârbos de blană, crescând încovrigat în pântecul acela camuflat de rochia roz și aproape mi-a venit să vomit.

─ Felicitări, doctore, am zis. În ce lună e doamna?

─ A șaptea.

─ E minunat!

─ Uneori nici nu-mi vine să cred. Încercăm de mult timp.

─ Uimitor…

─ Așa e.

─ Mă bucur din toată inima. Să vă trăiască!

─ Mulțumim frumos.

Cu regim și ceva mai multă odihnă…

Îmi las fruntea pe dosul palmelor crispate pe volan. Rămân așa câteva clipe, încercând să-mi eliberez mintea de gânduri.

Mă simt închis în propria minte, ca într-o cameră imensă, fără tavan, ai cărei pereți sunt alcătuiți dintr-o succesiune de uși pe care le deschid una câte una, pentru a descoperi priveliști tot mai oribile. Și nu există niciun semn că aș fi mai aproape de ceea ce ar trebui să fie ieșirea – poate pentru simplul fapt că nici nu există așa ceva. Iar gaura neagră a tavanului coboară tot mai mult, cu fiecare încercare nereușită, amenințînd să mă înghită, și îmi dau seama că nu mai am mult timp la dispoziție, așa că încerc să mă grăbesc și comit mereu alte și alte greșeli. Mai mult decât orice pe lumea asta mi-aș dori acum să fiu beat criță, nesimțitor, complet anesteziat. Luciditatea e muncă grea.

Pornesc motorul, dau mașina cu spatele, ies din parcare și încep să rulez încet pe străduța dintre blocuri. Lumina soarelui atinge partea dreaptă a parbrizului cu intermitențe, filtrată printre ramurile teilor și ale castanilor, apoi pe lângă leagănele unui teren de joacă apoi iarăși printre copaci, înainte de a fi acoperită complet de siluetele imobilelor de pe partea dreaptă, în momentul în care cotesc și intru pe bulevardul ce duce în centru.

Ca de obicei, e foarte aglomerat; nu mă deranjează – șofatul m-a ajutat mereu să mă calmez, a pus o oarecare distanță între lucrurile care mă preocupă. Așa se întâmplă și acum, mai ales după ce dau drumul la radio și las melodiile inofensive să se risipească printre gândurile mele.

De cele mai multe ori, nu-mi ia mai mult de-un sfert de oră să ajung la serviciu, dar în dimineața asta simt nevoia de-un răgaz în plus. Fac brusc la stânga și mă pierd pe câteva străduțe lăturalnice, făcând un ocol prin apropierea autogării înainte de a ieși din nou pe drumul către centru. În clipa-n care ajung pe bulevard, murmur printre dinți odată cu Janis Joplin Piece of my heart și singurul gând cu adevărat serios este îndreptat asupra barului unde am de gând să mă opresc după orele de program.

Semafor roșu. Opresc.

Sunt o mulțime de mașini pe stradă la ora asta. Dar și trotuarele sunt pline. Trecătorii mișună în toate părțile, ca trași de fire invizibile. Unii grăbiți, alții nepăsători: bărbați, femei, copii duși de mână, trec unii pe lângă alții, se depășesc unii pe alții, în vreme ce soarele mi se arată din nou în colțul parbrizului, strălucitor printre clădirile învecinate.

Pe bărbați îi știu, îi recunosc, chiar dacă nu i-am întâlnit în viața mea, sunt aceiași ca întotdeauna, aceiași ca ieri și alaltăieri, aceiași ca și mâine, sunt sigur. Indivizi de toate soiurile – înalți, scunzi, grași ori slabi, îmbrăcați bine sau mizerabil, arătând preocupați, indolenți, striviți de viață, bărbați de 20, 40, 60 de ani, cu păr lung, scurt, cu chelie sau rași în cap, oameni total diferiți, dar împărtășind cu toate astea ceva extrem de familiar, de intim – o calitate ce-i face să se reflecte unul în celălalt precum în cioburile aceleiași oglinzi sfărâmate. Și fiecare dintre ei se reflectă după aceea în mine. Suntem diferiți, suntem identici, suntem ființe umane.

Femeile, pe de altă parte…

Scutur din cap. Momentul de liniște s-a dus. Janis Joplin alunecă printre celelalte zgomote. Migrena sâcâitoare îmi atacă tâmplele. Mai sunt douăzeci de secunde până se schimbă lumina semaforului. Mă uit pe geamul din dreapta.

Pe trotuar, în apropierea unei florării, două femei discută, gesticulând afectat. Amândouă foarte bine îmbrăcate, cu bijuterii scumpe. Una ține de mână un copilaș – băiețel după haine – care mă privește fix, cu ochi rotunzi, strălucitori. Copilașul are fața acoperită cu păr scurt, galben, pe care înfloresc pete de-un maroniu vag, asemănătoare cu cele ale unui leopard, iar buza de sus e împodobită cu o pereche de mustăți zbârlite.

Maică-sa are chipul acoperit tot cu păr galben, însă petele ei sunt mult mai închise la culoare și, în timp ce vorbește, printre buze i se zăresc caninii strălucitori, umezi de salivă. Apoi, brusc, emite un scurt hohot de râs – spectacol înfiorător – înainte de a-și așeza mâna pe brațul celeilalte femei – o creatură firavă, ușor cocoșată, cu bot de vulpe și urechi mari, membranoase, străbătute de-o rețea încâlcită de vase de sânge.

Băiețelul continuă să se uite la mine, privirea lui îmi încălzește obrazul mai tare decât soarele venit prin parbriz, și-atunci închid ochii peste imaginea  celor două femei, închid ochii și respir adânc de câteva ori. Mă gândesc la soția mea. Și la Adi.

Astăzi, peste o oră-două, se vor duce la mall, să vadă noul film despre care vorbeau la micul-dejun. E foarte ușor să mi-i închipui împreună, ea purtând o rochie ușoară, el îmbrăcat în blugi și cămașă, râzând pe înfundate în sala întunecată, apoi ieșind bine dispuși, discutând despre scenele amuzante ale filmului, cu ochii plini de viață și cu scuipat bolborosindu-le printre dinți.

Mergând la unul dintre fast-food-urile din mall și așezându-se la o masă, mami cu o cafea în față, băiețelul cu o cola mică, luând desert câte-o înghețată, apoi pornind să cutreiere magazinele, ținându-se de mână, veseli, fără grijă, cu fericirea luminându-le fețele. E foarte ușor. O mamă și fiul ei. Un animal și puiul lui, trecând pe lângă alte animale cu pui.

Deschid ochii. Femeile sunt tot acolo. Semaforul s-a făcut verde. Din spatele meu se aude un claxon enervat. În timp ce pun mașina în mișcare, simt în continuare ochii băiețelului ațintiți asupra mea, îi simt cum îmi ard obrazul precum doi stropi prelungi de acid.

***

Dimineața trece greu.

O dimineață incoloră, fără consistență, fără sens, ce curge pur și simplu pe lângă mine, ca o gelatină călduță, grețoasă.

Timp de-o oră și jumătate nu fac altceva decât să mut în fel și chip hârtiile de pe birou, apoi încerc să găsesc o poziție cât mai bună pentru laptop, înainte de a decide să dau o raită pe la baie, urmată de-un lung popas la bucătărie pentru o cafea.

Dorința de alcool e atât de puternică încât îmi provoacă amețeli. Însoțită de migrena ce și-a înfășurat strâns tentaculele în jurul frunții, îmi creează senzația că mă învârt de colo până colo, închis într-un corp prea mare pentru mine, garnisit cu butoane și comenzi cărora nu reușesc să le ghicesc rostul.

Până la urmă reușesc să mă concentrez îndeajuns pentru a mă achita de cele câteva sarcini care nu suferă amânare și o fac destul de repede încât să nu atrag atenția. Anii de experiență mi-au asigurat o poziție destrul de comodă la birou, astfel încât mi se trece ușor cu vederea o zi mai proastă, cu un ritm mai scăzut. Din fericire, nu suntem atât de aglomerați cum îmi închipuiam, așa că ultimele două ore din program le petrec pe lângă bucătărie, ori cu ochii în laptop, căutând informații despre o eventuală… Nu, nu, e o idee tâmpită. O aberație. Nici nu știu cum de-i posibil să-mi treacă așa ceva prin cap. Gândul la bere devine intens, îi simt gustul. Îmi lasă gura apă.

Mă duc la baie și mă spăl pe față. E trei patruzeci. Peste nici un sfert de oră, o să-mi iau servieta, o să închid laptopul și o să… o să ce? Refuz propunerea unui coleg de a ieși împreună la o bere, am nevoie să fiu singur, să verific încă o dată mersul întregului proces, să mă asigur că nu mi-am pierdut mințile – ori, poate că, tocmai, mi le-am pierdut cu desăvârșire și voi fi silit să accept situația, deși numai presupunerea asta îmi aduce în fața ochilor scenarii dintre cele mai sinistre.

Da, poate că viața are un truc, o scamatorie, un resort ascuns care, odată activat, te face capabil s-o suporți, să treci prin ea imbecil, lipsit de luciditate, nepăsător față de sensul și valoarea ei, pentru că asta e ceea ce fac oamenii în fond – ființe prea mici, ori născute prea devreme pentru revelațiile pe care le poate oferi existența, cine știe… Și poate că resortul ăsta camuflat e pentru mine băutura, sunt pregătit să accept așa ceva. Nu-mi pasă care-i adevărul, la urma urmei. Vreau doar un adevăr care să mă mulțumească. Iar dacă pe drum pot afla câteva lucruri, atunci cu atât mai bine.

La patru fără cinci ies din clădire și mă duc la mașină. Nu mă uit în jur. Privesc drept înainte, încerc să-mi controlez mișcările, astfel încât să nu se observe cât de tare mă grăbesc. Deschid portiera, mă așez la volan.

După ce a stat o zi întreagă în soare, interiorul Hyundai-ului e înăbușitor. Mai devreme am sunat acasă, i-am spus Laurei că întârzii o oră, o oră și jumătate ca să rezolv niște chestiuni care nu suferă amânare, așa că măcar am obținut un răgaz confortabil înainte de-a mă întoarce în apartament și de a da cu ochii cu ceea ce mă așteaptă acolo… Răsucesc cheia în contact. Mașina reacționează.

Mă uit în jur. Clădirile înalte din apropiere, cerul albastru cu câtiva nori risipiți ici-colo, dar mai ales trecătorii ce mișună încoace și încolo pe trotuare, par pictați cu aceeași pensulă deteriorată pe un decor instabil, care se mișcă ușor, clătinat de adierile vântului. Am senzația că, dacă aș demara acum în forță, l-aș putea dărâma, ori măcar aș putea face o mică gaură în el prin care să pot evada, numai că mi-e teamă că, odată ajuns pe cealaltă parte, aș putea descoperi ceva cu mult, mult mai rău…

Peste ceafă îmi trece un fior.

Barul la care vreau să ajung e situat pe undeva prin centrul orașului, pe-o stradă puțin circulată. Din acea zonă se desfac mai multe drumuri dosnice, așa că pot merge fără probleme acasă după ce-o să beau câteva beri, fără grija că aș putea să mă întâlnesc cu poliția. Până la urmă nici astăzi nu s-a întâmplat nimic deosebit, îmi zic, în ciuda senzației de dimineață. M-am gândit, am studiat problema cum m-am priceput, am căutat indicii, dar tot n-am făcut nicio descoperire, n-am avut nicio revelație, iar întrebările fără răspuns au rămas fără răspuns. Totuși, în tot acest timp am avut impresia că mă apropii în mod concret de ceva (ori ceva se apropie de mine), o senzație ce nu se lega de dorința de alcool, ci mai mult gravita în jurul ei, ca un satelit în jurul unei planete, fără să-și dezvăluie însă cauza. Mă simțeam tentat să-i spun premoniție.

Ies din parcare. E un drum care-mi ia de obicei zece minute, însă orașul arată altfel azi. Străzile par să se întâlnească foarte des, ducând fie în intersecții aglomerate, fie în străduțe cu sens unic, de unde trebuie să fac un ocol ca să mă întorc pe drumul cel bun. Tot stresul și oboseala își joacă rolul aici, fără îndoială – oricum, am nevoie de mai bine de douăzeci de minute ca să găsesc, în sfârșit, străduța cu barul.

Parchez, încui mașina, apoi traversez și urc cele două trepte ale terasei. Spre ușurarea mea nu e foarte aglomerat. Doi bărbați, după haine muncitori la apă-canal, stau la o masă din apropierea veceului, cu pahare de vin în față; chiar la intrare, pe dreapta, își bea berea un individ în vârstă, cu părul lung, trăgând uneori dintr-o țigară pe care-o ține între degete de parcă ar fi o a doua sticlă; iar mai încolo, lângă gărdulețul ce-nconjoară terasa, se află o bătrână îmbrăcată sărăcăcios, având înainte un pahar plin – rom, probabil – și o halbă golită pe jumătate.

O singură femeie, foarte bine.

Abia îi arunc o privire, în treacăt, dar și așa apuc să-i văd urechile cărnoase și palmele lungi, acoperite cu păr des și creț. Îmi reprim un fior. Mă duc la bar, cer o bere, pe urmă mă gândesc mai bine și mai iau una. Cu sticlele în mână caut o masă mai retrasă și-o găsesc lângă gardul din spate, ce desparte terasa de-o clădire neterminată, unde se află și-un ghiveci mare cu un curmal pe jumătate uscat. De aici, am o distanță de cel puțin trei mese față de ceilalți indivizi de la terasă ca să-i pot observa în voie.

Din dreapta se aude o tuse puternică. Bătrânul cu țigara s-a înecat cu ceva iar acum înghite cu sete din sticla cu bere, timp în care mă studiază cu coada ochiului printre lațele slinoase ale părului care-i stau pe frunte ca niște șerpișori rostogoliți afară din cuib. Îl ignor și, ușurat, duc sticla la gură.

Toată ziua îmi închipuisem în fel și chip cum avea să se simtă prima înghițitură de alcool după atâtea zile de stat pe uscat, însă nu m-aș fi așteptat niciodată la un asemenea efect. Gustul îmi explodează pur și simplu în gură. De pe limbă, trimite două fitile aprinse în ochi și alte două în spatele cefei, fitile care ard, ard pe măsură ce lichidul se scurge pe gât, până ce ating iarăși limba, declanșând o explozie roșu-albastră ce-mi mătură toate gândurile și-mi trimite un junghi puternic din esofag până-n fundul stomacului. Lumea își pierde pentru o secundă culorile, se întunecă, apoi devine tulbure și-și recapătă nuanțele una câte una, îmbogățite cu tușe pe care cu greu le-aș fi observat înainte. Gândurile mi se pun imediat în mișcare ca scăpate dintr-un balon dezumflat.

Îndrăznesc să strecor o privire către masa bătrânei. Poate-i încă devreme, dar nu cumva degetele îi sunt acum mai scurte, iar printre firele de păr de pe mâini i se vede pielea, pergamentoasă și galbenă, într-adevăr, dar umană, complet umană?

Tocmai termin prima sticlă de bere când în urechi îmi ajunge un râs mărunt, uscat, ca un mănunchi de bețe frânte în interiorul unei cutii de carton. Mă uit în jur din reflex, căci n-am niciun motiv să cred că sunetul acela are vreo legătură cu mine – bătrâna își vede mai departe de rom, băieții de la apă-canal discută cu capetele plecate deasupra paharelor cu vin – doar bătrânul soios se uită la mine, cu un rânjet obscen în colțul gurii și cu un rest de țigară între degete. Când vede că mă uit la el, scoate încă un chicotit la fel de urât ca și primul, apoi gura i se strânge în jurul gâtului sticlei cu bere.

Moșneag țicnit.

Îmi îndrept din nou atenția asupra mesei la care stă așezată bătrâna, începând cea de-a doua bere, curios ce are să se întâmple în continuare. După nicio secundă, se aude din nou râsul uscat. Nu-i dau atenție.

─ Le vezi, nu-i așa?

Sunetul vocii mă face să tresar. Nu trebuie să cred și probabil nici nu are vreo legătură cu mine, dar cumva știu că moșneagul soios se uită tot spre masa mea, rânjind, și că-mi vorbește. Întorc încet capul. Privirea mi se oprește în ochii lui tulburi, acoperiți de-o pereche de ochelari cu rama aurie, ieftină. Râde acum, fără zgomot, iar fruntea i s-a încrețit, sugerând faptul că așteaptă un răspuns la întrebarea pe care tocmai a pus-o. Ridic și eu din spâncene, deranjat.

─ Poftim? Cu mine vorbești?

─ Te-am întrebat dacă le vezi, zice el.

─ Dacă le văd? Ce să văd?

─ Femeile. Te-am întrebat dacă vezi femeile.

─ Femeile?

Fac ochii mari – probabil arăt total ridicol și neajutorat pentru că omul continuă să râdă, apoi își scoate ochelarii și trage degetele peste lentile, de parcă ar  vrea să-i murdărească intenționat, după care și-i pune din nou pe nas, cu fața schimonosită și țigara lipită de colțul buzelor.

─ Chiar așa. Femeile. Femeile și copiii lor. Le vezi, să nu-mi spui că nu le vezi. Fetele, băiatule, fetele. Și blana lor…

Berea capătă brusc un  gust greu, metalic, în gura mea, iar fundul pare să mi se lipească de scaun.

─ Stai puțin, bâigui eu. Cine crezi tu…

─ Nu trebuie să-ți faci griji, zice bătrânul. Probabil arătam și eu exact ca tine atunci când le-am văzut prima oară. Ridică un deget și ciocăne cu el în sticla de bere. Numai că n-am rezistat multă vreme. Vezi? Nimeni n-a rezistat. Totuși aș putea să-ți spun niște lucruri. Niște lucruri care te-ar ajuta să faci față mai ușor.

Probabil doar o coincidență – bătrânul e băut și poate spune ce-i trece prin cap, în ultimele zile am fost atât de preocupat de problemele mele încât orice aș auzi discutându-se în jur mi s-ar părea că e în directă legătură cu frământările mele. Așa că, în pofida surprinderii, îl reped:

─ Lasă-mă-n pace, tataie. Vorbești prostii. Ești beat.

─ Tataie, hă? se încruntă omul. Îți arăt eu tataie. N-ai avea curaj să vorbești așa fără berea aia în față… Cum arată acum, hmmm? mai zice, arătând pe furiș cu degetul spre bătrâna cu romul în față. E mai tolerabil? Te poți uita la ea acum?…Hahmmmhahmmm… Ești însurat, văd. Cum sunt treburile pe acasă? Totul bine?…  Nu prea, așa-i?

Inima mi se face mică, mică de tot. Pentru câteva secunde, nu mai bate deloc. Duc mecanic sticla cu bere la gură – am golit-o, Doamne Dumnezeule, când am golit-o – mă uit la femeia de la masă care caută acum cine știe ce printr-o poșetă, cu degete trandafirii, perfect normale, vreau să mai zic ceva, apoi mă ridic aproape răsturnând scaunul și ies de pe terasă. Alerg până la mașină.

Râsul bătrânului mă urmărește, croncănitor.

Moșneag dement.

Moșneag țicnit.

Lumea își pierde iarăși culorile. Pâlpâie în jurul meu gata-gata să se stingă. Conduc uluit, precipitat, ajung repede acasă și parchez în locul meu obișnuit, însă restul serii îmi rămâne în memorie sub forma unor instantanee lipsite de orice adâncime: clipa-n care intru pe ușă; cina luată la masa din bucătărie; soția mea, frumoasă ca întotdeauna, frumoasă așa cum o știu, cu părul negru încadrându-i chipul, întrebându-mă dacă mă simt bine, pentru că sunt cam palid și sigur că da, m-a ajuns doar oboseala; ecranul televizorului înghețat pe-un post ce transmite știri ce n-au nicio legătură cu mine; momentul în care mă strecor în pat, trag cearșaful până deasupra urechilor și-adorm instantaneu, deși în veci nu mi-aș fi închipuit că voi închide vreun ochi.

Apoi visez.

Visez mult.

Și, în visele mele, bătrânul de la terasă stă-n picioare, râzând mereu, cu țigara în colțul gurii. Prinde din zbor toate visele încropite de creierul meu surmenat, le prinde pe toate, le împăturește atent – vise pestrițe, vise colorate, vise trunchiate – pe toate le prinde și le așază într-un teanc lângă el, iar în acest timp croncăne și spune încontinuu:

Te poți uita la ea acum? Te poți uita?

Când teancul de vise îi ajunge la umăr, deschid ochii.

Te poți uita la ea?

Nu reușesc să fac mare lucru la serviciu în ziua următoare. Imediat ce se termină programul, la ora patru, sar în mașină și mă duc întins la bar.

Bătrânul e tot acolo, la aceeași masă, în aceeași poziție, îmbrăcat cu aceleași haine, cu două sticle de bere în față, una plină, alta goală, și trage din mucul lui de țigară. Nu pare deloc surprins să mă vadă, mă urmărește doar din ochi cum trag un scaun și îi fac semn cu mâna.

― Pot să mă așez?

― Sigur.

― Sper că nu te deranjez.

― Nu-ți face griji. Nu ai cum să mă deranjezi nici dacă ai încerca, răspunde.

― Ăăă… salut. Nu știu cum să-ți spun… Îmi cer scuze pentru modul în care m-am comportat ieri. Ideea este că am multe pe cap și când ai zis… am vrut, pur și simplu, să mă conving…

Se lasă pe spate, nu spune nimic.

― Despre femei, reiau eu. Ai zis ceva despre femei.

― De ce nu-ți iei o bere? întreabă.

― O bere?

― Da. O bere. Și dacă tot te duci, adu-mi și mie una.

Ezit un moment. Apoi mă duc la bar, iau două beri și-o punguță de alune. Mă întorc la masă, mă așez și îi împing o sticlă înainte.

― Mersi.

― Cu plăcere.

― Ce spuneai?

― Vorbeam despre femei. Voiam să mă lămurești la ce ai vrut să te referi când mi-ai vorbit ieri.

― Te-am întrebat dacă le vezi. Bei mult, nu-i așa? Poate nu ești încă alcoolic – sau poate ești – dar îți place să bei. Și știi că ai o problemă și ți-ai zis că probabil ar fi mai bine să încetinești ritmul o perioadă. De când nu mai băuseși când ai venit ieri aici?

― De vreo câteva săptămâni, cred.

Pune coatele pe masă, cu gura aproape atingând gâtul sticlei și râde, râsul acela croncănitor, agasant ce pare să-i iasă din fundul gâtului, apoi ia sticla și trage câteva înghițituri. Cu sete.

Beau și eu. Gândurile mi se amestecă în cap. Toată scena mi se pare ireală.

― Poate că, înainte de toate, ca să te liniștești, ar trebui să știi că nu ești nici singurul și nici primul care le vede, zice el, ștergându-se la gură. Treaba asta durează de ani de zile. Animalele astea deghizate care se învârt printre bărbați, de mână cu puii lor – cu puii făcuți cu noi – au probabil un plan foarte bine pus la punct și o putere de adaptare nemaipomenită. Eram mult mai tânăr când le-am văzut întâia oară și nu erau atât de numeroase, dar acum s-au înmulțit, sunt peste tot. Nici nu cred că mai există vreuna… normală. La femei mă refer, înțelegi ce vreau să zic?

Mă las amețit pe spate, în scaun. Inima îmi bubuie în piept, m-au luat transpirațiile. Îl privesc cu atenție pe moșneag – văd ochii aceia camuflați în spatele ochelarilor murdari ce văd și eu, ori totul e doar o aiureală? Atunci de ce simt că-mi îngheață sângele în vene la fiecare cuvânt pe care-l rostește?

Îl cântăresc din ochi. Slab, uscat, un omuleț pierdut într-o cămașă cu reverele lungi, descheiată la ultimii doi nasturi de sus, pe unde se rostogolesc câteva fire de păr alb răsucite peste marginea unui maiou pătat. Are fața ridată, nu foarte tare, cute pronunțate se văd doar la ochi și-n jurul gurii. Impresia de vârstă înaintată e dată doar de modul în care i se îmbină trăsăturile ce par să graviteze spre nasul cărnos, găsind acolo un punct comun, o rampă de lansare, precum și de gura cu buze foarte subțiri, strânse permanent pe filtrul țigării. Niște buze gălbui, uscate, ca niște râme lăsate la soare, ce crează iluzia că n-are deloc dinți în gură.

Părul e pieptănat pe spate, poartă un ceas vechi, un inel de argint pe degetul arătător de la mâna dreaptă, iar pe unul dintre antebrațe se vede urma unui tatuaj, prea șters ca să-ți mai dai seama ce-a reprezentat inițial.

Așa cum stă acolo, gârbovit în fața sticlei cu bere, pare trecut de șaptezeci de ani, dar cu siguranță nu are mai mult de șaizeci și unu, șaizeci și doi. Anii de băutură l-au dărâmat. Știe individul ăsta prin ce trec eu?

În timp ce mă uit la el, își scoate ochelarii și trece cu degetele peste lentile. Am văzut gestul acesta și ieri, când mi-a vorbit. Un gest care sugerează că nu vrea să vadă foarte clar ceea ce-i în jurul lui, că încearcă să asigure o barieră suplimentară peste cea oferită de băutură. Transpirația îmi devine rece, simt cum îmi îngheață umerii. Fac un efort, mă dezlipesc de spătarul scaunului.

― Ascultă, îi zic, nu sunt foarte sigur ce ar trebui să cred. Situația asta n-are niciun sens. Totul e o iluzie, ori nu sunt eu capabil să-i înțeleg importanța. Ceea ce vreau e să știu că nu mă înșel. Ai văzut cu ochii tăi… femeile… animalele? Le-ai văzut treaz, lucid, le-ai văzut umblând de colo-colo prin oraș cu… urechile și… și… cozile? Și dacă da, cum pot fi toate astea adevărate? Cum poate fi o tâmpenie ca asta reală? E o deviație provocată de alcool, o boală nediagnosticată?

─ Nu, nu, nici vorbă, alcoolul e doar un accident. Sau mai bine zis, reacția provocată de lipsa lui pentru cei ca noi. Pentru cei obișnuiți să bea mult. (Se ferise de cuvântul „alcoolic” de data asta.) În drumul spre vindecare, spre luciditate, creierul traversează o perioadă care-i permite să acceseze o fibră a realității ascunsă de obicei. Nu știu ce se întâmplă dacă vei continua să te miști lucid… să nu mai bei deloc. N-a reușit nimeni să facă asta.

─ Mie toate astea mi se par o adunătură de bazaconii.

─ Și atunci, de ce te-ai întors aici?

─ Nu știu… Poate pentru că… mi-e teamă de ce s-ar putea întâmpla.

─ Știi ce, zice deodată bătrânul, ridicându-se de la masă și împrăștiind un damf de transpirație, nu vreau să mai discutăm despre lucrurile astea aici. Au trecut ani buni de când n-am mai vorbit cu cineva… despre tot ce se petrece. Am un apartament în apropiere. Ce-ai zice să luăm câteva beri și să continuăm acolo? Am niște lucruri care-ar putea să te intereseze.

Ezit câteva secunde, apoi dau din cap. Omul poate că e complet sărit de pe fix, dar nevoia mea de răspunsuri – de orice fel de răspunsuri – e mult prea mare. Mă duc la bar, cumpăr un bax de șase beri și mă întorc la masă.

─ În ce direcție o luăm? îl întreb. Mașina mea e chiar acolo, în parcare.

─ Nu-i nevoie. Apartamentul meu e aproape. Uite, vezi, în blocul de peste drum.

Pornim amândoi pe trotuar. Bătrânul are un mers ciudat, ezitant, se uită din când în când în jur, cu atenție, de parcă s-ar teme să nu dea peste cine știe ce grozăvenie.

Adrian Manta. Așa spune că-l cheamă. A văzut femeile cu adevărat la patruzeci și cinci de ani, când a fost nevoit  să se opereze de ulcer, astfel că a stat o lungă perioadă fără să pună gura pe alcool. A reușit să depășească momentul datorită prietenilor cu care obișnuia să bată tot timpul barurile și tot pe ei a reușit să-i convingă până la urmă că se întâmplă ceva cu totul bizar în jurul lor, după ce și aceștia, la insistențele lui, au trecut prin câteva perioade de abstinență forțată.

─ Datorită lor am reușit să supraviețuiesc, zice bătrânul în timp ce traversăm strada către blocul în fața căruia cresc câțiva tei uriași. Să accept situația, să merg mai departe. Ne-am sprijinit unul pe altul cât am putut. Apoi am cunoscut un pictor… un individ foarte deștept… a devenit într-un fel sufletul grupului nostru… tot el a pus lucrurile cap la cap într-un fel destul de plauzibil. Și ne-a ajutat pe toți să nu ne pierdem mințile.

Oftează din greu. Asta îl face să pară și mai bătrân.

─ Ce s-a întâmplat cu prietenii tăi?

─ Au murit. Toți… Unul după altul.

─ De băutură?

─ De băutură.

Nu mai zic nimic. Îl urmez pe aleea din fața blocului. Imobilul are interfon, dar ușa deschisă e proptită cu un bolovan. În timp ce urcăm treptele de la intrare, dintr-un apartament iese un bărbat îmbrăcat în blugi și tricou, îl salută pe Manta fără să-mi acorde nicio atenție, apoi scuipă peste umăr și se pierde printre mașinile parcate dincolo de alee. Pe spatele tricoului e scris, „Bere fără alcool să bei tu cu mă-ta”.

Baxul din mâna mea devine brusc foarte greu și-n nări îmi ajunge din nou mirosul transpirației bătrânului, în vreme ce acesta se apucă să urce scara spre etajul întâi.

Mi-e cam jenă c-am ajuns într-o astfel de situație – să merg în apartamentul unui necunoscut după ce mi-a înșirat o serie de aberații care pot foarte bine fi doar niște coincidențe, dar ceva dintr-un ungher al minții îmi șoptește că nu am altă alternativă. Apoi, mai există o problemă.  Mi-e frică. Frică să nu ajung ca Manta dacă nu dau de capăt acestei încurcături, frică să nu ajung într-o zi bătrân, singur și beat, lipsit de orice soluție.

Urcăm până la etajul doi. Palierul e întunecat și miroase puternic a mâncare gătită – duhnește de-a dreptul de fapt, iar asta îmi smulge din memorie câteva amintiri foarte neplăcute din copilărie. Închid repede ochii peste ele și ascult clănțănitul cheilor în timp ce Manta descuie ușa locuinței.

Un val de aer îmbâcsit mă învăluie când pătrund pe micuțul hol de la intrare. E un miros care conține de toate – transpirație, jeg, băutură regurgitată, mâncare stricată, mucegai, bășini – esența vieții bătrânului care se întoarce acum un pic într-o parte, la capătul holului și-mi face semn să înaintez, cu un zâmbet în colțul gurii.

─ Intră, intră, nu-ți face griji. Scuză deranjul, nu am apucat să fac curățenie – de vreo cincisprezece ani, hahahahah… Nu, nu-ți scoate pantofii, intră așa. Intră.

Mut berile dintr-o mână în alta și fac câțiva pași. De fapt, mă așteptasem la așa ceva Nu putea fi altfel. Așa că reușesc să mă obișnuiesc repede și cu priveliștea și cu mirosurile.

Nici nu știi la ce să te uiți mai întâi. Manta mă conduce în sufrageria apartamentului. Peste tot se văd haine împrăștiate, aruncate în mormane, ori întinse peste puținele piese de mobilier – haine de toate felurile, pantaloni de stofă, tricouri, hanorace, cămăși. Covorul îmbâcsit de mizerie e plin de arsuri de țigară și de urme de vin roșu – cel puțin sper că e vin roșu – iar în mijlocul lui se odihnește un soi de masă grosolană, construită ca o ladă pe picioare. Pe ea se găsesc amestecate sticle de bere, hârtii, câteva cărți.

Lângă unul dintre pereți stă împinsă o canapea deșelată, cu o pătură deasupra, iar de unul dintre brațele ei se sprijină o chitară veche. Alături de fereastra cu geamuri duble a camerei, parțial acoperită cu o draperie făcută zdrențe în partea de jos, se vede o bibliotecă rezemată cu un umăr în zid, plină cu tot felul de cărți îndesate la întâmplare – cu excepția raftului de jos, unde e înghesuită o cuvertură mițoasă (?) din direcția căreia vine un miros foarte dubios. Există și două scaune în sufragerie, sufocate de asemenea sub tot felul de boarfe, astfel încât li se văd doar picioarele. Cum stau unul lângă altul, mici și șubrede, arată ca două animale bolnave, izgonite de pe scara evoluției.

Fac încă vreo doi-trei pași cu berile în mână, calc pe-un pantof aruncat pe jos și-aproape mă rostogolesc peste masa-ladă din mijlocul camerei. În timp ce mă chinui să-mi restabilesc echilibrul, ochii mi se opresc pe peretele opus celui pe care se află canapeaua, acolo unde se vede atârnat un tablou mare în ulei, cu o ramă groasă, sculptată, contrastând puternic cu mizeria și dezordinea din jur. E realizat în culori stridente, total nepotrivite, fapt care-i accentuază la maximum efectele. Câteva clipe rămân, pur și simplu, nemișcat încercând să-mi dau seama la ce mă uit, apoi imaginea devine clară.

În partea de jos e reprezentată o vulvă imensă; cu labii cărnoase pe care firele scurte de păr cresc ca țepii unui arici. Din vaginul căscat larg, pe marginile căruia curg firișoare de sânge, se ridică un bărbat gol. Se clatină pe niște piciorușe extrem de subțiri, îndoite stângaci într-un avânt nesigur – piciorușe de bebeluș. Bazinul și torsul sunt cele ale unui bărbat normal, tânăr, cu mușchi puternici, bine reliefați, însă capul înclinat pe umeri arată precum cel al unui bătrân vestejit, cu obrajii căzuți, spuziți de pete, cu fruntea o plasă de riduri și cu câteva lațe lungi de păr fluturând pe scalpul pătat de psoriazis.

O mână o ține rezemată de umflătura unei labii, sugerând efortul făcut de a se târî afară din vagin, dar și slăbiciunea impusă privitorului de chipul scofâlcit, care-i îndeamnă astfel corpul să caute un punct de sprijin.

Cealaltă mână, lipsită complet de piele sau carne, simplul braț uscat al unui schelet, se înalță în aer, către cerul din care atârnă o coadă imensă, blănoasă, ieșită din spărtura unor nori trandafirii a căror așezare evocă mai mult decât orice rozeta unui anus.

Imaginea e de-un grotesc deplin, dar ațâță curiozitatea datorită execuției ireproșabile și a culorilor contrastante ce fac tabloul să pară că vibrează. Mai rămân așa câteva secunde, uitându-mă la el, apoi mă răsucesc spre Manta.

─ Ciudată pictură, comentez eu. Cine e autorul?

Bătrânul tocmai face loc pe masă pentru cele șase beri.

─ Eu.

Îi studiez mâinile butucănoase, cu degete lipsite de finețe, care arată de parcă ar fi fost cusute acolo de pe cadavrul mostrului lui Frankenstein, apoi dau din cap.

─ Vorbești prostii. Nu te cred.

─ Și bine faci. A gândit-o prietenul acela al meu. Pictorul. Cu puțin înainte de a se arunca în fața trenului.

─ Parcă spuneai că prietenii tăi au murit de băutură.

─ Mai puțin el. Dar era beat când s-a aruncat.

─ Are vreun titlu tabloul ăsta?

─ Sigur. Se numește, „Un răspuns pentru toate întrebările”.

─ Nu-i rău.

─ Așa zic și eu.

În nări îmi pătrunde un damf ciudat, amestec de mâncare stricată și sudoare, însă se risipește atât de repede încât nu apuc să-i dau prea multă atenție. Bătrânul eliberează scaunele de sub grămezile de boarfe, le aduce lângă masa-ladă, deschide două beri, îmi întinde una, apoi bea cu sete dintr-a lui, în timp ce-mi face semn să stau jos. Mă simt ciudat, capul îmi plutește parcă deasupra umerilor. Nu pot face altceva decât să beau.

─ Suntem terminați, râgâie Manta în gura sticlei. Nu mai avem nicio șansă. Într-un anumit fel chiar mă bucur, să știi. Ahhh, ce bună e… rece.

Nu reușesc să zic nimic.

─ Asta e. Nu m-am mai culcat cu o femeie de vreo cincisprezece ani, continuă el. De când m-am despărțit de nevastă-mea. Am încercat de câteva ori, dar, când mă apropiam de vreuna – martor mi-e Dumnezeu – le simțeam mirosul, le vedeam sclipirea din ochi, simțeam sub piele asprimea blănii și… Poate sunt doar un moșneag împuțit, totuși am și eu limite. Apoi ceva s-a uscat în mine și nu mi-a mai păsat de chestia asta. Dar le-am urmărit… le-am urmărit cu atenție. Din când în când făceam câte-o pauză, chiar dacă îmi era foarte rău – aici ridică berea – pe urmă mă uitam în jur. Zi de zi tot mai numeroase, zi de zi ivindu-se de peste tot… și copiii la fel. Copii, copii, mereu mai mulți copii, iar bărbații mișcându-se ca niște imbecili încoace și încolo, fără să aibă habar de nimic. Mă bucur că a plecat nevastă-mea. Sunt un ticălos și n-am făcut nimic toată viața, dar mă mângâi cu gândul că poate ea nu era așa… ca celelalte. Că era ea însăși când a plecat, pentru că n-am apucat s-o văd altfel. Însă acum… cum ți-am spus și mai devreme, nu cred că mai e vreuna normală.

Tușește. Bea din bere și deschide alta.

─ Și până la urmă, ce crezi că se întâmplă? îl întreb cu un glas care pare a veni de undeva din spatele meu.

Hohotește încet – un sunet scârțâit, urât.

─ Tu cum i-ai spune?

Ridic din umeri.

─ Invazie, zice el.

Și, cumva, nu-mi vine să râd. Cuvântul sună firesc, așează multe întrebări la locul lor. În același timp, bineînțeles că e total absurd.

─ Invazie? îl întreb. Și ce sunt, de fapt, creaturile astea? Paraziți? Ființe din altă lume?

─ După cum arată și se comportă, clar nu sunt de aici. Deci, în mod evident, vin din altă… parte. O să zic doar atât. Totuși, dacă este o invazie, o preluare – eu n-am nicio îndoială că așa este – s-ar părea că-i una perfectă. Fără agitație, fără zgomote, fără războaie, fără proteste. De asta nici nu-mi pare rău, la urma urmei. Aproape că l-ai putea considera un pas evolutiv. Dacă specia noastră nu e-n stare să sesizeze pericolul, mi se pare corect să cedeze locul alteia, cu o mai mare putere de adaptare.

─ Dacă se folosesc în modul ăsta de noi, înseamnă că și specia lor e în pericol, încerc eu.

─ Foarte probabil. Totuși asta nu înseamnă că nu sunt mai buni decât noi. S-au infiltrat în rândul femeilor, le-au copiat chipul, obiceiurile și, cu ajutorul nostru, își continuă evoluția. Bărbații vor muri unul după altul de vicii, boli, ori pur și simplu de bătrânețe, iar cei ce se vor ridica în urma lor vor fi cu totul… altceva. Poc. Fără război, fără scandal. Invazia perfectă. Iar cei care-și dau seama cum stau în realitate lucrurile, n-au nicio putere.

─ Vrei să spui cei ca noi. Alcoolicii.

─ Exact, zice el.

─ Atunci, femeile noastre unde sunt? Ce s-a întâmplat cu ele? Le-au luat locul, ori avem de-a face cu un soi de posedare?

─ Mai degrabă le-au făcut să dispară. Puffff… Le-au ucis, ori le-au asimilat, de aceea sunt capabile să le imite atât de bine. Tot aia e. Sunt convins că femeile noastre s-au evaporat cu totul și că de ani de zile futem numai pizde extraterestre.

Pufnesc în gura sticlei cu bere și-n jurul buzelor mele se ridică un norișor de stropi. Strălucesc în lumina care pătrunde prin fereastra acoperită pe jumătate de perdea. Iar lumina aceea e cam singurul lucru curat din cameră. Cu excepția tabloului.

Zâmbește și el, apoi dă din cap.

─ E adevărat. Stai un pic, am câteva lucruri să-ți arăt.

Se ridică de pe scaun, se duce lângă pat, scotocește o vreme în sertarul unei noptiere, pe urmă se întoarce cu un teanc de foi în mână – o mulțime de schițe făcute cu creionul. Mi le pune-n poală, după care se așază la loc.

─ Sunt făcute tot de prietenul meu, pictorul. Asta dacă te mai încearcă vreo îndoială.

Ochi de lup. Ochi de animal. Umeri blănoși, cozi arcuite, priviri dure și adânci. Gheare, brațe acoperite cu păr des ce nu izbutește să acopere jocul mușchilor puternici. Guri căscate, cu dinți mărunți și ascuțiți, limbi picurând de salivă, boturi întredeschise ridicate pentru a mirosi aerul. Le cunosc pe toate și nu recunosc nici una, însă fiecare dintre ele îmi amintește de cineva – de soția mea.

Teancul de foi este destul de gros și, până să reușesc să văd toate desenele, mâinile încep să-mi tremure necontrolat, iar respirația mi se transformă într-un șuier mărunt, subțire, ca un fir de curent strecurat prin crăpătura unei uși. Mă ridic amețit, dezorientat. Pun teancul de foi pe-un colț al mesei, beau din bere, apoi îmi frec pleoapele până încep să mă usture.

─ Este exact ca-n filmul ăla din anii 80, „They live”, se aude glasul lui Manta. L-ai văzut?… Nu?… Să te uiți. Neapărat. Joacă Roddy Piper, tipul ăla solid și spurcat la gură, campion de wrestling. A murit și el acum câțiva ani, săracul, prin 2015, înconjurat probabil de pizde extraterestre pe care nu le-a înțeles niciodată. Atac de cord. A avut patru copii. Ha! Ei, în film, personajul găsește o pereche de ochelari care-i dezvăluie o față nevăzută a lumii – mare parte a clasei superioare a societății e formată din extratereștri, în timp ce restul sunt o turmă pasivă, obsedată de cele mai triviale lucruri, superficială și cu scopuri anihilatoare. Exact asta se întâmplă acum – numai că la un nivel cu mult mai înspăimântător. Sevrajul unui alcoolic se constituie astfel într-o pereche de ochelari simbolici, furnizați de natură. Și… iată-le. Suntem norocoși, ce zici? Contează? Nu știu… Este o armă naturală, un impuls al instinctului de conservare a speciei? Greu de spus. Oricum, suntem depășiți și e mai bine așa.

Stau pe scaun în fața bătrânului, îi privesc chipul distrus de băutură, gesturile ezitante, felul în care i se mișcă buzele în timp ce rostește cuvintele astea imposibile, iar prin minte nu-mi trece niciun gând, nicio idee, niciun argument logic de care să mă agăț, să mă salvez din torentul întunecat ce mă fură și amenință să mă ducă undeva, departe, dincolo de tot ce-a văzut și-a simțit vreodată un om.

Am impresia că nici corp nu mai am, că sunt doar o pereche de ochi și de urechi agățate de câteva gânduri disparate, în mijlocul unui amalgam de particule – un nor de carne și sânge care amenință să se destrame la prima mișcare.

Berea din mâna mea plutește neclar, aflată la o distanță incomensurabilă.

Rămân în apartamentul lui Manta încă vreo oră și jumătate. Vorbește încontinuu, îmi aduce din când în când tot felul de însemnări și schițe, dar eu îi răspund monosilabic și beau mereu.

Mă trezesc pur și simplu, dintr-o dată, în mașină, în drum spre casă, fără să-mi pot aminti momentul în care m-am ridicat și-am ieșit pe ușă, conducând încet, cu gândurile drapate în aburul jilav al celor câteva beri băute.

O găsesc pe Laura pregătind masa. Adi se joacă pe xbox în camera lui. Arată amândoi bine, zâmbesc, casa e luminoasă, miroase plăcut. Nu reușesc să mă concentrez. Discuția din locuința lui Manta s-a pierdut într-un ungher al memoriei, de parcă ar fi ceva povestit de altcineva, ceva la care n-am luat parte.

Restul serii trece ca o părere pe lângă mine, pe deasupra mea. Știu doar că, la un moment dat, în timp ce-o ajut pe Laura să spele vasele – Adi tocmai s-a dus să se uite la tv – ea își strecoară o mână fierbinte pe sub tricoul meu, își ridică sânii inspirând adânc și-mi șoptește că ar vrea să facem dragoste. Accept repede, fără să mă împotrivesc, trebuie să-mi demonstrez că totul e-n ordine, că totul e bine, că tot ce se-ntâmplă e o mare tâmpenie, însă creierul meu nu reușește să înregistreze corect ce se petrece în continuare așa că bănuiesc că nu e nici mai bine nici mai rău ca de obicei, iar la ora unsprezece, când ea adoarme, te iubesc, respirând ușor, cu spatele la mine și părul lung atingându-mi umărul, eu rămân întins, fixând pe întuneric tavanul pe care am impresia că se fugăresc straturi–straturi de beznă, ca niște nori pe-un cer fără stele.

Mă dezmeticesc până la urmă. Ceasul din cameră ticăie încet pe perete. De afară, prin geamul întredeschis, se aud greierii.

Mă dau jos din pat, mă strecor în holul de la intrare, iau din servietă una dintre cele două beri pe care le-am adus cu mine, iau laptopul și mă duc la bucătărie. Mă așez la masă cu berea în față și rămân câteva secunde cu ochii fixați în ecranul albastru al monitorului. Nu prea știu cum să încep. După mai multe încercări tastez – invazie, aliens disguised as people – ceva de felul ăsta, apoi privesc surprins și descumpănit rezultatul.

Știu bine că tema invaziei e o preocupare veche și constantă a omenirii – teama că o altă civilizație ne-ar putea lua locul – dar niciodată nu mi-aș fi  închipuit că lucrurile au ajuns atât de departe. Asta pentru că, probabil, nu m-a interesat niciodată subiectul. Sunt multe lucruri pe lumea asta care nu mă preocupă absolut deloc.

Și iată, am în față informații despre zeci și sute de filme, cărți, comicsuri, desene animate, teorii ale conspirației, pe tema asta – primele idei apărute încă de pe vremea Războiului Rece. Există chiar și-un termen ce acoperă acest concept – human guise – cu ramificații în folclor, mitologie, religie. Vreun sfert de oră parcurg paginile, rând pe rând, citind pe sărite articole, căutând fotografii și rezumate ale unor cărți și filme, comparând numele diverselor creaturi ce „obișnuiesc” să împrumute forma umană pentru a-și atinge scopurile – apoi mă las pe spate, cu berea în mână și gândurile jonglând în cap.

S-ar părea că „boala” mea e doar un clișeu în literatura fantastică și o temă răsuflată pentru filmele SF de mâna a doua. Asta nu mă încălzește cu nimic. Dimpotrivă, face realitatea mai cumplită. Pentru că, dacă ideea infiltrării, a invaziei, nu e nouă, realitatea mea este. Iar un adevăr nu-i mai puțin adevărat doar pentru că a devenit clișeu.

Mai rămân o vreme în fața laptopului. Caut filmul „They live”, însă, dintr-un oarecare motiv, mi-e foarte greu să-l urmăresc. De afară se aud în continuare greierii. Termin berea, mă duc s-o iau pe cealaltă. Adorm brusc, fără să-mi dau seama, cu bărbia pe dosul palmelor, în timp ce mă uit la un meci de wrestling cu Roddy Piper, împotriva unui individ numit Bad News Brown – nici nu apuc să văd cine a câștigat.

***

Pe la trei noaptea, deschid din nou ochii. Greierii nu se mai aud. Pe ecranul laptopului, Al Jourgensen de la Ministry se străduiește să urle Just one fix. Nu știu cum de s-a ajuns de la wrestling tocmai acolo. Restul casei e cufundat în liniște, așa că închid laptopul, sting lumina și mă duc la culcare.

***

În zilele următoare am continuat să mă întâlnesc cu Manta. De cele mai multe ori, dădeam peste el la locul lui obișnuit, la bar, iar, dacă nu era acolo, mă duceam direct la el acasă, unde îl găseam de fiecare dată murdar și duhnind a băutură, dar vorbăreț și dispus să răspundă la întrebările care mă frământau. Discutam câte-o oră-două, goleam câteva sticle cu bere – eu le aduceam întotdeauna, el părea să fie mereu beat fără să aibă picătură de alcool în casă – apoi plecam amețit și descurajat.

La început, sub impresia noilor informații obținute de la el, mi-am închipuit că știe mult mai multe decât era pregătit să dezvăluie, că deține anumite secrete, ori are anumite presupuneri care m-ar putea conduce la cine știe ce revelație generatoare de soluții pe care să le ramific apoi în planuri concrete, dar, pe măsură ce treceau zilele, mi-am dat seama că bătrânul e la fel de confuz ca și mine. Trăia cu povara adevărului de cincisprezece ani, totuși n-avea nicio idee despre cum de se puteau întâmpla toate astea, de ce, și mai ales dacă trebuia acționat în vreun fel.

Resemnarea lui mi se părea ireală uneori – renunțase demult la luptă, asta dacă el și prietenii lui, despre care îmi povestea mai mereu câte ceva, avuseseră vreodată intenția să riposteze – și sfârșise prin a accepta situația, asemenea unui idiot care ia așa cum sunt toate nenorocirile aruncate de viață, fără să-și pună întrebări ce înseamnă ele de fapt și la ce-ar putea conduce.

─ Dacă totul e așa cum spui, ar trebui să putem face ceva, îi arunc într-o zi.

Trage un râgâit, apoi își golește sticla de bere.

─ Așa credeam și eu prima dată. Dar ce? Gândește-te puțin. Nu știm nimic despre creaturile astea, nici despre modul în care raționează și nici ce-ar fi în stare să facă ca să se apere. Apoi, cine să ne creadă? Cei ca noi? Închipuiește-ți o armată de alcoolici năpădiți de halucinații și mâncați de depresie, luptând ca să asigure supraviețuirea rasei umane. Hahahahaha! Ce viziune de căcat! Nu, scumpule, nu putem face nimic. Dă-le pe toate în pizda mă-sii! Putem doar să bem, să vorbim și să ne uităm cum se duce dracului lumea. Condiția noastră specială ne-a acordat acest privilegiu, să ne putem da seama cât de nevolnice și slabe ființe suntem – iar eu unul nu-mi mai fac griji. Și ar trebui să te resemnezi și tu.

Vorbește cu multă convingere, dar eu nu reușesc să-i accept viziunea.

─ Crezi că ele știu ceva despre noi? Știu că le putem vedea? îl întreb cu altă ocazie.

─ Mă îndoiesc, răspunde. Asta pentru simplul fapt că niciunul dintre noi n-a avut curaj să facă ceva. Gândește-te la soția ta. Nu te-a rugat ea să te lași de băutură? Are nevoie de tine sănătos, atâta timp cât îi mai ești de folos.

Purtând astfel de discuții aproape în fiecare zi, nu mi-e deloc greu să-i intuiesc până la urmă adevăratul caracter. Îi este frică de orice. Un astfel de om nu ar putea fi convins niciodată să facă ceva real. E pasionat de fricile și fobiile lui. Le cultivă, le întreține, le adaugă elemente noi ca să le consolideze, să le justifice. Nu vrea să se vindece de ele pentru că are senzația că datorită lor este mai lucid și mai înțelept decât majoritatea oamenilor, că vede mai mult decât oricine, că aceste fobii îl înalță pe-un plan superior, făcându-l un privilegiat – iar de pe acest plan superior poate înțelege mai bine existența și capătă astfel forța de a rezista în continuare, de a îndura realitatea. În fond, e doar un bătrânel speriat, confuz și absolut inutil. Câteodată mă sperie faptul că încep să gândesc ca el.

Treptat, îmi răresc vizitele. Nu pare să sesizeze acest lucru. Încep să beau din nou în fiecare zi, nu mult, dar îndeajuns. Gândurile nu-mi dau pace nicio clipă. O barieră tot mai vizibilă a început să se înalțe între mine și familia mea, îmi dau seama că nu pot continua în acest ritm prea multă vreme, așa că beau în continuare și merg tot mai târziu acasă, de fiecare dată cuprins de revoltă, de remușcări, de impulsuri sinucigașe, de hotărâri absurde, de tot felul de energii sumbre ce crează un adevărat haos între gândurile mele care și așa se înghit unele pe altele fără să-mi aducă nicio ușurare.

Iar asta îmi întârzie decizia.

Pentru că am luat o decizie.

***

Las să mai treacă o lună de zile. Septembrie se duce, vine octombrie cu vânturi reci și ploi nesfârșite, la jumătatea lunii e ziua lui Adi, da, și pentru că realitatea acestui fapt nu poate fi negată, mă hotărăsc, în sfârșit, să acționez. Să mă duc pe la Manta, să-i spun la ce m-am gândit? Are vreun rost? M-ar ajuta asta în vreun fel? Probabil că nu.

Dintr-un soi de recunoștință stupidă – datorită lui mi-am făcut totuși o oarecare imagine despre creaturile astea – mă hotărăsc să trec pe la el, dar nu-l găsesc nici la terasă, nici acasă. Barmanul îmi spune că nu a mai trecut pe acolo de două zile. Apoi îmi oferă o bere. Îl refuz.

Mi-e totuna.

Mi-l închipui cu ușurință întins pe-un colț al canapelei jegoase din apartamentul lui mizerabil, duhnind a transpirație și bășini, cu pete de vomă pe la colțurile gurii, cuibărit între fricile lui stinse cu alcool, visând rupturi de vise și mormăind în somn despre „pizde extraterestre”, fericit că rasa umană e condamnată și nu trebuie astfel să-și justifice propria viață risipită. Poate că a avut dreptate când a spus că omul nu are ce căuta pe pământul ăsta și ar fi corect să-l cedeze unei specii care-l merită, dar eu n-am de gând să las lucrurile așa.

Bat în ușă cu pumnul până începe să mă doară, apoi renunț. Poate e mort. Chiar nu mă mai interesează. Ies zgribulit din bloc.

Astăzi n-am pus picătură de alcool în gură. Vreau să-mi ofer un ultim răgaz cinstit pentru a-mi evalua încă o dată situația și decizia, ba am mers până acolo încât să-i cer o zi liberă șefului, invocând o urgență în familie, deși, în mod evident, nu am de gând să mă mai întorc vreodată la lucru, chiar dacă, în cel mai pozitiv scenariu, voi ajunge să părăsesc numai orașul. La urma urmei, sunt și eu doar un bețivan speriat. Prins, strivit, rupt între două realități care mă murdăresc în mod diferit. Cea a bărbaților și cea a femeilor.

Las mașina în parcarea unui bloc din apropierea Parcului Central, apoi o apuc la întâmplare pe străzi. Cerul e negru, mult mai întunecat decât dimineață, presărat din loc în loc cu nori cu forme aproape supranaturale, vineții și groși, asemănători unor stânci vopsite. Îți închipui că din clipă-n clipă se pot fisura, că trosnete adânci vor zgudui aerul, iar din cer vor începe să pice pietre enorme și spărturi de bolovani care vor face una cu pământul oamenii și clădirile, mașinile și arborii, amestecați pentru totdeauna într-un amalgam de sânge, oase, lemn, plastic și metale, ce va începe să se scurgă pe străzile distruse ca un torent apocaliptic.

Păsări negre străbat din când în când văzduhul, dând încet din aripi, atât de încet, încât seamănă cu niște scame mari, luate de vânt, apoi purtate aiurea încoace și încolo.

Vuietul orașului e asurzitor – mașini, claxoane, huruitul tramvaielor, strigăte, voci amestecate, un țipăt de tren în depărtare – dar tot inima mea se aude mai tare – pulsul din tâmple, din obraji, din ochi, din palme, din picioarele care calcă pe trotuarul cenușiu pătat de stropi mici de ploaie. Ce s-ar întâmpla dacă m-aș apuca să strig acum? Despre tot, despre ele? S-ar uita cineva la mine? Și-ar pune vreo întrebare? Mi-ar da vreo atenție? Ar încerca să mă oprească? Nu, probabil că nu, ar găsi alte căi pentru a mă face inofensiv, poate chiar ajutate de cei pe care aș încerca să-i avertizez. Sunt peste tot acum, măcar aici îi pot da dreptate lui Manta, le simt mirosul, le simt privirile, le aud mârâitul înăbușit sub cuvintele cu care-și maschează adevăratele conversații, simt energia, forța trupurilor lor încordate, siguranța cu care se mișcă sub camuflajul desăvârșit.

Intru pe aleile unui părculeț din apropierea unui cinematograf abandonat și mă așez pe-o bancă ascunsă între tufe de păducel. Pe aici nu trece atât de multă lume. Închid ochii pentru o secundă și încerc să mi le imaginez – femeile, toate femeile din oraș, prinse în activitățile lor, mergând pe străzi, făcând cumpărături, lucrând în birouri, trasând directive și sarcini, ducându-se spre casă ca să prepare masa de prânz, participând la ședințe, întruniri, cenacluri, împărtășindu-și experiențele în grupuri de suport, întinse pe spate în paturi de spital și aducându-și pe lume progeniturile, infiltrându-se în cele mai intime și esențiale mecanisme ale societății.

Văd profesoarele din școli, educatoarele din grădinițe, micii monștri din fața lor cum ascultă atenți, învățând din dublul înțeles al vorbelor lor adevăratele lecții despre istorie, luptă și supraviețuire. La început, imaginile nu sunt clare, fețele se amestecă unele cu altele, vocile se confundă, dar, încet-încet, totul se limpezește, siluetele prind contur, aud glasurile, zgomotul pașilor, le percep ritmul inimilor și cadența răsuflărilor, văd clar adevăratele lor înfățișări, simt hotărârea cu care se mișcă în mijlocul celor păcăliți cu atâta ușurință.

Rămân încă un sfert de oră pe bancă, concentrat în mijlocul acestor imagini, mă gândesc la ceea ce am de făcut. Am reluat de atâtea ori în minte etapele și scenele planului, încât mi se pare un deja-vu; de-acum îmi mai rămân doar câteva lucruri de pus la punct.

Când se face unu și jumătate, mă ridic de pe bancă, ies din parc, apoi traversez strada către un mic magazin de electrocasnice pe care l-am remarcat mai devreme, înghesuit între un supermarket și un anticariat. Vânzătoarele din magazin sunt foarte-foarte amabile, foarte-foarte tinere și mă încearcă un anumit sentiment de nesiguranță, așa că, pe lângă ciocanul pe care aveam de gând să-l cumpăr, iau un clește de tăiat sârma, cuie, un patent, o trusă de șurubelnițe și plătesc totul cu bani gheață, zâmbindu-le cât pot eu mai politicos.

Mă ia cu călduri, plutesc.

Intru în supermarketul de alături și cumpăr două sticle de vin, pe care le car apoi în brațe vreo oră și jumătate, cât îmi ia ca să mă întorc în parcarea blocului unde-am lăsat mașina – habar n-aveam că mă îndepărtasem atât de mult. Pun sculele cumpărate și sticlele pe scaunul de lângă șofer, pornesc și conduc spre casă. E trei douăzeci. Peste două ore se întunecă. Parchez pe-o stradă dosnică, puțin umblată, de unde pot vedea, printre ramurile copacilor, acoperișul blocului unde locuiesc și deschid prima sticlă. Poate că gestul meu nu va fi total inutil, mă încurajez, în timp ce lichidul rece îmi concentrează gândurile și le curăță de impurități, iar geamurile blocului scânteiază în soare. Trebuie să fac doar ceea ce ține de mine. Am dreptul să sper că nu mă voi răscumpăra doar în ochii mei. Poate că suntem învinși și fără nicio șansă, dar nu e nevoie să pierdem în felul ăsta. Nu în fața unor astfel de monștri. Dacă o scânteie din consecințele faptei mele va aprinde o scânteie din adevărul altcuiva, iar de acolo se va propaga mai departe, dacă fiecare dintre cei conștienți de ceea ce se întâmplă ar decide să acționeze în zona în care totul depinde numai de ei… cred că e destul. Nu-mi fac alte iluzii.

Când termin ultima sticlă de vin, soarele își mai păstrează un singur deget portocaliu pe una dintre laturile blocului, iar cerul începe să se întunece.

Arunc sticla pe bancheta din spate, alături de cealaltă, apoi caut în sacoșa de la magazin. Găsesc ciocanul și-l strecor în haină. Un gând (dacă ești doar țicnit? dacă totul e o aberație imensă, un simptom al bolii de care probabil suferi și ești pe cale să comiți cea mai mare greșeală din viața ta?) supărător îmi trece prin cap ca un nor de furtună, dar vine mult în urma deciziei luate și capătă astfel doar aerul unei speranțe descurajate. Un sentiment ciudat mă cuprinde în timp ce-mi fac drum printre blocuri – nu emoție, nu spaimă, ci mai degrabă un soi de resemnare excitată, nu-i pot spune altfel. Îmi închipui că așa ar trebui să se simtă un condamnat la moarte când mai are de trăit doar câteva secunde, atunci când imensa disperare, groaza și certitudinea că nu se mai poate împotrivi, împing deznădejdea la un nivel la care devine până la urmă o alinare ce acționează ca un anestezic pentru minte.

Nici nu-mi mai simt greutatea, merg ușor, plutesc cu impresia că întreg corpul îmi e alcătuit dintr-o aglomerare de bucățele însuflețite, susținute între ele de firișoare pufoase de ață printre care aerul trece făcându-le să vibreze. Asta fac – vibrez, merg și vibrez, merg și vibrez.

Urc scările până la etajul doi.

Ascult câteva secunde la ușă, apoi descui și intru fără zgomot, cu toți mușchii încordați. Din bucătărie se aude radioul și-un ușor clinchet de vase, semn că Laura pregătește cina. Trag adânc aer în piept și fac câțiva pași prin hol, doar cât e nevoie ca să strecor o privire prin ușa deschisă a bucătăriei. Se simte un ușor iz de sos de soia. Și de ierburi aromatice.

Laura stă aplecată desupra chiuvetei – spală o farfurie – îi privesc brațele lungi, bronzate, mișcându-se în aerul cald și șuvițele părului căzute pe obraji, apoi formele trupului strânse de rochița înflorată, fără mâneci, în care am visat-o îmbrăcată de atâtea ori. Mă uit la silueta ei decupată în lumina aurie a ultimelor raze ale soarelui furișat prin fereastră și mă strecor mai aproape, cu pumnii strânși – îmi simte prezența, îmi simte privirea, mă simte lângă ea. Se întoarce cu un gest rapid, o jumătate de zâmbet îi luminează fața.

Pipăi buzunarul hainei.

─ Doamne-Dumnezeule, ce m-ai speriat, sare ea puțin într-o parte. Iisuse! Când ai venit? Nu te-am auzit deschizând ușa… Ce-i cu tine? Ai întârziat.

Și încremenește cu surâsul strâmb în colțul gurii, o mână dusă la piept, șuvițele părului negru risipite pe frunte. Reacția perfectă. Ar fi putut păcăli pe oricine.

─ Scuză-mă, iubito, nu mi-am dat seama, îi spun. Credeam că ai auzit cheia în broască… Mmmm… miroase bine. Ce avem bun la cină? Adi… e și el acasă?

─ Nu, s-a dus la prietenul lui, George. Își fac temele împreună. Mă duc să-l iau peste vreo jumătate de oră.

─ Nu-ți face probleme, mă duc eu. Vreau de mai mult timp să vorbesc despre câteva lucruri cu mama lui George.

─ Serios? Ce ai tu de împărțit cu mama lui George?

Ciocanul îmi atârnă greu în haină. Laura vrea să se apropie, dar ceva din ochii mei o țintuiește locului.

O privesc din nou. E frumoasă, înaltă, nu are urechi lungi ori coadă, pielea îi strălucește,  spuzită pe umeri de alunițe gălbui, buzele întredeschise încă păstrează urma de zâmbet, dar eu știu că sub acea piele netedă, sub acea epidermă perfectă, colcăie, se înfoaie și se mișcă blana – o aud fremătând încovoiată, cerând să fie lăsată afară, afară, afară, aud mănunchiurile de fire aspre cum zgârie învelișul subțire ce le ține prizoniere, simt adevărata dimensiune a corpului puturos, forțând la maximum recipientul firav ce-l ascunde, văd sclipirea colților din spatele dinților descoperiți de zâmbetul contrariat.

Oare să fi existat vreodată o femeie atât de frumoasă, femeia de care m-am îndrăgostit, să fi fost reală persoana pe care îmi închipui acum că o văd, ori totul a fost așa de la bun început, iar ultimii doisprezece ani s-au scurs ca parte a unei manipulări odioase? Numai gândul acesta e suficient să-mi înghețe sângele în vene.

Bag mâna în haină și pipăi mânerul ciocanului. E frumoasă Laura din fața mea, iar eu sunt beat.

─ Da, îmi aud glasul de la mare depărtare, plutind, plutind, voiam mai de mult să discut anumite lucruri cu mama lui George. Știi, am impresia că-l consideră pe Adi o influență proastă pentru băiatul ei, și de la o vreme a început să-i pună bețe-n roate. E bine că o să-i găsesc la un loc pe toți trei, așa o să fie mult mai ușor să discutăm puțin despre toate problemele…

─ Ascultă, tu te simți bine? De unde ți-au venit în cap toate bazaconiile astea?

Se uită bănuitoare la mine, mă studiază cum mă clatin în penumbra holului, se încruntă, apoi își pune mâinile în șolduri.

─ Ai băut cumva? mă întreabă. Ai băut, nu-i așa? Ești beat și te-ai îmbătat iarăși după toate discuțiile noastre? Doamne… Fii atent, jur pe tot ce am mai sfânt că, dacă s-a întâmplat asta din nou…

Cu regim și ceva mai multă odihnă…

─ Nu, nu, iubito, mă grăbesc să-i spun, în timp ce intru în bucătărie cu ciocanul ridicat. Sssst, nu, nu, nicidecum. Niciodată. Acum sunt treaz. Totul e-n regulă, știi că te iubesc. Nu trebuie să-ți faci griji. Totul e cum nu se poate mai bine…