Menue plutea ca o siluetă spectrală sub arșița verii. Tălpile sale abia atingeau solul prăfos al uliței străjuite de garduri și case pipernicite care se uscau în căldura miezului de zi. În dreapta sa, legat de unul dintre picioarele din spate, un purcel încerca să ajungă la un petic uscat de vegetație. Menue îl privise o vreme cum se zbătea, dar acum își aținti privirea asupra femeii de lângă ea. Era slabă și cocoșată, cu picioare strâmbe și subțiri. Când vorbea, gesticula cu mâinile, exagerat de mari, în toate direcțiile, iar saliva îi curgea printre dinții galbeni și ascuțiți. Menue nu-i înțelegea cuvintele, dar cunoștea esența lor. Femeia nu i se adresa ei, bineînțeles, ci unei alte persoane aflate în interiorul casei din apropiere, o casă cu fațada scorojită și acoperișul ușor aplecat în față, într-o poziție amenințătoare. În spatele ferestrelor întunecate, putea parcă distinge gura căscată a unui cuptor, năpădită de funingine și de jar incandescent.
Tresări când ușa de lemn se deschise cu un scârțâit. O altă femeie ieși din casă, ținând un bebeluș la piept. Văzând-o, oloaga prinse noi puteri și cuvintele i se revărsară din gură ca niște proiectile. Omoară… Rușine… înțelese Menue, dar tânăra mamă trecu prin dreptul lor cu capul plecat. Menue se luă pe urmele ei, în timp ce oloaga rămase pironită locului, întinzând acuzator în direcția lor un pumn murdar. Când ajunse suficient de departe, femeia își aranjă în brațe pruncul ce începuse să scâncească, după care privi o ultimă dată spre casă. Menue îi văzu fața osoasă, ochii hăituiți, umerii gata să se frângă. În casa aceea locuiau demoni, toate lumile erau pline de ei.
Femeia mergea cu pas grăbit călcând noroiul întărit de la marginea drumului. Se opri în fața gardului scund al unei curți. Acolo, un bărbat se străduia din răsputeri să taie cu un topor o bucată de lemn al cărei rost Menue nu îl știa. Era un bărbat tânăr, musculos, cu chip plăcut și simetric, deși felul în care i se arcuiau sprâncenele lăsa impresia că se încruntă. Broboane de sudoare i se adunaseră pe frunte și pe brațe. Când tânăra mamă împinse poarta și intră, bărbatul nu îi acordă nicio atenție. Menue nu o urmă pe femeie în casă, ci rămase să admire reflexia soarelui în lama metalică a toporului. Loviturile cădeau una după alta.
La momentul potrivit, pluti către grajdul din spatele curții. Înăuntru mirosea a fân și bălegar. O vacă ridică botul atunci când Menue trecu prin dreptul ei. Nevăzând pe nimeni, vaca își introduse nedumerită limba cenușie într-una dintre nări. Un cal costeliv lovi pământul cu copita din spate. Particule fine de praf se ridicară în aer, începând să se rotească în fasciculele de lumină pătrunse prin acoperiș.
Menue găsi femeia în cel mai îndepărtat colț al grajdului. Nu mai avea copilul cu ea. Își mușca buzele și privea în toate părțile ca un animal sălbatic. După ce se convinse că nu o vede nimeni, trecu un ștreang peste o grindă de-a acoperișului și îl înnodă la unul dintre capete. La celălalt capăt făcu un laț pe care îl probă trecându-și prin el antebrațul. Părea împăcată. Menue se apropie atât de mult încât putea simți răsuflarea femeii, putea să îi vadă ridurile adânci, săpate în colțurile buzelor, cearcănele bătând în indigo, chipul îmbătrânit înainte de vreme. Femeia ezită. Se întoarse și murmură ultimele ei cuvinte: „O, Doamne ferește. Că și eu…”. Apoi tot corpul i se încordă în timp ce privea ștreangul oscilând dintr-o parte în alta, precum pendulul unui ceas istovit. Nu mai era timp. Menue simțea atracția sfârșitului.
Tânăra mamă își dădu jos năframa înainte de a-și trece capul prin laț. Ochii îi străluceau. În scurt timp, însă, începu să se sufoce și picioarele să i se zbată necontrolat. Menue îi privi pentru ultima dată chipul congestionat. Adio, suflet trist! Afară, ritmul loviturilor de topor era neschimbat. Menue trebuia să își înceapă din nou dansul.
Cinci. Inspiră adânc! Patru. Trei. Lumea se comprimă până la mărimea unei gămălii de ac. Doi. Unu. Expiră acum! Apoi stai nemișcată până când mintea își regăsește reperele, până când senzația borcanului dispare. Așa numeau elevii ei senzația din timpul transferului în metavers, când conștiința părea să se înghesuie câteva clipe într-un spațiu foarte strâmt, unde libertatea de gândire lipsea. După o perioadă te obișnuiai cât de cât, dar primele conectări erau aproape brutale, mai ales pentru claustrofobi.
Aurora, directoarea primei școli românești din metavers, deschise ochii pentru a vedea peisajul familiar al Grădinilor Tuileries. În fața ei, apele Bazinului Octogonal reflectau cenușiul întunecat al cerului. În depărtare, Obeliscul din Place de la Concorde străpungea linia orizontului ca o imensă sabie din piatră. Era una dintre primele scene virtuale pe care le crease în scop didactic, o scenă experimentală. Nu o folosise niciodată în cadrul lecțiilor ei de geografie, dar devenise un spațiu preferat pentru întâlniri atunci când acestea nu puteau avea loc față în față. Ca acum, de exemplu.
Se uită în jur. Profesorul de limba română o aștepta deja în spatele șirului de scaune aflate pe malul de beton al micului ochi de apă. Îi făcu un semn cu mâna și începu să meargă în direcția ei. Erau singurii oameni din parc.
David purta blugi și o jachetă lejeră de toamnă asortată cu frunzele copacilor. Părul blond îi stătea răsfirat peste umerii lați. Zâmbea în total contrast cu vremea. Aurora încercă să își stăpânească tremurul interior. Bărbatul veni la doi pași de ea.
— Bună, Aurora, de ce atâta grabă? Și ce-i cu vremea asta bacoviană?
Se temu pentru o clipă că voia s-o îmbrățișeze, dar el îi luă mâna stângă într-ale sale. Atingerea era moale și catifelată.
— Bună, David! Chiar îmi pare rău că-ți întrerup sejurul, dar trebuie să te pun la curent cu ultimele evenimente. De trei zile încerc să dau de tine.
Își permise un zâmbet reținut în timp ce își retrăgea mâna. Bărbatul ezită, surprins probabil de atitudinea ei distantă.
— Am făcut scufundări într-o peșteră inundată. Semnalul e groaznic, dar peisajele monumentale. S-a întâmplat ceva?
— Da, răspunse ea sec. Mai bine să facem câțiva pași.
Începură să se plimbe pe aleea centrală a parcului, dând ocol bazinului și îndreptându-se spre Luvru. Aurora inspiră adânc, încercând să-și compună o stare neutră. Culese din zbor o frunză galbenă ce mirosea a iasomie.
— A avut loc un incident în școală, David. Am găsit-o pe una dintre eleve plângând singură în sala alfa. În miez de noapte.
Se întoarse spre el pentru a-i observa reacția. Bărbatul făcu ochii mari, dar nu spuse nimic, așteptând continuarea.
— Sâmbătă seara am primit un mesaj automat pe telefon. Chiar înainte să mă culc. Unul dintre senzori raporta un tipar anormal de funcționare a simulatorului. Am crezut inițial că-i o eroare. Se mai întâmplă uneori, așa cum bine știi. Mi-a stat inima când m-am uitat pe camera de supraveghere și am văzut-o.
— Cine era? întrebă David, răsucindu-și între două degete o șuviță de păr.
— În mai puțin de jumătate de oră eram la școală, continuă ea ignorându-i întrebarea. Nu poți să-ți imaginezi în ce hal de devastată era fata. Am oprit conexiunea, normal, dar navigase deja mai mult de șase ore. Plângea încontinuu, David, nu se mai putea opri.
Aurora simți cum i se umezeau și ei ochii sub impactul amintirii vibrante.
— Fata e bine acum?
Îi puse o mână pe umăr.
— Tu te simți bine?
Încuviință din cap. Între timp, ajunseseră în fața lui Grand Bassin Rond, o deschidere circulară de apă pe suprafața căreia rațe sălbatice pluteau liniștite. În depărtare se zărea segmentul superior al Arcului de Triumf. Nu se simțea bine, nu se simțea bine deloc. Prima picătură de ploaie îi stropi vârful nasului. Se opriră și se așezară pe o bancă.
— N-am știut ce să fac, așa c-am sunat la urgențe. Despre Medeea Negulescu e vorba.
Observă cum bărbatul tresare ușor.
— Medeea… o elevă sclipitoare, într-adevăr. Olimpică la română și la franceză. Cu rezultate deosebite, aș adăuga.
— Am citit observațiile tale din profilul ei digital, să știi. Ai spus că e ușor instabilă, egocentrică, vulnerabilă emoțional.
— Poate că da, nu-mi amintesc exact. Majoritatea adolescenților sunt așa, zise el ridicând din umeri. Despre ce-a fost vorba, până la urmă, ceva sentimental? La vârsta ei, astfel de reacții sunt frecvente.
— Astfel de reacții? Nu, Doamne, sper că nu. Lasă-mă să-ți arăt, mai bine, zise ea, apucându-l strâns de mână. ANA, rulează înregistrarea cu Medeea.
Asistentul neuronal îi răspunse afirmativ cu o voce limpede, care venea de peste tot și de nicăieri.
Cinci. Inspiră adânc. Palma lui David era rece. Patru. Lumea se îngustează la dimensiunile unui fir de ață. Trei. Unui fir de păr. Nu îi vedea capetele. Doi. Închise ochii. Unu. Zero. Lumina solară îi mângâie pleoapele ca o batistă de mătase. Cerul cenușiu dispăruse.
David părea încremenit în timp ce observa grozăvia din jurul lor. Scena era greu de suportat. Aurora o văzuse de mai multe ori în ultimele zile și tot simțea un gol uriaș în stomac.
În fața lor, trupul Savistei stătea prăbușit peste gard. Vârful înnegrit al unei scânduri îi perforase spatele, în zona de sub torace. Poalele rochiei erau răsfrânte, lăsând la iveală picioarele diforme și pătate. Una dintre mâini îi rămăsese blocată între două cuie, iar cealaltă atârna aproape de nivelul solului, năclăită de sânge și întunecată, la fel ca părul. Chipul nu i se vedea, dar Aurora era sigură că David o recunoscuse deja. Doar era creația lui.
— Dumnezeule! Ce s-a întâmplat aici? întrebă el și apoi rămase cu gura întredeschisă, ca și cum ar fi vrut să adauge ceva.
O muscă se ridică bâzâind de pe unul dintre cadavrele care se coceau în drum și se lăsă lin pe obrazul lui. Nu făcu niciun efort să o alunge.
— Cred că recunoști peisajul, zise Aurora.
Munciseră multe zile să creeze aceste resurse didactice, ei și alții ca ei, atunci când aproape nimeni nu dădea vreo șansă proiectului. Școală în metavers? În România? Absurd. În urmă cu cincisprezece ani, metaversul avea reputația unui spațiu exotic, destinat plăcerilor interzise și deconectării de la realitate. Fusese o muncă titanică să convingă investitorii de avantajele existente, de posibilitățile nelimitate. Încă trăia cu amenințarea că totul se poate nărui în orice clipă.
David intră în curte prin poarta deschisă și se apropie de cadavrul lui Ion. Acesta avea poziția standard din ilustrațiile cărților polițiste. Culcat pe burtă, cu un picior ușor flexat, una dintre mâini în zona beteliei, iar cealaltă ridicată până aproape de nivelul gâtului. Doar capul lipsea, fiind rostogolit la câțiva metri distanță. Aurora îl privi în treacăt. Purta aceeași căutătură încruntată, deși limba îi atârna în afara gurii, umflată ca un burete stacojiu. Se lăudă în minte că oprise funcția olfactivă, mirosul ar fi fost pestilențial.
— „Ion”, de Liviu Rebreanu, zise David, într-un final. „Glasul Iubirii”.
Își trecu o mână prin păr, privind și celelalte trupuri răstignite în toate direcțiile. Mamei lui Ion, Zenobia, îi fuseseră retezate ambele brațe.
— Capitolul patru: „Ștreangul”. Este capitolul în care Ana se sinucide, cuprinsă de deznădejde. Eu și cu Mircea l-am realizat.
Se întoarse către Aurora. Chipul lui era palid, privirea goală.
— Ea a făcut așa ceva?
— Da, Medeea. Este doar una dintre rulări, totuși. În total, au fost șapte. Imaginează-ți că eu am fost nevoită să le analizez pe toate.
Își simțea gura uscată. Se aplecă să smulgă din pământ toporul înfipt în mijlocul curții. Coada din lemn era murdară de sânge închegat, încă lipicios la atingere. Nu era nimic real, își spuse, dar tot se înfioră.
— Toate scenele sunt similare, până la un punct. Un măcel în toată regula. Medeea aștepta ca Ana să se spânzure, fără să încerce să o oprească, apoi lucrurile o luau razna. Rularea aceasta are ceva special, însă.
Făcu un semn către grajd. Pe fațada uscată se putea distinge un text lăbărțat, scris cu litere tremurate. David. Ca o condamnare. Bărbatul lăsă capul în jos, resemnat.
— E vina mea, recunosc. Eu i-am dat acces la un cont cu capacități extinse. Urma să participe la Olimpiada națională. Am vrut să poată modifica anumite personaje în funcție de viziunea ei, dar nu am anticipat niciodată așa ceva.
Trasă un cerc imaginar cu degetul de jur împrejur.
Poate că David nu anticipase așa ceva, însă o caracterizase într-un raport pe Medeea ca fiind instabilă emoțional. Chiar și să nu fi fost cazul, elevii nu ar fi trebuit să dețină conturi cu privilegii extinse. Era împotriva regulamentului. Trebuia să se asigure că astfel de accidente n-aveau să se mai repete.
— David, spune-mi, te rog, a fost ceva între voi? Tu și Medeea…
— Ce? Chiar ai putea crede asta, Aurora? spuse bărbatul ridicând capul. Îți jur! Niciodată nu aș face asta. Niciodată!
Își răsucea atât de tare șuvița de păr, încât câteva fire blonde se eliberară dintre degetele sale și aterizară pe solul prăfos.
— E doar o fată rătăcită care crede că lumea n-o poate înțelege. Am încercat s-o protejez, să-i fiu alături. Niciodată n-am trecut peste barieră. Trebuie să mă crezi!
Peste barieră. Aurora ar fi vrut să-l creadă, dar își amintea prea bine chipul schimonosit al Medeei în timp ce plângea prăbușită în brațele sale. Tot ce simțea era deznădejde și epuizare. Puse capăt convorbirii, fără a mai adăuga alte lucruri. După ce se deconectă de la sistem, imaginile remanente întinse peste pereții albi formară siluete încremenite gravitând în jurul unei bile de foc.
Medeea nu mai plângea, dar i se părea că rămăsese un ambalaj gol și mototolit. Furtuna trecuse și în spatele ei se prelingeau frânturi de emoții confuze. Ură, dezamăgire, teamă, rușine. Mai ales rușine. Și gustul promisiunilor neonorate.
Stătea cocoțată în patul din camera ei privind flacăra albastră a unei lumânări parfumate, așezată pe măsuța de scris. Ce altceva să fi făcut? Mai devreme, fusese victima unui adevărat interogatoriu. Părinții o asaltaseră cu întrebări, dar ea strânsese din dinți fără să răspundă. Cum de făcuse așa ceva, întrebase mama ei. O amenințase cineva? De ce era tristă? De ce nu le-a zis nimic? De ce nu răspunde, fir-ar a naibii de treabă? Tatăl ei clătinase dezaprobator din cap înainte să o pedepsească. Îi luaseră telefonul, tableta, laptopul, prietenii, totul.
Poate nu chiar totul. Se întinse și culese un volum de pe etajera de deasupra patului. Privi lung coperta romanului Ion, de Liviu Rebreanu. În carte locuiesc demoni, nu-i așa? Întoarse prima pagină pentru a-l dezvălui pe cel mai mare dintre ei. În spațiul alb de sub titlu era o dedicație. Autorul nu se semnase, dar caligrafiase literele cu grijă, ușor înclinate spre dreapta. Lui Menue, cu dragoste. Apucă pagina și o smulse. Când o apropie de lumânare, albastrul liniștit al flăcării migră într-un portocaliu hulpav care se extinse furios de-a lungul hârtiei.
