Abatele Dominic se trezi în acea dimineață înecat de o putoare groasă. Se dădu jos din pat tușind și căută în disperare prin cameră sursa miasmei. Verifică întâi oala de sub pat, deși era convins că nu o folosise pe timpul nopții. Se întinse apoi pe podea și aruncă o privire sub dulapul cu haine, căci nu ar fi fost prima oară când descoperea leșul descompus al unui șobolan, dar nici pe acesta nu-l găsi.
Încetul cu încetul, luă la rând fiecare colț al camerei, ferindu-se în mod voit să arunce un ochi la merele de pe masă. Știa că în secunda în care le vedea lumea întreagă se prăbușea în fața sa, așa că își continua necontenita vânătoare după posibile mortăciuni, poate-poate dădea peste una, iar viața mai continua încă o zi. Abia când auzi bătăile timide în ușă, acceptă resemnat realitatea. Își întoarse privirea către coșul cu mere și văzu gogoloaiele de putreziciune în care se prefăcuseră peste noapte. Le aruncă pe geam cu tot cu coșuleț, își luă pe umeri haina groasă de lână și deschise ușa.
— Frate Abate, zise novicele tremurând, iertați-mi deranjul…
— Cine a mai aflat? spuse abatele fără să-și dea seama pe moment de idioțenia întrebării.
Novicele își ridică bulversat privirea dând să răspundă. Bătrânul îl opri cu o mișcare scurtă și porni în grabă pe scări, prefăcându-se că nu-i băga de seamă pe frații care ieșeau din camere, strigându-l speriați:
— Țăranii sunt la poartă, Frate Abate, ce ar trebui să le spunem?
— Înapoi la casele lor, să se cufunde în rugăciune, răspunse el. Și să țină post.
Călugării dădură ordinul mai departe la novici, apoi se luară după abate pe scările și holurile clădirii. În câteva clipe, cât îi luă să coboare de la ultimul etaj până în curtea principală, se strânsese în urma sa un cârd de călugări, tineri și bătrâni, cu toții purtând pe chip aceeași groază. Din respect pentru superiorul lor, îl așteptară în tăcere să își tragă sufletul.
Acesta ridică o mână în aer, în semn de mulțumire, și li se adresă scurt înainte să pornească din nou:
— Toate întrebările la Fra Gaus, după care treceți în camerele voastre și rugați-vă!
Un călugăr care abia începuse să încărunțească dădu să pună o întrebare, dar abatele i-o tăie scurt, din mers:
— Da, toate slujbele se țin conform programului.
Abia când intră în catacombe, iar paznicii opriră la poartă alaiul de oameni panicați, abatele căzu în genunchi și plânse. Ascuns de ochii lumii în spatele unei coloane antice, își mută privirea la treptele ce coborau în grotă.
În afara unor stâlpi din lemn care erau înlocuiți odată la câțiva ani, pasajele subterane rămăseseră neatinse, doar desenele cioplite de păgâni fuseseră acoperite cu cortine ce purtau semne sfinte. Abatele ridică una dintre ele, scoțând la iveală o adunătură de omuleţi care îşi îndreptau rugăciunile către adâncurile pământului. O acoperi la loc şi o luă în jos pe scări.
Pe măsură ce cobora în peșteră deslușea din ce în ce mai clar agitația din vechiul altar, iar când ajunse în inima galeriilor și văzu limbile de sânge ce șerpuiau pe pavajul antic, certitudinea îl cuprinse ca o ceață groasă. Luă urma firelor roșiatice, care se uneau în ramuri tot mai groase, până dădu cu ochii de carnea palidă ce sângerase.
— Frate Abate Dominic, îl luă în primire fratele medic Lucio, am fi trimis mai repede să-ți dăm de veste dacă nu treceam direct la treabă.
Abatele nici nu îl băgă în seamă, ci se apropie cu pași mărunți de altar, bălăcindu-se nepăsător cu picioarele în sânge. Își ridică privirea și studie atent încheieturile sfâșiate, ale căror vene fuseseră cusute în grabă cu funii. Văzu brațele rezemate pe genunchi și sângele închegat scurs pe picioare, pătându-le blana argintie, inundând apoi podeaua întregii galerii. Se uită la umerii lați și la gâtul cu vase ce pulsau lent, dar ritmic, în tandem cu respirația chinuită. Ochii uriașului erau afundați în orbite și priveau în gol, iar gura și barba albă erau îmbâcsite de cheaguri roșii. Printre dinți mai avea încă bucăți din propria carne.
— I-am legat rănile cât de bine am putut, vorbi din nou medicul, și i-am băgat în vene apă de izvor cu sare, ca să aibă inima de lucru. Cu toate acestea, a pierdut mult sânge.
Abatele băgă mâna în buzunarul de la piept al hainei și scoase de acolo un talisman de lemn sub forma unei vrăbii. Cu ea ridicată în aer către uriaș, îi vorbi:
— Spune pe moment ce nebunie te-a cuprins azi-noapte, bestie!
Uriașul ridică arătătorul drept și, neputându-și mișca mâna de pe genunchi, își duse buzele subțiri în dreptul său.
— O ruină, îndrugă uriașul iar pereții răsunară cu vocea sa. Acum este a voastră…
— În bestie a intrat răul, Frate Abate. Nu ascultă nici de talisman.
— Liniștește-te, Fra Lucio, îi spuse bătrânul. Uriașul ascultă ca întotdeauna, e doar prea slăbit ca să mai gândească limpede. Ai făcut treabă bună de l-ai salvat.
— Grea încercare că ne asemănăm în trup acestor fiare, se lamentă medicul. Am trimis frații în Turn ca să consulte astrele, așteptăm dezlegarea lor.
— Nu-i timp acum de asta, Fra Lucio, ne trebuie sânge de la alt uriaș să îi băgăm în vene.
— Voi trimite îndată soli către Abația de la Răsărit.
Medicul nu apucă să își termine ideea, căci fratele Dominic deja se îndrepta cu pas grăbit către grajduri.
*
Abatele călări fără oprire toată ziua, luând o singură pauză la apus pentru rugăciune. Cu ocazia ei pregăti un dejun cu mâncare de post. Mânat de oboseală, își călcă până la urmă pe inimă și luă două guri dintr-o tartă cu fructe. După popas își reluă drumul. În urma sa, trasă de patru cai, era o căruță pe care frații meșteșugari montaseră o cisternă.
Abia spre dimineață, când ieșiră din spatele colinelor primele raze de soare, bătrânul zări în depărtare, prin lentila ocheanului, edificiul Abației de la Răsărit, înconjurat de câmpurile sale fertile. Când se apropie mai mult, văzu ridicându-se dintre clădiri o săgeată înflăcărată care ajunse aproape la înălțimea Observatorului. Luând-o ca pe un semn bun, dădu bice calului și porni înainte.
— Rămâi pe loc, Frate Abate Dominic, îi spuse liderul trupei care îi ieșise în întâmpinare la poartă.
Bătrânul își struni caii. Își plimbă privirea de la un soldat la altul, citind încordarea pe chipurile lor, apoi își opri ochii asupra tânărului care îi vorbise. Acesta își fixă la rândul său privirea asupra abatelui.
— Și cu cine am onoarea de a vorbi?
— Mă numesc Valencio și sunt abatele acestei comunități.
— Ultima oară când am poposit la voi, Fratele Orias era abate.
— Fra Orias a trecut de curând la cele sfinte, iar eu i-am preluat povara.
— I-ai preluat doar poziția, nu și povara, tinere. Pe aceea a luat-o cu el în eter. L-am cunoscut bine pe Fra Orias, la fel și pe favoritul lui, Fra Iosin. Tare curios că nu el i-a urmat.
— Fiecare abație cu politica ei, râse Valencio.
Abatele Dominic îl ignoră, prefăcându-se că nu-l auzise.
— Această primire pompoasă o iau drept un semn prielnic pentru înțelegerea dintre frățiile noastre, Frate Abate Valencio, căci tocmai în aceste momente avem nevoie de ajutorul cel mai mare. Dobitoacele cad bolnave la păscut. Recoltele ni se ofilesc pe ogoare. În curând se vor termina și rezervele din pivnițe, iar când foametea pune stăpânire pe un tărâm, norodul uită de cele drepte și se dedă ispitelor.
— Cuvintele tale ne spun de întâmplări tragice, Frate Abate, dar din sângele uriașului nostru eu nu îți voi da. Și nici tu nu ești binevenit pe aceste meleaguri.
Bătrânul amuți când îi auzi cuvintele și aproape căzu de pe cal când soldații își îndreptară arbaletele către el.
— Ce înseamnă această insolență? De unde știi de năpasta ce s-a abătut asupra noastră?
— Frați loiali au pornit spre noi în clipa în care s-a aflat și bine au făcut, căci fără ei te-am fi primit în căminul nostru, cu tot cu blestemul care bagă nebunia în uriași. Am fost la un pas de a cădea în aceeași groapă cu voi.
— De care blesteme vorbești acolo? Stelele dictează ca oamenii să se ajute între ei, mai ales cei sfinți, care să dea exemplu.
— Și tocmai asta fac acum, păzindu-mi poporul de piaza rea. Cum vom putea să ajutăm pe alții în viitor, dacă de noi înșine nu avem grijă? Gândește-te ce va spune istoria, ce vor citi urmașii noștri, că Abatele Valencio și-a dus neamul la pierzanie când trebuia să îl țină în paza cea mai mare. Nu îi voi lăsa să învețe de la mine cum să cadă în ruină. O astfel de greșeală poate să otrăvească secole întregi până să i se găsească leac. Nu, Frate Abate, fiecare păstor este responsabil pentru turma lui.
— Acestea sunt cuvinte îmbibate cu răutate, ascultă-mă ce-ți zic.
— Nu mai este nimic de zis, declară Valencio. Fă de bună voie cale întoarsă, Frate Abate, altfel soldații mei îți vor arăta celălalt drum.
Tânărul abate se făcu nevăzut în spatele rândurilor de soldați. Aceștia, cu săbiile scoase din teci, se apropiară încet de bătrân. Din spatele infanteriei, arcașii îl priveau prin cătări.
— Pământul se rotește! amenință Dominic, apoi își întoarse caii și porni îndărăt.
După lăsarea întunericului, abatele își lăsă dobitoacele și căruța în spatele unui deal și o luă la pas către abație. Deasupra, astrele se ordonaseră în profeții de izbândă și de pierzanie. Fără să-și piardă vremea cu ele, se strecură cu grijă prin lanurile de grâu și grădinile de zarzavaturi, ocolind dulăii care păzeau grajdurile. Ajuns la zidul micii fortărețe, își puse mâinile pe piatra ornată și începu să meargă de-a lungul său, atent la fiecare denivelare.
Ajuns în locul căutat, abatele scoase o cheie lungă din breloc și o strecură între două cărămizi. Roti ușor, mecanismul se puse în mișcare, iar zidul se deschise precum o ușă. Dincolo de el, bătrânul se găsi în spatele grădinii păgâne. Sări gardul prin spatele santinelelor și, ajuns în dreptul movilei antice, îi deschise poarta de fier cu încă o cheiță. Intră, iar aerul rece îi mușcă din carne.
— Încuie în urma ta, se auzi un ecou bătând din inima movilei.
Abatele se conformă și își continuă drumul prin coridoarele întortocheate, mai mult pe pipăite decât ghidat de văz. Încetul cu încetul, începu să distingă licărirea rece a lunii, iar când ajunse în sala altarului îi văzu razele intrând prin deschiderea din tavan.
În mijlocul camerei ședea îngenuncheată o figură cu trupul acoperit de solzi argintii. Palmele și le ținea deschise spre cer, sprijinite pe coapse, iar membrele zvelte se desprindeau din niște umeri strâmți, care se continuau cu un gât lung. În capătul său, unde restul ființelor aveau capul, gâtul uriașului nu prezenta decât un bulb palid, cărnos, cu o genune întunecată în mijloc. Pe acolo el vedea și mirosea, pe acolo mânca, iar când dorea, de acolo își scotea cuvintele.
— Cunoști cu de-amănuntul secretele acestui edificiu, bătrâne abate.
— Părinții lui Valencio nici nu se știau pe vremea când eu și Fra Orias ne alergam prin ruinele astea, îi răspunse Dominic uriașului.
Bătrânul băgă mâna la piept și scoase vrabia de lemn.
— Prin puterea jurământului antic, îți ordon să-mi torni din sângele tău.
Uriașul râse cu poftă, zgomotul ieșind în noapte prin orificiul movilei, apoi își apropie capul bulbos de abate.
— Un totem furat nu face din cotropitor stăpân. Imperiul vostru închinat stelelor este menit să piară, să se piardă în pământ precum leșurile fraților pe care ni i-ați ucis. De mult apusă e vremea lor, când omul îi comanda uriașului să se arunce în mare drept dig, iar acesta să dea ascultare.
— Învârte-ți limba spurcată cât poftești, tot legat de jurământ rămâi. Te vei supune!
— Mâinile se vor mișca fără vrerea mea, dar nu împotriva mea. Nu lua zbieretele unui venetic drept legământul ce se înnoadă de-a lungul semințiilor. Îți vei primi sângele dorit, dar nu de la mine, ci de la Miazăzi.
Bătrânul se holbă nedumerit în abisul negru ce îi ținea uriașului pe post de chip. Abia apoi își dădu seama de înțelesul cuvintelor.
— Vei scurge cu forța sângele altui uriaș? Asta va distruge abația! Doar pentru a mă sfida pe mine vrei să duci la pierzanie atâția oameni?
— Ori turma ta, ori a lor. Alegerea îți aparține, bătrâne Dominic.
— Bestie netrebnică! îl scuipă abatele. Îmi pregătesc caii, nu mă dezamăgi!
Bătrânul se întoarse, ieșind pe furiș din grădina păgânilor și traversând poarta secretă din zid, care se închise în urma sa. Își călcă pe propriile urme înapoi prin sat, iar când ajunse la cai, se apucă de înhămat. Nu termină bine treaba, că auzi zgomotul unui teribil cutremur, iar pământul se clătină ca talerul unei balanțe.
Acoperișul movilei fu sfărâmat în mii de bucățele care zburară prin văzduh, ca mai apoi să cadă peste edificiu, peste casele țăranilor și pe ogoare. Din rămășițele altarului se ridică uriașul, strălucitor în lumina lunii. Călcând nepăsător peste clădiri, se îndreptă spre zid și rupse fără milă bucăți de piatră când îl escaladă. Ajuns în cealaltă parte, îi făcu semn bătrânului și începu să alerge în direcția Abației de la Miazăzi.
Dominic dădu bice cailor și porni în urma sa.
*
Abatele văzuse o singură dată, în tinerețe, uriașul cu două capete de la Miazăzi. Își avea lăcașul în mijlocul unui cerc de pietre, unde ședea în fund, cu tălpile atinse una de alta și burdihanul revărsat peste picioarele scurte. Mâinile și le ținea împreunate deasupra buricului. Avea un păr alb pe piept și în poală, iar restul trupului era palid și spân. Dar ce îl captivase pe tânărul novice era bicefalia sa, care îi oferea un aer de noblețe. Cele două capete trăiau separat, dar gândurile lor dansau într-o armonie stranie, căci, deși vorbeau fiecare în parte, adesea își continuau unul altuia ideile.
Ajuns la bătrânețe, Dominic privea uriașul cu aceeași admirație. Ajunsese la abație odată cu zorii zilei, lăsase caii să se adape lângă râu și se strecurase dincolo de zid, folosind aceeași strategie. Se suise pe acoperișul unui atelier și privea în cealaltă parte a curții, la cercul de megaliți care împrejmuia creatura.
Asemeni catacombelor și movilei, monumentul fusese păstrat cu scopul de a găzdui uriașul. Cu toate acestea, și din ce în ce mai puțin cunoscut de novici, cavalerii șterseseră de pe fața pământului altarele închinate uriașilor uciși în luptă. La început, s-a aruncat vina pe beția victoriei. Abia mai târziu, frații istoriografi au început să suspecteze o încercare de a da uitării remușcările.
Bătrânul închise ochii și repetă în minte o rugăciune scurtă.
Când îi deschise la loc, văzu în zare o figură argintie ce gonea pe câmp. Arcașul de veghe nu apucă să lanseze săgeata înflăcărată. Silueta fără chip escaladă dintr-un salt zidul abației și ateriză în curte, strivind sub picioarele sale clădiri, cu tot cu oamenii dinăuntru. Bicefalul nu avu timp să se ridice. Cu încă un salt, peste cercul de piatră, uriașul se puse în fața sa. Se propti cu o mână pe pieptul său larg, iar degetele celeilalte se înfipseră în creştetul stâng. Strânse cu putere şi, dintr-o singură mișcare, îi smulse capul dintre umeri. Acesta se rostogoli în văzduh, potopind cu sânge călugării care fugeau îngroziți, apoi se prăbuși cu putere la pământ, lângă atelier. Abatele îi aruncă o privire scurtă. Văzu același chip etern senin.
Fostul bicefal nu scoase niciun sunet. Cuprinse de mijloc silueta fără chip, o împunse în pântece cu capul rămas, apoi, zvâcnind din picioarele ca două buturugi, traversă cu ea curtea și o izbi de zidul abației. Sub tălpile lor călugării își găseau sfârșitul, sângele lor amestecându-se. Uriașul decapitat sfâșie cu dinții trupul fratelui său, iar cu unghiile de la mâini îi smulse solzii de pe brațe, lăsând în urma lor carne vie, umedă.
Abatele privi abisul negru ce ținea loc de chip și, spre surprinderea sa, desluși un amestec de durere și tristețe. Din acea întunecime se ridică spre cer un urlet de furie. Uriașul rupse din zid o bucată de piatră și, apucând-o strâns cu ambele mâini, începu să o izbească în căpățâna care mușca din el, zbierând la fiecare lovitură. Se opri când mai rămase doar o masă roșiatică ce scuipa sânge. Leșul căzu moale la pământ, ridicând praful și stropii din bălți.
Cu ultimele forţe, uriaşul împinse trupul inert peste zid, apoi îl escaladă în cealaltă parte. Abatele coborî de pe acoperișul atelierului și o luă la pas printre ruine. Puținii călugări care rămăseseră în viață alergau dintr-un colț în altul al pieței, alunecând pe bălțile de sânge și împiedicându-se de cadavre, căutând să își scoată frații de sub dărâmături. Restul deschiseseră poarta și fugiseră, sau se ascunseseră în subsolurile edificiului. Din afară, țăranii priveau pierduți la năpasta ce se pogorâse asupra lor. Încetul cu încetul, se întorceau la casele lor și se apucau să încarce în căruțe cele strict necesare. Până la apus, avea să plece și ultimul neam de pe acele meleaguri.
Ajuns la locul de popas, abatele îl văzu pe uriaș îngenuncheat în fața căruței. Trăsese după el leșul bicefalului și îl ridicase deasupra cisternei, lăsându-i sângele să se reverse din gâtlejuri. Când începu să dea pe afară, rostogoli în râu trupul fratelui său, iar din acel loc apa deveni un torent purpuriu, învolburat.
*
Soarele urcase în vârful cerului când uriașul, care până atunci alergase în pas cu caii, se prăbuși la pământ ca spintecat, gemând de durere. Sub el, iarba se înecă în sânge. Abatele opri dobitoacele din galopat și descălecă, apropiindu-se de genunea întunecată din care curgeau suspine.
— Dă-mi din viața fratelui meu, se auzi printre gemete.
— Sângele lui este al meu, veni răspunsul. Trebuie să îl duc oamenilor mei.
— Ți-am fost slugă până aici, acum ajută-mă și tu pe mine.
— Te-ai supus doar legământului, iar din mândria ta au pierit atâția. Câtă distrugere vrei să mai pogori peste poporul meu? Nu-ți ajunge cât ai făcut până acum?
— Om mic și neînsemnat! zbieră uriașul iar mâna sa dreptă se ridică în aer și izbi cu putere pământul, dar abatele evită cu ușurință atacul lipsit de vlagă.
Convins de propria menire, Dominic se urcă în șa și porni mai departe, hăituit de blestemele uriașului, ce rămâneau tot mai în depărtare.
— Mulțumește morții mele că doar sângele uriașilor curge în dimineața asta, dar spița ta bolnavă nu mai are de trăit, iar viața ei în moarte va fi mai cruntă decât orice sfârșit violent.
Acelea fură ultimele cuvinte pe care la auzi abatele. Călări fără să privească înapoi, cu vântul în față și scârțâitul roților în urmă. Spre noapte, un aer rece îl cuprinse, iar în depărtare dibui o lumină aurie, venind din flăcări ce se înălțau spre cer. Abia când se apropie, bătrânul realiză că rugul nu era altul decât Abația de la Răsărit.
Abatele opri caii pe un deal și scoase ocheanul din buzunar. Se uită prin sticla instrumentului la haosul din spatele zidurilor. Un adevărat jaf se desfășura în fața ochilor săi. Cetele de țărani incendiaseră clădirile din curte și luaseră cu asalt abația, iar acum ieșeau din edificiu, cărând cu ei bogățiile din tezaur și sacii cu provizii. Puținii călugări pe care îi găsi cu privirea ori se aruncaseră la pământ în rugăciune, ori se milogeau de prăduitori să iasă din frenezie.
Bătrânul speră ca restul fraților să fi scăpat cu zile, dar gândul îi fu spulberat când văzu primul leș înjunghiat, cu țăranul deasupra căutându-l prin haină de bijuterii. Întorcându-și fața de la masacru, Dominic băgă ocheanul la loc și dădu bice cailor. În spatele său, domul de sticlă al Observatorului se prăbuși sub propria sa greutate.
Goni sub lumina stelelor, fără încetare, iar spre zorii zilei se abătu de la drum pentru a-și adăpa caii. Ajuns la pârâu, nu găsi în locul lui decât o mocirlă plină de alge. O lăsă în urmă și își continuă călătoria, cu dobitoacele trăgând în chinuri cisterna.
Nu după mult timp, primul animal se prăbuși la pământ, iar abatele îi desfăcu legăturile și îl lăsă în câmp să zacă în ultimele lui ultimele ceasuri. Cunoștea ce avea să urmeze. Următorul răsărit îl prinse pe bătrân cocoțat pe cisternă, privind dezamăgit la ultimul cal ce mai stătea în picioare, cel care îl purtase în spinare atâtea zile. Resemnat, îi scoase hamurile și îl privi pierzându-se în zare.
Culcat în iarbă, cu ochii urmărind cursul astrului pe cer, abatele încercă să își mute gândul de la setea ce îl schingiuia. În jurul său era liniște. La urechi îi ajungeau doar propria respirație uscată și șoaptele unor ispite malefice.
Noaptea o petrecu scufundat într-un somn neliniștit, visându-și trupul cum se mișca fără voia sa. Se trezi odată cu primele raze. Brațele îi erau năclăite de cheaguri, iar din barbă i se scurgea un sânge rece. Cuprins de o vigoare pe care nu o mai cunoscuse vreodată, bătrânul apucă funiile de la căruță, le trecu peste umeri și le făcu nod la brâu, apoi, înfigându-se în pământ cu fiecare pas, porni către abație, urmat de scârțâitul sacadat al roților.
Merse zi și noapte, de le pierdu șirul, oprindu-se doar cât să soarbă cu poftă din cisternă, iar pe măsură ce se apropia de casă își dădea seama că nu mai recunoștea nimic. Pe drumuri găsea obiecte de gospodărie căzute din căruțe, lăsate în urmă de exod. Ogoarele erau pustiite și călcate în picioare, iar printre copaci nu se mai auzea cântecul păsărilor. Singură îi ținu companie vrabia de la piept, pe care o scotea din când în când să-i mângâie aripile de lemn.
Cu haina sfâșiată și cizmele roase până la tălpi, Dominic ajunse la ce mai rămăsese din abația sa. Traversă curtea părăsită, cufundată în umbra edificiului tăcut, trecu de ruina Turnului Observator și ajunse la intrarea în catacombe. De data aceasta nu mai era niciun paznic să-l întâmpine. Cortinele de pe pereți fuseseră dărâmate de vânt, scoţând la vedere gravurile păgânilor. Abatele porni prin galerii, trăgând în urma sa căruţa care devenise tot mai uşoară.
Apropiindu-se de inima catacombelor, ecoul unei respiraţii chinuite se auzea tot mai tare, până îl învălui de tot. Ajuns în sala altarului, bătrânul își desfăcu nodul de la brâu și se prăbuși pe podeaua rece. Pe deasupra sa trecu o mână palidă care apucă cisterna.
Uriașul o duse la buze și o întoarse cu gura în jos, înghițind cu lăcomie sângele ce se revărsa, scurgându-i-se pe tot trupul, pătându-i barba și blana argintii. Când simți pe limbă și ultimul strop, lăsă cisterna la o parte și își îndreptă privirea către omulețul din fața sa.
— Of, dragul meu, răsună în peșteră vocea uriașului. Uită-te la noi ce am făcut. Ai dus o călătorie lungă. Am și pierdut numărătoarea zilelor.
— Și eu la fel, se resemnă bătrânul.
— Ce ai învățat în tot acest timp?
— Nimic.
— Atunci, ce ai văzut?
Dominic se uită la chipul uriașului. Doi ochi mari îl priveau înapoi, un nas lat îl adulmeca, iar buzele subțiri se mișcau ca ale oricărui om. În afara mărimii și a blănii, abatele ar fi putut foarte bine să considere că vorbea cu un frate călugăr.
— Am văzut ultima surpare a ultimelor speranțe. Am văzut cum a decăzut în viscere și sânge idealul nostru.
— Idealul vostru de a-mi tăia oamenii cu sabia sau de a-mi ucide frații? Care dintre ele? Poate amândouă.
— Am ferit carnea de gheară și de colț.
— Și ați distrus. De ce v-ați pus să îmblânziți ce ați găsit deja liber?
— Ca să putem ridica ochii din țărână și să privim către ceva mai nobil. Când vezi doar de la ochi și până la gheară, e ca și cum ai fi orb. În spatele zidului de piatră, oh, câte am descoperit! Uită-te la câtă vărsare de sânge s-a ajuns, se plânse acesta.
Uriașul își flutură mâna în aer.
— Pentru carne și os, curgea viața din vene înainte de a-și da cineva cu părerea. Doar stelele voastre, spre care vă orbiți privirea, în a căror lumină rece și moartă vă calculați împlinirea, rostesc minciuni din locurile goale în care stau fixate pe firmament, asemenea unor fantome. Nu sunt bune decât să facă lumină noaptea și să ajute la reflecția insignifianței tuturor. Adevăratul miez al lumii nu se pierde niciodată, nici când se izbește luna de pământ, nici când se ciocnesc planetele între ele. Când se stinge un soare, altul se aprinde pentru a-i ține de cald. A trecut atâta timp de când nu m-am mai simțit ca acasă, oftă uriașul, dar ce cămin este acela fără lucrurile dragi?
Cu mișcări blânde, abatele scoase de la piept vrabia de lemn și o puse în fața sa pe podeaua peșterii. Uriașul se apropie și o privi cu admirație, fără să se atingă de ea.
— În sfârșit, înapoi cu mine! Numai când te văd, îmi vine a cânta în versuri… Vin de lemn, nectar de pară, os de carne se separă. Ia loc, Abate, mai este doar puțin până se așterne iarna.
Abatele dădu să se ridice dar, de jur împrejurul său, simți compania unor vietăți rupte din țărână, care hibernaseră sub pământ, printre rădăcini și rămășițe, numai ca acum să se desprindă din lut pentru a lua formă. Feriți de raza soarelui, se puseră să aștepte sosirea unei noi seminții.
Bătrânul se așeză înapoi la locul său, cu vrabia de lemn între el și uriaș. Acesta își trase picioarele la piept și se rezemă cu mâinile pe genunchi. La încheieturi, i se vedeau încă pe sub blană cicatricile.
— Și după ce trece iarna? întrebă Dominic.
— După iarnă vine primăvara, i se răspunse în cor.
