În confesional și dincolo de acesta domnea un clarobscur pronunțat, neobișnuit pentru biserica a cărei preot era. Două becuri străluceau în policandrul central, dar se dovedeau a fi prea puține pentru a lumina interiorul vast, iar razele soarelui nu îl mai inundau generoase, ca de obicei, prin firidele turlelor. Probabil că afară se înnorase și el nu observase, concentrat la lucrul acela bizar. Avea să vină ploaie, ba chiar furtună, după cum se înnegurase pe neașteptate, concluzionă vag, cu atenția direcționată acut spre ceea ce tocmai făcea.
Stătea pe scaunul tare, într-o poziție incomodă, pe care nu reuși să și-o schimbe, deși se străduise discret. Mâinile îl dureau de la strânsoarea mâinilor celuilalt și o amețeală ușoară făcea să-i vâjâie capul, dar asta nu era mai nimic. O presimțire sumbră, șlefuită de-a lungul a patru decenii de preoție, îi asalta nemiloasă conștiința, avertizându-l ocult despre spovedania deloc obișnuită a străinului îngenunchiat în fața sa.
Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit…
Mai mult bănui cuvintele decât să le audă, iar fraza finală înfiripată în mintea lui constituia cel mult rezultatul unei asocieri spontane, construită pe fondul deformației profesionale, în niciun caz ceea ce părea să fi răsunat în urechile sale. Chiar dacă șovăielnic și înfundat, glasul care le rostise îi părea cumva cunoscut și asta îl făcu să se înfioare.
Discreția profesională îi interzicea o atare investigație, dar un reflex prea puțin conștientizat îl condiționă neutru să caute în memorie identitatea vocii care îi dădea fiori. Nu găsi nimic concludent și renunță, după un timp. Era normal, până la urmă. Ascultase, de-a lungul timpului, o sumedenie de glasuri omenești șoptindu-și mărturisirile în liniștea confesionalului, astfel încât să identifice doar unul dintre ele, peste ani, constituia un lucru pur și simplu imposibil.
Păcatul e mare, însă dorința a fost și mai mare, reconstitui cu dificultate cuvintele distorsionate, rostite chinuit, cu pauze nefirești între ele.
Tresări înfrigurat. Avu iarăși impresia covârșitoare că recunoaște vocea personajului misterios care se destăinuia cu poticnelile unuia ce învață o limbă străină și n-a trecut încă de primele două lecții. Privi pe furiș spre omul îngenuchiat, dar nu reuși să-i vadă fața deoarece ținea capul plecat adânc în piept. Oricum, îi distingea corpul într-un semiîntuneric înșelător. Era mai mult o umbră. Un spectru.
O vedenie, îi șopti un gând răzleț.
Oarbă și singură într-o casă pustie.
O premoniție fulgerătoare îl făcu să creadă că știe deja ce va auzi în continuare.
Am pândit! Am așteptat! Am intrat când m-am convins că nu mai era nimeni prin preajmă…
Intuiția nu îl înșelase, Dumnezeule mare!
M-a simțit de departe. M-a auzit. S-a agitat speriată, strigând, întrebând cine este. Dacă e cineva.
Glasul care îl fascina într-o manieră oribilă prindea puteri. Dobândea coerență și creștea în intensitate.
M-am furișat spre camera ei. Direct într-acolo!
Urmă un râs scrâșnit. Un râs de om rău.
Se uita fix la ușă. Am intrat ușor, fără să spun nimic. O auzeam cum gemea gutural. Era paralizată de frică.
Glasul avea o expresivitate aparte. Retrăia profund răul, fără să se bucure neapărat de experiența acestuia. Îi plăcea ceea ce făcuse, dar cam atât!
Stătea nemișcată în fotoliu, privind mereu spre mine, simțind cum mă apropii. Nu mai era în stare să riposteze. Am ajuns lângă ea și, deodată, nu s-a mai uitat în direcția mea. Nu mai avea rost. Scâncea incontrolabil.
Preotul simți un gol adânc în plămâni. Respira cu dificultate.
I-am băgat mâna adânc între picioare, mângâindu-i apăsat coapsele pline. Aproape niciodată atinse de bărbați. Numai un unchi pervers se bucurase de ea, cu doi ani înainte să moară. Profitând, la fel ca mine, că e nevăzătoare și singură. Era prea îngrozită, ca să mai reacționeze. Era violată din nou.
Preotul închise ochii deznădăjduit.
I-am mușcat sânii, am sărutat-o și lins-o pe tot corpul. Nu răspundea în niciun fel, doar lacrimi fierbinți îi curgeau pe obraji. Respira ascuțit, șuierat! După care i-am ridicat fusta și am posedat-o. Cu putere, cu pasiune! O dată, de două, de patru ori, cine mai știe. Ce mai contează! O seara întreagă de plăcere. Am plecat când credeam că se va întoarce mătușa ei, vaca aia bătrână.
Se întrebă înfrigurat cine era femeia la care se referea glasul respingător și realiză înspaimântat că știa prea bine. Dacă mărturisirea era adevarată și dacă evenimentul avusese loc în parohia lui, cunoștea cu siguranță identitatea femeii abuzate. Deoarece avea o singură oarbă printre enoriași!
Am să mă mai duc la ea…
Era genul de preot care nu participa la spovedanii decât foarte puțin, când simțea că era nevoie să anime mărturisirea celui spovedit sau să insufle direcția dorită de acesta. Acum însă, mai mult ca oricând, știa că trebuia să tacă. În cazul în care nu ascultase doar relatarea fantezistă a unui frustrat sexual, atunci, cu siguranță, îi fusese adusă la cunoștință o siluire respingătoare.Viol, din punct de vedere legal! Era nevoit să anunțe poliția dar, până atunci, trebuia neapărat să poarte o discuție cu enoriașa nevăzătoare…
Încercă să se ridice, realizând panicat că nu poate s-o facă. Era ca paralizat pe scaunul tare, de lemn. Se forță încă o dată și dădu greș din nou. Nu mai insistă, chiar dacă și-ar fi dorit-o din plin, deoarece glasul oribil începuse o altă spovedanie, iar el se surprinse că ascultă oripilat, animat totuși de o curiozitate bolnavă.
Părinte, am păcătuit iarăși… Oh, iartă-mă!
Preotul își ascuți toate simțurile, încercând să depisteze identitatea vocii aceleia nedorite.
Am făcut rău semenului meu. Ca să vezi!
Se încordă, așteptându-se la o nouă grozăvie. Glasul hârâia, se îneca, își pierdea din intensitate, pocea cuvintele, însă avea o anumită coerență a exprimării. O siguranță, ceea ce putea să însemne că relata ceva ce avusese loc într-un trecut relativ.
Trebuia… Și s-a întâmplat cu bună știință.
Râsul horcăit îi produse frisoane lungi. Remarcă iarăși răutatea ce însoțea hohotele scurte. Seacă, tăioasă, profundă! Nu credea că există un sentiment atât de… total; nu-l mai întâlnise până atunci. Spectrul din fața sa părea să recite cuvintele:
Bunele intenții pavează drumul spre iad, nu-i așa?
Crezu deodată că știe cui aparține vocea aceea înnebunitoare, dar nu reuși să indice o anumită persoană. Intrusul se amuza sinistru de propria-i glumă.
Spectacolul său nu era suficient de realist. Se prefăcea grosolan!
Continuă, imitând sarcastic glasul altcuiva:
Copilăria nefericită, petrecută în umbra terifiantă a unui tată alcoolic și violent, o mamă iubitoare doar cu vecinii, accidentul cumplit de la treisprezece ani, operația nereușită, marginalizarea, frustrarea și umilința care au urmat, vai și vai…
Chicotea sardonic, încântat de cele enumerate.
Preotul realiză imediat despre cine era vorba: cerșetorul de la policlinică, care venea sâmbăta, duminica și de sărbători la biserică. Cerșea agresiv în fața lăcașului, iar după plecarea oamenilor care asistaseră la slujbă intra să se spovedească. Un individ respingător, vulgar, coleric, gata să îndruge aceleași minciuni și atunci când ar fi trebuit să-și descarce sufletul cu sinceritate maximă. Se văicărea iarăși de lipsurile îndurate, uitând să menționeze ajutorul pentru dizabilități, primit de la stat, o sumă deloc neînsemnată, care i-ar fi putut susține lejer traiul zilnic. Însă el avea alte standarde… Gurile rele vorbeau despre sticle de vin premiat, țigări scumpe, șaorma de vită (pieptul de pui era prea fad!) și întâlnirea cel puțin săptămânală cu Rozi.
Ah, Roziii… izbucni umbra, plescăind pofticios (preotul tresări, crezând că a gândit cu voce tare, cum obișnuia uneori s-o facă, repetând inconștient, în șoaptă, fragmente din gândurile procesate chiar atunci de mintea lui).
Era vorba despre o tipă „de etnie” care practica cea mai veche meserie din lume. Venea și ea la biserică, pentru a-și spăla păcatele. Urmărea întreaga slujbă cu o atitudine cuviincioasă, contribuia generos la cutia milei, dar, în același timp, focaliza privirile furișate ale tuturor bărbaților aflați înăuntru. Preotului nu-i convenea deloc situația, însă nici nu putea s-o dea afară.
Rozi, repetă vocea, clar interesată.
În sfârșit, reveni la cerșetor, își juca prost rolul. Mințind prea vizibil, devenea penibil! M-am simțit dator să intervin.
Lui i se păru că intrusul cască plictisit.
Înțelegi?
Mormăi ceva indescifrabil, apoi se exprimă mai clar:
L-am luat de la locul său obișnuit. Cu forța! Regret, însă tot timpul n-a înțeles că îi voiam binele. De-aia l-am și plesnit, când a început să vocifereze. Imbecilul! Treaba era simplă, dar el o complica aiurea, opunându-se. Ascuns după gardul șantierului, l-am împins tare înainte, când mașinile plecate de la semafor au ajuns cu viteză în dreptul nostru. Până și atunci s-a agățat de mâna mea, răcnind ca un apucat. Nu mi-a înțeles deloc bunele intenții. Hmmm! M-a dezamăgit, ca să spun așa.
Spectrul oftă adânc.
Oricum, totul s-a terminat conform planului. Acum, cu bazinul zdrobit și un picior amputat e mult mai credibil. Lucru bun, bine făcut, nu crezi?
Păru că așteaptă o confirmare, deoarece reveni după un timp, de-a dreptul iritat.
Chiar mă simt mulțumit.
Michael! Michael!
Spectrul imita distorsionat o voce de adolescentă isterizată. Preotul își ascuți atenția, în așteptarea a ceea ce avea să urmeze.
Michael! As horror looks you… you’re paralyzed, huuuu!
Și atunci, el se surprinse zâmbind, chiar dacă nu era deloc momentul potrivit. Își amintea perfect întâmplarea, fiindcă, la vremea respectivă, generaze o groază de comentarii, din cauza comicului absurd al situației.
Se întâmplase primăvara trecută, de Paștele catolic, în lăcașul cu care biserica lui ortodoxă își împărțea credincioșii din cartier. În apropierea momentului culminant al oficierii slujbei, un glas tulburase atmosfera evlavioasă și solemnă din biserică:
Michael!
Surprinșii, preotul și enoriașii observaseră un individ proțăpit pe culoarul dintre rândurile de bănci, într-o atitudine teatrală, pe care mai târziu aveau s-o identifice ca aparțind coregrafiei din spectacolele starului american. Pe moment, ei nu văzuseră decât un bărbat uscățiv, de înălțime medie, îmbrăcat în blugi și cu un hanorac, a cărui glugă îi acoperea complet figura. După un moment de liniște încordată, bărbatul proclamase brusc, cu modulațiile verbale ale unui crainic cunoscut de la televiziune:
–
Vorba lui Michael Jackson!
Și odată ce terminase de vorbit, începuse să se maseze insistent în zona genitală, scoțând o serie de interjecții specifice cântărețului pop:
– Oh! Yeah! Uuuh-huuu!
Tot spectacolul acela grotesc durase zece-douăzeci de secunde, cât șocul trăit de enoriașii aflați la cea mai importantă sărbătoare a religiei lor. Când primii bărbați se ridicară de pe scaune, hotărâți să-l pună la punct, derbedeul le replicase, ridicându-și o mână înmănușată și recitând un fragment de vers:
I’m bad, I’m bad! Who’s bad? Michael! strigase apoi din toate puterile și se retrăsese cu spatele spre ieșire, într-un moonwalk specific, executat cu mare talent.
Când urmăritorii săi ajunseseră la ușa bisericii, el era deja departe, alergând dezlănțuit pe partea cealaltă a străzii.
Își dorea din răsputeri să plece de acolo, însă era sigur ca nu va reuși s-o facă, dintr-o convingere interioară înfiorător de evidentă și total inexplicabilă. Picioarele îi amorțiseră, șezutul la fel și simțea o nevoie crescândă de a urina. Nu înțelegea cum, dar era sclavul acelui individ care insista să se spovedească, rememorând întâmplări respingătoare ce vizau persoane cunoscute din parohia sa. Cât despre autorul acestora, avea impresia, uneori copleșitoare, că l-ar recunoaște cumva. Cel puțin glasul lui, din ce în ce mai clar, cu fiecare nouă relatare a faptelor săvârșite.
Tăcerea așa-zisului penitent îl ajută să-și pună gândurile în ordine. Doi enoriași ai săi fuseseră supuși unor acțiuni vătămătoare de un personaj obscur, despre care putea bănui corect ca îi cunoștea relativ bine dinainte. Le știa obiceiurile, modul de viață, unde locuiau… Alt enoriaș? Probabil, da! Participau tustrei la aceleași slujbe… Se cutremură. Acolo îi alesese – în biserică – pentru a-și duce la îndeplinire planurile diabolice.
Atunci trebuia să-l cunoască și el, să-l fi văzut măcar o dată, oricât de rar ar fi venit, realiză înfrigurat. Îi știa pe toți cei care treceau pragul bisericii, ceea ce însemna că-l putea depista până la urmă, dacă reușea să se concentreze corespunzător pe vocea și pe eventualele indicii din mărturisirile alienate ale celuilalt. Avea capacitatea să o facă, fiindcă aidoma multora din breasla lui, își dezvoltase, de-a lungul anilor, o atenție distributivă eficientă. În timpul slujbelor, își urmărea asistența global dar și individual, pentru a evalua reacțiile în timp real. Nu era cinstit, însă suficient de pragmatic pentru reușita oficierii, ca să se împiedice de niște considerente etice minore. La fel putea să procedeze și acum, mai ales sub presiunea conjuncturii respingătoare în care fusese angrenat. Daca torționarul participase vreodată la slujbele lui și, mai ales, la discuțiile de după, îl va recunoaște cu siguranță.
Odată hotărât, își încordă la maxim atenția profesională. Fiindcă intrusul începuse brusc să vorbească. Ascultându-l, fu uimit de abundența verbală a acestuia. Era plin de vervă și se arăta fericit, rememorând detaliat o altă mârșăvie dintr-un șir care, cu siguranță, nu se oprea la trei.
Ar fi trebuit să mă impresioneze ceea ce vedeam. Un bărbat și o femeie care îmbătrâniseră împreună, după o conviețuire de cel puțin șase decenii… Două javre monogame! Simțind că în curând o să le sune ceasul, își închipuiau cum înfruntă ei moartea, stând unul lângă altul până la sfârșit. Patetic și inutil. Lipsa lor de realism m-a deranjat, ca să zic așa… Trebuia să-i trezesc din visul ăla stupid!
Chicotea înfundat, animat de o bucurie sadică.
Știi cum gândesc ratații ăștia! Cel mai adesea, își leagă speranțele tembele de un talisman, vreun obiect de rahat fără nicio valoare propriu zisă. Exact ca medalionul de la gâtul băbăciunii, un pandativ cu piatră albastră…
Lapis-lazuli, se gândi preotul, amintindu-și înfiorat de bătrâna care purta așa ceva. Ea și soțul ei, ambii octogenari, veneau regulat la biserică.
– Da, lapis-lazuli, fals, întări cel aflat la spovedanie (oh, nu, iar se trădase, rostindu-și gândurile). Albastră, de efect, numai potrivită pentru a consfinți un angajament imbecil, pe durata unei vieți plictisitoare. Până când moartea ne va despărți… se maimuțări încântat.
Apoi, ghici ce a urmat? reluă cu aceeași satisfacție diabolică. Lovitura de grație, nimicitoare ca un șut în testicule, hi-hi-hi!
Jubila, relatând și restul întâmplării aceleia respingatoare:
M-am băgat în seamă, spunându-le că sunt colecționar și că mă interesează rahatul ăla de medalion. În secunda următoare, i l-am smuls babei de la gât. Vreo câteva clipe m-au privit ca prostiți, după care au început să se agite. Cică e amuleta lor, care i-a ținut uniți o viață… mi-au băgat refrenul că îi întărește în fața morții, fără pietroiul ăla albastru pierzându-și orice sens de a mai fi, să-l dau înapoi, pentru că are numai valoare sentimentală, bla-bla. Se văicăreau la modul sincer, chiar credeau în baliverne din astea. Îmi plăcea să-i văd așa, disperați, prăbușiți, fără nicio speranță.
Se îneca de râs.
După aia, să vezi fază, că nici acum nu-mi vine să cred: la un moment dat, moșul se ridică amenințător, să-mi ia talismanul cu forța. Marș, mă! L-am îmbrâncit, de-a căzut grămadă. L-a luat baba în brațe (se maimuțărea din nou, tânguindu-se cu glas sclifosit), cică, scumpule, nu te pune cu bestia, ar putea să te rănească. Daca ție ți se întâmplă ceva, eu ce mă fac singură? Cum să mai trăiesc?
Hohotele intrusului conteniră într-un final.
Ce să zic, de mult nu m-am mai distrat așa. După aia, mi-a mers bine toată ziua. Ar fi trebuit să le mulțumesc janghinelor bătrâne pentru spectacol. Oricum, finalul a fost apoteotic: să-i fi văzut cum se țineau de mână și plângeau! Telenovelă, ce mai încolo-încoace. Trebuia să mă răscolească sentimental, însă la mine e mai greu…
Spectrul căscă zgomotos.
Să nu uit… Boșorogul striga că m-ar recunoaște. Cu dioptriile alea, ca fundul de borcan, greu de crezut. Probabil a aruncat-o la derută. Totuși, n-are rost sa riscăm… Mă mai gândesc dacă-i fac felul!
Trăia o dezamăgire cruntă! Nu reușise să depisteze nimic folositor în modul celuilalt de a-și face mărturisirea, nici în conținutul acesteia, vreun element care să-l ducă spre recunoașterea măcar confuză a unui personaj anume. Fusese prea încrezător în sine, concluzionă iritat. Poate chiar naiv… Fiindcă oricine ar fi avut intențiile astea oribile, ar fi încercat să stea cât mai în umbră. Să nu se facă remarcat în niciun fel, evitând astfel posibilitatea identificării ulterioare. Și, până la urmă, se scutură nervos, de ce trebuia sa facă parte dintre cei care rupeau ușa bisericii? Un individ atât de pus pe rele, nu s-ar fi omorât cu credința. Cât despre victime, putea să le aleagă și afară, la fel de bine. Ceea ce însemna că el, marele investigator, s-a dus cu viteză pe o pistă falsă. Ah, fir-ar a dracului de treabă!
Hei, se burzului intrusul deodată, păi ce facem, părinte? Ești în sfânta biserică, în sfântul altar, se sclifosi batjocoritor. Dar, lasă asta, își reveni energic. Să-ți mărturisesc ceva, ca să ne mai relaxăm un pic, ce zici? Că prea o ardem cu vinovăția și nu este cazul. Pe bune!
Intrat brusc în secvența narativă, spectrul se amuza isteric:
– Uite neve-ul! strigă pe un ton ridicat, cu voce întretăiată, din cauza hohotelor de râs.
La auzul acestei exclamații, preotul își aminti instantaneu evenimentele la care se referea misteriosul său penitent. Le auzise de la unul dintre polițiștii aflați în parohia sa. Exasperat, acesta se plânsese despre problemele pe care le tot crea, în ultimul timp, un derbedeu pus pe rele și căruia nu reușeau să-i vină de hac.
Ultima dintre isprăvile sale fusese lovirea intempestivă a unor oameni nevinovați cu care se intersectase întâmplător pe stradă. În urma acestor conjuncturi nefericite, două dintre victime ajunseseră la spital cu răni serioase. Dupa ce lovea prin surprindere, atacatorul o lua la fugă, strigând batjocoritor: „Uite neve-ul!”
Nimic din ce este rău, nu-i e străin, conchise preotul surescitat. Nu se dă înapoi de la rău, indiferent de calibrul acestuia. Săvârșește nenorocirile mari sau mici cu aceeași determinare, trăind o satisfacție egală la fiecare dintre ele.
Bine, interveni intrusul cu glas tărăgănat, îl prefer pe cel mare. Sunt construit cu scop, ca să zic așa, pentru rău! Care (să-ți dezvălui un mic secret) nu e doar subtil și inteligent, ca în filmele alea idioate. Răul natural este în toate felurile, iar dacă stai să-l analizezi (ceea ce nu e cazul, mai bine îl faci!), vei descoperi că apare ca un lucru foarte spontan, firesc, de la sine; în același timp, brut, respingător și greu de contracarat. Pe care, mă repet, mai bine îl dai, îl produci, decât să-l primești.
Preotul simți că se înfurie pe sine. Ticul său imbecil de a-și șopti mereu câte ceva din câte îi treceau prin minte îl trădase încă o dată.
Pentru câteva zeci de secunde, glasul oaspetelui nepoftit se pierdu într-o mormăială neinteligibilă, după care reveni la o claritate relativă:
Se întâmplă și fără să te aștepți. Dar, în sfârșit, niciun rău nu e surprinzător pentru diavolul care îl face. De exemplu, l-am vizitat pe unul dintre enoriașii mai scumpi la vedere și s-a terminat prost. Pentru el, bineînțeles!
Preotul simți că îngheață.
Ce-ai facut iar? întrebă timorat, într-o șoaptă abia rostită, mai mult gândită.
Se uita la baschet, continuă spectrul imperturbabil. Nu-l interesa tehnica în sine, nici competiția jocului sau scorul final. El era atent doar la săriturile jucătorilor, cu detentă incredibilă, și la încregătura derutantă a picioarelor la sol, din timpul duelurilor.
Căscă plictisit.
Nu trebuie să fii un fin psiholog, ca să știi că astfel își etala frustrările. Interesant, totuși: să te crezi Michael Jordan, când tu ai ambele picioare amputate? Hmmm! Sunt sigur că se mai uita la volei și atletism… Evita fotbalul, sunt sigur, fiindcă faulturile îi provocau dureri imaginare de nesuportat.
Râse sardonic.
Bineînțeles că se holba la picioarele luuungi și drepte ale femeilor, de câte ori avea ocazia. La Rozi, care-l mai vizita uneori, nu era cazul. Dar, în sfârșit, Rozi știe meserie. Excelează prin altceva.
Scoase niște sunete vulgare și foarte sugestive, după care continuă pe alt ton. Părea că încearcă să se disculpe cumva.
În sfârșit, m-am gândit să-l vizitez, ca unul ce-i sunt aproape… N-a trebuit să mai sun la ușă, deoarece o uitase deschisă. Aș fi preferat să-l găsesc cu Rozi, mergea o treabă în trei, hi-hi-hi. Dar n-am avut noroc, ce să fac…
Urmă o pauză.
Ah, mă gândeam la Rozi, trebuie să o vizitez cât mai curând. Să păcătuim cu plăcere, nu ca acum două seri, la ologul ăla. Și crima, premeditată sau nu, e tot un păcat, parcă așa scrie în cărțuliile din care reciți la fraieri. Dar să știi, moartea în sine mă lasă indiferent; felul în care crapă individul respectiv poate să-mi provoace o anumită satisfacție.
Părea să reflecteze la ceva.
Și la ăsta a fost o chestie, chiar dacă n-am intenționat să iasă astfel! În sfârșit, m-a simțit înăuntru și a început să se agite. Cine sunt, ce vreau… Nu i-am răspuns imediat pentru că îmi plăcea frica pe care o simțea. Un sentiment super, când ești spectator. A trecut la amenințări… Că are un spray paralizant. Mi s-a pus pata, recunosc. Nu regret, căci n-are rost. Oricum, a ieșit tare, la final!
Râse strâmb, cu o bucurie respingătoare.
Mi s-a părut că se uita sub pat și m-am gândit că avea acolo ce zisese, un spray sau altceva. L-am bruscat, iar el s-a apărat, cred! M-am enervat pe bună dreptate. Riposta, handicapatul!L-am strâns de gât, ca să tacă. După aceea, l-am lovit tare în cap și l-am trântit de pereți, până când am ajuns în bucătărie. Știi, violența aia brută, fără artificii… Mă luase valul, îmi plăcea. Adrenalină, sută la sută!
Spectrul respira șuierat și gâfâia, ca efect al trăirilor intense pe care le experimenta rememorând nenorocirea făcută.
S-a opus în continuare, iar eu mi-am urmat plăcerea de a-l chinui. Până când mi-a venit o idee… Așa, într-o doară! Că dacă tot nu putea să meargă, de ce n-ar încerca să zboare? După ce l-am trântit bine cu spatele de calorifer, l-am scos pe jumătate în afara pervazului. Atunci parcă a bâiguit că m-ar recunoaște, sau, poate, mi s-a părut, cine știe. Oricum, a luat cu el secretul pe lumea cealaltă, ha-ha-ha!
Oftă ascuțit.
Unde nu am avut intenția să-l trimit, nu de la început… Ținându-l cu aproape tot corpul în afara ferestrei, l-am întrebat ironic cum se simte înainte de decolare. Atunci cred că s-a speriat…
Preotului i se păru că intrusul încearcă să se justifice cumva, însă fără să încerce vreo părere reală de rău. Mai degrabă, voia să-și explice cele întâmplate.
S-a zbătut cu putere, încercând să ajungă înapoi în cameră. Atunci, eu m-am dezechilibrat și l-am scăpat. Mi-a alunecat din mâini. De la etajul opt, îți dai seama că n-a mai avut nicio șansă.
Oh, Doamne, nu! se lamentă preotul.
N-a fost deloc mâna lui Dumnezeu, replică individul batjocoritor. Doar eu, pe mână moartă!
Râdea în hohote la propria-i glumă deplasată.
De-aia zic, părinte, se smiorcăi teatral, să mă ierți. Iartă-mă, căci am venit cu moarte asupra semenului meu… Ihi!
Ai făcut închisoare? întrebă preotul deodată, el însuși șocat de revelația avută.
Fusese unul dintre puținii care urmase Teologia din vocație. Printre cei foarte puțini care, odată hirorotonisit, încercase să-i ajute pe oameni, folosind învățăturile religioase ca vorbă și faptă. Voise să înceapă de jos, de la nivelurile cele mai afectate ale condiției umane. Acolo unde răul, într-o diversitate înfricoșătoare a ipostazelor sale, își făcuse sălaș permanent, ajungând, prin puterea obișnuinței, să fie acceptat tacit drept cale de urmat, iar nu drept alternativă respingătoare a integrării sociale forțate pe ușa din dos. Ceruse să fie preot și la pușcărie și solicitarea îi fusese acceptată, în ciuda tinereții sale și a lipsei totale de experiență.
Odată ajuns acolo, a trăit un șoc de proporții, cunoscând răul din oameni direct și, practic, fără niciun artificiu eufemistic. S-a convins repede că tâlhăriile, violurile, crimele fuseseră făcute majoritar în cunoștință de cauză și că autorii lor nu-și regretau sincer faptele reprobabile. Omul nu este rău prin natura sa, dar unii dintre semenii noștri obișnuiesc să facă răul (cu continuitate și repetiție crescătoare!) fără să aibă remușcări reale. Odată prinși, declarau uneori contrariul, pentru a obține bunăvoința judecătorului sau pentru a-și construi o imagine falsă, însă cu impact pozitiv, asupra eventualilor civili neștiutori cu care veneau în contact.
În schimb, voind probabil să vorbească, să comunice, se înghesuiau în număr mare la spovedanie. Unde nu ezitau să reconstituie cu lux de amănunte actele criminale, învelindu-le preventiv într-o căință foarte prost jucată. Pe durata unei jumătăți de an, ascultase lucruri care-l marcaseră profund. Într-o multitudine de forme (pe unele dintre ele nefiind în stare nici să le conceapă până atunci), răul se revărsase din abundență în conștiința sa necoaptă, aducându-l curând la o saturație primejdioasă. Nu uitase nici după atâta timp oroarea de la începutul perioadei petrecute acolo și, mai ales, cum trăirea aceasta acut negativă părea să se dilueze firesc de la o zi la alta. Spre sfîrșit, mărturisirile îi păreau deja familiare – lucru deloc normal – iar când un deținut i-a povestit detaliat scena violului brutal pentru care fusese condamnat, a crezut că simte un fel de plăcere sadică. Acela fusese momentul culminant, când hotărâse să se rupă abrupt de ceea ce făcuse până atunci. Epuizat și speriat, ceruse vehement să fie mutat în altă parte.
Iar pluralitatea răului dezvăluită de intrus în spovedaniile sale îi trezea amintiri vechi, făcându-l să găsească un corespondent în relatările ascultate cu decenii în umă, dar care-l marcaseră prea tare ca să le uite vreodată cu adevărat.
Cine ești? plusă, sperând să rezolve dintr-o dată enigma oribilă care-l țintuise în confesional, la cheremul unui psihopat. Ne cunoaștem? apăsă și mai tare pe accelerație, păstrând însă tonul scăzut, abia perceptibil de la primele două interogații.
Glasul hârâi într-un râs sinistru.
Oh, părinte, m-ai pus într-o mare încurcatură, reluă apoi, cu ironie nedisimulată. Mi-ar fi plăcut să-ți răspund sincer, însă, vai, nu știu… Dacă am făcut pușcărie?Amintirile-ecou îmi spun că da. Este inevitabil, când te ocupi de una, de alta! Asta a fost întrebarea ușoară, nu? Că despre celelalte două, nu pot susține același lucru!
Mă bagi în ceață, zău, reluă intrusul după o pauză. Cine ești?Mai lipseau: de unde vii, încotro te duci? Suntem la cursul de metafizică? Tu să-mi spui cine sunt! Dacă ne cunoaștem? Păi, nu vezi?
Râse înveselit, dar în aceeași notă macabră.
Puteai să-mi pui întrebări mai simple: vrei să i-o tragi lui Rozi? Răspuns: da, da, da!
Scoase o serie de interjecții cât mai ilustrative și mai triviale cu putință, după care oftă adânc, ca un nechezat.
Mergem cât mai repede la Rozi. Sunt încărcat, înțelegi? Trebuie să mă descarc, părințele!
Spectrul era într-o dispoziție isterică.
Voia să trăiască, nenorocitul! A sunat repede la ambulanță, pentru că îi era frică de moarte, ha-ha-ha! Nu mai putea să respire, fiindcă altă otreapă, cu care intrase în conflict, îi pulverizase niște spray paralizant în față. Și avea astm, bietul de el… Îți dai seama? Marele dur o mierlea dintr-o prostie de astm. El care merita toate morțile pe care le simulase altora, într-un mod foarte convingător – cuțitul la gât, pistolul la cap, spânzurătoarea, înecul – crăpa dintr-o complicație medicală minoră.
Ăla luat în vizor de toți „frățiorii” pentru că îi turnase din greu la pârnaie, căruia i se promiseseră cele mai brutale corecții, chinuri, torturi și alte alea, crapă de astm, așa aiurea. Câteodată, moartea are umor! Dar el nu voia să guste gluma, na!
Râse scrâșnit.
De aceea m-am simțit dator să intervin…
Preotul știa bine despre cine era vorba, auzind nenumărate comentarii moralizatoare pe marginea evenimentului. Un interlop periculos, „jupânul” cartierului respectiv, murise la scurt timp după conflictul cu membrii unei găști rivale. Însă nu cunoștea prea multe detalii concrete despre desfășurarea incidentului totuși tragic. Sau poate că da…
Îl știa dinainte pe individ. Venea uneori la biserică, alături de familie, unde încerca să-și schimbe rânjetul fioros într-o expresie cucernică. Aprindea lumânări cu nemiluita și contribuia strident la cutia milei, încercând să se facă remarcat de către cei din jur. În rarele discuții pe care le avuseseră împreună, preotul remarcase negativ modul brut de a vorbi al individului și insistența cu care încerca să epateze, folosind cuvinte noi, în special neologisme, învățate pe de rost. Prezența lui era pur și simplu respingătoare, dar se străduia să-l trateze ca pe toți ceilalți.
Ambulanța a venit mai repede decât în alte cazuri. Întâmplător (sau nu?) mă aflam deja acolo, părând un gură-cască printre toți ceilalți. Am văzut cum medicii s-au precipitat să-i acorde îngrijirile specifice. Cu alții, aflați poate în stare gravă, n-ar fi fost la fel de prompți (cineva anunțase televiziunea, deci trebuiau să pară implicați). Am simțit atunci că nedreptatea trebuia pedepsită tranșant. Odată cu toate relele provocate sau inspirate de acest urangutan!
Respira șuierător, retrăind extazul întunecat al momentului aceluia.
M-am simțit ca un arhanghel, știi… în măsură să pedepsească toate mârșăviile pe care individul le produsese, de-a lungul timpului. Bine, a fost o comparație tâmpită, sunt conștient că mă luase valul. Și cumva inexactă. Fiindcă vorbesc de un justițiar al răului, doar nu credeai că m-am dat așa, tam-nesam, cu binele!
Râse încet, cu satisfacție.
De fapt, îmi găsisem subit o motivație înălțătoare, un pretext mistic-spiritual ca să fac răul care-mi place atât. Nu că ar fi fost nevoie!
Se lansă într-o evocare dezlănțuită a ceea ce se întamplase în continuare:
Când ambulanța a plecat, m-am strecurat înăuntru, prin ușa încă deschisă. Medicii erau prea ocupați, aplecați asupra cimpanzeului (jignesc maimuțele, regret asta!), ca să mai observe o prezență în plus. Am profitat de ocazie; mi-am dezvoltat o intuiție specială a momentului cel mai oportun, știi doar! Când și-au dat seama, mașina luase viteză, iar eu intrasem deja în acțiune, ha-ha-ha!
Trăia o satisfacție aparte, de o cruzime totală, atunci când reconstitui narativ scena omorului:
M-am repezit peste ei, împingându-i în toate părțile. Folosindu-mă apoi de panica creată, am smuls masca de oxigen și perfuziile, transfuziile, ce dracu’ erau… Fără ele, soarta individului avea să fie pecetluită, în cel mai scurt timp. După aceea, am continuat să produc haos, pentru ca doctorii să nu mai ajungă la… pacient. Împărțind pumni și picioare, înjurând tare! I-am aruncat pe rând din mașină. La viteza aia, îți dai seama? Mișto, a fost ca în filme!
Respira sacadat, relatând evenimentele cu o intensitate paroxistică, similară producerii lor. Îi plăcea enorm ceea ce făcuse, jubila la aducerea aminte a săvârșirii crimei.
Când totul s-a terminat, mizerabilul ăla murise deja. Am coborât la primul semafor, pentru că șoferul fusese nevoit să încetinească, din cauza aglomerației. Fiind foarte mulțumit de… lucrul tocmai încheiat. Un adevărat triumf, nu crezi?
Preotul îl asculta, mai degrabă încordat decât oripilat. Și nu trebuia să fie astfel!
Erau mulți oameni înăuntru, remarcă pe un ton aparent neutru.
Păi, da, fu intrusul de acord. Care puteau să mă recunoască, asta ai vrut să spui?
Mda!
Este inevitabil, până la urmă! Iar când ești în focul acțiunii, nu te mai interesează.
Deja a doua crimă, șopti preotul dus pe gânduri.
Celălalt se arătă de-a dreptul entuziasmat.
Care o cere pe a treia, pe a patra… Sentimentul e prea înălțător, ca să mă mai pot opri. Există un singur sens de parcurs, știi deja!
Poate că ar fi bine să se sfârșească. Este mai înțelept, încercă preotul cu glas înfundat, încărcat de disperare.
Intrusul se enervă dintr-o dată.
Așa, pur și simplu? întrebă iritat. Chiar crezi că este posibil?
Avem datoria de-a încerca…
Oh, nu mai spune. Ți-e teamă acum, ha? Instinctul de conservare, din astea… Ascultă, nu e după tine!
Spectrul imita încântat o voce de femeie:
Vai, nu-mi vine să cred! Doamne-Dumnezeule, dumneavoas… tu la mine? Te rog, intră! Acolo, da!
Râse potolit, cu o anumită încântare. Era clar măgulit de primirea făcută. Continuă s-o imite pe femeie:
Mi s-a părut cunoscută vocea, atunci când am vorbit la telefon, dar n-aș fi îndrăznit niciodată să mă gândesc că ai sunat… tu.
Râse strident, o deformare grosolană a râsului interlocutoarei din episodul evocat.
Am emoții, să știi! Nu-mi vine să cred că mi se întamplă, după atâta timp de când fac asta. Oh, Doamne!
Își schimbă tonalitatea în aceea proprie lui, seacă și încărcată de răutate:
Ca să-i alung surescitarea, am început s-o întreb de copil.
Îi place să vorbească de el!
Am observat. Mi-a spus încântată că este un băiețel cuminte, cu note bune la școală. M-a sensibilizat cumva. La un moment dat, aproape că îmi părea rău! Apoi a început cardeala că băiețelul ei n-o să afle niciodată cu ce se ocupă ea. Rahatul de instinct matern o făcea patetică, deci falsă. Deodată, impresia bună de dinainte s-a destrămat.
Mormăi ceva, după care deveni iarăși inteligibil.
Sătul de atâta gargară, am propus să începem. A făcut de toate, ca pentru un oaspete de seamă!
Știe meserie!
Mie-mi spui! Poziții care mai de care, perversiuni, implicare în toate, gemete adevărate, nu miorlăieli false ca la alte panarame. Un toc, o clanță, iar un toc, încă un toc…
Vorbim de uși?
Da, da! Ai glume în program, părințele! În sfârșit, la anal nu prea a vrut – era clar că o durea – dar simțindu-se flatată de un asemenea client, a îndurat cu stoicism, chiar dacă eu mă dezlănțuisem.
Horcăi gutural.
Am zis bine, mă dezlănțuisem. Eram tot numai instinct sexual și… altceva! Mă mișcam incontrolabil, gemeam, urlam! Am tras-o brutal spre mine, luând-o de păr; crezând că vreau s-o sărut, și-a lipit spatele de pieptul meu, cu capul întors într-o parte. Atunci, simțind că o să ejaculez, i-am rupt gâtul dintr-o singură mișcare, ha!
Ha!
Ca să obțin un orgasm perfect, înțelegi?
Da-da! A fost extraordinar.
În sfârșit, biata Rozi!
Mda, biata de ea!
Intrusul păru că vrea să mai zică ceva, însă nu reuși, din cauza respirației accelerate. Surplusul de aer și adrenalina evocării îl sufocau pur și simplu. Totuși perseveră, reușind să articuleze câteva cuvinte, într-un final:
O mai avem pe oarbă…
Crezi că-i place sexul total?
Nici nu trebuie să-i placă.
Când spectrul tăcu de tot, preotul părăsi natural transa indusă de rememorarea acestuia. În lipsa trăirilor paroxistice de dinainte, simți un gol imens în sufletu-i prăbușit. Atât de mare, încât niciun alt sentiment nu-și mai găsea locul acolo, nici măcar o remușcare elementară, justificată sută la sută. Însă nu era cazul, fiindcă el nu simțea nimic de genul acesta, vreo părere de rău, oricât de palidă. Reflectă lucid la responsabilitatea faptelor acelora oribile, știind foarte bine unde avea să se ajungă.
Trei crime, spuse apăsat. Cel mai probabil, închisoare pe viață…
Patru, interveni celălalt, de-a dreptul încântat. Am uitat de boșorogul cu lapis-lazuli… L-am împins pe scări și a crăpat instantaneu. Susținuse că ne cunoaște, mai ții minte?
Ah, da!
Puțină curățenie nu strică! Un ginitor în minus… Ar mai fi oarba, dar cu ea, întâi sexul!
Nu vede, încercă preotul o opoziție firavă, fără să înțeleagă de ce se mai deranjează.
Distinge tonalitățile vocii și mirosurile particulare mai bine ca un văzător. Și, oricum, a lăsat tot timpul impresia că știa cu cine avea de-a face.
Poate au mai văzut și alții. Dacă poliția începe cercetările…
Le face deja, sunt sigur!
… va lua înregistrările de pe camerele de securitate! Este imposibil să nu existe o filmare, pe undeva.
Celălalt înjură vulgar, dar pe un ton ironic și persiflant.
La dracu’, în ziua de azi, unde te duci, e Hollywood! Ne asumăm riscurile, n-avem încotro! Pușcăria reprezintă o alternativă care trebuie luată în calcul cu toată seriozitatea. Când faci una-alta, e imposibil să nu ajungi și pe acolo.
Patru crime! Închisoare pe viață, nu-ți dai seama?
Ai mai spus-o o dată! Ce te tot lamentezi? Hei, doar n-o să stăm închiși până la adânci bătrâneți! N-ai auzit de evadare? Ne punem mintea la contribuție și găsim noi ceva, până la urmă! Mai sunt multe fapte de… comis, doar n-o să putrezim la pârnaie, ca fraierii!
Reveni vioi:
Dar dacă se întâmplă să ajungem la bulău, nu e nicio problemă. Pentru reinventare, se impune uneori nevoia unui mediu propice, a unui anturaj pe măsură. Mai schimbi idei cu confrații, de fapt le furi! Așa se învață meseria, furând. Faci față la tot felul de provocări, că nu te duci între îngeri. Trăiești sub tensiune, fiindcă mai tot timpul se va găsi câte cineva să te țină astfel. Asimilezi răul în fiecare zi, sub forme diferite și în moduri dintre cele mai variate. Te schimbă, dar nu te omoară. Te în-tă-reș-te! Singurul virus de acest fel, cu care, odată contaminat, trăiești pentru tot restul vieții! Un virus, da, ce te uiți așa? Împotriva căruia nu există niciun tratament adecvat, vaccin sau baliverne din astea. Credința în Dumnezeu, iubirea de semeni, altruismul intenționat, rahat… N-au niciun efect!
O senzație de fierbințeală cuprinse creierul preotului.
Acum înțeleg, spuse apăsat.
Lacrimi mari îi curgeau pe obraji și tremura din toate încheieturile.
Continuă sfârșit:
La închisoare, unde m-am contaminat și eu, când, dintr-un idealism toxic, am mers să fac misiune de apostolat. M-am infectat cu virusul acesta psihologic într-un mediu de cultură cel mai potrivit pentru el, într-o rețea psiho-socială care-i favorizează circulația și dezvoltarea. Virusul blestemat nu atacă direct, ci o face ocult, pervertind mintea gradat, iar împotriva lui, așa cum bine ai spus, niciun sistem imunitar spiritual – cod etic, dogmă religioasă, paradigmă filozofică – nu este suficient. Fiindcă are putere, convingere și fascinație! Se hrănește cu idei, mentalități și apucături caracteristice, găsindu-le din belșug în vastitatea conștiinței omenești. După perioada specifică de incubație, răul începe să se manifeste, dezvoltându-se persuasiv, până când viermele devine șarpe. În momentul acela fatidic, totul este deja pierdut.
Intrusul se smiorcăia patetic.
M-ai emoționat până la lacrimi, zău! Ai vorbit atât de frumos despre mine și m-ai caracterizat minunat de bine. Însă prea metaforic, deci inexact pe undeva! Șarpele, ca simbol recunoscut încă din Biblie? Să zicem… Pentru că da, sunt o entitate spirituală, în toată regula. Bine, eu am multe fețe existențiale! Și zi-mi, frate, pe nume!
Răul însuși… Diavolul dinăuntru!
Îhî! Cum se spune? Încântat de cunoștință, ha-ha-ha!
Atunci ceva sclipi în mintea preotului. Un puseu de încredere autoindus, o ultimă încercare disperată de a se minți singur că nu era adevărat ceea ce trăia. Că, Doamne-ajută, mintea lui o luase razna. Auzea voci ca mulți alții, pacienți la psihiatrie sau candidați cu șanse reale. Motiv pentru care gândi apăsat, însă nu exprimă nimic în limbajul articulat.
Metafora cu șarpele nu era totuși potrivită, realitatea arătându-se cu mult mai terifiantă: virusul răului se dezvoltase ocult vreme îndelungată, ani, decenii chiar, afectându-i iremediabil mintea, inundându-i subteran tot ceea ce constituia profilul său psihologic, personalitatea lui intimă, pervertind-o încet dar sigur, transformând-o în ceva asemănător, însă net diferit. O întreagă complexitate psiho-mentală nou-nouță, asemenea unei bombe cu ceas, ticăind ireversibil în așteptarea momentului deflagrației. Care sosise la timp – timpul împlinirii – lăsând răul interior să se manifeste, să iasă la suprafață, etalându-și chipul respingător. Văzut într-o oglindă imaginară, ar fi fost tot el, preotul, însă caracterizat prin trăsături antagonice oricărei psihologii pozitive omenești.
Păi, cum spuneam: sunt o ființă elaborată complet, interveni spectrul, parcă cu modestie. Ceea ce înseamnă că am dreptul la existență, nu-i așa? continuă, mimând o inocență macabră.
Eșec total, oftă preotull. Nu auzea voci, asa cum i-ar fi convenit să se întâmple. Cineva locuia în mintea lui și îi cunoștea toate gândurile. Le gândea odată cu el!
Atunci lumina tulbure a înțelegerii îi inundă mintea, făcându-l să vadă ceea ce ochii săi nu erau în stare să observe. Era singur în biserică (nu fusese nimeni altcineva, nicicând!), ascultându-și propriile gânduri, confruntându-se cu amintirile actelor sale mârșave, într-un moment, probabil necesar, al mărturisirii. Ca la spovedanie, mâna sa dreaptă o strângea dureros pe stânga, într-o comuniune dezlănțuită cu sine însuși.
Cu mintea tensionându-i periculos sinapsele, reflectă iarăși la dubla lui personalitate, un fel de Ianus diabolic, un dr. Jekill si Mr. Hyde, mult mai subtil ca întrepătrundere creată și, în mod evident, mai realist. La modul atipic în care se înfățișase diavolul dinăuntru… Răul personificat, devenit ființă!
Dar nu trebuia oare să se manifeste altfel: tăios, înfricoșător și inteligent totodată? Nu, avu o revelație imediată. Răul natural nu e ca în filme, după cum nici ucigașii în serie reali nu sunt. Adevăratul rău, de la aspectele infantile până la gravitatea omuciderii, nu doar că n-are nimic spectaculos, dar nu este nici regizat, ci se arată ca spontan, instinctual, nesistematizat, conștientizat precar, subdezvoltat în fazele preliminare, ca să se împlinească treptat de la o etapă la alta, culminând cu crima și plăcerea săvârșirii acesteia. Ușor de recunoscut, modest prin sine însuși, răul autentic este clar îndreptat împotriva oamenilor, în forme mai mult sau mai puțin nocive. Își bate joc de binele omenesc, de valorile omenești fundamentale și chiar dacă o face aparent dezordonat, este animat de o intenție clară și fermă.
Diavolul fluieră admirativ.
Ce raționament, frate! M-a dat pe spate, punct! Trebuia să te faci psiholog, nu popă. Bine, ai fi dus lipsa colivei cu bomboane și zahăr vanilat, ceea ce ar fi fost nașpa, dar aveai clar un alt statut. Femei tinere, adevărate, cu probleme la fel, accentuă ironic, nu toate babele în genunchi.
Râse bine dispus.
Dar poate că îți plac în genunchi și la vârsta a treia, perversule!
Lasă-mă acum, îl repezi preotul. Ce facem în continuare?
Diavolul era nedumerit.
Păi, ne tirăm, nu? Alt oraș, altă viață!
Mârșăvii cu duiumul, ha-ha!
Te prinzi repede, părințele! Avem treabă, zău așa. Dar ia stai, n-auzi nimic?
Preotul își ascuți simțul auzului.
Încă nu, răspunse dezamăgit.
Nu m-ai conștientizat suficient, îl lămuri diavolul.
O fac în fiecare clipă. Aha, parcă aud ceva. Vin după noi, am dreptate?Mașini de poliție!
Daaaa… Nino-nino!
Atunci, să plecăm! Trecem prin altar și ieșim pe ușa din spate. Prin grădina bisericii, apoi pe străduțe lăturalnice, tot înainte!
Eu nu pot să intru în altar, se sclifosi diavolul. Mi-e frică să nu mă contaminez de… bine!
Vezi să nu! râse preotul. Haide! Numai așteaptă puțin. Aveam un spray de vopsea pe aici. Vreau să las un mesaj de adio.
Frate, ce măscări poți să scrii!
Și sunt în criză de timp. Să fi văzut în alte condiții, de ce sunt în stare. Gata, hai! Închide ușa că se face curent și răcesc sfinții din icoane.
Mi-a plăcut asta!
Mai știu destule. Am ieșit. Cum era aia: „Elvis a părăsit clădirea”. Dulce libertate! U-u-uuu!
Victimelor, venim!
