Simptomele(timp de citire: 8 minute)

Pe Roxana am agățat-o pe Facebook. I-am scris câteva poezii de Maiakovski și a fost suficient. Cu femeile trebuie să fii hotărât. Să pari sigur pe tine chiar dacă nu ai habar despre ce vorbești. Și regula numărul unu: nu dispera. A ajuns la mine într-un mini-cooper roșu, seara, după  orele zece. Aranjată, slabă, puțin cocoșată datorită înălțimii. În general slăbănoagele sunt puțin aplecate. Sexul nu are legătură cu discuțiile de dinainte sau după, oricât de mult ai vrea tu să fie așa. Problema mea nu este că nu-mi găsesc jumătatea; problema este că-mi consum mult prea repede jumătatea. Sunt lacom. Mă consolez cu gândul că suntem, în fond, născuți pentru a ne consuma.

De ce sunt, totuși, atât de obsedat de femei?… Sufăr de cea mai cumplită și necunoscută maladie.

Dacă rămân mult timp în preajma unei singure femei, îmi apar desene, le zic eu, un fel de pete colorate, pe întreg corpul. Cu Roxana, mi-au apărut pentru prima oară pe omoplat. Doi fluturi uriași, diametral opuși, unul galben, celălalt negru. Desenele mele proliferau. Căpătau relief, ca și când ar fi vrut să mi se desprindă din carne și să-și ia zborul. Simptomele diferă de la o femeie la alta, bineînțeles,aceeași soartă o au și desenele. Primele simptome le-am avut la Poiana Mărului, unde am fost cu Thea.

În fața cabanei, la lumina becului uriaș de la intrare, erau trei cai negri întinși pe iarbă. Aerul plăcut de munte intra pe geamul întredeschis, iar din când în când caii fornăiau.  Atât de plăcută era senzația încât începuse să mi se-ncețoșeze vederea. Spatele îmi era iritat, mă ardea. Spre dimineață, în oglinda de la baie, am zărit doi căluți, negri, pe spate, diametrali opuși. Stările se agravau, mâncărimile creșteau în intensitate.

Nu dura mult puseul, nu mai mult decât un ceas. Apoi lucrurile reveneau la normal. Însă în acel ceas, timpul se dilata. Momentele petrecute în compania iubitei, de orice de natură, deveneau greoaie, sufocante, mustrându-mă pentru orice gest banal. Iar mila se carboniza spre sfârșit. După fiecare puseu, nu mai voiam să aud de ea. Mi se părea că fiecare grimasă este sortită lamentabilului. Vedeam coșurile ascunse sub stratul de fard, umerii mi se păreau groși, sânii prea lăsați, genele grosolan pensate. Nefasta senzație de zădărnicie, ca și cum viața mea s-ar fi scurs inutil într-o clepsidră comună. Firește, urma o despărțire  în care trebuia să suport văicărelile și reproșurile unei femei rănite. Unele erau irascibile, nemiloase, altele nu rosteau un cuvânt, înnebuneau preț de câteva minute după care plecau mute.

Apoi venea bine meritata perioadă de singurătate. O vreme nu voiam să aud pe nimeni. Atunci eram cu adevărat eu.

Simptomele dispăreau complet, pluteam într-un bazin imens de lene și confort, fumam într-o veselie, citeam ce aveam chef, uneori câte trei cărți deodată, mă jucam Final Fantasy XIV pe PS și  ascultam doo wop. Viața se scurgea în forma ei preferată.

După ce epuizam resursele financiare, căutam un proiect să mai fac rost de bani. Atunci apăreau și femeile în viața mea. Trebuie să mărturisesc, cazurile în care implicarea mea era aproape zero, simptomele lipseau cu desăvârșire. Aveam femei de unică folosință, pentru câteva ceasuri sau cel mult o zi. Momentul tardiv în care mă îndrăgosteam de ele, era departe de trupurile moi și albe, surprinse, fie în brațele altuia, fie sub jetul fierbinte al dușului; programul lor, de obicei aglomerat, sfârșea în curțile căsuțelor de la periferia județului, în bătăturile sărăcăcioase, cu părinți munciți și fericiți că-și văd fata trimisă la oraș pentru un trai mai bun. Atunci, în momentul ei de fericire intransigentă, mă îndrăgosteam pe veci, în patul meu ce mirosea a lemn, asemănător coperților cărțuliei cu care ațipeam la căpătâi. Și dragostea mea creștea în fiecare zi, la adăpostul șansei mici de a ne reîntâlni. Abia atunci, formele îmi gâdilau pielea, desenele se perindau precum într-un caleidoscop pe întreaga suprafață a corpului, fără, însă, a putea alege; era jocul bolii mele buimace, o trecere în revistă a tuturor posibilităților, o derulare a ceea ce ar fi putut fi: șerpi, țapi, lupi, forme geometrice complexe, fețe stranii, necunoscute, schimonosite, dealuri în bătaia vântului, cu ciobani dormind la poale, înfofoliți. Nimic nu se repeta, totul era proaspăt.

M-am închis în camera de la stradă de unde pe furiș urmăream bătrânii cum se duc la biserică, în hainele lor cele mai curate. Unii mergeau încet, anii țintuiseră picioarele lăsate de greutate, cu capul în jos, cu mintea cine știe pe unde.

Fețele lor brăzdate de șanțuri adânci, potriveau lucrurile din jur cu un aer infatuat, iar copacii pe lângă care treceau se goleau de frunzele moarte la adieri mici, vădit timorați.

Nu impresionau pe nimeni. Doar mergeau pe drumul lor neabătuți. Un asemenea om îți dădea bună-ziua cu un glas cald. Asemenea personaje aveau darul de a mă liniști. Mă vindecam ușor și sigur. În astfel de momente nu vorbeam cu nimeni. Dacă mă suna mama, nu răspundeam, îi scriam un mesaj scurt. Seara citeam în bucătărie și fumam. Nu aveam chef de nimic, nu doream să văd buze mișcându-se în frenezia lor de a spune ceva inteligibil. Nu toleram pe nimeni în astfel de stări. Aveam o pisică ce se mutase în pod, venită din vecini și un labrador bătrân ce dormea pe scări. Era suficient.

Sternul se-ntărise, ca o carcasă, umerii îmi ajunseseră la urechi, iar pe șina spinării simțeam țepi ce se înfundau în canapea. Degetele de la picioare se alungiseră peste măsură, ajungând pe podea.  Era o imagine hidoasă; mă uram atât de mult în asemenea momente încât mă forțam să dorm cu speranța să mă trezesc din nou normal. Și după câteva încercări reușeam. Nu am cuvinte să spun cât de fericit mă trezeam. Parcă m-aș fi născut a doua oară. Numai că de data asta simțeam că ceva nu este în regulă.

Niciodată nu mă simțisem atât de proaspăt. În odaia în care murise bunica nu intram. Pereții de pământ văruiți demult întrețineau un miros sălciu, bătrânicios, trimițându-mă cu zeci de ani în urmă, când oamenii munceau pământul și creșteau animale și atât. Nu mai aveau timp de altceva.  De data asta, nu știu cum, mă trezisem pe divan după un somn lung.

Abia în a patra săptămână, rănile dispăreau complet. Amețelile persistau încă, mă târam prin camerele înalte ca un gândac bătrân.

Cineva ciocăni la ușă de două ori. Am deschis, mirat că am vizitatori la ora aceea. Era o fată cu părul lung, înaltă, cu coapse înguste, cu gust. Când mă uit prima dată la o femeie, sunt atent la fiecare detaliu fizic, încercând să găsesc defecte.

Mi-a adus o prăjitură, era noua mea vecină Petrețki. Lucra la aeroport, o fată isteață. Singurul defect era tenul acoperit cu mult fond de ten în care se ascundea acneea. Dar asta nu mă deranja. Puteam trece peste.

Am discutat puțin; curajul de a-mi călca pragul casei, nu fusese decât imboldul unei atracții puternice ce persista în trupul firav, aproape tremurând de fiecare dată când buzele ei mici articulau propoziții scurte. În momentul când am atins-o pe umăr, prietenește, am simțit întreaga ei frământare interioară. Și asta a fost ultima picătură. Eram excitați peste măsură, nu mai auzeam nimic în jurul nostru. Dacă ar fi intrat cineva, în acel moment, în casă, nu l-am fi observat.

M-am trezit gol, închis în baie. Ușa fusese blocată pe din afară. Când m-am uitat pe gaura cheii, Petrețki sărea în sus, dezbrăcată. Întreg spatele era acoperit de un păr des. Avea o coadă lungă de un metru. Chipul schimonosit, ochii nu mai aveau nimic omenesc, cânta un cântec straniu:

„ De fiecare dată când mă atingi
Țin morțiș să-ți arăt de unde vin…”

și repeta versurile astea la nesfârșit. Nu m-am speriat, recunoșteam simptomele. Le avusesem și eu de atâtea ori. Râdeam. Nu eram singurul și eram fericit.

Mi-am aprins o țigară și am lăsat timpul să treacă.