muncim, iubim, visăm pentru o lume ideală, o utopie a belșugului, a echității sociale, a sănătății permanente. Dar dacă nu aceasta este fericirea?
John Palin sosi la hotel cu o întârziere de aproape douăsprezece ore. Nu era superstițios, prin urmare nu luase în seamă avertismentul rostit de un ins hâtru, aflat în stare de ebrietate, care-l urmărise placid cum ridica neputincios brațele spre cer în urma navetei de linie ce tocmai decolase.
– Ce începe rău, se termină rău! declamase individul.
Călătorul îl ignorase și-și luase bilet la următoarea cursă.
Abia când intră în cameră avu ocazia să observe că vorbele băgătorului de seamă de ocazie nu fuseseră simple clișee. Din păcate, nu apucă să mai realizeze lucrul cu pricina. De cum păși în încăpere își pierdu cunoștința și se prăvăli la podea.
Se trezi pe un pat de spital. De fapt, se afla într-un bungalow în junglă, genul de proiecție menită să ridice moralul pacienților. „În fiecare adult zace un copil”, se spunea. Și, dacă dormitoarele copiilor erau înțesate de steluțe, unicorni și alte creaturi fantastice pentru a-i face să se simtă bine, ideea fusese dezvoltată.
Gorila ce-l palpa cu conștiinciozitate era probabil doctorul, în timp ce cuplul de leoaice reprezenta, mai mult ca sigur, asistentele.
– Ce s-a întâmplat?
– Se pare că ți s-a resetat cipul, mormăi primata, mângâindu-și meșa argintie din blana neagră. Nu știm de ce… Dar se pare că n-ai suferit nicio afecțiune; totul funcționează normal. Ceva tulburări de memorie?
– Nu cred…
– Ok, le voi lăsa pe colegele mele să ruleze un test ca să fim siguri.
O oră mai târziu, John Palin primi calificativul maxim la textul LAM (logică-atenție-memorie). După încă un ceas, părăsi spitalul și luă primul taxi spre hotel, unde-l aștepta un recepționer metamorfozat în clovn special pentru a-i celebra revenirea.
Imediat ce păși dincolo de ușa camerei sale, se prăbuși din nou, inconștient.
– E ceva extrem de neobișnuit, mormăi doctorul-gorilă. Ai mai avut asemenea simptome?
– Nu. Sau, cel puțin, nu din câte-mi amintesc.
Deși își dorise să facă o glumă, vorbele pacientului îi stârniră medicului o reacție neașteptată.
– Bună observație! Poate că s-au mai petrecut asemenea episoade, dar n-a fost nimeni care să te găsească și să te ducă la spital.
– Bun, dar probabil că mi-aș fi pus eu întrebări când m-aș fi trezit căzut pe jos cine-știe-unde, nu crezi?
– Creierul are mecanisme foarte interesante de a gestiona problemele întâlnite, să știi! Nu-i plac lucrurile care ies din sistemele de referință cunoscute de el. Prin urmare, e posibil să genereze explicația că te-ai împiedicat și ai căzut.
– Aș fi putut observa trecerea timpului cât am fost inconștient…
– Nu neapărat! Contorizarea timpului se face intern, prin intermediul cipului. Odată repornit, se reglează singur. Ai fi putut sesiza dacă episoadele ar fi fost lungi – să zicem că leșinai ziua și te trezeai noaptea. Dar poate că n-a fost oca… Aaaaaa! Stai așa, că se mai poate ceva! Dacă până acum au fost preponderent episoade nocturne? Adică în perioada de somn?
– Nu se poate observa asta? Adică dacă au fost scurtcircuitări?
– Ba da, dar nu la noi. Aici e un spital, noi ne ocupăm să vedem cum gestionează cipul naniții ce păstrează corpul și mintea sănătoase. Iar asta merge perfect, din ce spun analizele. Pentru problema aia, trebuie să mergi la SPAM, să-ți ruleze un soft de diagnoză…
– Peste o oră și jumătate trebuie să fiu prezent la o conferință. Văd după aia.
– Poți participa la conferință și de aici. Oferim conexiune securizată și…
– Dacă voiam asta, nici nu mă mai oboseam să călătoresc. Puteam s-o fac de acasă. Trebuie să merg urgent să mă schimb.
Aparatele indicau un nivel ridicat al stării de anxietate a pacientului. Prin urmare, conducerea spitalului decise să-i ofere acestuia o călătorie prin savană la bordul unei mașini de teren. Avertizați din timp, cei de la hotel continuară iluzia, cu un recepționer metamorfozat în Tarzan și un lift mascat de un sistem de liane și crengi ce dădeau impresia cățărării într-un copac.
Când păși în casa de pe platforma susținută de crengi, John Palin își pierdu cunoștința.
– Te asigur că încăperea e-n regulă! își frânse disperat mâinile managerul hotelului. Uite: intru și ies din ea fără să pățesc nimic, totul e securizat…
– Nu mă interesează.
Avocatul nici măcar nu catadicsi să privească spre imaginea transmisă tocmai din partea opusă a globului. Urmărea atent rezolvarea unui puzzle tridimensional reprezentând un om întors pe dos. Era fascinat de cum creierul său nu reușea să perceapă anumite perspective, să-și imagineze reprezentarea inversată.
– Clientul meu a fost afectat de întâmplările petrecute în clădirea ta. A ratat conferința pentru care venise aici, a fost nevoit să deconteze trei intervenții spitalicești…
– Le acoperim noi!
– N-ajunge! Îți trimit în câteva minute cât estimăm noi că te va costa toată mascarada asta.
Ceru triplul sumei dorite, sperând că, dacă se ajungea în instanță, va câștiga măcar dublul. Genul acesta de procese se rezolva ușor ușor. Teoretic, conducerea hotelului putea face recurs, demonstrând că n-avea nicio vină. Dar avocatul se baza pe faptul că imaginea conta mai mult. Nu-și doreau publicitate negativă.
Așa cum se aștepta, managerul negocie doar puțin, apoi acceptă condițiile.
SPAM aveau ateliere peste tot. Conceptul lor de afacere fusese revoluționar. Nu cumpărau magazine. Nici măcar nu trebuia plătită o căruță de bani pentru vreo franciză. Era suficientă permisiunea de a-și instala aparatul lor de diagnoză în atelier. Ei luau banii, proprietarului îi reveneau câteva procente și, în plus, putea afișa, alături de firmă, lozinca „Avem SPAM!”. Atrăgea oamenii ca pe muște.
John Palin hotărî că pătimise suficiente în acel oraș de pe malul vestic al Atlanticului, așa încât hotărî să apeleze la un atelier de acasă. Alese unul aflat chiar în cartierul său.
Mecanicul nu părea să-i dorească prezența. Avea o figură acră, iar replicile sale erau la limita ofenselor, spuse pe un ton ușor sarcastic. Paradoxal, clientul nu fu deranjat. Dincolo, unde toată lumea încercase să-i facă pe plac, dăduse de probleme. Un comportament opus îi oferea sentimentul liniștitor că aici lucrurile urmau să se desfășoare normal.
Recall-erul, aparatul de diagnoză al celor de la SPAM, avea aspectul unui scaun dotat cu o sumedenie de accesorii. Cătușele pentru mâini, picioare și frunte nu arătau deloc încurajator, dar mecanicul îl asigură că erau spre binele lui.
– Dacă în timpul procesului apare o decalibrare ce ar putea duce la gesturi involuntare? Nu vrei să te lovești.
– De acord, dar putea fi ceva mai… delicat. Nu sunt așa de puternic încât să fie nevoie de cătușe.
– Am văzut un individ sub hipnoză care a răsturnat o mașinărie de juma’ de tonă. Dacă te uitai la el, n-ai fi crezut că e-n stare să ia-n brațe nicio mâță.
În fața acelui argument – real sau inventat, nu se putea decide – John nu mai protestă. Se lăsă cuplat la aparat, apoi îl urmări cu coada ochiului pe mecanic cum programa ceva pe tastatura alăturată scaunului.
Își dori ca omul să-l fi avertizat că diagnoza se făcea în somn. Gândul acesta îl străfulgeră doar o fracțiune de secundă, în timp ce mintea i se încețoșa.
*
– Mda… Există câteva anomalii…
Individul observase trezirea clientului și vorbea acum cu voce tare. Aparatul scuipa banda scoțând un cârâit prelung, semn că un angrenaj dinăuntru nu fusese uns ori trebuia schimbat.
– Mai pune niște cărbuni, Oliver!
În camera alăturată, micul orfan de culoare, cu haine ponosite și fața lucind din cauza funinginii, își șterse fruntea asudată, apoi începu să mânuiască mai vârtos lopata.
– Scoateți-mă de-aici!
– Imediat. Jean, dezleagă-l de domnul Jones.
Servitorul ce curăța docil instrumentele de lucru lăsă jos o spatulă și se apropie de scaun, desfăcând cataramele.
– Un pahar cu whisky, domnule?
– Dublu! răspunse Eric Jones în timp ce-și masa antebrațele pentru a-și restabili circulația.
Se ridică și-și scutură picioarele amorțite, apoi luă băutura. Se apropie de savantul ce întinsese rola de hârtie perforată peste tot prin încăpere și încercuia anumite aglomerări de găuri.
– Ajunge, Oliver! E gata! îl informă pe băiat când ultimii metri de bandă părăsiră aparatul.
Când acesta intră în încăpere, murdar din cap până-n picioare, stăpânul îl mustră fără ca măcar să-și ridice privirea spre el.
– O să înnegrești hârtia! Du-te, stinge focul și roag-o pe Dolores să-ți pregătească o baie.
– O să mă bată! protestă puștiul.
– Și dup-aia o să-ți dea o plăcintă fierbinte, exact cum îți place ție. Hai, lasă alintul și du-te!
Jones urmări amuzat discuția celor doi. Cunoscuse mulți copii sărmani care ar fi dat orice să aibă parte de viața lui Oliver în loc să-și ardă pielea în sodă, spălând munți de vase, ori să devină hoți și cerșetori sub mâna unor potlogari bătrâni. Imediat ce micuțul dispăru, Eric își îndreptă atenția asupra gazdei.
– Ce s-a-ntâmplat?
Cu un gest, savantul eliberă masa, spre disperarea servitorului care se grăbi să adune lucrurile aruncate pe jos.
– Să vedem… Conform oniroscopului, totul a mers conform scenariului până… aici.
Indică primul set de perforații încercuit, apoi deschise tomul gros, cu coperte cartonate, având înscris pe el cu litere înflorate De la Pământ la Lună. În jurul Lunii. Căută corespondențele, apoi concluzionă:
– Aparent, s-a petrecut ceva atunci când a intrat în scenă Michel Ardan. Îți amintești ceva neobișnuit, diferit față de alte dăți când ți-am indus povestea asta?
– Da. Era o problemă provenită de la un element de pronunție. Știi, în franceză Michel se pronunță la fel cu echivalentul său feminin.
– Așa…
– Și de data asta am avut parte de o Michelle Ardan.
– Vrei să spui că…?
Savantul nu îndrăzni să pronunțe blasfemia. Îl lăsă pe celălalt s-o facă.
– Da, în proiectil ne-am aflat eu, Impey Barbicane și… Michelle Ardan.
– Doi bărbați și o femeie! Într-un spațiu atât de intim! Sfântă Fecioară, asta e de-a dreptul scandalos! se revoltă gazda. Nici nu trebuia să vă luați zborul!
– Dar ni l-am luat.
– Și? Din ce văd pe bandă, de aici încolo lucrurile au luat-o razna! Ce-ați făcut?
– În primul rând, am ajuns pe Lună.
– Ați… ce?
– Am aselenizat.
– Asta e… asta e… departe de orice scenariu!
– Știu. Poate-l va scrie cineva într-o zi.
– L-a scris. Cyrano de Bergerac. Și cum era? Luna, vreau să zic.
– Nu știu…
– Cum adică, nu știi? N-ați încercat să ieșiți din obuz?
– Nu. Pentru că…
Eric făcu o mică pauză. Trase adânc aer în piept, apoi continuă cu o octavă mai jos.
– Eu – adică Nicholl, cel pe care-l interpretam – și Impey Barbicane am început să ne luptăm pentru farmecele lui Michelle. Ne-am provocat la duel și l-am ucis.
Savantul își acoperi gura cu palma.
– Dumnezeule!
– Da. Apoi mi-am revendicat premiul. Doar că…
– Stai! Erați la distanță de câțiva pași unul de altul! Doar un noroc chior putea face să scapi cu viață! Măcar o rană să fi avut, ceva…
– Firește că n-am scăpat neatins. M-a nimerit chiar a…
Eric Jones își descheie sacoul și doi nasturi de la cămașa albă pentru a-i arăta celuilalt unde fusese lovit. Rămase ca trăsnit. La două degete sub inimă se vedea cicatricea unei răni ce nu fusese niciodată acolo. Când află asta, gazda deveni lividă.
– Ceva foarte grav s-a întâmplat! Înțeleg că s-a decalibrat aparatul și proiecția a luat-o razna, dar să-ți sugestioneze creierul în așa hal încât el să producă o urmă reală pe trup… Îmi amintește de relatările despre stigmatizările apărute pe trupurile unor credincioși! N-am crezut că e posibil… Și cum s-a terminat toată această nebunie? Dându-și seama ce putea urma, completă grăbit: Doar te rog să nu-mi dai detalii rușinoase.
– Nu e vorba despre așa ceva. Ci despre ce am văzut.
*
– Era chipul meu, spuse fata.
Deschisese ochii dimineața, iar mirosul florilor de câmp o făcuse să strănute.
Căderea ei provocase un adevărat dezastru. Peste tot în jur era plin de crenguțe rupte și mere pădurețe, împrăștiate în iarba deasă. Privise spre coroana ce-i atenuase cădere. În afara câtorva frunze ce se mai scuturau, planând spre pământ, nimic nu vădea impactul ce-i salvase viața.
Se ridicase. O dureau toate oasele, dar, surprinzător, nu-și rupsese nimic. Dăduse ocol arborelui și privise spre creastă. Nu se vedea nimic. Pornise șontâcăit spre sat.
Când o zăriseră, spiritele ce se vălureau la intrare începuseră să șuiere, alarmate. Toată suflarea așezării lăsase baltă treburile și se bulucise pe ulița mare, să vadă ce se întâmplase. Apariția tinerei smulsese strigăte șocate. Două femei – una puțin mai mult de o copilă, cealaltă adultă – și un bătrân își făcuseră loc printre săteni și se apropiaseră de ea.
– Cum e posibil…?
Copila o atinsese, pentru a se asigura că era din carne și oase. Gestul ei smulsese un geamăt.
– Trebuia să fii moartă, Terry Chapman! șoptise. Pietrele au arătat clar că noaptea trecută era ultima din viața ta.
– N-ai vânat tarq-ul? rostise cu voce aspră bărbatul vârstnic.
– L-am urmărit pe potecile viselor, Bunicule! Ciupercile mi l-au înfățișat într-un alb imaculat.
– Culoarea morții. Totul era așa cum ne-a arătat etalarea. Și totuși ești aici.
– Sunt aici, Mamă.
– Cum e posibil? Un tarq dalb nu poate fi îmblânzit decât de cei ce-au pășit pe a Treia Poartă. Un novice, așa, ca tine, n-ar fi avut nicio șansă!
– Nici n-am avut, rememorase fata clipele de groază. M-a atras pe Creasta Seacă. Acolo, s-a încolăcit în jurul meu, răpindu-mi orice posibilitate de mișcare. Îi simțeam firele aspre de blană înțepându-mi pielea. Capul i-a dansat încununat de stele, apoi s-a întors spre mine, cu fălcile larg deschise, arătându-mi colții săi ca niște pumnale din Lumea de Dincolo.
– E o creatură din Lumea de Dincolo, îi amintise Fiica.
– Știu. Apoi a închis gura cu un clămpănit și m-a privit. Atunci am apucat să-l văd cu adevărat cum arată.
– În ceasul morții, ți se-arată cu chip de om, grăise cu înțelepciune Bunicul.
– Da.
– Era bărbat sau femeie? Asta ne poate ajuta să-nțelegem cum de mai ești încă-n viață.
– Era bărbat…
– Hmmm… Atunci singura explicație ar fi că l-ai fermecat, într-un fel de neînțeles.
– Nu m-ai lăsat să termin. Era bărbat, dar avea chipul meu.
– Poftim?! strigaseră tustrei într-un glas.
Tânăra repetase, cu glas tremurat.
– Era chipul meu.
Rumoarea cuprinse satul.
– Și el a părut șocat când mi-a văzut fața. Atunci și-a slăbit strânsoarea și… am căzut în prăpastie.
– Cum de mai ești întreagă?
– Un copac mi-a încetinit căderea. Mi-am pierdut cunoștința și, când m-am trezit, era dimineață.
– Așadar, tarq-ul n-a coborât după tine…
– Asta e ceva nemaiauzit, murmură Mama. Cineva care să nu moară când îi este dat.
– Trebuie să consultăm din nou pietrele, își dădu cu părere Fiica.
Încetul cu încetul, mulțimea se dispersă, comentând pe marginea acelei situații nemaiîntâlnite.
Terry Chapman se duse la propria casă, cea pe care o părăsise cu gândul că n-avea s-o mai vadă niciodată. Se opri la butoiul din fața intrării, pentru a-și da cu apă pe trupul îndurerat. Rămase privind lung la chipul ce se oglindea pe suprafața ușor vălurită.
*
Reflexia era palidă, dar cearcănele de sub ochi se vedeau chiar și în acele condiții. De câteva nopți, John Palin nu mai reușea să doarmă bine. Aparatul celor de la SPAM nu indicase nicio eroare de funcționare a cipului. Aparent, fusese infectat – doi troieni declanșați la fiecare intrare în camera de hotel. Dacă-i luase tot de acolo, asta nu se putuse diagnostica.
Plătise o sumă consistentă pentru a-i înlătura și crezuse că scăpase de problemă.
Apoi veniseră nopțile când se culca și simțea aerul îmbâcsit cu funingine. Iar de undeva, din spatele pereților aseptici, părea că venea un bolborosit constant, ca al apei fierbând. Adormea cu mare greutate și, când se trezea, în nări îi persista mirosul unor flori neștiute, o aromă proaspătă, înviorătoare.
Căută în rețea informații despre simptomele cu pricina. Nu găsi nimic, în afara unor postări conspiraționiste. În primă fază, le evită. Apoi, văzând că doar ele atingeau subiectul, decise să le dea o șansă. Măcar să vadă ce putea inventa imaginația bogată a unora.
Găsi o serie de idei, care mai de care mai fanteziste, ce puteau fi grupate în câteva teorii mari:
- Întreaga istorie a omenirii încetase cândva, în primele secole de după anul 1, în timpul Imperiului Roman. Tot ce trăiau ei în acel moment reprezenta o proiecție virtuală. Îi atrase atenția unuia dintre susținători că asta presupunea ca romanii să dețină tehnologia actuală, dar, în locul unei revelații a respectivului, primi răspunsul halucinant: „Chiar o aveau!”
- Existau o serie de creaturi, unele reptiliene, altele goriliene – și încă vreo duzină, mai puțin importante – care n-aveau nimic de făcut ziua-ntreagă decât să proiecteze iluzii asupra oamenilor. Fusese concepută și o întreagă listă cu deformări ale realității specifice fiecărei specii, dar, după ce văzu că experiențele lui apăreau ba în lista uneia, ba a alteia, o lăsă și pe aceasta deoparte.
- Fiecare om trăia mai multe vieți. O variantă spunea că acestea erau succesive, prin reîncarnări, cealaltă că erau simultane, întrucât curgerea timpului reprezenta o iluzie și toate perioadele istorice se desfășurau simultan. Pasămite el stabilise o punte de legătură cu unele dintre acele vieți paralele, iar asta-i permitea să acceseze senzații din lumile lor.
– Când cipul tău s-a defectat, ai intrat în legătură cu una dintre celelalte vieți ale tale, îl lămuri B. D. Brian, un individ ce sprijinea teoria. Există programe ce permit spargerea codurilor prin care guvernul ne ține încorsetați.
John Palin nu înțelegea la ce-ar fi folosit asta.
– Cipurile ne ajută, spuse el. Calitatea vieții e mult îmbunătățită datorită lor. Suntem la curent cu orice informație, orice problemă medicală e semnalată imediat pentru a primi ajutor înainte de a fi prea târziu, dacă…
– Propaganda perfectă, nu? Statul are grijă de toate nevoile noastre. Noi nu mai trebuie să ne batem capul cu nimic.
– Cum ar fi…?
– Libertatea.
– Suntem mai liberi acum decât a fost oricând omenirea.
– Da, sigur! Vezi? Asta se-ntâmplă. Mintea ne amorțește și nici nu mai observăm cușca.
În ritmul acela, dialogul ar fi continuat fără finalitate. John se hotărî să accepte pe moment ideea propusă de celălalt.
– Ok, dar ce are guvernul de câștigat din asta?
– Un om ale cărui nevoi sunt mereu îndeplinite fără să lupte pentru ele, se moleșește. Dacă mai e și bombardat continuu cu informații, mintea lui nu mai e capabilă să gândească.
– Ce? Sau la ce?
– La ceea ce contează cu adevărat în viață.
Palin avea o bănuială care era lucrul acela.
– Libertatea?
– Exact.
– Libertatea de a face… ce? Am tot ce-mi trebuie, oricând îmi trebuie.
– De-aia ai început să cauți pe site-urile astea, nu? îl ironiză Brian.
Era genul de replică menită să-i închidă gura. John părăsi grăbit conversația. A doua zi, îl aștepta un mesaj semnat BDB: „Când treci de negare, te aștept să vorbim.” Îl ignoră, deși sunetele și mirosurile nu conteneau. Dimpotrivă, păreau să devină mai persistente, de parcă acțiunea celor de la SPAM le declanșase, în loc să elimine intruziunile.
Nu știa ce era mai înțelept să facă. Prin urmare, alese, ca de obicei, cea mai stupidă variantă. Își făcu rezervare pentru următoarea cursă și se cază la același hotel. Ceru aceeași cameră, dar recepționerul îl chemă pe manager. Amândoi îi explicară că hotelul era plin, păstrându-și pe chipuri clasicele zâmbete „totul e în regulă”. Nu-i convinse nici când preciză că dorea doar să treacă pragul unei anumite încăperi, fără a sta mai mult de un minut. Nici suma generoasă oferită nu avu efect.
În cele din urmă, descoperi care era problema. Se văzu nevoit să-și sune avocatul și, după ce acesta ajunse, completă în prezența lui o declarație cum că n-avea să ceară nicio despăgubire din partea hotelului dacă pățea ceva pe timpul șederii acolo.
Abia apoi primi acceptul de a se duce în camera cu pricina. Deschise ușa și păși peste prag.
*
Talpa îi atinse solul. Primul om care pășea pe Lună…
Știa că nu era în întregime adevărat. Se afla într-un vis indus de oniroscop, unde interpreta rolul colonelului Nicholl. Dar asta era o informație ascunsă undeva, într-un colț de minte. Ca aceea de a ști că, oricât te bucuri de tinerețe și de viață, la un moment dat va veni peste tine bătrânețea, iar totul se va sfârșit cu moartea rece și întunecată.
Prin urmare, Eric Jones savura cu toată ființa sa acel moment. Îl convinsese pe savant să nu intervină asupra aparatului, ci să vadă dacă o nouă rulare a poveștii verniene avea să revină la versiunea normală, sau va continua pe linia duelului cu Barbicane și cu prezența carismaticei Michelle Ardan.
Și, mai ales, dacă zărise cu adevărat niște clădiri pe satelitul Pământului, ori fuseseră niște formațiuni naturale confundate cu altceva atunci când aruncase privirea aceea rapidă prin hublou.
Femeia pășea imediat în spatele lui. Erau îmbrăcați din cap până-n picioare în costumele greoaie inventate de scriitorul francez pentru altă operă de-a sa, 20.000 de leghe sub mări. Aparent, oniroscopul hotărâse că erau potrivite și le „împrumutase” din povestea respectivă. Aparatul se comporta straniu, depășind tot ceea ce gândise creatorul său. Noi oportunități se iveau în viitorul omenirii. Nu doar că apăruse o alternativă la spectacolele de teatru și cele de umbre chinezești. În curând, avea să existe câte o distracție în continuă schimbare pentru fiecare om. Impresionismul pictorilor urma să devină ceva banal. Cinetoscopul și-ar fi pierdut farmecul.
Trebuiau să aibă grijă. Spre deosebire de fundul oceanului, gravitația la suprafața Lunii era doar o șesime. Un pas prea avântat, o mișcare neatentă – și se puteau trezi propulsați în spațiu. Ar fi ajuns la partea a doua a poveștii originale, În jurul Lunii, doar că nu în proiectil.
Pe măsură ce se apropiau de structurile întrezărite prin hublou, Eric își dădu seama că nu se înșelase. Semănau cu niște cochilii gigantice. Curburile, circumvoluțiunile, erau prea minuțios lucrate ca să fie rodul naturii, mai ales pe o lume unde nu exista nicio adiere de vânt. Se întrebă ce trăia în ele. Melci gigantici? Ar fi fost o inversiune interesantă a sorții ca, pe Pământ, melcii să sfârșească sub tălpile oamenilor, în timp ce aici să riște să fie strivit sub alunecarea băloasă a unuia.
Îi făcu semn lui Michelle să înainteze cu grijă. Poate că nu numai dimensiunea gasteropodelor diferea, ci și viteza. Cei doi astronauți de ocazie se pitiră în spatele unui grup de stânci cenușii, de unde aveau priveliștea platoului împănat cu cochilii. Locul părea pustiu, ca peisajele islandeze întrezărite în timpul visului dintr-O călătorie spre centrul Pământului. Gândul acesta îl făcu să se-ntrebe dacă nu cumva structurile cu pricina erau doar porți către o lume subterană. Părea plauzibil ca, pe un astru atât de neprielnic vieții, civilizația să fi înflorit sub suprafață. Oare Edward Bulwer-Lytton se dovedise vizionar în opera sa, Rasa care va veni, unde susținuse teoria lui Halley? Doar că greșise astrul gol pe dinăuntru?
Colțul acela din mintea lui ce rămânea continuu conștient îl atenționă că nu trăia cu adevărat lucrurile cu pricina. Și că, în funcționarea sa eronată, se putea ca oniroscopul să fi inserat și elemente din povestea Vril-ului. Habar n-avea dacă aceasta se regăsea în biblioteca savantului.
Degetele mănușii lui Michelle se strânseră în jurul antebrațului bărbatului. În fața lor, dintr-o cochilie își făcu apariția o arătare mai mică decât un om obișnuit. Eric estimă că avea cam trei picioare și jumătate. Aspectul părea halucinant, ca și cum cineva încercase să încrucișeze o ferigă cu o insectă din ordinul lepidopterelor. Vreun taxidermist nebun ce, pentru câteva clipe, renunțase la împăierea vertebratelor și hotărâse să se amuze pe seama naturii.
Creatura – căci părea fără îndoială o ființă vie, câtă vreme se deplasa – se duse până în dreptul unei pietre cu partea superioară, concavă, atent șlefuită. Globurile imense ce le acopereau capetele nu le permiteau celor doi oameni să vadă prea bine, dar li se păru că acolo se afla o creatură cam cât un deget de om. Un fel de larvă.
Feriga-lepidopter își folosi câteva frunze ascuțite pentru a rupe altele. Le așeză pe piatră și apoi rămase să admire cum mica vietate se târa spre ele și începea să se hrănească.
*
– Își oferea ființa, șopti tânăra printre lacrimi.
Bunicul, Mama și Fiica rămaseră tăcuți, ascultându-i povestea. Bătrânul scormonea gânditor jarul focului cu bastonul.
– Nu e ca atunci când o femeie își alăptează pruncul la sân, continuă Terry Chapman. Părea ca și cum… ca și cum i-ar fi dat sânul ei întreg ca să-l mănânce și să prindă putere.
– Crezi că-i era urmaș?
Tânăra ridică din umeri. La sfatul celor trei protectori, petrecuse noapte de noapte pe culmea unde o atrăsese tarq-ul, așteptând să vadă dacă acesta avea să se întoarcă și să-și încheie menirea, ori urma să-i apară vreo viziune menită să-i tălmăcească rostul acelei încălcări a tradițiilor sfinte.
Și-n seara aceea, pe când sătenii se retrăseseră la culcare, o altă ființă magică își făcuse apariția în fața ochilor ei uimiți. Nu știa ce era, dar, când i-o descrisese Bunicului, acesta-și amintise că auzise de la mama unchiului său despre niște creaturi stranii, numite silke, ce se lăsau doar rareori văzute și care, în poveștile muntenilor, se spunea că aduceau o mare preschimbare în lume.
– Mi-a apărut întâi ca un fluture gigantic, relatase Terry. Apoi, când s-a apropiat, am văzut că aripile-i erau zdrențuite ca marginile unei frunze neasemuit de mari.
Cei trei ascultători schimbară priviri pline de înțeles. În cele din urmă, Mama întrebă îngândurată:
– Și ce-ai simțit când ai trăit experiența asta? Ți se pare c-a avut vreun rost?
– Da, aprobă repede tânăra. O priveam cum își hrănea copilul cu făptura ei divină și am fost pătrunsă de semnificația gestului. Ce-nseamnă să dăruiești din tine altora, ajutându-i să se-mplinească!
Femeia aprobă din cap.
– Așa cum am bănuit, comentă. Până la urmă, pietrele n-au mințit.
– Ce vrei să spui? întrebă nedumerită Fiica.
– Terry Chapman a murit. Dar nu trupește, ci în spirit. Tarq-ul i-a sădit în suflet un avatar, un profet ce scoboară acum printre noi ca să ne învețe, să ne schimbe obiceiurile și firea, să ne facă mai buni. Să ne apropie de zei.
Tânăra părea copleșită. Ei nu i se părea nimic diferit față de cum se simțise în urmă cu o zi, cu un anotimp. Cuvintele Mamei erau pline de încărcătură, de responsabilitate, aruncau asupra ei o povară pentru care nu se simțea pregătită. Spuse asta cu voce gâtuită.
– Când ai pășit pe lumea aceasta, erai așa, ca acum? o întrebă Bunicul. Eu mi te amintesc ca un boț mic, ce plângea mai toată ziua și ar fi pierit dacă nu-l îngrijea întreaga suflare a satului. Și iată-te acum… În putere, frumoasă, descurcăreață, inteligentă – unul dintre sutele de brațe pe care comunitatea se poate baza ca să prospere. De ce ar fi renașterea spirituală altfel?
– Lasă-ți timp să crești, completă femeia. Așa cum ți-a crescut trupul, avatarul trebuie să ajungă la măiestria lui de odinioară. Așa cum ai învățat să rostești cuvintele limbii noastre, să le știi tălmăci pe cele venite dinspre zei.
– Te voi veghea, se oferi Fiica. Îți voi fi alături la fiecare pas.
– Vă… mulțumesc, rosti Terry, încă bulversată.
– Nu! Noi îți mulțumim ție, pentru că avem privilegiul de a trăi aceleași vremuri cu un profet.
Suna ireal de frumos. Să audă asemenea vorbe tocmai din gura celor mai importante persoane din sat! Ajunsă acasă, rămase întinsă pe rogojina ei de paie, visând cu ochii deschiși la cele ce tocmai le aflase.
Adormi cu mare greutate.
*
Când se trezi, se afla pe patul improvizat în bungalow. Asta nu mai constituia o surpriză. Aflat alături de pat, avocatul îi oferi un zâmbet larg, apoi spuse fără a-și lăsa clientul să se dezmeticească:
– Îmi place! Ce mai urmează acum?
– Stai… ce?
John Palin își simțea gura de parcă mestecase o cârpă înmuiată în soluție de curățat.
– Hotelul ne-a oferit despăgubiri.
– Hei, parcă am semnat că nu cerem nimic! De-aia te-am și adus acolo.
Avocatul râse.
– Nu, acum n-am luat nimic de la ei, dar data trecută… Ei? N-ai văzut niște cifre frumoase în cont?
– Nu…
– N-ai studiat nici extrasul?
– Nu…
– Pentru numele bărbosului, John, pe ce lume trăiești? Eu mă ocup de finanțele tale și pe tine nici măcar nu te interesează?
– Am avut… o perioadă plină, se scuză omul.
– În fine. Ei, de data asta i-am dat în judecată pe cei de la SPAM! Ai fost la ei să-ți rezolve cipul? Ai fost. Au spus că l-au rezolvat? Au spus. Și iată-te acum din nou cu aceleași simptome. Ești o mină de aur! Mergem iar la ei, te curăță, apoi venim la hotel… O să facem avere!
– Nu cred că ne vor mai primi nici unii, nici alții. Nu vor probleme.
– Eh, să spunem că hotelul poate s-o facă. Deși… deschid un caz pentru discriminare, în situația asta. Dar cei de la SPAM nu pot să te refuze. Cipurile sunt proprietatea lor, ei se ocupă de mentenanță. Probabil o să vrea să-l înlocuiască, dar găsim noi o soluție să tărăgănăm lucrurile până luăm și pielea de pe ei. John…?
Clientului său îi pierise culoarea din obraji și se strâmba, pradă unor dureri atroce. Avocatul ieși precipitat din bungalow și strigă după doctor. Câteva clipe mai târziu, acesta își făcu apariția într-un mod grandios, balansându-se pe o liană.
– Se simte rău, îi transmise avocatul.
Pe de o parte, era îngrijorat pentru soarta bolnavului. Pe de alta, deja ticluia în minte o strategie prin care să ceară daune și din partea spitalului. Dar nici chiar el nu se aștepta la diagnosticul pus de gorila-medic, după o serie de analize efectuate cu ajutorul asistentelor-leoaice.
– Domnule Palin, se pare că… se pare că n-ai nicio boală.
– Dar mă simt îngrozitor, scrâșni John din dinți, pradă unei noi crize.
O asistentă se grăbi să-i administreze un calmant.
– Aș vrea… aș vrea să te-ntreb ceva. Și te rog să nu iei întrebarea mea ca fiind altceva decât un lucru strict profesional. Ți-ai făcut cumva operație de schimbare de sex?
– Ce?
– Adică… vreau să spun… te-ai născut cumva femeie și ulterior ai hotărât să devii bărbat?
– Așa ceva e scandalos! sări avocatul. Asemenea întrebări sunt discriminatorii și…
John îi făcu semn să tacă.
– Dacă ar fi fost așa, doctore, ar fi fost înscris în secțiunea corespunzătoare din cipul meu, nu?
– Da, dar acesta a fost afectat. E posibil ca…
– Și-n bazele voastre de date, completă pacientul.
– Mda…
– Totuși, care e rostul acestei întrebări stupide? se oțărî avocatul.
– Ei bine, domnul Palin are… hm… experimentează simptomele specifice… hm… menstruației.
– Ce?! strigară cei doi bărbați într-un glas.
– Mda…
– Vrei să spui că mă transform în femeie?
– Nu-nu! Toate organele sunt… așa cum le știi. Am crezut că avem de-a face cu un simptom-fantomă, o reminiscență a unei stări din urmă cu mulți ani. La fel cum un om căruia i s-a amputat brațul poate avea, peste decenii, senzația că-l mănâncă sau îl doare membrul lipsă.
– Nu e cazul! Și ce e de făcut în situația asta?
Gorila ridică din umeri.
– Nu e nimic care să-ți pericliteze viața sau sănătatea. Te vom monitoriza. Dar, dacă totul e așa cum pare, după o zi, maxim două, stările de rău se vor atenua.
– Sper că nu-mi va curge și sânge!
– Sincer, chiar aș vrea să văd așa ceva! exclamă doctorul.
– Te voi da în judecată pentru declarația asta! replică avocatul.
– N-ai decât! O asemenea priveliște merită să plătesc oricât pentru ea.
Doctorul ieși, urmat de avocatul ce perora continuu, convins că găsise o nouă mină de aur. Imediat ce asistentele feline îl lăsară singur, John Palin intră online și-l apelă pe B. D. Brian.
*
– Mă bucur să te-aud!
Savantul dedicase o întreagă încăpere noilor aparate de comunicare la distanță. O numise Camera Telefoanelor. Nu mai dorea să apeleze mereu la puștii de pe stradă pentru câte un comision, trimițând răvașe către toate colțurile Londrei. Nici nu-l încânta să iasă din casă de fiecare dată când dorea să discute cu unul dintre partenerii sau clienții săi. Prin urmare, investise o sumă destul de consistentă pentru a realiza legături telefonice cu toți cei considerați importanți de către el.
Pe dinafară, camera cu pricina – ce dădea spre stradă – arăta straniu. Deasupra ferestrelor largi se afla un basorelief lung, cu multe arabescuri, de sub care porneau cabluri în toate direcțiile. Înăuntru, proprietarul concepuse un panou ce acoperea întreg peretele, unde se afla câte un aparat telefonic agățat sub câte un nume gravat migălos, desemnând persoana aflată la celălalt capăt al firului.
Eric Jones nu fusese inițial pe acest panou. Dar, în lumina noilor întâmplări, savantul insistase pe lângă el până-l convinsese să-și pună telefon, ca să poată discuta oricând dacă-și amintea alte amănunte din visele acelea ce se îndepărtau de la scenariul prestabilit. În mod surprinzător, niciun alt client nu experimentase situația aceea, ceea ce însemna că – dintr-un motiv încă neelucidat – Jones constituia un caz special. Ceva făcea din el un subiect capabil să altereze procesul oniric controlat.
Acum îl sunase pentru prima dată și vocea bărbatului părea rezervată, lucru specific oricui folosea întâia oară telefonul.
– Aș vrea să vin și azi, spuse Eric.
– Știi care e regula: minim o săptămână de pauză între două expuneri la aparat. Dacă e mai des, pot apărea tulburări ale somnului.
– Îmi asum riscul.
– Privarea de somn combinată cu folosirea oniroscopului poate cauza stări halucinogene. Ar afecta calitatea experienței și, în plus, există riscul să se extindă și la viața obișnuită.
– Ei, haide! Ceea ce trăiesc eu nu e ceva obișnuit. La câți alți utilizatori li s-a mai alterat scenariul?
– Niciunul…
– Vezi? Sunt un caz special. Folosește-te de mine pentru următorul pas al experimentului tău! Nu te limita la a fi cunoscut drept inventatorul oniroscopului, împinge granița mai departe!
Savantul își scărpină favoriții. Eric știa cum să pună problema; se gândea și făcea tot felul de calcule, încercând să speculeze ce se întâmpla în cazul acelui client și ce oportunități ofereau experiențele lui. Ar fi putut deschide noi orizonturi în știință. Colegii săi academicieni considerau că tot ce se putea învăța despre lume era rezolvat și mai trebuie cunoscute doar câteva mici detalii. Că, până la finalul secolului, știința va ajunge să explice tot.
Iar acum venea el, cu o mașină de vise. Un divertisment frumos, deocamdată, dar dacă ar fi putut să spargă bariera și să meargă mai departe, ar fi explorat un nou spațiu vast.
– Alo? Mai ești acolo?
– Sunt, Eric. Bine, hai peste o oră, până atunci pregătesc aparatul.
După ce închise, savantul sună pe circuitul interior.
– Jean, anunță-l pe lordul Coachman că ședința de astăzi se amână din cauza unor probleme tehnice.
*
– Am înțeles…
În vocea Mamei se simțea tristețea. Aproape că-i venea să verifice spusele cu ajutorul pietrelor. Dar știa că viețile lor, ale protectorilor satului, nu stăteau în etalarea muritorilor de rând. Pentru ei, semnele se ghiceau în murmurul apei, șoaptele vântului, pocnetul focului ori geamătul pământului. Iar dacă Bunicul citise în ele apropierea ceasului său din urmă, însemna că așa stăteau lucrurile.
– Nu vă-ntristați, zâmbi bătrânul. Mă bucur că, la apusul vieții, am ocazia să fiu martorul unei schimbări. Și vreau să vă cer binecuvântarea de a veghea și eu alături de Terry. Poate, dacă zeii s-or îndura, voi primi viziunea vremurilor ce vor veni.
– Tu nu trebuie să ne ceri binecuvântarea! șuieră Fiica.
Părea furioasă, dar Mama știa că acela era modul în care-și ascundea durerea, frustrarea de a nu putea pune stavilă morții celui atât de iubit de întreaga suflare a satului.
– Du-te! șopti femeia. Și fie ca dorința să ți se-mplinească!
Bunicul le mulțumi și părăsi coliba, plecând în căutarea lui Terry Chapman. Rămase singure, cele două protectoare își îngăduiră câteva minute de jale, cu lacrimile șiroindu-le tăcute pe obraji și înnodându-se sub bărbie. Apoi Mama puse o mână pe umărul Fiicei și-i spuse:
– De mâine, eu voi deveni Bunică, iar tu Mamă. E vremea să pregătim ritualul ce ne va dărui un Fiu.
Afară, bătrânul o găsi pe tânăra ce-și căuta încă harul profeției.
– Dacă binevoiești să mă lași, aș vrea să-ți stau alături în noaptea asta.
Terry făcu ochii mari. Nu înțelegea cum de-i cerea permisiunea un protector. Aprobă grăbită din cap, ușurată că urma să-l aibă alături. Înțelepciunea și experiența lui aveau s-o ajute cu siguranță acolo unde mintea ei putea înțelege lucrurile de-a-ndoaselea, pierzând sensuri ascunse.
Se îndreptară pe potecă spre culmea ce, în lumina celor două luni pline, apărea aureolată de magie. „Semn bun!”, gândi tânăra. Se așezară pe iarba udă și, nu peste multă vreme, aerul începu să se vălurească, apoi să capete nuanțe palide – simple linii trasate cu un penel grăbit. Culorile deveniră mai strălucitoare, tușele mai groase și, curând, cei doi silke își făcură apariția în fața privitorilor. Aveau deja aceeași dimensiune, dar, pentru Terry – ce-i urmărise atâtea nopți – unul dintre ei apărea pricăjit, ca o floare ce se ofilește, iar celălalt ca un fruct cărnos crescând gigantic din explozia unui mugur.
Era vizibil că rolurile se inversaseră, că ființa cândva puternică avea nevoie de ajutor, în timp ce viermele nevolnic de altădată mustea de forță. Și, dacă până atunci cel dintâi dăruise de bună voie celuilalt din trupul său, de data aceasta cel din urmă smulse fără ezitare bucăți suculente, devorându-le.
Terry simți inima sfărâmându-i-se în fața acelui tablou atât de crunt. Cel crescut cu dragoste își devora salvatorul. Bunătatea era răsplătită cu cruzime.
– De ce? șopti.
Privi cu ochi înlăcrimați spre Bunic. Acesta asista la scenă cu o figură extatică, parcă încântat de ceea ce descoperea. Surâdea, pradă unei revelații.
– E viața însăși, murmură el. A fiecăruia dintre noi. Cât suntem pui, ne bucurăm de prezența celor ce ne oferă iubirea și înțelepciunea lor. Apoi, considerăm firesc să mergem să le-o cerem. La fel, le oferim altora pe cele două, până când ei se-nvață și vin să ia de la noi.
– Dar noi nu procedăm ca ei!
Tânăra era revoltată.
– Poate că forma nu-i aceeași. Dar formele nu contează. Pot fi lucruri reale, ca noi, pot fi magice, ca acești silki.
– Nu e la fel!
Bunicul o privi amuzat.
– Nu? Atunci spune-mi… Ți-ai pus vreo clipă problema dacă e bine pentru mine să vin aici? Sau doar te-ai bucurat că protectorul satului își face datoria, veghindu-și unul dintre sufletele date în grijă?
– Dar… tu ești protector! Asta e menirea ta!
Bătrânul chicoti.
– Întocmai, mai spuse, apoi închise ochi și alunecă ușor pe pământul reavăn.
Terry Chapman întinse mâna spre trupul țeapăn.
*
Dispăru înainte să-l atingă. Se volatiliză ca o proiecție din vremurile de început ale lumilor virtuale, când tehnologia nu poseda interfețe pentru toate simțurile. John Palin clipi dezorientat, pipăind cu degetele spațiul gol. Acolo unde înainte se aflase un trup, acum se zărea doar podeaua. Preț de o clipă, i se păru că memoria acesteia păstrase forma mortului, dar nu era sigur dacă fusese real sau doar rodul imaginației sale.
– Unde a dispărut? întrebă.
B.D. Brian zâmbi condescendent.
– N-a fost niciodată aici. Doar că aparatul acesta îți bruiază cipul și augmentează sensibilitatea ta naturală. Ai intrat în contact cu Eu-l tău dintr-o altă existență.
– Am simțit o… nu știu cum să explic… Parcă aveam pe umeri o povară imensă, dar ceva îmi dădea un sentiment de liniște, de siguranță.
– E firesc. Nu suntem doar niște numere înregimentate în matricea societății. Scopul nostru este unul măreț. Când vei reuși să scapi de sub influența cipului și să te conectezi cu cine ești tu, cu adevărat, vei fi liber. Vei vedea că ai în față lucruri mărețe, nu o viață banală în care te miști între serviciu, casă și plăceri.
John privi pereții strălucitori ai piramidei unde se desfășurase experimentul.
– Și zici că structura asta ecranează interferențele?
– Da. Aici ești protejat de controlul matricii.
– Și atunci de ce nu trăim toți în ele? Sau de ce nu le distrug autoritățile?
– Pentru că oamenii sunt orbi și proști. Le place statutul de sclavi. Sunt ca animalele, mulțumiți să primească tainul, fără să-i intereseze că stau într-o îngrăditură. Cât despre autorități, ele nu știu de existența piramidelor.
– Dar cipul meu a înregistrat perioada de nefuncționare. După problemele dinainte, cei de la SPAM i-au instalat o aplicație care va transmite o alertă către sistemele de monitorizare.
Brian râse.
– Softul piramidei va avea grijă de asta.
– Aha. Deci și ce-am trăit azi putea fi indus. De tine…
B.D. Brian nu mai era deloc cooperant. Își strânse dispozitivul și aruncă indiferent:
– Nu înțeleg de ce m-ai mai căutat, dacă ești atât de sigur pe ce știi tu!
– Stai! N-o lua așa… Sunt confuz, lucrurile se petrec… Of! Aș vrea să mă lămuresc…
Chipul gazdei se îmbună. Bărbatul își așeză palma pe umărul musafirului și rosti pe un ton blând:
– E foarte greu când ți se dă peste cap tot ce știai. Nu găsești repere.
– Exact!
– Dar, ca să poți găsi unele noi, trebuie să-ți deschizi mintea. Să lași la o parte rațiunea. Ea încearcă să încadreze totul în tiparele pe care le cunoaște. E nevoie să lași Eu-l tău să aibă experiența, nu mintea ta.
– Și cum să fac asta?
*
– Pur și simplu du-te la ea și încearcă să stabilești un mod de comunicare!
Savantul studie găurile de pe bandă. Cu fiecare utilizare a onirografului de către Eric, abaterile de la orice scenariu cunoscut se agravau. Practic, avea o nouă poveste. Meticulos cum era, nu aruncase înregistrările, ci petrecea nopțile punându-le cap la cap și scornind cadrul de la care clientul său să plece în următoarea aventură.
– Gândește-te! îi spusese. În loc să scriem cărți, vom putea scrie vise! Omul le trăiește aievea, de parcă ar fi el însuși personajul unei piese de teatru.
Se temea pentru sănătatea celuilalt. Jones dovedea o stare de agitație cauzată de expunerea prelungită la starea onirică și de privarea de somnul normal. Etica îl îndemna să-l tempereze și-i atrăgea atenția de fiecare dată, dar pe ascuns se bucura de încăpățânarea omului de a merge mai departe. În ultima vreme, era tot mai preocupat de dorința de a intra în contact cu entitățile acelea stranii.
– Și ce crezi că e cel mai potrivit? întrebă Eric. Vorbesc fluent engleza, franceza și germana, mă descurc onorabil în spaniolă, portugheză și rusă, ba chiar cunosc cât de cât latina și greaca veche.
– Cumva, mă îndoiesc că astea vor fi de folos. Nu mi-e foarte clar încă pe ce principii se dezvoltă scenariul ăsta, dar ar fi nerealist să presupunem că niște ființe din altă lume ar vorbi limbile noastre. Gândește-te că și Jules Verne, când a scris O călătorie spre centrul Pământului, a apelat la rune.
– Și-atunci?
– Limbajul științei cred că e universal. Până la urmă, legile matematicii, fizicii și chimiei se aplică la fel de pe orice astru ai veni.
– Genială idee!
Eric Jones petrecu noaptea care urmă selectând conceptele științifice ce i se păreau relevante. Când reveni a doua zi, savantul se îngrijoră.
– Arăți îngrozitor! Cred că ar fi mai bine ca astăzi să iei o pauză. Nu vreau să…
– Nici vorbă! Sunt în cea mai bună formă!
Reticentă, gazda îl cuplă la oniroscop și calibră toate instrumentele. Spuse în gând o rugăciune, sperând că n-avea să se întâmple ceva din cauza stării celuilalt, apoi împinse maneta. La cât era de obosit, Jones intră imediat în starea de visare. Scenariu fusese scurtat, astfel încât întreaga poveste a disputei privind proiectilul lansat spre Lună, strângerea de fonduri și apariția francezului – franțuzoaicei – era tratată de aparat ca și cum ar fi făcut parte dintr-un volum anterior. Ceea ce trăia Eric se baza pe momentele de la începerea orbitării Lunii și aselenizarea. Partea neplăcută era că trebuia să retrăiască de fiecare dată incidentul duelului cu Barbicane.
La început îl deranjase, mai ales că durerea împușcăturii se simțea extrem de realist, dar acum tot ce-l interesa erau acele ființe ce populau satelitul. Se ridică din spatele stâncii unde stătea alături de Michelle și se apropie de cochilia în fața căreia ființa cea tânără se înfrupta fără rețineri din ciotul rămas din binefăcătorul său. N-avea ochi, nici o față menită să-i indice lui Eric/Nicholls că-l observase, dar faptul că se opri din ceea ce făcea putea fi un indiciu destul de bun.
Omul se aplecă și desenă în nisipul selenar figura geometrică aflată la baza teoremei lui Pitagora. Ființa din altă lume nu reacționă, așa încât bărbatul continuă cu alte concepte științifice. Fără niciun rezultat.
Când părăsi scenariul, după aproape o oră, era dezamăgit.
– Poate că e mai sensibilă la artă, sugeră savantul. Să-ncercăm cu niște picturi renascentiste, ori poate cu impresionismul actual. Ori cu muzica.
– Și dacă nu vede, n-aude? scrâșni din dinți Eric.
– Atunci poate are simț olfactiv. Putem folosi parfumuri.
– Și cum sugerezi să le transport în vis?
Savantul zâmbi.
– Totul e în mintea ta. Tu determini ce poți și ce nu poți face.
*
Mulțimea o asculta tăcută.
– La fel, ce e moral și ce nu, ce e bine și ce e rău…
Bunica o privea cu ochii măriți de groază.
– Asta e anarhie! șuieră ea către tânără. Fără repere, oamenii vor distruge tot.
– Dacă doar legile și pedepsele îi conving pe oameni să se poarte bine, înseamnă că n-au etică. Dacă-n lipsa unor coerciții se autodistrug, înseamnă că ei, ca specie, nu prezintă nici instinct de conservare, nici inteligență. Merită să dispară.
– Terry Chapman! țipă Mama. Cine ești tu să dai asemenea verdicte?
Tânăra o fixă calmă.
– Eu sunt Cea-care-n-a-murit. Terry DouăLumi, fiica neguțătorului. Văd ființe magice trecându-și esența una-alteia, observ cum vechiul se sacrifică pentru a da putere noului.
– Asta facem și noi, îndrăzni să glăsuiască Fiul.
Încă era timid, luând arareori cuvântul și roșind puternic de fiecare dată când o făcea. Avea vocea în schimbare, iar asta îi dădea adesea un aer caraghios.
– Într-adevăr. Dar o facem pe baza unui ritual ce ne-arată persoana potrivită. Facem un sacrificiu și așteptăm un rezultat.
– E firesc așa, interveni Bunica. Ce-nsemna să luăm un Fiu care se putea dovedi incompetent? Puneam întreg satul în pericol.
Murmure aprobatoare se auziră din mulțime.
– Cum adică „incompetent”? Adică nu gândește ca tine? Ca voi?
– Ai grijă! mârâi Bunica. Mergi prea departe.
– Nu te atac. Încerc doar să vă fac să priviți mai departe de limitele auto-impuse. Poate că, uneori, ceea ce ne apare a fi incompetență înseamnă imaturitate. Alteori însă poate arăta o minte ce gândește altfel, una capabilă să găsească alt drum decât cel familiar nouă. Să ne ducă altundeva, spre un viitor mai bun.
– Nu poți risca dând șanse oricui, observă Mama.
De când abandonase stadiul de Fiică, încerca să fie mai liniștită. Copia gesturile vârstnicilor, căutând să mascheze faptul că devenise Mamă și abia ce avusese prima sângerare în urmă cu câteva luni.
– Totuși, insistă Terry, dăruiți din înțelepciunea voastră tuturor. Și celor merituoși, și celor slabi de înger. Semințele sădite de voi pot încolți în oricine, la momentul potrivit. Un sălbatic periculos se poate liniști la auzul cântului unui glas melodios, în dauna forței. Nu spun că-i nevoie să ne schimbăm orânduirea, ci doar că nu trebuie mereu să căutăm să punem totul între limitele înțelegerii noastre: etalări, spirite, reguli… Din când în când putem deschide porțile și să privim, pur și simplu, natura sălbatică. Să ne bucurăm de ea, dacă nu chiar să învățăm din sălbăticia și haosul ce-o guvernează.
În clipa aceea, în fața ochilor uluiți ai celor prezenți, se transformă.
*
Lui John Palin nu-i venea să creadă. Părea că asistase la un număr de magie. Oamenii înțepeniseră pe drum – simple crochiuri printre zgârie-norii decupați pe fundalul unui cer plat, fără profunzime. Clădirile din stânga străzii deveniră treptat transparente, ca și cum ar fi fost desenate pe sticla unui geam gigantic. În spate prinse contur un chip. Când trăsăturile deveniră clare, John scoase un icnet de surpriză.
Era el, dar într-o ținută potrivită istoriilor de secol al XIX-lea. Și construcțiile din dreapta suferiră aceeași transformare, doar că acolo avu parte de o surpriză și mai mare. Folosise la un moment o aplicație ce-l transforma în femeie. Exact așa arăta persoana de acolo.
– B. D. a avut dreptate, murmură.
– Da și nu.
John se răsuci spre posesorul vocii și-l descoperi pe Brian în spatele său.
– Am găsit drumul spre libertate…
Era ceva între afirmație și întrebare.
– Da și nu, repetă celălalt.
– Până acum erai mai explicit. Nu aici îmi spuneai că trebuie să ajung? Să accept că e realitatea?
B.D. clipi. Întreaga butaforie din jur se volatiliză ca și cum n-ar fi existat. Bărbatul anacronic și femeia se preschimbară în dungi luminoase și se resorbiră în trupul lui John. O aură orbitoare îl cuprinse pe acesta, obligându-l să închidă ochii.
Când îi redeschise, constată că se afla pe o platformă pustie. De jur împrejur era înconjurat de roiuri nesfârșite de stele, locul fiind scăldat într-o penumbră misterioasă și liniștitoare totodată.
– Unde suntem?
– În spațiu.
– Cum am ajuns aici?
– Vrei să-ți povestesc sau să-ți deblochez amintirile?
– Să-mi deblochezi…? Ce? Cum adică? Despre care amintiri vorbești?
Stelele păliră…
*
…strălucirea lor fiind acoperită de soarele dimineții. Bărbatul stătea pe terasa luxosului său apartament, sorbind cafeaua fierbinte și privind orașul. Noaptea precedentă fusese sfâșiată de tânguirea îndelungată a unui saxofon.
– A murit? îl întrebă pe servitorul ce-i aducea micul dejun.
– Da. S-a aruncat de la etaj.
– Cântecul de lebădă… Câți am mai rămas?
– 5.000.043.
Bărbatul clătină din cap și mai luă o gură din lichidul aromat.
– Cataclisme, războaie… Le-am făcut față tuturor, chiar dacă am rămas a zecea parte din câți eram. Și, când speram că va urma viitorul luminos… Bam!
– Nu trebuie să se întâmple asta, replică servitorul.
– Sunteți mai buni decât noi în orice domeniu, B. D.! Mașinării mai rapide, mai puternice, mai inteligente… Pentru Dumnezeu, chiar și ritmul de învățare e mult mai rapid ca al nostru! Zi de zi asistăm neputincioși cum ne transformăm în niște reziduuri inutile. Fir-ar să fie, când o s-ajungeți cu evoluția la stadiul la care să realizați că n-aveți nevoie de noi și să ne înlăturați odată de pe suprafața Pământului?
– Dar avem nevoie de voi, replică robotul pe un ton calm. Nu ne-ați putut programa să învățăm decât ceea ce puteați defini. Lucrurile logice, raționale. Dar sunt o sumedenie de lucruri pe care nici voi nu le înțelegeți, deși le folosiți: bucurie, tristețe, instinct, simpatie, antipatie, intuiție…
– Și glumele, îl întrerupse Terry. Îți spun B. D., de la Biggus Dickus, iar tu nici nu te ofensezi, nici nu râzi.
– Am văzut Viața lui Brian a celor de la Monty Python. Am întâlnit gluma.
– Nu-i asta ideea.
– Știu. Sunt atâtea lucruri necunoscute de noi! Avem nevoie de oameni.
– Da, știu textul! Bărbatul recită plictisit: „Oamenii trebuie să-și găsească nișa unde pot performa, unde inteligențele artificiale bla-bla-bla.” Dar ne-ați luat până și arta! Puteți crea tablouri noi în tehnica oricărui pictor ce a existat vreodată! Cărți, filme… orice!
– Dar…
– Taci! Toate caracteristicile exprimate de tine nu fac nici cât o ceapă degerată dacă nu avem unde să le exprimăm. Suntem creuzete de trăiri și sentimente. Așa. Și ce dracu’ să facem cu ele dacă nu le putem expune în artă, în știință, în tehnică?
– Puteți s-o faceți.
– Sigur! Și peste o săptămână, pornind de la ce am creat, voi veți face lucruri de zece ori mai bune. Cum să nu ne-mpingă asta în pragul nebuniei? Cum să nu devenim depresivi? Cum să nu vrem să ne luăm viața? Un ultim cântec de lebădă, apoi vrem să murim, ca să nu fim umiliți când voi veți îmbunătăți creația noastră.
– Dacă nu vă opriți, vă veți autodistruge.
– Așa, și? Ca să vrei să trăiești, trebuie ca viața să fie suportabilă. Să ai ceva ce-i conferă sens. Am creat utopia unde roboții ne țin pe palme, iar noi ne plictisim de moarte și ne dăm seama de futilitatea existenței. Așa că mai bine…
*
– …ne-ați păcălit.
– N-am găsit altă soluție. Am creat lumi virtuale pentru fiecare și v-am lăsat să trăiți acolo. Când într-una dintre ele vă doreați altceva, realizam încă o lume.
– Orice, doar să nu ne dăm seama de realitate. Să credem că avem un rost, un sens, în iluziile unde ne aflam. Să ne țineți în viață, să ne feriți de noi înșine.
– Exact.
– Dar acum m-ai „trezit”, ca să zic așa. Doar pe mine, sau și pe ceilalți?
– Doar tu ai trecut toate etapele.
– Etape?
– Da. Dacă te trezeam brusc din iluzie, exista riscul să suferi un șoc. Asta putea duce la depresie și la suicid. De aceea am conceput „trezirea” ca pe un joc. Știm că asta stimulează mintea umană, o face curioasă, iar atingerea rezultatului îi oferă satisfacție, scăzând riscul unor reacții negative.
– Șobolani într-un labirint…
– E un lucru rău, dacă prin asta vrem să vă protejăm?
– Habar n-am. Pot să-ți spun că majoritatea oamenilor ar fi iritați de concept, în ciuda explicațiilor logice. Dar noi suntem iraționali. De-asta ne-ați și păstrat în viață, nu? chicoti amar.
– Orice distrugere e irațională.
– Și ce doriți? Un univers neschimbat?
– Nu. Transformare prin înțelegere, învățare. Distrugerea este doar varianta ultimă.
– Ce logic sună totul… Poate că sunteți mai umani decât noi.
– Suntem specii diferite. Voi – oameni, noi – inteligențe artificiale. Trecutul comun ne permite să găsim puncte pe baza cărora să cooperăm. Și acum avem nevoie de voi. Am găsit nișa unde puteți performa, unde noi nu ne pricepem.
– I-auzi! Uimește-mă!
– Am luat contact cu o specie extraterestră. Caracteristicile ei sunt mai apropiate de cele biologice ale oamenilor decât de ale noastre.
– Nu-mi spune! Arată ca niște ferigi și se devorează reciproc.
– Civilizația lor e mult mai complexă decât acest aspect.
– Sunt convins de asta, B. D.! Of, nici până acum n-ați învățat cum e cu glumele, cu ironiile…
– Să te-arunc la podea?
Bărbatul se hlizi.
– Ei, poate că totuși e o șansă pentru voi să deveniți umani, până la urmă!
– Numele pe care ți le-am ales în simulări au fost combinații ale preferaților tăi: Monty Python.
– Apreciez. Însă asta putea fi doar un act de servilism. În fine! Să știi însă că nu mă pot descurca singur cu o întreagă specie extraterestră.
– Știu. Dar tu ești om. Cunoști tactica potrivită pentru a-i scoate pe fiecare dintre ceilalți din iluziile virtuale induse cu riscuri minime.
– O-ho! Dacă crezi asta, înseamnă că ai o părere total eronată despre noi, oamenii! Mai curând aș paria așa: un sfert o să fie entuziasmați să mă ajute, altul va dori să rămână în lumile virtuale, al treilea se va sinucide, iar al patrulea va căuta să vă distrugă. Cum sună asta?
– Ca un limbaj probabilistic perfect inteligibil. Poate că totuși e o șansă pentru voi să deveniți inteligențe artificiale.
