Sferoidul(timp de citire: 26 minute)

 După încheierea teleconferinței, minute bune, Jay rămase blocat în fața ecranului.

O veste care să-l încurce mai tare nici că se putea.

Postul pe care îl ocupa de aproape douăzeci de ani, și care treptat îi comutase prestigiul de fizician de marcă (din cercul restrîns al feliei lui de cercetare), în Jay Bryson, faimosul si totodată subtilul director cu cel mai lung termen din istoria Agenției Spațiale Europene, nu i se păruse niciodată mai stresant ca astăzi.

– Ce s-a întîmplat, dragul meu? Vreo veste proastă?

Mormăi ceva, își sărută soția și se închise înapoi în birou.

În viață totul ține pînă la urmă destul de mult de sincronizare și noroc. Chiar și numai două din programele de mare răsunet lansate în timpul directoratului său ar fi fost, în mod normal, suficiente nominalizării mult visate: premiul Albert Einstein pentru știință. Reușitele sale erau, cu atît mai valoroase, cu cît, datorită  îmbătrînirii populației și al fondurilor de pensii insuficiente, toate agențiile guvernamentale se zbăteau să-si finanțeze proiectele. Deja știa că se afla pe lista scurtă, devansîndu-i pe foștii săi colegi de la Royal Society, dintre care unul, William Borough, rămas în mediul academic, devenise laureat al premiului Nobel pentru fizică în 2036.

Cîtă muncă de convingere, cîte mii de ore, cît stres investise în dubla misiune JUICE pentru explorarea suprafețelor lui Io și a Europei! Toate datele științifice, toată cercetarea laboratorelor aflate sub comanda lui! Eforturile sale, precum și cele ale colegilor și subalternilor, erau dintr-o dată puse într-un dens con de umbră. Da, în viață totul ține de sincronizare și noroc. Dacă rezultatele de pe Europa s-ar fi întors la timp, dacă capsula nu ar fi avut problema de supraîncălzire la amerizare, atunci el, Jay Bryson, ar fi fost propus încă de anul trecut și, în mod sigur, ar fi avut acum mult dorita diplomă agățată de perete.

Cînd nu ai destule fonduri, trebuie să faci o alegere.

Pariase fondurile de care dispunea pe satelitul lui Jupiter. Cu 646 milioane de kilometri mai aproape, cu o temperatură la suprafață de -150^oC, față de -200^oC cît are Enceladus, Europa fusese un candidat mai accesibil. Un satelit de 4,5 miliarde de ani față de 3 miliarde ale lui Enceladus. Mult mai mult timp să apară viață sub oceanul ăla nenorocit și nu dincolo, unde se pare că o găsiseră americanii.

– Go fuck yourself, Enceladus, repetă Jay ca pentru sine. Și poți să-l iei și pe Saturn cu tine și toate inelele lui de rahat.

Își adună toată energia de care era capabil și trimise un e-mail de felicitare omologului său de la NASA, Chris Dovencourt.

Jay Bryson <jay.bryson@esa.int>

Joi 2038-03-25 8:58 AM

Subject: Re: Felicitări

Dragă Chris,

Ai făcut istorie! Am vrut să te felicit verbal dar îmi imaginez că serverele voastre iau acum foc de la cîte mesaje primiți. Cînd se mai liniștesc lucrurile – dar oare o să se mai liniștească vreodată lucrurile, acum că există dovada existenței unei inteligențe extratereste!? –, sper să găsim ocazia să te felicit cum se cuvine!

Jay

P.S. Simte-te invitatul meu pentru orice tip de suport privitor la obiectul în a cărui posesie te afli. Sînt sigur că mi-ai fi oferit orice sprijin dacă noi am fi găsit sfera.

***

Inelul E este diferit de celalalte inele ale lui Saturn, prin culoarea alburie și grosimea lui uriașă, de 2000 de km. Și bineînțeles, compoziția: particule minuscule de gheață, dar și de silica, element generat acolo unde apa și roca interacționează la temperaturi mult peste cea de fierbere. Sub calota de gheață, groasă de 20 de kilometri, Enceladus adăpostește un ocean rece, cu puncte fierbinți din care țîșnesc cu putere gheizere – nu foarte diferite de cele de pe Terra, dar destul de puternice pentru a perfora cu forța lor polul sudic prin toată grosimea calotei, pulverizînd încontinuu, cîte puțin, din corpul satelitului, în neantul din exterior. Jeturi ale oceanului intern ies întruna, ca sîngele unui animal rotund, alb, înțepat cu un harpon ceresc. Jerbe care se extind sute de kilomeri în spațiu și care sînt ejectate cu patru sute de metri pe secundă sînt captate de forța gravitațională a lui Saturn, criogenizate de frigul cosmic, forțate să-și pornească dansul ce nu va putea fi oprit decît de transformarea Soarelui în Super Nova. Dar, atunci, pînă și Terra va fi demult topită de căldura lui. Două miliarde de ani în viitor, astronauții de pe alte planete ar putea vedea ceea ce văd pămîntenii acum pe steaua M 57 din Constelația Lyra.

Emisfera sa nordică e acoperită de cratere, pe cînd cea sudică e complet netedă, iar acest fapt îi nedumerea pe astronomi la începutul secolului trecut. În lipsa telescoapelor puternice, nu puteau înțelege de ce. Ei bine, o parte din jerbele de apă sărată cad înapoi sub formă de zăpadă, acoperind de milioane de ani craterele cometelor care i-au stricat perfecțiunea suprafeței. Ceea ce reușește să scape îngroașă ringul E, care e mai strălucitor și mai vizibil decît toate celelalte, fiind alcătuit în principal din zăpadă.

Din cauza că e așa de fierbinte, trebuie să vi-l imaginați pe Enceladus ca pe un ou. Coaja e gheața. Gălbenușul e nucleul fierbinte. Iar peste tot în jur, albușul, un mini-ocean de vreo treizeci de kilometri grosime, format din apă de diferite temperaturi, turbionată și învîrtită de gheizerele acelea care tot refulează. Logic, emisfera nordică e mult mai calmă – dacă există ființe inteligente, acolo ar locui. Pe Terra, știm că primele bacterii, viața, s-au format în punctele fierbinți din adîncul oceanelor, locurile de unde țîșnește mereu lavă. Pe Enceladus există apă, sare, carbon, căldură, toate ingredientele necesare. La fel cum, similar, în peșterile de pe Terra (cele care nu comunicau deloc cu exteriorul) s-au descoperit specii unice, scorpioni albi și orbi, pești ciudați, bacterii care se hrănesc cu sulful gheizerelor, și pe Enceladus eram aproape convinși pînă acum de existența unor forme de viață, niște specii exact ca cele din peșteri – complet izolate de exterior. Nu ar ști că există alte planete, nu ar ști că există soare. Tot ce ar vedea (dacă ar avea ochi și dacă ar fi descoperit lumina) ar fi albul ca o cupolă. Acesta ar fi cerul lor: nu albastru cum e cerul nostru, ci alb și intangibil datorită temperaturii. Oricît ar fi de inteligente, nu ar avea materiale, nu ar putea să construiască unelte pentru a perfora „cerul” și a investiga ce se află în spatele lui. Nici nu s-ar putea apropia fără costume de protecție contra frigului – pe care oricum nu ar putea să și le confecționeze. Doar ar vedea, de la o generație la alta, cum printr-un mecanism pe care nu-l pot opri, cîte puțin din sursa lor vitală, apa aceea în care trăiesc și din care absorb oxigen, s-ar pierde în afară, ar dispărea pentru totdeauna. Pentru că, s-a calculat matematic, Enceladus deja și-a pierdut un sfert din volum și tot continuă să piardă. Dacă sub gheață ar exista enceladieni, ei ar fi din ce în ce mai terifiați. Observă cum le dispare resursa vitală și nu pot face nimic pentru a o opri.

– Conferința de presă a purtătorului de cuvînt al NASA este urmărită de întreaga planetă. Începînd de astăzi, noul record al unei transmisii live nu mai aparține Super Bowl-ului, nici finalei CM de fotbal. Așteptăm confirmarea oficială a ceea ce comunitatea științifică, precum și rudele celor care lucrează la Cape Canaveral se pare că deja îl știu. Misiunea științifică revine pe Terra înainte de termen, cu o descoperire epocală. Vom afla imediat despre ce este vorba după pauza publicitară.

Pauza publicitară dură un minut și prezentă un copil întins pe iarbă, cu fața în sus, privind cerul. Apoi, prin efecte digitale, cerul își pierdu nuanța albastră, norii, păsările și tot ce-l face terestru, iar copilul rămase privind spațiul populat de planete, exact așa cum sînt dispuse ele în realitate. Pauza publicitară se încheie cu un număr de cont pentru donații însoțit de mesajul Misiunile NASA pot continua numai datorită ție. Implică-te!

Cu mulți ani în urmă, legea planetară a audiovizualului stabilise obligativitatea corelării venitului din reclame cu sursa materialului transmis. Cînd televiziunile transmiteau știri despre un cutremur, banii realizați din reclamele ce însoțeau știrea se duceau către victimele acelui cutremur, indiferent de proveniența vizionărilor. De exemplu, dacă calamitatea avusese loc în Mexico City, europenii sau americanii, cu sau fără voia lor, contribuiau, atîta timp cît pe ecran rulau imagini despre acel dezastru și existau privitori interesați să urmărească așa ceva.

Jay Bryson realiză că pînă și el contribuia acum la traficul de rețea și încercă să estimeze în minte cifra astronomică pe care NASA și-o adjudeca instantaneu în fondul lor de cercetare datorită acestei „transmisii extraordinare”. Pentru prima oară în istorie, urma să fie arătat un obiect realizat altundeva decît pe Terra. Jay știa că cei de la NASA nu vor fi atît de fraieri să scape imagini cu acel obiect chiar din prima transmisie.

El, cu siguranță, nu ar fi procedat așa.

Mother fucker!

***

Chris Dovencourt trecea rapid prin sutele de mesaje de felicitare. Email-urile din afara NASA veneau cu o avertizare automată, pentru a-l pune în gardă pe destinatar că orice atașament poate conține o solicitare nedorită sau chiar un virus.

Trecu fugitiv prin cele cu extensia .gov, căutînd vreunul cu totul și cu totul deosebit. Cum Dovencourt fusese numit în fruntea agenției prin presiuni politice, așteptările sale erau ușor de ghicit. L-ar fi umplut de o reală plăcere un anume e-mail cu extensia _@whitehouse.gov și, exact cînd găsi ceea ce căuta, un altul ajuns chiar în acel moment îi atrase atenția.

Șeful Agenției Spațiale Europene!

De multe ori se încontrase la tot felul de conferințe cu Bryson iar, o dată, acesta chiar avusese tupeul să îi reproșeze în față că e lipsit de maniere. Ei bine, poate ar fi acum timpul să îi arate cum se poartă el cu cei bătuți de soartă. Dar cînd deschise e-mailul, după ce îl scană rapid, un singur cuvînt tocmai la final îi atrase atenția, nedumerindu-l.

De unde naiba știa Bryson că obiectul are forma unei sfere?

Cît despre oferta de a-i ajuta, Dovencourt o reciti cu un zîmbet superior. Scopul lui era să strîngă cît mai multe fonduri și să nu coopereze cu Agenția Spațială Europeană sau, și mai rău, cu cea chineză, a căror misiune țintea chiar acum explorarea lui Neptun. Vechea cursă spațială, al cărei scop, în anii șaizeci ai secolului trecut, fusese aselenizarea, se transformase într-o nouă rivalitate, cu o nouă provocare: planetele dinspre marginea sistemului solar. Rușii, scoși din cursă de propriul colaps economic, fuseseră înlocuiți de chinezi, iar europenii gîfîiau nu cu mult în urma lor.

Îl sună pe șeful IT security, care îi confirmă că era imposibil să le fi decodat europenii transmisiile ultra-securizate.

Se codi să-i dezvăluie pe ce își baza suspiciunile, dar pînă la urmă o făcu.

– Totuși, Chris, îi explica acesta lui Dovencourt, e destul de logic ca enceladienii să-și fi încapsulat mesajul de ajutor, sau ce-o fi conținînd sferoidul, într-o sferă și nu într-un cub. Practic, șansele sînt fifty-fifty ca Bryson să fi scris ori sferă ori cilindru – cum o altă formă nu e potrivită strecurării obiectului în afara lumii lor. Nu crezi? A nimerit-o, pur și simplu.

Dovencourt acceptă explicația, doar pe jumătate satisfăcut. Își verifică agenda. Nu fusese în viața lui mai ocupat și cu o listă de priorități mai uriașă decît acum. În primul rînd, trebuia să înființeze trei noi departamente, ceea ce însemna angajări serioase de personal, cu calificările (foarte specializate) dorite de el. Numai la Resurse Umane se deschiseseră cinci noi poziții pentru a face față noului val de interviuri. Dacă, pînă acum, era o persoană importantă, ei bine, de acum înainte va fi la fel de cunoscut ca președintele țării sau ca golgeterul anului. Omul care anunță descoperirea mileniului. Nu descoperirea particulei lui Dumnezeu, ci a unor ființe extraterestre pe o altă planetă – și nu înseamnă asta sfîrșitul lui Dumnezeu și sfîrșitul tutoror religiilor? Lumea noastră, cîmpul senzațiilor noastre. Miturile, creațiile si faptele omenirii, natura însăși, așa cum sînt ele observate aici, pe Pămînt. Arhimede a spus „dați-mi un punct de sprijin și voi răsturna Pămîntul.” Sferoidul putea fi chiar acel punct de sprijin, se gîndi Dovencourt, unul pe care Arhimede nu și l-ar fi putut imagina.

Iar acum, toată planeta aștepta anunțul promis. Ce anume conținea sferoidul? Ei bine, era întrebarea care-l îngrijora și pe el cel mai tare. Trebuia să fie evaziv în privința asta și să tragă de timp. Deschiderea sferoidului trebuia făcută cu toată răspunderea. Deteriorarea conținutului ar fi fost o crimă de neiertat. În interior putea fi ascuns un mesaj într-un limbaj complet necunoscut (oare trebuia să se gîndească de pe acum și la înființarea unui mic grup de lingviști și programatori pentru supercomputerele de descifrat scrieri necunoscute?) Putea fi codul genetic ADN al enceladienilor, un fel de kit pentru a-i clona – un ou sau un mormoloc sau orice altceva o fi însemnînd începutul vieții pentru acele ființe aproape imposibil de imaginat, dar care sînt totuși subacvatice. (Fără să vrea, Dovencourt făcea analogii cu lumea marină terestră: caracatițe, sau meduze inteligente sau chiar păianjeni subacvatici, incapabil să înțeleagă că pot exista și altfel de ființe, complet diferite de cele cunoscute de el.).

Pe tot parcursul ședinței fu mai crispat decît de obicei. Vorbea cam încet și nu-i ieșeau deloc remarcile mai spirituale dar cu toate astea prezentarea fu ascultata cu atentie. Toate întrebările pe care le primi la final erau versiuni ale propriilor lui întrebări.

Demult, pe la începutul carierei, cineva îi spusese că angajatul perfect este cel care furnizează șefului nu întrebări, ci doar răspunsuri. Luîndu-se după ochii celor din sală, ar fi putut trage concluzia că nu avea nici un angajat perfect.

***

Era și firesc să apară milioane de adepți ai unor noi teorii conspiraționiste. Armstrong (de fapt, nimeni) nici nu a pus piciorul pe Lună, afirmă adepții acestor teorii, darămite să mai găsești pe inelul E al lui Saturn un sferoid aparținînd unor extratereștri. Ia 83 de minute unor unde radio să străbată distanța Pămînt-Saturn, dar cum să treacă ele prin praful cosmic? Dacă Pămîntul se rotește, iar Luna e satelitul Pămîntului, nu e strigător la cer să susții că Luna nu se rotește și ea? O planetă formată din gaze, ca Jupiter, nu poate avea o masă mai mare decît Terra, care are nucleul din metal topit! Cîmpul magnetic al planetei nu e generat de mișcarea de rotație a nucleului de metal, ci așa e el prezent acolo (la fel ca apa, rocile și oxigenul) pentru a ne orienta nouă acul busolei.

În cele mai negre ore ale nopții, cînd nu putea să doarmă, pînă și Dovencourt devenea adeptul unor teorii cu totul și cu totul nefirești. Oare chiar era imposibil ca, în drumul spre Neptun, misiunea planetară a chinezilor să nu fi făcut o oprire nedeclarată, doar pentru a planta acolo niște obiecte „de origine extraterestră” confecționate de ei? În speranța că pe unul din ele îl va găsi cei de la NASA. Și că, în lipsa unor laboratoare performante (căci ce aparatură (limitată, desigur) și ce investigații se pot face pe o navă spațială?) se va grăbi să facă „anunțul mileniului”, discreditîndu-se definitiv. Dar cînd redevenea rațional, Dovencourt devenea conștient că explorarea cosmosului nu e joacă de copii. O oprire pe itinerar, în vid, înseamnă luni de zile pentru a decelera și, cu toată inerția pierdută, a reporni. Riscuri în plus și supradimensionarea navei pentru combustibil doar ca să joci o festă de proporții concurenței. Exclus.

El, totuși, avusese răbdare: doi ani și opt luni de la momentul în care extraordinarii săi astronauți făcuseră descoperirea. Și acum ajunseseră cu bine înapoi. În acești aproape trei ani, de cîte ori nu își imaginase un accident stupid, în care, de fiecare dată, realiza că l-ar fi durut la fel de rău de pierderea obiectului pe cît l-ar fi durut de echipaj. Dacă nu cumva, un pic mai tare de obiect. Ciudat mai arată! De mărimea unui cantalup, gri-opac, de culoarea asfaltului prăfuit, cu mici proeminențe echidistante, cum au cojile castanelor, dar de-abia sesizabile. Nu o sferă perfectă, ci una turtită la ambele capete. O linie fină, ca o tăietură de-a lungul marelui cerc al sferei, sau al ecuatorului, cum s-ar spune. Proeminențele și, în general, textura erau parcă special gîndite pentru ca obiectul să poată fi prins între palme și deschis cu ușurință. Dar linia era ca și sudată. Imposibil de răsucit și desfiletat. Materialul era ca fibra de carbon, dar testele de compoziție, structură, densitate, de-abia începeau. Ipoteza de bază era că obiectul fusese cumva „strecurat” în exterior printr-o străpungere în forță a crustei, adică fiind antrenat în mișcarea naturală de expulzare a apei. Mai departe, forța gheizerului i-a dat o nouă viață de obiect celest. Cum or fi reușit enceladienii să combine forța naturii cu tehnologia pentru a trimite acest mesager în afara lumii lor, ca pe-o rachetă de semnalizare aproape imposibil de observat, rămînea de dezbătut, dar și pentru asta existau deja mai multe ipoteze.

Doverncourt începu cu începutul, eliminînd dubiile scepticilor în următoarea sa transmisie larg mediatizată.

– Este mult mai complicat să calculăm timpul pe care un obiect l-a petrecut în spațiu decît timpul pe care un obiect terestru l-a petrecut pe suprafața Terrei – pentru că e o metodă cu totul diferită decît datarea radiometrică (cea aplicată pentru roci terestre) sau de datarea cu radiocarbon (cum e pentru materia organică). Nu putem măsura cu precizie timpul care s-a scurs, dar o indicație în privința asta asta e furnizată de perioada expunerii la radiațiile cosmice. Această metodă era folosită pentru estimarea periodei de timp petrecută de meteoriți prin spațiu înainte de a fi captați de gravitația Pămîntului și a ajunge în laboratoarele noastre. Dar acum, în premieră mondială absolută, o facem pentru un material proiectat de o inteligență non pămînteană. Razele cosmice galactice de intensitate mare pătrund pînă la cîțiva metri în corpul unui asteroid, astfel că orice corp ceresc de dimensiuni mai mici va fi iradiat în totalitate de acest bombardament cu protoni. Protonii cu energie mare doboară protonii și neutronii din nuclei atomici aparținînd diverselor elemente ale meteoritului. Ca urmare, este produs un număr mare de izotopi stabili și instabili, altfel inexistenți, cum ar fi heliu-3, argon-38, krypton-83 dar și izotopi radioactivi, ca beriliu-10, aluminiu-26, magneziu-53 și crypton-81. Concentrația izotopilor radioactivi poate fi astfel utilizată la monitorizarea ratei de expunere la raze cosmic, iar acumularea de elemente stabile (de exemplu neon-21) poate indica timpul petrecut de acel asteroid în spațiu. Dacă sferoidul ar fi o bucată de meteorit, atunci durata petrecută în spațiu ar trebui să fie aproximativ egală cu cea a oricărui corp ceresc și a altor particule extrase de pe inelele lui Saturn, adică de cel puțin cîteva miliarde de ani.

Ori, testele arată că sferoidul a stat în spațiu mai puțin de zece mii de ani.

După ce termină de citit expunerea pe care și-o sumarizase pe foaia din fața lui, Dovencourt dădu cuvîntul purtătorului de cuvînt al NASA, care fusese instruit să evite dezvăluirea de noi informații. Întrebările atașaților de presă cădeau precum o ploaie de asteroizi dar sociologul cu diplomă de la Yale își justifică salariul uriaș, reușind să vorbească patruzeci și cinci de minute fără să spună altceva decît generalități. Pînă și copiii știau acum că Enceladus are o sută și ceva de gheizere, că e de mărimea Marii Britanii, că scanările în infraroșu indică existența unei singure porțiuni de apă la temperatura ambiantă, ca în mările Terrei – ceea ce îi făcuse pe mulți să speculeze ipoteza că enceladienii ar fi reușit să își izoleze un habitat al lor, adăpostit sub un fel de clopot. Purtătorul de cuvînt se amuză la auzul întrebării. În schimb, așa cum fusese instruit, răspunse pe larg în privința misiunii următoare, ce avea să fie lansată spre Enceladus de îndată ce se strîngeau fondurile necesare. Ocazie cu care se făcu un nou apel pentru donații.

– Noua provocare a următoarei noastre misiuni va consta în găsirea unei soluții clare pentru penetrarea celor douăzeci de kilometri de gheață. Apoi, același robot-foreză se va transforma în batiscaf de exploare a oceanului. Cel mai adînc foraj pe planeta noastră, în sol, a fost abandonat după doisprezece kilometri. Gheața prezintă avantaje, dar și un mare impediment: instabilitatea. Pe măsură ce capsula avansează, în urma ei calea de acces se sigilează de la sine. Sînt provocări asociate mediului complet străin și ostil.

Dovencourt intuise impactul uriaș pe care-l va face anunțul descoperirii. Numai că el, ca și Bryson, își imaginase un cu totul alt scenariu, mizase pe o manifestare rațională avînd ca rezultat final mai mult interes pentru știință, pentru cosmologie fizică și, în special, pentru explorarea spațiului. Uitase că pentru oamenii obișnuiți atractivă e povestea și nu pregătirea expediției, nici detaliile tehnice legate de punctul ideal de străpungere al calotei sau metoda de forare. Parcă peste noapte, toată lumea se transformase în pseudo-cercetător improvizat. Cel mai bun subiect de conversație era datul cu presupusul: înfățișarea enceladienilor, viața lor pe acel ocean îndepărtat, cum se reproduc, cum își cresc progeniturile. Majoritatea nu puteau formula proiecții imaginative prea complexe astfel că vorbeau despre enceladieni ca și cum ar fi fost oameni amfibii, ar respira prin branhii și și-ar duce copiii la școală – doar că sălile de curs erau pline cu apă, iar copiii răspundeau la întrebările profesoarei prin chițăituri și ultrasunete pițigăiate, ca delfinii. Unii au fost frapați de o idee cam derutantă: așadar, dacă eu aș fi acolo, în locul lor, sub calota de gheață, unde aș arunca gunoaiele, excrementele, unde ar fi cimitirul, și, mai ales, cum m-aș simți să știu că în fiecare minut un procentaj din oxigenul pe care îl respir s-ar pierde ca dintr-un balon spart în care mă aflu și eu? A urmat o perioadă excelentă pentru SF: cum șaizeci la sută din filmele lansate de Anul Nou au fost de acest gen, iar cărțile polițiste cît și cele de ficțiune rămîneau nevîndute în detrimentul colecțiilor SF. Un producător de la Hollywood a venit cu o propunere genială. Realizarea unui pseudo-documentar despre enceladieni precum și despre viața din oceanul de pe Enceladus. Spre nemulțumirea lui Dovencourt, realizatorul filmului nu a cerut consultanță științifică din partea NASA, ci a mers pe colaborarea cu Douglas Prinston, geolog și autorul unor cărți de antropologie și zoologie speculativă – adică “studiul” noilor specii de animale care vor popula Pămîntul peste cîteva sute de mii de ani. Douglas renunță la psudo-documetarul Viața pe alte planete, aflat în preproductie, pentru a da lovitura la sigur cu Viața pe Enceladus. Ba chiar au folosit mare parte din materialul pe care deja îl terminaseră cu cîteva săptămîni înainte de anunțul epocal făcut de Dovencourt, eliminînd doar digital o parte din speciile pe care le inventaseră și care nu păreau credibile într-un ocean atît de mic ca cel de pe Enceladus (în plus și închis de calotă). Pînă și Bryson își pierdu calmul în momentul cînd, uitîndu-se la documentar împreună cu băiețelul său de zece ani, văzu apărînd pe ecran, la generic, un enceladian înfățișat ca un fel de rechin ciocan în partea din față și cu două picioare ca de broască la spate.

• Goddamit!

Climatologie oceanică, viața în apă hipersalină, antropologie extraterestră – simpla folosire a acestor termeni în discuții interminabile oferea celui care le utiliza o altă identitate, una cu totul diferită, smulgîndu-l din condiția sa de farmacist, de investitor sau de tehnician. Un elev (destul de slab la fizică) a fondat un club virtual pe care l-a numit „Salvați Enceladus”, era mai exact un grup de discuție în care tinerii sugerau soluții de salvare a habitatului. Satelitul lui Saturn era înfățișat ca fiind satelitul Pămîntului, iar gheizerele îi dădeau o alură interesantă, de corp ceresc mitologic, ceva între satelit și cometă.

Bestsellerul anului a fost un roman scris din perspectiva unui enceladian.

Tînăr, puternic, senin, Kino se plictisea lîngă cerul de gheață, de care, dacă te apropiai prea mult, cadeai fără viață. Cădea cu rece și Kino știa că turbionul trebuia să mai facă trei cercuri întregi pînă cînd jetul cel mai puternic urma să iasă și atunci totul se tulbura într-atît că nu mai găsea drumul spre ai lui. Cel puțin așa știa, dar era oricum mereu beznă și doar ochiul pineal îl ajuta să distingă vagi cețuri. Acum cobora plutind. Acolo unde țîșnesc prin cerul rece sloiuri pulverizate și unde mii de străbuni se duc să-și oprească singuri viața cînd știu că multă nu mai e, acolo de fapt e punctul de întîlnire cu ce nu există dar el e prea tînăr să-și pună întrebări. Timpuri imemorabile toți Kino au crezut că aici e tot. Dar un Kino foarte deștept a observat că dacă aici e tot, înseamnă că dincolo e nimic. Atunci unde se răsuflă cu atîta forță lumea lor? Acel Kino a spus că ce dispare trebuie să apară. Ce dispare aici, trebuie să apară dincolo. Dar dincolo nimeni nu a fost deși mulți au încercat, la început mulți au încercat de tineri și puternici apoi toți – dar deabia cînd știu cu certitudine că multă viață nu mai e. Cel puțin așa se spune, că e bine să încerci să treci dincolo, prin punctele de trecere a materiei. De acolo nimeni din neamul lor nu s-a întors, niciodată să spună. De-aia se continuă mereu pentru totdeauna, pînă cînd din lume va rămîne un punct și un ultim Kino. “De aceea e făcută lumea așa? Ca să nu ne fie frică să încercăm?” “Să mă odihnesc”, a spus Kino, “gîndurile sînt zadarnice”. Pe spatele lui apa devenise mai rece, semn că turbionul avansa, cobora, și nu mai avea mult pînă termina de făcut iar cercul. Iar Kino număra fără să-și dea seama că numără, pentru că așa se născuse, cu capacitatea de a conștientiza timpul după ciclul turbioanelor, și pielea lui înregistra toate trecerile de la rece, la și mai rece, la groaznic de rece. A tot plutit, lăsîndu-se în voia curenților. Și cînd mori plutești dar el era cît se poate de viu pentru că nu plutea cu glanda pineala în sus, ci în jos, așa cum voia. Din cînd în cînd bucăți vechi de Kino bătrîn, nereușit să treacă dincolo. Și așa era bine pentru că din ei se hrănea materia care devenea hrănitoare și prin piele absorbeai mai mult decît îți trebuie doar ca să plutești.

Așa începea romanul. Un profesor universitar chilian a observat că romanul avea multe în comun cu o celebră legendă incașă, iar acel autor a fost acuzat de plagiat. Dar deja devenise cel mai vîndut scriitor al mileniului și își putea angaja purtători de cuvînt, atît el, cît și editura care-i publicase povestea.

De fapt, pe măsură ce trecea timpul, nimeni nu mai avea chef să afle cum arătau adevărații enceladieni. Cei imaginați de oameni nu erau, poate, la fel de interesanți, dar aveau o mai mare varietate.

Cînd echipa de biologi a încheiat raportul asupra obiectului „trimis în spațiu de enceladieni”, vestea a căzut ca o bombă:

Sferoidul nu era un obiect. Sferoidul era ce rămăsese dintr-un enceladian.

Osatura calcifiată din exterior era ca o protecție la acel mediu ostil. Iar corpul – demult făcut praf, dar un praf biologic, nu cosmic –, acum mii și mii de ani umpluse interiorul acelei sfere.