Străinul palid din Mirabilis(timp de citire: 41 minute)

Călătorul din ținuturile de la miazăzi de Munții Semnelor murise. Îl găsise Seyna, păstorița, când plecase cu gâștele. Epes, hangiul, se jura că numele pe care omul i-l spusese când trăsese la el, cu două seri în urmă, era Raj Khustan, dar celălalt oaspete al său – venit din Pădurile Purpurii – afirma că, la un pahar de vorbă, străinul îi spusese doar primul nume, cel scurt.

Evenimentul în sine n-avea nimic ieșit din comun. În Mirabilis, la fel ca în orice alt loc din lume – poate mai puțin în necropolele din Deșertul de Gheață – oamenii mureau din diverse pricini, atunci când le venea sorocul. Și, așa cum constataseră cei ce-l văzuseră prin târg, străinul nu părea prea sănătos. Avea chipul palid, pergamentos, mergea ușor adus de spate și avea albul ochilor galben-roșiatic – deși Domites, veteranul, își amintea că mai văzuse așa ceva la un popor întâlnit în campania făcută de Imperiu în tinerețea lui, în perioada Războaielor Lemnului.

În cazul de față, însă, moartea cu pricina n-avea de-a face cu cauzele naturale. Călătorului îi fusese retezată beregata.

*

Bătrânii târgului se adunaseră în piață, la sfat, cu o mulțime de gură-cască alături.

– Așa ceva nu se poate! răbufni Lyrix. Dacă se află că drumul pe meleagurile astea nu-i sigur, ne va merge vorba la fel ca tilților din Dealurile Lucarnelor. Vom fi ocoliți ca niște ciumați!

– Mai rău – comentă Argyles – dacă vestea ajunge la palat, ne putem trezi cu Garda Imperială pe cap!

– Greu de crezut, îl contrazise Domites. Pe ei îi privește doar Drumul Imperial. Mai curând i-aș da dreptate lui Lyrix, că ni se duce vestea de oameni neprimitori.

Își scărpină obrazul ridat, străbătut de o tăietură urâtă de la tâmplă până la bărbia spână.

– Asasinul se află printre noi. Voi face precum Jor Changar, sub a cărui comandă am slujit vreme de zece ani bătuți pe muchie: îi voi cere făptașului să se predea de bună voie, sub promisiunea că pedeapsa va fi blândă.

– Și dacă nu-i de-aici? interveni Argyles. Dacă vreun necunoscut s-a strecurat în târg în puterea nopții și a săvârșit fapta?

– Dacă era un tâlhar, nu s-a fi mulțumit doar să ia viața omului. L-ar fi jefuit. Ori, desaga și hainele erau la el atunci când l-a găsit Seyna.

Păsările – la fel de gureșe ca-n oricare altă zi – se auzeau dintr-o zare în alta. După ce cumpăni că așteptase destul, Domites oftă și luă din nou cuvântul:

– Precum se vede, va trebui să urmăm calea mai grea.

Se răsuci spre celălalt străin, care se ținea deoparte de localnici, sprijinit de un pom încărcat de roade:

– Ce zici, Nadír, te încumeți să te înhami la astă sarcină?

Înainte ca persoana întrebată să răspundă, Lyrix se aplecă spre veteran și șuieră:

– De ce tocmai el? Dacă-i chiar făptașul?

– Eu și Nadír am petrecut noaptea trecută în casa mea, discutând despre toate câte sunt în lume. Când Seyna a dat vestea-n târg, noi tocmai luam micul dejun. Precum se vede, n-avea cum face el pocinogul – afară numai dacă n-are ceva puteri vrăjitorești, de posedă alte trupuri.

Își îndreptă din nou privirea spre străin:

– Ei, ce zici? Primești?

Nadír își mângâie bărbuța roșcovană, în formă de furculiță, apoi dădu din cap:

– Primesc!

*

Însoțit de Domites, Nadír cercetă din nou locul crimei. Acolo, marginea drumului se continua cu o mică râpă prin care se cobora la albia Râului Zorilor, ce străbătea așezarea. Victima fusese aruncată printre boschete și arini, pe malul nămolos.

Cadavrul fusese luat de acolo și dus în hambarul Babei Retha, doftoroaia locului, deoarece câinii începuseră să amușine pofticioși.

– Deși arăta bolnav, nu părea a fi un om neputincios. Ba, aș zice chiar că, în luptă dreaptă, ar fi făcut de petrecanie multora!

– Nici n-avea cum altminteri să străbată de unul singur atâta amar de drum, de dincolo de Munții Semnelor! aprobă călătorul. Însă aici nu sunt urme de luptă…

– Într-adevăr! Cine-o fi fost călăul, socot că a stat dosit, așteptându-l, apoi i-a sărit în spate și i-a tăiat beregata.

Nadír coborî și studie atent tufișurile în care căzuse trupul neînsuflețit.

– Mă așteptam să văd mai mult sânge, la cum era despicat gâtul bietului om…

– Că bine zici! Deși-mi aduc aminte că un tovarăș de-al meu în ale armelor – bătrân pe vremea când eu abia mergeam la prima bătălie, povestea despre ceva popoare din insulele de la apus, al căror sânge vrăjit nu curgea așa lesne ca la orice muritor.

– Poate. Însă aici, precum se vede, a curs destul cât să-l trimită în lumea de dincolo.

– Adevărat.

– Și-atunci mă-ntreb unde o fi, că stropii de pe frunze și de pe vârful firelor de iarbă sunt cam răzleți…

Își scărpină barba, apoi ridică din umeri:

– Deocamdată, la asta nu știu să-i dau de cap. Haide mai bine să ne uităm mai îndeaproape la mort, poate ne zice ceva!

– Ba, ferească zeii să se ridice și să bântuie pe-aici, ca o stafie! clătină din cap veteranul, murmurând rugi neauzite. Am auzit vorbe despre o armie care a-nfruntat o mână de nemorți prin Mlaștinile Surde, și unu’ n-a mai rămas în viață!

– Da? Și-atunci cine a spus povestea? se amuză Nadír.

Văzând că tovarășul său se pierde cu firea și caută tulburat să dea un răspuns, îl bătu prietenește pe umăr.

*

Doftoroaia își avea sălașul în locul de-i zicea La Pinteni. Aproape de vatra așezării, două gâlme de pământ se ridicau și împungeau semețe cerul cu steiurile din vârful lor. Drumul și casele de pe marginea lui se potriviseră în așa fel încât să ocolească zona cu pricina, însă Baba Retha voise să-și ridice coliba tocmai acolo. Zicea ea că-n stâncile acelea sălășluia un duh binevoitor, ce-o apăra de rele. Mai mult, locul cu pricina era plin de plante de leac pe care, altfel, le putea găsi doar după ce mergea cale de jumătate de ceas dincolo de marginea târgului. Cum se procopsise bucata aceea sucită de pământ acolo, nimeni nu știa – deși legendele povesteau că, în vremurile de demult, își avusese casa un pustnic-vrăjitor și poate că toate acelea i se datorau.

Bătrâna cususe la loc gâtul despicat și presărase pe trup flori uscate, pentru a încetini putrezirea și a domoli duhoarea de hoit. Întins pe paiele din hambar, Raj părea că dormea – obosit și palid, așa cum îl știau locuitorii din Mirabilis.

– Ai văzut ceva pe trupul lui, când l-ai aranjat? întrebă Nadír, observând că hainele fuseseră încopciate cu grijă, iar curelele bine strânse.

– Umărul stâng e smuls, hârâi baba. Probabil pe el a căzut când s-a prăvălit în râpă.

Străinul pipăi încheietura.

– Altceva? Semne de luptă…?

– Nu, veneticule! Cine i-a căscat rânjetul ăla de la o ureche la alta l-a prins pe nesimțite.

– Înseamnă că n-a apucat să sufere prea mult, se băgă în vorbă și Domites. A avut o moarte violentă, dar rapidă.

– Ce știi despre oamenii care sângerează puțin?

– Doftoroaia de m-a învățat pe mine, a spus că doftoroaia ei ar fi văzut, la un conciliu din Pădurea Seacă, un vraci ce făcea sângele să se tragă de sub piele, la inimă.

– Crezi că omul nostru putea avea harul acela?

– Și de l-ar fi avut, la ce i-ar fi folosit? Nici nu și-a dat seama ce l-a lovit. Apoi, dac-ar fi fost așa, socot că l-am fi găsit în viață, nu?

– Poate, admise străinul.

Nu știa ce să creadă despre cele spuse de babă, nici cum era cu trasul acela al sângelui. Vorbi despre sângele găsit – sau, mai degrabă, negăsit.

– Știu și io ce să zic? Poate l-o fi adunat criminalul într-un șip, cum face Zandas, vânătorul, cu animalele sălbatice de le ucide.

– De ce face asta?

– Îl duce la Gheonosys, necromanta. Cică să se roage la spiritele animalelor și să nu-l bântuie. Da’ ce face ea cu el, mi se zburlește părul numai când mă gândesc!

Nadír adună din pletele legate ale străinului o bucată de șnur, încâlcită pe acolo. Apoi căută pe sub veston, unde se zărea o umflătură. Scoase un pumnal cu lucrătură arătoasă și se îndreptă de spate.

– Precum se vede, ar fi bine să-i cercetăm puțin pe vânător și pe necromantă, își dădu el cu părerea.

– Așa aș zice și eu, aprobă Domites. Babă Retha, să mai cercetezi trupul omului și, dacă îi găsi ceva de ți se pare nelalocul lui, dă-ne de veste!

– D-apoi cum nu, că n-am și altă treabă decât să scurm într-un mort! Io văz de ăia vii, Domites, înainte s-ajungă ca ăsta!

*

– Ai mai văzut așa ceva? îl întrebă Nadír pe veteran în timp ce se îndepărtau de casa doftoroaiei, înmânându-i pumnalul luat.

Domites îl răsuci pe toate părțile. Lama ușor curbată sclipea în lumina amiezii, iar zimții din vârf erau meniți să sfâșie trupul, asemenea unor colți. Plăseaua era acoperită cu piele tăbăcită, aranjată în forma unor solzi verzi, ca ai unui șarpe veninos. Garda era mare pentru o armă de acele dimensiuni, dând de înțeles că putea fi folosit și în înfruntările de pe câmpul de luptă. Dar cu adevărat specială era măciulia de la capătul plăselei. Pentru a o mânui cum se cuvine, posesorul trebuia să se fi antrenat cu mare grijă, altfel risca să se rănească grav în țepușele ca de buzdugan. În lupta corp la corp, nu de puține ori se ajungea în situația ca tăișul armei să fie blocat între corpurile oponenților, ceea ce însemna că partea opusă vârfului era liberă. În asemenea situații, o mișcare dibace spre trupul adversarului ar fi produs răni grave.

– Am văzut. Din fericire, n-am luptat niciodată împotriva unuia, dar știu că au prețuri tare piperate.

– Așa știam și eu, confirmă străinul.

– Da’ ăsta-i făcătură. Măciulia e ușor descentrată și, atunci când împungi, lovitura riscă să meargă pe lângă adversar.

Nadír clătină gânditor din cap. Ciuli urechile. Nu foarte departe se auzea un baros lovind metalul.

– Ce-ai zice să-i facem o vizită fierarului? Dacă e cineva care se pricepe la asemenea lucruri, doar el poate fi!

– Mikalos? Sigur, de ce nu?

Cărarea pe care mergeau ajunse în locul unde se ținuse, mai devreme, întâlnirea. De acolo se desprindeau încă trei drumuri, spre celelalte puncte cardinale. Cei doi cotiră la dreapta, înspre atelierul fierarului. Se vedea din piațetă, cu fumul gros scos de foalele ce suflau fără oprire în foc, ațâțându-l. De ele se ocupa Tidelius, băiatul cel mare al meșterului – ce tocmai împlinise treisprezece primăveri și se forța peste măsură să mânuiască uneltele atelierului.

Mikalos însuși stătea într-o parte, meșterind la un set de potcoave. Gol până la brâu, cu sudoarea curgându-i pe pielea plină de funingine, bătea de zor cu barosul metalul înmuiat în foc, apoi îl cufunda în găleata cu apă, stârnind aburi groși cu sfârâituri grozave. Îi zări pe vizitatori abia când instraseră deja sub copertina atelierului. Lăsă deoparte potcoava terminată, își șterse palmele murdare pe șorțul mai negru ca pielea, apoi întins o mână, salutându-i.

– Cu ce vă pot fi de folos?

Domites îi dădu pumnalul.

– Ce zici de ăsta?

Mikalos își încruntă sprâncenele stufoase, apoi își șterse cu dosul palmei sudoarea ce amenința să-i vină în ochi.

– Cunosc arma…

– E un pumnal yibar, însă îmi pare că ăsta e doar o copie.

Fierarul râse înfundat.

– Așa este. Am meșterit-o cum m-am priceput.

– Tu?! întrebară cei doi într-un glas, uluiți.

– Da. Krylos își dorea unul și s-a tot rugat de mine să i-l fac.

– Krylos? La ce i-o fi trebuind? S-a săturat să caute aur în albia Râului Zorilor?

Mikalos ridică din umeri.

– Nu-i ușor să cauți așa ceva cu un dragon prin preajmă. Chiar dacă nu-i de-a munților, fiara Amathyei tot poftește la metalul ăsta…

– Mă îndoiesc că un pumnal yibar i-ar fi de folos împotriva ei, chicoti Domites.

– Krylos părea să creadă că o face. M-a bătut la cap luni în șir până m-am învoit să-i fac unul.

– Nu era mai simplu să-l cumpere? se miră Nadír. Sunt sigur că în cetatea Denagross vin destui negustori cu mărfuri din întreaga lume.

– He-he, o asemenea armă costă mult! Eu m-am învoit să-i fac una la un preț mai lesnicios.

Fierarul răsuci pumnalul în palmă:

– Nu e prea bine echilibrat, nici n-are finețea lucrăturii originalului. N-am deprins tehnica fabricării lor, nici n-am avut un model alături, dar cred că am făcut o treabă bunicică.

– Ai idee cum a ajuns în teaca străinului ucis pe aceste meleaguri? întrebă Nadír.

Mikalos clătină din cap.

– Nu.

Le întinse înapoi pumnalul:

– De când i l-am vândut lui Krylos, nu mai știu nimic de el.

Fierarul îi făcu un semn lui Tidelius, apoi reveni la lucru. Cei doi musafiri se îndepărtară.

– Precum se vede, mai avem un suspect: Krylos.

Nadír nu răspunse. Părea preocupat de ceva.

– Cine este Amathya?

– O vrăjitoare. Își are sălașul într-o poiană de la apus, arătă Domites vag cu mâna într-o direcție.

– Și are un dragon…

– De apă. Unul mare cât un lup, nu o hidoșenie gigantică precum cele de la munte.

– Atunci mai avem un suspect…

– Poftim?

Nadír scoase de la brâu bucata de șnur recuperată din pletele mortului.

– În puținul timp în care ne-am petrecut la han, am văzut la gâtul lui Raj un pandantiv de aur. Cineva i l-a furat. Și, așa cum spunea și fierarul, metalul acesta prețios este dorit de către…

– Dragoni, completă Domites.

– Sau de stăpânii lor.

*

Bordeiul necromantei era cel mai apropiat, așa încât Nadír și Domites își îndreptară întâi pașii spre el. Era săpat în pământ, cu o intrare ce semăna cu tunelul unei cârtițe – lungă și îngustă – care se deschidea într-o încăpere rotundă, largă. De fapt, întreaga locuință era formată din acea singură cameră. În mod surprinzător, locul era aerisit, lucru datorat ochiurilor de geam făcute în tumulul ce se ridica precum un țugui. Scările proptite în hornuri indicau faptul că Gheonosys urca de multe ori către ele, pentru a cerceta împrejurimile.

Asta nu însemna că înăuntru nu domnea un miros pestilențial, însă acesta se datora bucăților de cadavre în descompunere și vaselor de colectare a sângelui. Într-o parte, un maldăr de oase – sinistru în lumina estompată a lumânărilor groase – era aranjat după o arhitectură cunoscută doar de gazdă, mai mult ca sigur un simbol sacru.

Pentru a ajunge înăuntru, cei doi fură nevoiți să se strecoare pe coate și genunchi, iar veteranul oftă în fel și chip până ajunse la liman.

– Vai și amar de oasele mele bătrâne! se văită el către necromanta care-i aștepta cu ghioaga pregătită. N-ai putea să-ți faci și tu o intrare mai lumească?

– Da’ ce, v-am invitat io acilea? se stropși gazda. Cât despre oasele tale, dacă te-ai săturat a le purta, iaca, am colea un loc numa’ bun pentru ele!

– Iartă-ne sosirea neanunțată, se scuză străinul, dornic să plece cât mai repede din locul acela. Am vrea doar să te-ntrebăm câte ceva, apoi ne-om vedea de drum.

Claia de păr în neorânduială se zburli, asemenea celei a unui animal sălbatic.

– Că de-aia ai venit pe meleagurile astea, ca să pui întrebări! Ce, de unde vii tu nu-s necromanți? Sau ai auzit de frumusețea mea răpitoare și-ai venit să-mi dai ofrandă trupul tău, să mă-nfrupt din sângele lui?

– Socot că sângele meu încă șade bine acolo unde e. Dar am venit să te-ntrebăm de sângele altcuiva, dacă ai cumva știință…

– I-auzi! Și de când, mă rog, dau eu socoteală celor vii?

– Socoteală dăm cu toții doar în fața morții, răspunse chibzuit Nadír. Și tocmai pentru că tu stai de strajă la hotarul ei, ne-am gândit că ne-ai putea ajuta acolo unde mințile noastre se dovedesc neputincioase.

Vorbele lui meșteșugite își atinseră ținta. Necromanta renunță la atitudinea ei războinică. Părul i se înmuie la loc, iar ghioaga coborî pe pământ. Totuși, nu-și invită musafirii să ia loc pe undeva, ci-i lăsă să aștepte în picioare, la intrarea în tunelul ce lega încăperea cu exteriorul.

– De strajă stau alții, mai puternici ca mine. Io-s doar un mesager, un slujitor prea-plecat. Dar hai, să v-aud ce aveți de zis!

– De dimineață, am găsit în sat un om cu gâtul retezat. Nu știm cine a făptuit mârșăvia, dar ne-am mirat să vedem că era foarte puțin sânge-mprejur.

– Am știut eu! hohoti triumfătoare femeia. De-aia mi se zbătea mie pleoapa stângă de dimineață! Și din al cui neam era, mă rog? Că poate s-or milostivi și de mine, să-mi dea vreo bucată din trup, înainte să-l ardă…

– Nu-i de-al nostru, răspunse Domites. E un străin ce poposise pe meleagurile noastre, în drum spre cine știe ce alte locuri.

– Ptiu, da’ ce s-au mai înmulțit veneticii! Vezi dacă nu-și găsesc tihna la ei acasă? Pleacă să-și lase oasele pe coclauri. Bafta uneia ca mine, că – neavând cine să-i facă ritualurile – poate mi l-oți da mie cu totul!

– Om mai vorbi despre asta, cârâi scârbit veteranul.

– Acu’, deodată, am vrea să vedem de găsim făptașul! interveni Nadír. Ai putea căta vreun răspuns în oasele tale, ori ai știință despre cazuri în care sângele nu se-mprăștie din trup?

– În oasele mele pot citi multe, dar cu mare osteneală și sminteală – și zău dacă văd de ce m-aș slei pentru un om fără căpătâi ce bate cărările lumii ca un pierde-vară! Cât despre sânge, am știință de ce ziceți voi, dar ascultați la mine: când omul e să moară, viața curge afară prin sânge. Și urmele lui rămân peste tot – doar dacă n-a fost vreun vampir prin preajmă, ori cineva cu grijă să-l adune.

– Cum ar fi Zandas?

– Hmmm… Femeia hârâi și scuipă spre ei: Vânătorul e om de treabă. Curăță pădurea de uscături și știe să respecte fiecare viață pe care o ia. Când și când, își face pomană de mine și-mi aduce câte un șip cu sânge proaspăt, adunat înainte ca fiarele să-și dea ultima suflare.

– În dimineața asta ți-a adus?

– Mi-a lăsat niscaiva sânge de căprioară…

– Sigur nu era de om?

– Ascultă, Domites, dacă nici eu nu știu să osebesc sângele unei fiare de al alteia, cine să poată? Dacă-ți spun că era căprioară, aia era! Uite-l colo, cum fierbe la foc mic.

– L-ai și preparat deja? se miră Nadír.

– Cum altfel? Iarna, când suflarea îngheață, e vremea puterilor mele! Până atunci, trăiesc și eu cu mărunțișuri aruncate ici și colo și nu-mi permit să irosesc nimic.

Se sumeți dintr-o dată:

– Și socot că mi-ați irosit destul timpul! Ia, mergeți de vă căutați făptașul în altă parte! Oasele nu vor vorbi pentru voi azi.

Chicoti:

– Da’ la iarnă, când voi fi în putere, poate să mă îndur de voi și să vă dau o mână de ajutor…

*

Pe Krylos îl găsiră în locul unde valea se lărgea, profitând de relieful jos. Apele tulburi curgeau acolo leneș, iar căutătorului îi era mai lesne să vadă metalul prețios în nisipul de pe fundul albiei.

Bărbatul stătea pe un bolovan spălat de vreme, cu nădragii suflecați și picioarele în apă. Cernea de zor aluviunile, privind cu mare atenție la orice sclipea în soarele dogoritor. Cu vuietul apei în urechi, nu-i auzi pe cei doi decât atunci când nisipul de pe mal scrâșni sub cizmele lor. Își înălță chipul bătut de vreme și puse mâna streașină la ochi, deși borurile pălăriei largi de paie ar fi trebuit să-i țină destulă umbră.

– Moș Domites! se minună el. Ce vânt te-aduce atât de departe de Mirabilis?

– Iaca, am venit cu amicul meu de peste mări și țări, ca să-i arăt locurile… Nadír îi zice.

Străinul se mulțumi să salute ușor din cap, fără să comenteze. Nu-i cunoștea pe oamenii locului și, drept urmare, nu știa care dintre ei fusese prezent la adunarea de dimineață și care nu. Bănuia însă că niciunul dintre cei patru pe care-i căutau nu se număra printre aceștia, întrucât locuiau mai departe.

– Merge treaba? continuă bătrânul, ca și cum se aflau pe acolo doar în trecere.

– Așa și așa…, se plânse căutătorul. Ar merge și mai bine dacă n-ar da târcoale p-aici dihania vrăjitoarei.

Se uită încruntat spre cer:

– Mare pocinog îmi face…

– Adică?

– Zici că simte! Cum găsesc o pepită ceva mai mare decât un grăunte, cum începe să-și preumble aripile râioase pe deasupra.

– Păi, ia nu mai scoate nimic vreo două-trei luni, să vezi ce-a face!

– Și io din ce-oi trăi, ai?

Lăsă umerii în jos, înfrânt:

– Și-apoi, când n-am să-i dau obol, parcă e mai turbată! Să tot fie aproape o lună de când n-am mai scos decât firimituri, nisip aurifer. Mie-mi ajunge cât de cât, dar ei, aș! Zici că a dat strechea în ea! Chiar ieri s-a-nvârtit preț de-un ceas pe-aici, cârâind și scuipându-și aburii blestemați.

– I-auzi! se arătă interesat Nadír. Și ce-ai făcut?

Pe fața brăzdată de riduri apăru un zâmbet șmecher.

– Eh, am eu ac de cojocul ei!

Scoase de la brâu un pumnal yibar și-l arătă oaspeților:

– O fi ea fiară sălbatică, da’ n-are solzii unui dragon de munte! M-a amenințat, da’ de la distanță. Pe urmă, pe când se-nsera, a plecat.

– Interesant! murmură străinul. Se apropie de Krylos: Pot să-l văd?

Luă arma din mâna celuilalt și o studie cu atenție.

– Se câștigă bine din căutarea aurului, bag seamă, dacă-ți permiți să cumperi așa ceva! Pe meleagurile mele, ăsta e un lucru de preț!

– Da’ de unde! se hlizi căutătorul de aur. E făcătură.

– Crezi?

– Știu sigur!

– Pare meșterit destul de bine, nu se lăsă Nadír.

– Asta nu-nseamnă decât că meșterul lui imită bine. Dar tare mi-e teamă că, de-a fi să dau cu el de-un bolovan ori o armură mai bine legată, s-a ciobi. Ia zi, Domites, că tu te pricepi!

Pumnalul yibar trecu în mâna bătrânului.

– Nu știu… Așa, la prima vedere, pare bun. Da’ n-am idee dacă-i îndeajuns pentru un dragon de apă.

– Până acum l-a ținut la respect, trase cu ochiul Krylos.

– Totuși, de ce n-ai luat ceva mai potrivit? O sabie scurtă, ori un pumnal qax, cu lama lungă și curbată…

– Sunt înnebunit după astea, răspunse sec căutătorul de aur, luându-și înapoi arma și așezând-o la locul ei.

Nadír duse mâna la brâu și scoase de acolo pumnalul recuperat de pe cadavrul lui Raj.

– De ăsta ce zici?

Krylos îl luă în mână, îl cântări un pic, apoi strâmbă din nas.

– Ne, nu-i echilibrat!

– Mikalos, fierarul, zice că l-a făcut pentru tine.

– Așa-i. Da’ nu i-a prea ieșit. Deh, fierar de țară, se pricepe la potcoave și furci. L-am luat și l-am plătit, deși nu făcea banii, da’ n-am vrut să am scandal cu el, că mai am nevoie să-mi peticească sitele astea. Da’ a venit un străin în Mirabilis, zilele astea, și am făcut schimb cu el. I-a plăcut lucrătura lui Mikalos, așa că am bătut palma.

– Serios?!

– Da. M-am întâlnit cu el ieri, pe la amiază, la izvorul narciselor. Mai erau și pe-acolo femeia și fetele lui Fyros, frecau niște rufe la Căldare.

– Ei, reveni în discuție Nadír, se pare că nu i-a fost dat să aibă parte de el prea multă vreme…

– Mda. Și, cu adevărat, dacă s-a-nvoit să-l schimbe cu pumnalul tău, înseamnă că și aista-i făcătură, spuse cu înțelepciune Domites.

– Întocmai.

*

De Zandas era cel mai greu de dat. Vânătorul avea un loc al lui, dar majoritatea timpului hălăduia prin pădure. Totuși, în drum spre vrăjitoare, Domites alese potecile cele mai umblate, cătând cu ochii săi obosiți la urmele lăsate-n țărână. Din când în când, clătina din cap și, la câte-o răspântie, îi arăta tovarășului său să cotească într-o parte ori în alta. În cele din urmă, pe când se apropiau de un luminiș, bătrânul îi făcu semn celuilalt să se oprească.

– Noi suntem, Zandas! strigă. Oameni buni…

– V-am ghicit de la o poștă, moș Domites! Faceți mai multă gălăgie ca o ursoaică brună cu pui.

Vânătorul ieși dintr-un lăstăriș des, ținând în mâini bucățile rupte ale unei capcane.

– Ghinion?

– Eh, se mai întâmplă și de-astea…

– Ce animal cătai să prinzi?

Zandas studie cu atenție resturile, apoi le aruncă.

– Eh, nu contează… Da’ e unu’ căruia tare mi-ar mai plăcea să-i țin calea!

– Care?

– Dragonul de apă al Amatyhei. De nu m-aș teme că zgripțuroaica mă poate preface în cine știe ce drăcovenie, tare l-aș mai scărmăna!

– I-auzi! Și de ce, mă rog?

– Cât era mic, treacă-meargă, n-aveam treabă că omora vietăți mici. Da’ acum, că a crescut, se dă la alea mari – căprioare, mistreți, ba chiar și bouri!

– Ei, și ce-are? îi luă apărarea Domites. Are nevoie și el să mănânce, ca orișice jivină! Ce, lupii sau leoparzii de zăpadă nu fac asemenea?

– Da’ dacă ar mânca, nu i-aș avea treaba! Numa’ că, vedeți voi, el se-nfruptă doar din vietățile apei – pești, broaște, șerpi, vidre, castori… De cele de uscat, i-e scârbă. Afară numai de sângele lor. Și uite-așa le prinde, le despică gâtul și le soarbe pe-acolo până le lasă fără suflare!

Domites și Nadír schimbară priviri pline de înțelesuri.

– Interesant, interveni în discuție călătorul. Și ia zi, crezi că s-ar putea da și la om?

– Știu și io? ridică Zandas din umeri. Pe potrivă i s-ar putea pune, da’ mi-e că s-a ține deoparte, că ne știe frica, așa, ca toate jivinele.

– Krylos spune că nu-i așa de temător. Pe el îl tot atacă.

– Eh, Krylos… De parcă în vorbele lui te poți încrede! Are sânge de negustor, e-nvățat să spună orice-a fi doar ca să-i iasă lui ceva. Știe că povestea vinde. L-am auzit odată cum îmbrobodea pe cineva istorisindu-i cum a șlefuit el o piatră până a ajuns la miezul ei de aur!

– Nu văd ce rost avea să ne-nșire nouă baliverne, nu se lăsă Nadír.

– Ei, cum nu? comentă Domites. Ca să ne-arate ce viteaz e el cu yibarul. Ce, parcă nu știu io ce povești scornesc luptătorii ca să se-arate mai vrednici? E-hei, câte coapse n-am desfăcut io arătând vreo zgârietură făcută de rugii de mure și zicând că m-am luat de gât cu mai știu io ce fiară nemaiauzită!

Bătrânul își isprăvi vorbele într-o tuse seacă, amestecată cu hohote de râs. Ceilalți doi se amuzară și ei.

– Dar pe voi ce vânt v-aduce pe aici? întrebă vânătorul. Cam departe pentru o plimbare.

Săteanul și călătorul îi pomeniră despre moartea din sat. Când află cum arăta cadavrul, Zandas se înnegură la chip.

– Știu și io ce să zic? După lucrătură, pare a fi creatura Amathyei. Și, dacă ziceți că i-a furat de la gât un pandantiv de aur, tare bine se potrivește.

– Către ea ne purtam pașii. Și-am zis că, dacă tot aveam drum pe-aici, să-ți dăm binețe.

– Mulțumesc de gând, moș Domites. Da’ dac-ar fi după mine, io v-aș sfătui să nu vă faceți de lucru cu zgripțuroaica. Vă farmecă de zece vieți de-acum încolo nu vi se mai așează pe potrivă stelele!

– Ei, lasă, c-am văzut io și mai rele în căutările mele! bodogăni bătrânul. Și-apoi, la anii mei, ce-are să-mi mai facă? Să mor mai repede? Să mi se usuce vigoarea?

Râse cu subînțeles la ultima vorbă. Nadír zâmbi și el, deși nu părea chiar în apele lui.

*

Ţinând cont că se apropia seara, Domites întrebă dacă nu puteau mâne peste noapte în coliba lui Zandas, căci nu părea înțelept să se avânte prin pădure la vremea aceea – mai ales nu pe tărâmul vrăjitoarei. Vânătorul îi primi, deși nu vădea prea multă tragere de inimă. Când se puse să le pregătească masa, Nadír se oferi să vină cu el în șopronul din spatele casei, unde omul ținea vânat, blănuri, unelte și arme.

– Nu-i nevoie, spuse grăbit omul. Mă descurc!

Pregăti o masă după rețete doar de el știute. Domites îl lăudă spunând că doar într-una dintre campaniile de demult mai pusese gura pe bucate așa de gustoase, în timp ce Nadír afirmă că vânătorul putea servi fără grijă la mesele regești. Zandas se bucură atât de mult de vorbele frumoase, încât a doua zi îi trimise la drum cu o desagă de vânat în saramură drept mulțumire.

Amathya își avea sălașul în mlaștinile de la miazăzi. Era un loc de care s-ar fi ferit orice om cu mintea întreagă, căci târâtoarele și gângăniile de acolo purtau cu ele boli nenumărate, bune doar să otrăvească sângele, să tragă vigoarea din om, să-i tulbure mințile sau să-i umple trupul de fierbințeală. În ceea ce-l privea, Domites nu-și făcea prea multe griji.

– La vârsta mea, ce să-mi mai facă? Poate doar ca nămolul ista să-mi mai ia din junghiuri și să-mi facă încheieturile mai sprintene.

Nadír nu se vădea la fel de nepăsător, dar nu se cădea să dea înapoi tocmai atunci. Merseră pe o coamă îngustă ce se ridica dintre smârcurile pe care pluteau leneșe fuioare de aburi. Nu trecu mult și câinele de pază al vrăjitoarei începu să le dea târcoale. Dragonul era doar ceva mai mare decât un ponei, dar avea suplețe și viteză în mișcări, iar mușchii îi jucau sub pielea acoperită cu secreții urât mirositoare. Cu aripile deschise, semăna mai mult cu un liliac gigantic – deși nu era la fel de urât ca acesta, iar culoarea era de un verde spălăcit. Nu părea deloc așa de fioros precum lăsaseră să se înțeleagă căutătorul de aur și vânătorul, dar nici nu-i făcea pe cei doi musafiri să se simtă în apele lor.

Curând, aceștia ajunseră la o răspântie, unde se opriră îngândurați. Rămaseră acolo o vreme, sfătuindu-se în taină pe care cale ar fi fost mai înțelept s-o apuce, dar, oricât se străduiră, nu reușiră să străpungă cu privirea negurile ca să-și dea seama încotro ducea fiecare drum.

– Greșit de-alegeți, viața v-o veți pierde! se auzi un glas venit de nicăieri.

– Cătăm sălașul Amathyei, răspunse Domites.

– De ce altfel aici ați fi venit? O cale către-al ei sălaș vă duce, în timp ce alta – înapoi. Și-n alte două părți v-așteaptă moartea.

– Pe mine mă așteaptă oriîncotro m-oi duce, încercă bătrânul să pună capăt vorbelor în șarade, care-l iritau. Zi-ne-ncotro s-o luăm, mai bine!

– Nu v-am chemat aici, vezi bine. N-am ce-mpărți cu voi.

– Am vrea să te-ntrebăm ceva.

– Dacă vreți numaidecât aceasta, cine sunt eu să vă opresc? Liberi sunteți s-alegeți drumul, poate-ți avea noroc, mai știi?

– Eu zic să nu ne-ncercăm puterile cu ea, șopti Nadír la urechea lui Domites. Dacă mergem pe calea bună, de unde știm că nu pune-n cale amăgiri? Vedenii, alte răspântii, doar ca să ne-ncurce.

Bătrânul aprobă din cap.

– Și-atunci, ce facem? Lăsăm moartea lui Raj nedezlegată?

– Dacă ar fi Amathya făptașa, tot n-am putea s-o-nghesuim doar noi doi. Ne-ar trebui o armie regală, cu arhimagi și amulete protectoare. Din ce-am văzut aici, nu e o vrăjitoare de rând, ci una pricepută. Nu ne putem măsura cu ea. Dar nu-ți face griji, cred c-am găsit soluția la problema noastră.

Nu-l lăsă pe Domites să-l ia la întrebări, ci rosti cu glas tare:

– Nu vrem să-ți facem pocinog, mărită vrăjitoare! Speram doar să ne descâlcești într-o pricină anume. Dar, de nu suntem bineveniți, plecăm degrabă.

– A voastre trebi lumești mă lasă rece. A mele întrebări sunt osebite, a voastre-s fum. Dar, cum am zis, de vă îndeamnă voia, alegeți-v-o cale, poate-ți avea noroc…

– Nu-i nevoie, răpunse străinul, apoi scoase yibarul din teacă.

Dragonul cârâi și se dădu în spate preț de o bătaie de aripi. Sâsâi nemulțumit.

– Nu cred că e-nțelept să-l stârnești, comentă Domites.

– Nici n-o s-o fac. Nadír puse arma la brâu, apoi îi făcu semn: Hai, să mergem!

Porniră pe drumul pe care veniseră, călcând cu grijă printre târâtoarele care-l umpluseră, căutând să li se urce pe încălțăminte și să intre pe sub haine, la pielea caldă. Insectele le dădeau și ele târcoale, bâzâind strident, iar dragonul îi urmărea de la distanță. Când părăsiră smârcurile, aveau fețele pișcate. Pe picioare simțeau mâncărimi rău-prevestitoare.

– Să sperăm că Baba Retha are leacuri pentru toate astea, bombăni Domites.

– Parcă te bucurai că scapi de reumă, îl zgândări străinul, deși nu-i prea venea a râde.

*

Până la coliba doftoroaiei nu vorbiră prea multe. Domites îi ceru o dată străinului să-l lumineze cu privire la bănuielile lui, apoi – văzând că nu primea răspuns – renunță, rămânând să blesteme creaturile din smârcuri și bubele pe care i le făcuseră.

Abia după ce baba îi întinse pe două saltele incomode de nuiele și le acoperi urmele cu pomezi mentolate, ușurându-le suferința, se îndură Nadír să iasă din muțenie. Pasămite, cu greu îndurase chinul acela cu care nu era obișnuit.

– Am crezut că nu se mai oprește focul ce mă mistuie! Parcă aveau otravă în ele, spurcatele!

– Cam așa și e, aprobă Domites. Doar că pielea mea e mai tăbăcită după toată umblătura din tinerețe. Cât despre smârcuri și boleșnițele lor, io mi-am făcut ucenicia într-o campanie împotriva juților, când jumătate din armia noastră și-a lăsat oasele în Delta Fluviului Brun.

Se așeză într-o rână și privi spre tovarășul său:

– Acu’ că te-ai liniștit, îmi zici și mie pe cine bănuiești?

– Întâi aș zice să trimitem pe cineva la coliba lui Zandas, să scormonească prin șopron. Da’ s-o facă temeinic, prin toate ungherele, să vedem dacă nu găsește ceva!

Cum străinul nu vru să mai zică nimic, Domites o rugă pe Baba Retha să trimită după bătrânii târgului, iar aceștia, la rândul lor, fură îndemnați să urmeze cele spuse de Nadír. Se minunară totuși de dorința acestuia de a trimite laolaltă câțiva oameni aleși tocmai de el – majoritatea văzuți pe când stătuse deoparte în piață, în dimineața dinainte, la care îi adăugă pe Epes, hangiul și Krylos, căutătorul de aur.

Cu toții însă rămaseră muți de uimire când cei trimiși se întoarseră, câteva ceasuri mai târziu, aducând cu ei un pandantiv de aur, pe care hangiul și străinul îl recunoscură ca fiind cel zărit la gâtul lui Raj.

– Krylos l-a mirosit, mărturisi Epes.

– La cât scurm după păcătosul ăsta, îl dibuiesc și-n gaură de șarpe! recunoscu căutătorul de aur.

Mult se mai minunară bătrânii de istețimea lui Nadír, și-l lăudară peste poate.

– Să trimitem atunci oamenii să-l lege și să-l aducă la judecată pe vânător! spuse Domites.

– Nu-i nevoie, se băgă în vorbă și străinul.

– Cum? se revoltară ceilalți. A ucis un om, iar noi să-l lăsăm să scape?

– Dacă Zandas a ucis ceva, atunci o fi fost vreo căprioară, ori un mistreț.

– Dar… pandantivul…

– Pentru el cred că ar trebui să vorbim mai în amănunt cu jupân Krylos.

– Po… poftim?! se bâlbâi căutătorul de aur.

– Că găsești aur în albia râului pe care-l vânturi zi de zi, înțeleg. Dar că găsești acul în carul cu fân – sau aurul în șopronul altcuiva, fără să știi că-i acolo, mi-e greu să cred. Afară doar dacă nu știai că fix asta trebuie să cauți.

– De ce, păcatele mele, aș face una ca asta?

– Ca să-l creadă lumea vinovat pe el, nu pe tine.

Krylos clătină din cap.

– Nu pricep nimic din toată șarada asta…

– Nici eu n-am priceput o vreme, spuse străinul. Pe urmă, prea am văzut că lucrurile se legau în jurul domniei tale: dragonul de apă, pepita de aur, yibarul…

– Dragul meu tovarăș, se băgă în discuție Domites, pe cât te apreciez pentru istețimea ta, nu înțeleg unde bați acum. Eu eram în dubiu dacă vina este a lui Zandas sau a dragonului Amathyei, însă ceea ce tocmai s-a găsit mi se pare că pune lucrurile în ordine.

– Așa ar părea. Sau poate că dragonul l-a ucis pe Raj, iar vânătorul, găsindu-i trupul mort, a furat aurul, se băgă în discuție Lyrix.

– Un dragon care să lase aurul odată ce-a dat de el? Nu pare cu putință, clătină din cap Argyles.

– Întocmai, aprobă Nadír. Ba, aș îndrăzni a zice că, știind cum lucrează dragonul, lui Zandas nu i-ar fi fost greu să ucidă la fel un om, ca să îndrepte bănuiala în altă parte.

– Păi vezi? Iar sângele adunat i l-o fi dus necromantei…

– Aș zice asta, dacă n-aș fi văzut ce mirată era când a aflat de cadavru. Tare-mi vine a crede că, dacă era mâna celor doi, Seyna n-ar mai fi găsit nimic ieri-dimineață. Până la urmă, cine și-ar fi pus întrebări dacă străinul dispărea pur și simplu din Mirabilis, fără să zică nimic?

– Totuși, ai îndemnat lumea să cerceteze șopronul lui Zandas…

– Da. Pentru că, atunci când i-am fost oaspeți, m-am oferit să-l ajut să aducă vânatul adăpostit acolo.

– Mi-amintesc.

– Iar omul mi s-a părut prea grăbit să refuze, de parcă ascundea acolo o taină. Care, așa cum tocmai se vede, era pandantivul.

– Nu mai înțeleg nimic! Întâi spui că nu-i vânătorul, iar acum o-ntorci. Hotărăște-te odată: e el, au ba?

– Ar putea fi. Dar, mai apoi, m-am gândit: dacă omul găsise pandantivul cu pricina în șopronul lui în dimineața cu pricina? L-a lăsat acolo, cu gândul să-l ascundă după ce vede de capcane – dar am apărut noi și s-a schimbat povestea. De aceea nu voia să vin să-l ajut, ca să nu găsesc piatra. Mai pe urmă, după ce-am plecat, a ascuns-o.

– Și cine să-l fi pus acolo?

– Krylos, zâmbi străinul.

– Ha! Așa poți spune că am făcut orice pe lumea asta! Eu zic să nu mai ascultăm toate…

– Să-l lăsăm să vorbească, făcu semn Argyles.

– Krylos era dornic să scape de dragonul de apă al Amathyei, care-i făcea viața un calvar. A înscenat moartea ca să pară un atac al acestuia, dar n-a vrut să țină la el pandantivul, ca nu cumva fiara să vină peste el și să-l dea de gol. Așa că l-a pus în șopronul vânătorului cu gândul ca, dacă lucrurile merg prost, vina să cadă pe acesta. Și, dacă totul trecea cu bine, avea să meargă înapoi să ia piatra. Îl cunoștea bine pe Zandas, știa că acesta avea s-o ascundă când o găsea în șopronul lui. Iar dacă n-o găsea unde o ascunsese el de prima dată, atunci cu atât mai bine.

– Povestea e cusută cu ață albă, străine! îl zeflemisi căutătorul de aur.

– Da, e o pânză în care ai căzut singur, chicoti acesta. Pentru că, atunci când v-am trimis să-i scotociți șopronul, nu v-am spus ce să căutați. Dar tu ai știut exact ce aveai să găsești acolo – ori în coliba lui, dacă era nevoie. Așa că ai scormonit cu grijă și ai găsit ce trebuia.

– Chiar dacă ai pus frumos firele cap la cap, e nevoie de o dovadă clară ca să credem povestea aceasta și nu pe aceea că Zandas însuși ar fi făcut-o…

– Așa-i! strigară mai multe voci.

– O dovadă circumstanțială e o dovadă, dar doar dacă explică toate elementele poveștii, observă Domites.

– Și, dacă n-ar fi fost pasiunea lui pentru yibar, n-aș fi făcut legăturile. Dar tare mi-e că, dacă a fi să vedem povestea lui, am afla că pumnalul de-l are e chiar motivul pentru care Raj zace acum mort. Krylos l-a văzut, a plecat să-și caute vechiul pumnal de unde l-a aruncat, l-a curățat și a încercat să facă schimb cu el la izvor. Străinul nu s-a-nvoit, văzând că acela era o făcătură grosolană, așa că vânătorul l-a pândit întreaga zi și, după căderea nopții, l-a încolțit când era singur, luându-i gâtul. Și a avut grijă să însceneze totul ca să poată cădea vina pe altcineva.

Cu un gest al mâinii, opri rumoarea care cuprinsese locul. Privi spre căutătorul de aur.

– Totuși, nu mi-aș fi dat seama de nimic dacă n-ai fi încercat să faci totul prea… perfect. Te-ai încurcat în propriile ițe.

– Adică? se miră Domites.

Nadír răspunse adresându-i-se în continuare lui Krylos.

– Dornic să scapi de dragonul de apă al vrăjitoarei, care te tot sâcâia pentru aur, ai ticluit un plan prin care omorai animalele din pădure într-un fel osebit, ca să pară că e lucrătura zburătoarei. Ai sperat că asta-l va determina pe Zandas să ia măsuri, dar încă n-a făcut-o, căci el respectă viața animalelor și n-o ia fără rost. Însă ai încercat să potrivești și crima asta în aceeași țesătură. Numai că, la cum am văzut-o, creatura nu mi s-a părut așa de fioroasă precum ai vrut să ni-o prezinți. Chiar dacă ar fi atacat un om, nu cred că s-ar fi încumetat să-l omoare.

– Zandas a văzut ce poate să facă, se apără căutătorul de aur.

– Greșit. Zandas a văzut leșurile lăsate de tine și – cunoscând modul cum pradă celelalte animale – a presupus că erau faptele dragonului. Și e un mod foarte simplu de a afla dacă vorbele mele sunt corecte: cătați-l pe vânător și acuzați-l că el l-ar fi omorât pe Raj. Spuneți-i că ați găsit pandantivul în șopronul lui. Dacă povestea pe care v-o spune ca să se apere e asemenea celei istorisite de mine, atunci cred că nu mai rămâne vreo umbră de îndoială cine e făptașul.

La un semn al lui Lyrix, un grup de oameni porni spre pădure. În așteptarea reîntoarcerii lor, Krylos desfăcu povestea străinului în bucățele, cătând a demonstra ridicolul ei. Când văzu că nimeni nu-i ținea partea, ci toți așteptau, începu să amenințe că va cere dregătorilor cetății să-i pedepsească pe aceia care-l acuzau pe nedrept. Mai apoi, căută să se dea bine cu unul sau cu altul, cercând a și-i face aliați. Pe când cei plecați veniră însoțiți de Zandas, arăta ca o fiară încolțită, disperată. Deși arăta cu prisosință că el era făptașul, bătrânii ascultară cu atenție cele spuse de vânător. Și, cum acestea se vădiră întrutotul asemenea spuselor lui Nadír, îl luară pe căutătorul de aur și-l duseră la dregătorii cetății, pe care-i pomenise mai-nainte, ca să-l judece și să-l pedepsească după fapta sa.

Iar străinul, după ce primi mulțumirile oamenilor locului, plecă mai departe în peregrinările sale.