Cădea în gol.
Mrejele gravitației îl trăgeau în adânc. În lipsa aerului, trupul îi cădea prin îmbrățișarea vidului.
Nicio presiune. Niciun sunet. În jurul lui, o absență mută.
Totuși, cădea. Putea să vadă orizontul curbându-se într-un arc de lumină. Răsăritul îi răni simțurile, orbindu-l. Gândurile i se înghesuiră într-un ungher, un grăunte de prezență, ghidându-l prin neant.
Aș putea fi oriunde. Oricând. Oricine de pe planetă. Exact în acest moment, sau în oricare altul.
Lumina dilua întunericul spațiului într-o ceață albastră, o membrană străvezie între gol și aer. Moleculele începură să i se izbească de trup, iscând scântei. Costumul i se învălui într-o armură de flăcări.
O stea căzătoare.
Gândul îi fulgeră prin minte în vacarmul flăcărilor, în timp ce presiunea îi zdruncina fiecare mușchi și lumina îi ardea simțurile. Pielea îi amorți sub costumul contractat, topind legăturile terminațiilor nervoase cu exteriorul propriului trup. Mintea i se stingea și i se aprindea.
… stea căzătoare… oriunde… altcândva…
*
Pe toate canalele se transmiteau aceleași știri. Lansarea fusese reușită, ultimul modul tocmai se desprinsese, iar naveta se apropia deja de stația orbitală. Evenimentul captase atenția întregii planete, toată lumea privind cu invidie și oarecare admirație reportajele despre cei selectați să formeze primul echipaj al unui zbor de agrement în spațiu.
Șederea pe stația internațională a celor cinci „turiști spațiali”, așa cum fuseseră porecliți de reporteri, trebuia să dureze cinci zile. „Un hotel de o mie de stele” era numită stația de către cel mai tânăr dintre călătorii spațiali, un proaspăt absolvent de drept de douăzeci și cinci de ani care îndeplinea visul răposatei sale bunici de a-și vedea nepotul favorit zburând în spațiu.
– Una donna meravigliosa, bunica, Dumnezeu s-o odihnească în pace! declară tânărul din spatele volanului de piele al noii sale mașini sport, la o săptămână după ce intrase în posesia moștenirii ei fabuloase. Primi în direct vestea câștigului la loterie a unuia dintre cele cinci bilete spațiale cu o modestie demnă, umbrită doar de ochelarii de soare.
Cea mai în vârstă din grup era o scriitoare căruntă, cu părul scurt și fața brăzdată de riduri care i se activau la fiecare zâmbet. Tocmai își publicase ultima carte despre un grup de oameni naufragiați pe o insulă.
– Sper să avem o altă soartă decât personajele mele! zâmbi în fața camerelor, înainte de îmbarcare. Totuși, e bine să fii pregătit și pentru bune și pentru rele.
Reporterul se îndepărtă pentru a-i face loc să-și îmbrățișeze lung copiii și nepoții veniți s-o conducă.
– Abia aștept să văd Pământul din spațiu! declară tânăra cu biletul strâns la piept. E visul meu din copilărie. Acum le voi putea spune studenților mei nu doar că am văzut lumea, ci am văzut-o pe toată!
Râse.
– Mă bucur că au organizat o loterie pentru primul zbor. Oricine ar trebui să primească șansa de a experimenta așa ceva. Oricine!
În costumul lui gri cu cămașă albă și cravată bleumarin, bărbatul își privi încă o dată ceasul înainte de a răspunde următoarei întrebări a reporterului.
– O, m-am rugat mult, mult! Mi-au rămas urmele în treptele care duc la templu! Dar sunt și contabil și cred în puterea numerelor. Am cumpărat bilete cât să-mi plătesc încă o dată apartamentul, bineînțeles.
– Sunt încă foarte surprins.
Bărbatul era așezat pe un scaun din sala de așteptare a unui aeroport regional.
– Dar sunteți unul dintre oamenii de știință care au vorbit în mediul de afaceri de nenumărate ori despre dorința oamenilor de a zbura în spațiu. Toată lumea știe că ați făcut posibil acest proiect prin pasiunea cu care v-ați implicat, de aceea ați și primit singurul bilet din afara loteriei. Cu siguranță asta nu vă surprinde!
Bărbatul clipi de câteva ori către cameră și-și atinse cu mâna stângă ochelarii.
– Nu sunt sigur… că merit.
Interviurile erau transmise din oră în oră la începutul buletinelor de știri, urmate de imagini din timpul lansării și noutăți despre stadiul călătoriei. La 9 p.m., pe coasta pacifică a Statelor Unite, deja ajunseseră la stația spațială internațională și erau întâmpinați de echipaj. Familiile adunate în jurul mesei de seară începuseră să adune vasele pe la finalul celui de-al treilea interviu transmis în direct de pe stație. Mulți priveau deja din fotolii în timp ce camerele montate pe costumele „turiștilor spațiali” transmiteau imagini din apartamentele luxoase ale „hotelului de o mie de stele”, cabine înguste cu saci de dormit ancorați în peretele stației și cu lumini de veghe. La finalul celei de-a patra zile, doar cei care își doreau să participe la următoarele loterii mai urmăreau cu sfințenie transmisiunile de seară de pe stația orbitală.
*
– Mă așteptam la o primire cu cântec, o paradă de omuleți astronauți plutind în jurul stației. Scriitoarea privi zâmbind în jur și-și dădu seama că n-o auzise nimeni. Zgomotul din camera de depresurizare și al trapei deschise imediat după andocare, emoția momentului resimțită de toți îi transformaseră cuvintele într-un alt zgomot de fundal, ignorat fără intenție.
Toți încercau să-și găsească un echilibru în mișcări, pe măsură ce părăseau pe rând naveta și intrau în stație. Entuziasmul contabilului părea să-l propulseze în frunte, pendulând în imponderabilitate prin culoarul de acces ca un balon purtat de curent, lovindu-se de ceilalți și propulsându-i către pereți, zâmbind și tot aplecându-și capul într-un gest repetat de recunoștință care-l făcea să înainteze și mai repede.
– Exact la timp! Sincronizare perfectă! Excelentă, excelentă!
După câteva ore de discuții și transmisiuni în direct pentru numeroase televiziuni, doar micile lumini de veghe rămaseră aprinse, în timp ce stația se învălui în semi-întuneric, marcând sfârșitul activităților primei zile. Turiștii își găsiră paturile suficient de confortabile pentru prețul plătit. Bărbatul, pe care toți îl izolaseră instinctiv pentru că nu avusese nevoie de noroc să obțină un bilet, rămase la urmă și încă discuta cu voce scăzută cu echipajul stației. În prezența celorlalți abia le adresase un „mulțumesc” pentru primire.
*
De pe culoarul scăldat în lumina portocalie a liniilor de ghidaj înspre zona de dormit, observă, la capătul unei ramificații spre stânga, deschiderea Cupolei. Întunericul plutea în spațiul circular, trecând prin panourile transparente, tulbure și tăcut ca apele din adâncul oceanului. Dar, cu fiecare pas, ochii reușeau să distingă tot mai multe detalii, reflexia unui panou, metalul îmbinărilor. Lumina stelelor se concentrase în părul unei siluete care privea întunericul.
– Mă simt ca Micul Prinț! Nici nu trebuie să-mi mut scaunul și pot să mai văd apusul de câte ori vreau, spuse scriitoarea în timp ce o lumină roșiatică îi lumina fața, adâncindu-i umbrele.
Un val sângeriu înainta peste Atlantic, pătând plapuma de stratocumulus de pe coasta Americii. Fiecare detaliu cerea atenție. Fiecare detaliu se schimba când își muta privirea, câteva secunde, în altă parte.
– Astăzi, suntem cei mai privilegiați oameni, spuse ca pentru sine scriitoarea, fără să-și întoarcă privirea.
Afară apusul se stinse rapid. Curbura planetei se profila în beznă, o umbră solidă în întunericul gol al spațiului. Roiuri luminoase de orașe străluceau în Europa și pe coastele Africii. Noaptea pe Pământ avea propriile ei stele.
Fără lumina soarelui care să-l ancoreze, senzația că plutește închis într-un balon pe un ocean fără repere îi aminti starea de anxietate pe care o asociase mereu cu spațiul. Brusc, se trezi vorbind.
– E prea mult! Atât de mult spațiu și nu știm mai nimic despre el! Ne vom adânci în el cu gândul că-l explorăm, fără să ne pese că riscăm să ne pierdem, să cădem direct prin el.
Scriitoarea respiră adânc.
– Atât de mult timp între azi și ziua pe care o așteptăm să vină! Atât de mult întuneric între luminile orașelor și atât de mult spațiu gol între stele!
Se întoarse cu spatele spre panoul transparent și îl privi lung. Anii își scrisereră povestea în fiecare rid și umbră a feței, dar ochii îl priveau direct și luminoși, captând strălucirea stelelor.
– Când ajungi la vârsta mea, înveți că e bine să privești lucrurile și din altă perspectivă. Tu îl numești spațiu gol, eu îl văd cât se poate de plin. Dacă am developa imaginea, pe negativ ar apărea o foaie albă cu stele scrise în cerneală neagră. Spațiul e țesătura care ține modelul, foaia în care se îmbibă cerneala.
– Asta nu schimbă, de fapt, ce este.
– Deloc. Încă nu am ajuns la nivelul la care să putem modifica realitatea cu un gând. Însă un gând poate să alunge teama.
– Teama ne va permite să supraviețuim. Spațiul nu-i un loc pentru turiști!
– Și totuși, iată-ne!
Simți cuvintele izbindu-se de pereți, întunecate și grele. Apoi povara lor i se așeză din nou în piept, unde le purtase adevărul inevitabil în ultima jumătate de an. După câteva clipe în care privi din nou stelele de pe Pământ adunate în roiuri albe de lumină, scriitoarea continuă, aproape în șoaptă.
– Te înțeleg. Cred că nu e nevoie să-ți spun ce am simțit când mi-am îmbrățișat familia la plecare. Dar nu teama ne va ține în viață. Nici pe noi, nici pe cei care ne vor urma. Și cei de pe Titanic s-au temut. Avem nevoie de altceva.
– Nebunie? Inconștiență?
Oricât ar fi vrut să creadă, gândirea lui precisă, care operase toată viața cu date și argumente, nu găsea alternative. Cuvintele i se rostogoleau singure, strivindu-i și ultimele urme de încredere.
În ochii umbriți de experiența anilor, apăru o privire aproape părintească, apoi un zâmbet.
– Respect. Respectul pentru spațiul în care suntem doar niște călători. Așa cum navigatorii care ajung la țărm respectă marea care i-a lăsat în viață.
Pământul își etala constelațiile din Asia în întunericul de afară. Înăuntru, sunetul de fond al stației orbitale plutea ca o ceață prin toate coridoarele.
– Respect? Nu cred că-l avem. Nu toți. Cei care au inițiat tot acest program nu l-au avut niciodată.
Se apropie de panoul exterior privind înspre Pământ.
– Am încercat să le explic. E normal, e în firea umană să exploreze, să-și dorească să cunoască. Dar nu suntem încă pregătiți, ne-am aruncat în mare fără să știm să înotăm. Nu m-au ascultat. Mi-au dat chiar un bilet să-mi demonstreze că au avut dreptate și, când mă întorc, să vorbesc în favoarea lor.
– Poți numi asta o deformare profesională, dar pe mine vorbele mă îngrijorează. Poți să cazi în gol și prin cuvinte, nu e nevoie să zbori în spațiu.
– Mă îngrijorează și pe mine. Mi le-au luat și le-au folosit cum și-au dorit. Acum nu mai am nicio putere asupra lor. Sunt ale lor.
Oftă.
– Din momentul în care le rostim, sau le scriem, nu mai sunt ale noastre. Le lăsăm să-și croiască singure drumul. Nu ești vinovat că cineva le folosește fără să le respecte. Dar ești responsabil de ce vei face mai departe.
*
La finalul celei de-a cincea zile, tânărul și „bella professoressa” își zâmbeau în colțul din stânga al navetei și tocmai se pregăteau să-și prindă centurile de siguranță, când scriitoarea intră plutind, nu fără o oarecare grație.
– Nu mă băgați în seamă. Continuați, continuați! În curând ne întoarcem cu picioarele pe pământ. Profitați, cât încă mai suntem în al nouălea cer.
– Soția mea va fi așa de încântată că mă întorc la timp pentru ziua ei de naștere! Exact la timp! Păcat că n-am ce să-i duc în dar. Va trebui să câștig pentru ea la următoarea loterie. Mă simt norocos. Am să câștig!
Contabilul își prinse centura care îl fixă în scaunul din colțul drept.
– Exact la timp!
Când intră în navetă părea că se mișca împotriva voinței lui. Arăta și mai abătut decât în ziua anterioară. În ultima transmisiune live, spre surprinderea tuturor, vorbise aproape zece minute. Explicase rolul pe care cercetările sale le avuseseră în inițierea primului zbor cu turiști în spațiu și faptul că nu se așteptase să fie pus în aplicare fără câțiva ani de testare. Pomenise de finanțatori și cotația acțiunilor companiei la bursă care crescuse exponențial în cele cinci zile de transmisiuni din „hotelul de o mie de stele”. Începuse să vorbească despre respect și pericolele din spațiu când reporterul interveni și își ceru scuze de la telespectatori pentru problemele tehnice din cauza cărora transmisiunea se oprise. Și el și ceilalți din stație încă îl auzeau. Au prins și începutul reclamelor, până când cineva din studio s-a gândit să oprească transmisiunea.
Ceilalți îl priviseră ciudat înainte. Acum îl întrebau dacă vor ajunge înapoi în siguranță. Nu știa ce să le răspundă. Nu mai avea niciun control. Îi luaseră și ultimele cuvinte.
Îl adoraseră ca pe o muză, deși el le vorbise doar de o posibilitate. Îl prezentaseră ca pe o inspirație, o revelație divină. Era conștient acum că orice responsabilitate ar fi fost doar a lui, că-l transformaseră într-o fațadă care să-i ascundă. Se așteptau să-și joace rolul în continuare. Cercetătorul idealist care a reușit să-și vadă visul cu ochii. Un ambasador al celor care îndrăznesc să viseze, să aspire la mai mult. Să joace cât mai mulți la loterie! Oricine poate să câștige.
A crezut că, spunându-le despre tot ce nu se vedea în imaginea afișată, aveau să înțeleagă adevărul. Că nimeni nu le garanta siguranța! Că spațiul e un stăpân care așteaptă respect. Dar i-au luat puterea oprindu-i cuvintele. Cum să-i facă să înțeleagă?
*
Știrile curgeau pe toate canalele. Membrii echipajului stației spațiale internaționale le făceau cu mâna din Cupolă în timp ce naveta cu vizitatorii se îndepărta încet, transmițând ultimele imagini ale aventurii lor în spațiu. Fusese o experiență unică în viață. Toți erau de acord cu asta. Iar următoarele ediții ale loteriei deja aveau mii de bilete pre-comandate. Prima misiune fusese un succes și compania fondatoare deja proiecta modalități de extindere, anticipând cererea în creștere care deja depășise orice așteptare. Până la umă, câți oameni sunt dispuși să plătească milioane pentru bilete de loterie? Se pare că foarte mulți. Atâta vreme cât persoane alese la întâmplare de pe tot globul au experimentat o călătorie în spațiu în perfectă siguranță, oricine se poate bucura de aceeași experiență. Chiar și tu!
*
Își puseseră costumele de protecție înainte să se separe de stație, iar coborârea era controlată prin mici ajustări de direcție de către baza de control de la sol. Nu aveau de făcut nimic, doar să se bucure de finalul călătoriei. După ce-și foloseau inerția imprimată de viteza de rotație a stației în jurul Pământului, gravitația urma să facă restul. La final, brațele calde ale Oceanului Pacific aveau să-i primească din nou acasă.
Contabilul și-ar fi dorit să-și poată privi ceasul, dar costumul de protecției îi acoperea complet brațele.
– Chiar la fix. Excelentă, excelentă sincronizare!
Scriitoarea privea umbrele răsăritului în Himalaya, iar cei doi tineri se priveau unul pe altul. Când trapa laterală s-a deschis depresurizând toată naveta, nimeni nu a observat că a fost împins cu aerul afară. Alarma s-a oprit imediat ce trapa s-a închis automat și presiunea a revenit la normal în câteva secunde. Naveta își începuse deja coborârea când au observat că lipsește.
Prin spațiu și întuneric, cădea în gol.
